Chazz: Who'd win in a wrestling match, Lemmy or God?
Chris Moore: Lemmy.
[Rex imitates a game show buzzer]
Chris Moore: ... God?
Rex: Wrong, dickhead, trick question. Lemmy *IS* God.
(Airheads, 1994)
Nu credeam sa ajung vreodata la un concert Motorhead. De ce nu m-am dus in alte tari straine dupa ei ? D-aia. Acum tocmai m-am intors. A fost cu mult peste ce speram si imi imaginasem. Motorhead, dupa mai bine de treizeci de ani, nu mai este o simpla trupa, este o masinarie de razboi, ruland perfect, este furia, este dragostea, este revolta, este energia, este viata, este muzica brutala si imposibil de imitat, este un trio cu mai multa energie decat as avea toata viata, este istorie. Intre ce am ascultat in seara asta si ce am vazut sau ascultat pe casete/cd-uri/dvd-uri este o distanta colosala. Ca si cand descrii culorile unui caine orb si cu platfus. Cu vreo 15 ani in urma ascultam prima data o caseta Motorhead, March or Die, si azi unul dintre albumele mele preferate.
Motorhead live este o experienta religioasa, sacra, o epifanie. In seara asta am avut sansa de a sta la 20 de metri de o legenda vie. Nu mai am voce, aud undeva spre foarte prost, nu prea mai exista vreo particica din corp care sa nu doara. Si maine am de lucru, nu gluma. Nici macar nu pot sa spun ca imi aduc aminte setlistul exact, habar nu am ce si cand s-a cantat, stiu ca pret de o ora am fost altundeva. Si mi-e imposibil sa ma adun. Pentru ca nici nu mai vreau. Si nici nu a plouat, semn ca si Demiurgul a preferat probabil sa vada Motorhead.
Mai putina lume decat ma asteptasem, dar suficienta pentru atmosfera, mai ales ca majoritatea stiau text cu text. Cele trei pustoaice din stanga mea, maxim 16 ani fiecare, care traiau pentru Motorhead si cantau piesa cu piesa, completand cu un headbanging de zile mari. Nebunia din fata, unde s-a lasat cu ce era de asteptat sa fie la Motorhead, nimic prea grav insa. Tatal de langa mine, care venise la concert cu fiul de 10 – 11 ani. Fan Motorhead. Eu eram ala cu tricou cu Ramones-Wanted (cunoscatorii cunoaste) si par de un milimetru. Headbanging chel. Am stat destul de aproape de scena, central, vazut si auzit perfect. Rabdasem tot felul de trupe sinistre inainte de Motorhead, blestemand timpul care trecea prea incet si gusturile care nu se potrivesc cu ale mele. Dar nu cred ca e prea placut sa fii o trupa de brit-pop (citeste bleah), sa tii un concert suferind si emotional, iar langa scena ta sute de oameni sa urle zeci de minute Motorhead-Motorhead sau Lemmy – Lemmy. Regrete eterne, dear, mergeti acasa in hainutele voastre albe.
Lemmy. Lemmy a fost exact asa cum mi-l imaginasem. Lemmy cu basul lui este furia unui profet pacatos, este omul care te-a ajutat sa treci prin multe zile cenusii si anoste, este pumnul in plex pe care il primesti din senin, este un bas fara varsta si imposibil de imitat si reprodus. Neschimbat, a intrat fumand, a salutat, si-a luat basul si din acel moment timpul si lumea s-au rupt. Din punctul in care incepe sa cante simti fiecare vibratie in fiecare celula si incepi sa asculti cu totul altfel Motorhead. Tare. Direct. Sincer. Rapid. Total. Si am avut aceeasi problema : naiba stie ce spune Lemmy cand nu canta, n-am inteles mai mult de 10 la suta. Dar a fost surprinzator de comunicativ. Phil Campbell, cu eterna caciula, sustinand perfect partea lui si completandu-se cu Lemmy, acelasi Lemmy. Si Mikkey Dee, dezlantuit ca un troll pe ecstasy, care nu doar a tinut in picioare toata arhitectura Motorhead, dar ne-a oferit si un solo dement, imposibil, pe care daca nu l-as fi auzit astazi as fi crezut ca e trucat in studio. Toti trei lucrand si cantand ca un singur corp monstruos si distrugator. Azi am vazut Motorhead. Si mi-am dat seama de ce o trupa de suflet.
Ce s-a cantat ? Am doar fragmente haotice : primele note din Killed by Death si urletele din jur ; Goin’ to Brazil si frenezia cu care se canta in jurul meu ; si fericirea simtita cand am auzit inceputul la Killed by Death, una dintre preferatele mele ; incredibilul solo de tobe marca Dee ; senzatia de ireal cand Lemmy a inceput sa isi tortureze basul pe primele note din Iron Fist, o piesa excelenta ; provocarea de a dovedi ca suntem “the loudest crowd” sub bagheta lui Lemmy ; Phil scotand ceva ce nu mai avea decat un pas pana la nebunia lui Hendrix ; The Thousand Names of God si In the Name of Tragedy, mult mai bune live decat in studio ; versiunea scurta si intensa de Metropolis, o alta piesa prea putin ascultata, imi dau seama ; isteria generala de la Ace of Spades, piesa fara de care nu exista Motorhead ; Lemmy imitandu-l pe Steve Harris si mitraliindu-ne cu basul ; Overkill de final, speranta mica de tot ca poate mai canta ceva. As fi vrut atat de multe. Macar Dancing on Your Grave, Don’t Let Daddy Kiss Me, Born to Raise Hell, March or Die, Orgasmatron, Rock and Roll, 1916, Sacrifice. Si fireste Louie Louie. Primele care mi-au venit in capul asta zdruncinat acum. Cand am plecat concetatenii mei se grabeau spre Moby. Inca nu inteleg.
Imi dau seama ca oricat as incerca, nu pot. Nu pot sa descriu ce am trait. Motorhead se vede si se simte, nu se citeste. Mi-e teama de ce voi trai la Manowar, duminica.
Nu sunt sigur ca Dumnezeu exista. Dar Lemmy exista.
Chris Moore: Lemmy.
[Rex imitates a game show buzzer]
Chris Moore: ... God?
Rex: Wrong, dickhead, trick question. Lemmy *IS* God.
(Airheads, 1994)
Nu credeam sa ajung vreodata la un concert Motorhead. De ce nu m-am dus in alte tari straine dupa ei ? D-aia. Acum tocmai m-am intors. A fost cu mult peste ce speram si imi imaginasem. Motorhead, dupa mai bine de treizeci de ani, nu mai este o simpla trupa, este o masinarie de razboi, ruland perfect, este furia, este dragostea, este revolta, este energia, este viata, este muzica brutala si imposibil de imitat, este un trio cu mai multa energie decat as avea toata viata, este istorie. Intre ce am ascultat in seara asta si ce am vazut sau ascultat pe casete/cd-uri/dvd-uri este o distanta colosala. Ca si cand descrii culorile unui caine orb si cu platfus. Cu vreo 15 ani in urma ascultam prima data o caseta Motorhead, March or Die, si azi unul dintre albumele mele preferate.
Motorhead live este o experienta religioasa, sacra, o epifanie. In seara asta am avut sansa de a sta la 20 de metri de o legenda vie. Nu mai am voce, aud undeva spre foarte prost, nu prea mai exista vreo particica din corp care sa nu doara. Si maine am de lucru, nu gluma. Nici macar nu pot sa spun ca imi aduc aminte setlistul exact, habar nu am ce si cand s-a cantat, stiu ca pret de o ora am fost altundeva. Si mi-e imposibil sa ma adun. Pentru ca nici nu mai vreau. Si nici nu a plouat, semn ca si Demiurgul a preferat probabil sa vada Motorhead.
Mai putina lume decat ma asteptasem, dar suficienta pentru atmosfera, mai ales ca majoritatea stiau text cu text. Cele trei pustoaice din stanga mea, maxim 16 ani fiecare, care traiau pentru Motorhead si cantau piesa cu piesa, completand cu un headbanging de zile mari. Nebunia din fata, unde s-a lasat cu ce era de asteptat sa fie la Motorhead, nimic prea grav insa. Tatal de langa mine, care venise la concert cu fiul de 10 – 11 ani. Fan Motorhead. Eu eram ala cu tricou cu Ramones-Wanted (cunoscatorii cunoaste) si par de un milimetru. Headbanging chel. Am stat destul de aproape de scena, central, vazut si auzit perfect. Rabdasem tot felul de trupe sinistre inainte de Motorhead, blestemand timpul care trecea prea incet si gusturile care nu se potrivesc cu ale mele. Dar nu cred ca e prea placut sa fii o trupa de brit-pop (citeste bleah), sa tii un concert suferind si emotional, iar langa scena ta sute de oameni sa urle zeci de minute Motorhead-Motorhead sau Lemmy – Lemmy. Regrete eterne, dear, mergeti acasa in hainutele voastre albe.
Lemmy. Lemmy a fost exact asa cum mi-l imaginasem. Lemmy cu basul lui este furia unui profet pacatos, este omul care te-a ajutat sa treci prin multe zile cenusii si anoste, este pumnul in plex pe care il primesti din senin, este un bas fara varsta si imposibil de imitat si reprodus. Neschimbat, a intrat fumand, a salutat, si-a luat basul si din acel moment timpul si lumea s-au rupt. Din punctul in care incepe sa cante simti fiecare vibratie in fiecare celula si incepi sa asculti cu totul altfel Motorhead. Tare. Direct. Sincer. Rapid. Total. Si am avut aceeasi problema : naiba stie ce spune Lemmy cand nu canta, n-am inteles mai mult de 10 la suta. Dar a fost surprinzator de comunicativ. Phil Campbell, cu eterna caciula, sustinand perfect partea lui si completandu-se cu Lemmy, acelasi Lemmy. Si Mikkey Dee, dezlantuit ca un troll pe ecstasy, care nu doar a tinut in picioare toata arhitectura Motorhead, dar ne-a oferit si un solo dement, imposibil, pe care daca nu l-as fi auzit astazi as fi crezut ca e trucat in studio. Toti trei lucrand si cantand ca un singur corp monstruos si distrugator. Azi am vazut Motorhead. Si mi-am dat seama de ce o trupa de suflet.
Ce s-a cantat ? Am doar fragmente haotice : primele note din Killed by Death si urletele din jur ; Goin’ to Brazil si frenezia cu care se canta in jurul meu ; si fericirea simtita cand am auzit inceputul la Killed by Death, una dintre preferatele mele ; incredibilul solo de tobe marca Dee ; senzatia de ireal cand Lemmy a inceput sa isi tortureze basul pe primele note din Iron Fist, o piesa excelenta ; provocarea de a dovedi ca suntem “the loudest crowd” sub bagheta lui Lemmy ; Phil scotand ceva ce nu mai avea decat un pas pana la nebunia lui Hendrix ; The Thousand Names of God si In the Name of Tragedy, mult mai bune live decat in studio ; versiunea scurta si intensa de Metropolis, o alta piesa prea putin ascultata, imi dau seama ; isteria generala de la Ace of Spades, piesa fara de care nu exista Motorhead ; Lemmy imitandu-l pe Steve Harris si mitraliindu-ne cu basul ; Overkill de final, speranta mica de tot ca poate mai canta ceva. As fi vrut atat de multe. Macar Dancing on Your Grave, Don’t Let Daddy Kiss Me, Born to Raise Hell, March or Die, Orgasmatron, Rock and Roll, 1916, Sacrifice. Si fireste Louie Louie. Primele care mi-au venit in capul asta zdruncinat acum. Cand am plecat concetatenii mei se grabeau spre Moby. Inca nu inteleg.
Imi dau seama ca oricat as incerca, nu pot. Nu pot sa descriu ce am trait. Motorhead se vede si se simte, nu se citeste. Mi-e teama de ce voi trai la Manowar, duminica.
Nu sunt sigur ca Dumnezeu exista. Dar Lemmy exista.
This entry was posted
on 3 iulie 2009
at vineri, iulie 03, 2009
and is filed under
Lumea lu Cinabru,
Muzica
. You can follow any responses to this entry through the
comments feed
.
