Cinabru

Album literar gastronomic

2012-01-30T16:00:00.002+02:00

Nu sunt şi nu voi ajunge vreodată un gurmand, deşi l-am citit cu fascinaţie pe Brillat-Savarin în ediţia Biblioteca de Artă, şi ca o plăcere vinovată citesc când am ocazia cărţi de bucate de tot felul. Poate sunt un pasionat încă nedescoperit nici de mine. Mănânc fără prea multă pasiunea sau interes, preferând că citesc despre decât să gust. Un fel de perversiune gustativ-livrescă. Cum ar fi spus Tiffany Reynaud, apud Sorin Stoica. Nici copil fiind nu eram prea mâncăcios, spre disperarea genitorilor şi mai ales a bunicilor, care îmi prevesteau un viitor rahitic. Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar tot copil fiind, cu mulţi ani în urmă, eram pasionat şi de almanahurile vremii, din care strânsesem o colecţie bunicică datorită bunicului din partea mamei. Le cumpăra, apuca să le răsfoiască, apoi i le împrumutam şi împrumutul se transforma în confiscare, mai ales dacă era vorba de Perpetuum comic, celebrele almanahuri Urzica. Şi acum mai am unul sau două.

Mai erau şi Flacără, parcă şi Contemporanul, refuzam orice legat de sport (atunci ca şi acum) până când am pus mână pe piesa de mai jos. Un Album literar gastronomic, scos în toamna lui 1983 de revista Viaţa Românească. O apariţie, îmi dau seama acum, tare interesantă în peisajul vremii. Şi chiar dacă nu este într-o stare prea bună, chit că era cartonat şi bine tipărit, a rezistat vremurilor mai bine decât altele. Ţin minte că a fost almanahul meu preferat mult, mult timp.

Acest album - nu am idee dacă au existat şi alte ediţii - ilustrat ciudat de atrăgător de Florin Pucă şi Mihail Cârciog - amesteca într-un caleidoscop literar-gastronomic texte autohtone sau inspirat traduse cu reţete, în principal româneşti, de tot soiul, proverbe, sfaturi şi trucuri gospodăreşti din reviste şi culegeri de secol XIX, poezii şi anecdote, sfaturi de la nutriţionişti demult deveniţi pământ de flori şi înduioşătoare adesea prin inocenţa lor savantă, viniete bicolore caricaturale şi pagini întregi de folclor, strâns din izvoare şi cronici desuete. Rezultatul era fascinant, mai ales că aveai ocazia, între o reţetă de ciorbă de burtă şi una de ficat normand să descoperi autori mai noi şi mai vechi, unii din manualele de română, alţii de care nu auzisei nimic, dar care au fost mai târziu tare dragi.

Paginile erau împărţite în două coloane casetate egale. În stânga puteai citi fragmentele literare, unde găseai un amestec de Eminescu, Arghezi, Rebreanu, Vlahuţă, citadinul Ion Gorun, Mircea Micu, Beniucul de tristă amintire, Swift, cu demult nereeditatele sfaturi pentru bucătărese şi o traducere bună a Munţilor de zaharicale, o bogată şi interesantă selecţie din Sadoveanu, bucăţi din sublimul Şalom Alehem (pe care aveam să-l descopăr cu adevărat mult mai târziu), uitatul dar hazosul Zoşcenko, rânduri din Epictet sau Horaţiu, poeme în proză, bucolice şi casnice, de Arghezi. Dar şi Brecht, cu un fragment din Povestiri despre domnul Kuener, pe care încă nu am citit-o nici astăzi. Ilf şi Petrov, cu scena înfometării voluntare a lui Vasisuali, cam două coloane din Huysmans cu În răspăr, o bună parte dintr-o excelentă schiţă purtând semnătura lui Karinthy Frigyes, din care tot nu s-a tradus suficient la noi. Genialul Jerome K. Jerome, cu fragmentul în care un mâncăcios nu apucă să se bucure de bufetul suedez de pe vaporul pe care se îmbarcase. Prânzul lui Somerset Maugham, schiţă umoristică pe care n-am găsit-o în alt volum. Amintiri despre Eminescu, semnate de Şi chiar Poe, Durrenmat, Montaigne, etc. Maiakovski. Pe nedrept ignoratul Delavrancea.

Interesante mi se par astăzi două alegeri, recuperări ale unor autori care cunoscuseră destul din închisorilor comuniste şi trecuseră printr-o lungă perioadă de moarte literară şi civilă, chiar după eliberare. Primul este Vasile Voiculescu, din care autorii au ales fragmentul ospăţului monahal, de o diversitate şi un rafinament excesiv care i-ar fi făcut invidioşi pe marii gurmanzi ai istoriei, amestec de lăcomie şi opulenţă a gusturilor şi varietăţii ideilor de a transforma vietăţile Demiurgului în reţete delicioase. Alături de vinuri pe măsură. O micro-istorie a bucătăriei româneşti tradiţionale. O altă surpriză este prezenţa consistentă a lui Păstorel Teodoreanu, umorist, bon-viveur şi băutor rafinat, de la care s-au selectat nu doar o serie de reţete, în stilul glumeţ şi seducător al rubricilor din presa vremii - salată de langustă fără langustă, cozonac, cartofi prăjiţi, pilafuri - dar şi poezioare satirice, sfaturi despre eticheta la masă, anecdote. Şi un bogat glosar de băuturi, fiecare cu o scurtă descriere, atât de multe şi variate încât îţi dau impresia docenţei într-un domeniu atât de desconsiderat. Şi tot aici descoperi şi misterul unui fel erudit şi rar, afafaflykess cu mixandre cubice. Ceea ce îl face pe Păstorel Teodoreanu, rămas în istorie mai mult pentru epigramele semnate şi atribuite, un om de lume, cunoscător şi gurmand autentic, mult mai interesant decât edulcoratul său frate. Şi el prezent în albumul literar gastronomic.

Dar partea gastronomică este, fireşte, prezentă în egală măsură. În afara reţetelor coloanei din dreapta, descoperi aici pagini întregi din sfaturile lui Bacalbaşa, nutriţionist avant-la-lettre, sfaturi despre creşterea porcului (fascinante pentru un citadin care a văzut porcul doar în stadiul pre-gătire), reţete vegetariene şi numeroase reţele vechi, ”ale bătrânilor”, indigeste şi grele cu siguranţă, dar promiţând delicii uitate, şi scrise cu o poezie şi o pricepere arhaică a limbii demult uitate. Şi o bogată selecţie de sfaturi practice în gospodărie, găsite prin vreun almanah de acum o sută şi mai bine de ani, cu reţete de genul ”chip de a limpezi vinul cel roşi şi tulbure”, ”scrob pentru a lipi porţelane, steclării şi alte lucruri sparte”, ”chipul de a febre oăle fără foc” sau ”chip de a se dizbăta îndată”. Antropologie cultural-gastronomică perfectă. Cine mai ştie azi de cafeaua de cartofle, de dramuri, de untura de trăsuri, de ţipirig, piatră acră sau altele asemenea. Iar frunza de mesteacăn şi pojarniţa sunt bune pentru a împiedica brânzeturile să mai facă viermi. Instantanee dintr-o lume care nu mai există, inspirat selectate şi marcate de o poezie veche şi ireală astăzi. Nostalgia anghemachtului şi a chifteluţelor de ştiucă. O doză consistentă de folclor, mai puţin interesantă pentru mine, dar bună pentru o sumară prezentare a valorilor gastronomiei rurale. Şi multe altele.

Regretatul Radu Anton Roman a dus această îmbinare de literatură şi gastronomie la apogeu cu Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, probabil cea mai frumoasă carte despre arta mâncării publicată vreodată la noi, şi imposibil de depăşit. Cred. De fapt, sunt sigur. Cum sunt sigur şi că cel puţin va fi răsfoit acest uitat album literar gastronomic. Şi că i-a plăcut. Dacă îl găsiţi prin vreun anticariat sau pe raftul din spate al bibliotecii, merită măcar câteva ore.

Foto: http://anticariatlyly.wordpress.com

Vlad Muşatescu - De-a puia-gaia

2012-01-30T00:06:00.002+02:00

Cântă, tanti Raliţo, neastâmpărul care-l cuprinsese pe nepotul tău, Al Conan Doi, în căutarea unui loc liniştit unde să poată, odată pentru totdeauna, termina măcar unul dintre romanele poliţiste care îi zgârmă în cap. Eventual însoţit de fasole bătută, costiţă prăjită, ceva Kent şi cateva cafele tari şi groase, de să te ridice de pe scaun şi să te îndrepte spre claviatura vechii Erika. Pentru cei care au crescut cu aventurile grăsunului şi bezmeticului detectiv improvizat ar fi fost interesantă o poveste cu Al Conan Doi în versiunea - mereu gonflată şi ireală - a celebrei tanti Raliţa. Cum ar fi sunat oare o a cincea parte, sau măcar un episod, în interpretarea mătuşicii tabagice, cu pantofi bărbăteşti măsura 46 şi învăluită în linţoiul de Mărăşeşti. De fapt, în ultimul său interviu, Vlad Muşatescu anunţa că ar vrea să scrie o carte doar despre tanti Raliţa şi isprăvile acesteia la Stambul, din vremea care i-a adus pe uliţa haznagiilor renumele de Hagiţa Raliţa. Din păcate n-a fost să fie.

De-a puia-gaia (ar fi interesant de aflat dacă puştii de astăzi mai ştiu ce e asta) e prima parte din tetralogia dedicată extravagantului Conan Doi, şi pentru necunoscători ar fi chiar cea mai bună introducere în stilul şi lumea detectivului gurmand. Având toate caracteristicile unui roman noir clasic - o casă impozantă şi sumbră, departe de civilizaţie, o comoară după care aleargă toate personajele, o crimă aparent fără autor - îmbinate cu cele ale oricărui roman scris de Vlad Muşatescu - umor onomastic, gaguri, dialoguri spumoase şi mâncare bună - este un inspirat început pentru povestea buimacului detectiv. 50 de ani, 1.68 metri pe înalt, 0.77 pe lat, şi peste 102 kilograme pe cântar, tuns scurt. Nevastă - una şi bună. Bulgăroaica Penke. Obsedat de policier şi posesor al primei mii de numere din colecţia Masque.

De această dată, cu şase manuscrise în portofoliu şi gândul că trebuie să scrie încă unul, care sigur va înfrânge cabala editurilor speriate de noul maestru al romanului poliţist, Al Conan Doi pleacă din Moşilor pentru o misterioasă pensiune montană, aflată pe undeva pe lângă Posada. După micro-dejunul cu brânză de veci, ceai divers de sunătoare, muşeţel, tei şi chimen, o roşie şi o felioară de pâine, plus scobitori şi zaharină, va ajunge chiriaş al impozantei Mariţa Nachtigal, o bătrână amazoană, ce-l depăşeşte net ca dimensiuni, vârstă şi prestanţă. Şi jucătoare fanatică de table, la fel ca Al Conan Doi. Atât de pasionată, încât în lipsa unui companion nu ezită să joace singură, pufăind eventual dintr-un monumental şi duhnitor trabuc.

Mariţa Nachtigal, cunoscută intimilor şi ca Mamariţa, nu cu multă vreme în urmă o dizeuză de mahala ce frânsese destule inimi şi se încurcase într-un patrulater amoros încă rezistând, este doar şefa menajeriei de personaje din pensiunea de la Breaza. Şefa de trib pe care nimeni nu o contestă. Ca de fiecare dată, Al Conan Doi va da cu ochii de caractere trăznite şi nume imposibile. E un blestem pentru detectiv să cunoască doar oameni a căror onomastică ar lăsa fără cuvinte orice funcţionar de la starea civilă, şi sunt extrem de curios cum ajungea Vlad Muşatescu să îşi boteze personajele. Dacă avea o carte de telefon imaginară, atunci ar fi fost potrivită pentru o combinaţie de Alice în Ţara Minunilor şi Ciberiada. Un regionalism descriptiv ar fi chiznovate.

Fraţii Bigam şi Mogam, cu OZN-ul lor cu patru roţi, al doilea botezat după autorul Lunii cu doi bani jumate; Lucky-Lucky, alias Lucian Stănărângă, urlatorele cu atestat, pasiune pentru magnetofon şi o iubire tainică pentru hârtiile cu Bălcescu; doctorul Bilă, cândva Hannibal Certega, acum redus la statutul de bucătar foarte inspirat şi talentat, dar complet lipsit de simţul artistic al cafegiului; imposibilul Isaiia Finichi, fotoreporterul ce nu se sfieşte să defileze prin pensiune în slip sau în pijama, plus arsenalul de aparate şi accesorii; seducător de vulgara Gilly, o Marilyn Monroe în mizerie a cinematografiei realist-socialiste, una dintre puţinele femei fatale ale tetralogiei, şi mai legată de Mariţa decât ai ghici la prima vedere; accesoriul ei vremelnic, protectorul Bubi, ejectat după ce a blasfemiat Aligote-ul de Ceptura, cerând sifon ca adaos; misteriosul inginer Siegfried Gaterek, în bună măsură personajul central al cărţii, cel pe care toţi chiriaşii îl supraveghează în fiecare clipă, cu botoşeii uriaşi, fularul de lână şi pasiunea pentru muzică simfonică. Şi motanul coanei Mamariţa, prima victimă a unei misterioase conspiraţii ce cutremură viaţa liniştită a pensiunii. Suficient pentru ca vechea şi stabila curiozitate detectivistică a mâncăciosului pasionat de enigme să fie scurmată.

În scurt timp Al Conan Doi află că vilegiaturiştii pensiunii sunt în căutarea unei casete plină cu pietricele, în valoare de peste 300.000. Lei. De atunci. Pietricelele sunt rubine, safire, diamante. Etc. Avere dobândită de inginerul Gaterek la senectute, după ce îşi vânduse casa din Bucureşti. Avere pe care fiecare ar vrea să pună mâna, chiar împotriva dorinţei inginerului. Mai ales împotriva dorinţei sale. Şi când alianţele se fac şi se desfac, toată lumea bănuieşte pe toată lumea, încăperile sunt cotrobăite la fiecare oră din zi sau din noapte, totul este dominat de un misterios şi neliniştitor miros de migdale amintind de cianură, iar clienţii Mamariţei cedează în faţa tentaţiei goanei după aur, Al Conan Doi îşi dă seama că trebuie să rezolve lucrurile. Iar când misteriosul inginer este găsit mort în camera sa, lăsând un mesaj criptic pe banda de magnetofon, iar furtuna transformă pensiunea în scena unei enigme foarte Agatha Christie-eşti, numai acelaşi Al Conan Doi trebuie să desluşească cine este asasinul. Şi unde sunt pietricelele preţioase din casetă. O va face în acelaşi stil abramburistic şi alandala ca de fiecare dată.

E un carnaval burlesc şi poliţist pe care îl poţi citi şi reciti de nenumărate ori, şi de fiecare dată vei râde. De fiecare dată. Conglomeratul entropic de gaguri, replici, lupte şi confesiuni, peste care miroase a migdale, a fasole bătută şi a spinare de căprioară cu sos de smântână, fără a uita cafeluţa şi ţigările Snagov, te face repede să regreţi că saga lui Al Conan Doi nu a avut măcar zece părţi, în loc de doar patru. Recomandată şi re-recomandată, la orice vârstă. Nu sunt un cititor de romane poliţiste, dar merg la risc şi declar că nu a mai existat vreodată un erou de roman pseudo-poliţist atât de amuzant. Fireşte că la final îşi face intrarea şi aceeaşi tanti Raliţa. Care ştie despre Mariţa Nachtigal şi pasiunea ei pentru caii de iarmaroc mai mult decât ar vrea să recunoască impozanta matroană.

A apucat Al Conan Doi să scrie vreun rând la romanul mult visat? Nu, nici de această dată. Un fel de arta de a nu scrie un roman. Perpetuă.

Foto: okazii.ro

Tutunuri de pipă de la Vauen

2012-01-25T16:27:00.000+02:00

Nu ştiu care dintre tutunurile prezentate mai jos se vor regăsi şi la noi, sper nu peste mult timp. Am avut ocazia la calificările pentru primul concurs de fumat pipă să încerc mai multe mostre de tutunuri de la Vauen, prin amabilitatea lui Ciprian Halasz, căruia îi mulţumesc şi aici. Majoritatea aromatice, un Black Pepper foarte ciudat în sensul cel mai bun, un flake, un english. O gamă suficient de variată şi

Jubilaeum Edition

Un mix de cavendish şi virginie, cu frumoase firicele aurii şi brune într-o tăietură tip ribbon, Jubilaeum Edition de la Vauen se recomandă de la bun început, politicos şi elegant, ca un tabac aromatic tipic. Puţin umed în cutie, are un miros clasic de bomboane cu fructe, la care se adaugă un pic de vanilie şi, parcă, ceva caramel, mireasma la care te aştepţi când deschizi un tutun aromatizat. Am preferat să îl usuc aproximativ un sfert de oră înainte de fiecare fumată, iar aroma nu s-a pierdut. Se aprinde uşor, arde fără mari probleme până la sfârşit, şi dacă nu este forţat să se înfurie nici nu înfierbântă pipa.

Gustul este în prima etapă cel al unui tutun aromatic tradiţional, potrivit pentru momentele de socializare, mai ales în prezenţa nefumătorilor convinşi că un tabac de pipă de calitate trebuie să miroasă a cofetărie. Fructe, note intense de vanilie, zaharat şi acoperind aproape de tot tutunul, din care se simte abia după primul sfert ceva din consistenţa cremoasă de cavendish sau puţin din dulceaţa de virginie. Spre jumătatea fumatei, aşa cum se întâmplă mai întotdeauna cu aromatizatele, apare o uşoară amăreală, casing-ul artificial începe să fie depăşit de tabac, o evoluţie previzibilă. Mirosul în cameră este plăcut, are un WAF ridicat, fără a fi remarcabil.

Jubilaeum Edition e un aromatic bine lucrat, clasic, din păcate fără nimic remarcabil. Un tutun potrivit pentru începători, poate fi unul de toată ziua pentru pasionaţii de ”dulcegării”. Cei care preferă aromele naturale de tabac îl pot încerca, măcar din când în când, ca o alternativă atunci când ai musafiri sau trebuie să fumezi ceva printre ”civili”. Mediu spre bun.

No 10 Exotic

Evit de regulă tutunurile ce arborează descrieri ca ”exotic” sau ”tropical”. Din experienţele trecute amestecurile de gen se dovedesc tabacuri de proastă calitate, împroşcate cu chimicale ce le transformă în pipă într-o iarbă iute şi imposibil de fumat. Aşa că am fost, recunosc, destul de reticent să încerc No 14 Exotic de la Vauen. La prima vedere e un tutun ce se anunţă interesant, un mix de tip ribbon între firicele aurii de virginie şi negrul lucios de black cavendish, potrivit de umed şi elastic. Mirosit cu atenţie, No 14 Exotic se dezvăluie, aşa cum era de aşteptat, ca o mixtură bine aromatizată cu un casing ce îmi pare o combinaţie între parfumul de migdală şi de miez de nucă de cocos, bine uscat. Nici un miros de tutun, dar e o perioadă în care merge bine un aromatic.

Se aprinde uşor, e un tutun blând, cu o doză redusă de vitamină N, nu înţeapă, nu bolboroseşte în pipă. Surpriza plăcută a fost că gustul de migdală, puternic la început, se menţine pe toată durata fumatei, estompându-se pe la jumătate pentru a lăsa loc combinaţiei de cavendish şi virginie, echilibrată şi interesantă. Această îmbinare între gustul aromatic şi dulce al migdalei şi cel de tutun mi-a plăcut, şi cred că este unul dintre tutunurile Vauen la care aş reveni din când în când. Mirosul în cameră, foarte plăcut, este acceptat şi chiar savurat şi de nefumători (am testat deja). Scrumul este cenuşiu închis, foarte fin, şi spre deosebire de alte tutunuri aromatizate nu a căpătat acea nedorită amăreală în ultima parte.

No 10 Exotic e un aromatic bun, corect prelucrat, şi ar fi o alegere inspirată pentru debutanţii în nobila artă a fumatului de pipă. Nu are probleme de condens sau ardere, şi poate fi tutunul care te învaţă cum să fumezi corect şi lent. A fost o experienţă interesantă.

Horst Lickters Expresso Tabak

Încă un aromatic de la Vauen, de data aceasta un amestec de negru şi cafeniu, destul de umed şi mirosind a cafea, într-o tăietură tip ribbon destul de grosieră. L-am fumat prima oară înainte de concurs, dar ori l-am grăbit prea tare, ori nu am fost suficient de atent pentru a simţi gustul promis de Expresso Tabak. Reluat acasă, în două reprize separate, aroma uşoară de expresso se simte, dar mult mai palidă şi mai lipsită de personalitate decât mă aşteptasem.

Fără să acopere despotic tutunurile din mixtură, nici nu le lasă libere să îşi dezvolte în voie gustul, mai ales după primele fumuri devenind un aromatic destul de monoton şi, din păcate, uşor de uitat. Uscat bine a ars relativ uşor, altfel se tot stinge şi grăbit capătă o foarte deranjantă iuţeală. În locul acelui gust intens de cafea la care sperasem, după ce îl adulmecasem în cutie, Expresso Tabak e un tutun inegal şi destul de dificil de stăpânit, cu o doză mică de nicotină şi un WAF destul de ridicat.

Mediu din toate punctele de vedere, cu siguranţă că şi-ar găsi amatori, mai ales cei care vor un aromatic uşor, dar sunt altele mai bune chiar la Vauen. Doream mai mult de la el, nu a fost să fie.

Trullerie

Dintre ”monstrele” de tutunuri Vauen primite înaintea concursului de la Ciprian Halasz, Trullerie a fost până acum marea surpriză. Prefer amestecurile de virginii sub formă de flake-uri, pe cât posibil fără sau cu puţin perique (nu sunt tocmai un pasionat) şi de-a lungul timpului am fumat câteva tutunuri de gen absolut memorabile, poate cele mai bune din câte am încercat. Virginiile ribbon... mai puţin, de regulă nu m-au impresionat. Fie înţepau, fie se înfierbântau, fie, cel mai adesea, cădeau în spectrul mixturilor comune şi lesne de uitat.

Trullerie are o clasică tăietură ribbon, amestecând mai multe virginii într-un evantai de nuanţe şi tonuri de la auriu la brun roşcat, potrivit de umede (nu l-am uscat deloc), cu un miros de tutun natural, bine prelucrat, având totuşi o foarte uşoară notă fructată, greu de sesizat în grabă. Nu ştiu dacă este un casing sau un rezultat al fermentării, dar este un adaos plăcut. Pus în pipă se aprinde şi arde bine până la final, fără să necesite vreo atenţie deosebită. După primul sfert Trullerie se dezvăluie ca un mix de virginii ribbon memorabil: dulceaţa clasică a virginiei, un strop de aciditate picantă specifică, evoluând pe tot parcursul fumatei fără sincope amare sau surprize neplăcute. Nu pişcă limba, nu se înfierbântă, şi în combinaţie cu o cafea amăruie s-a dovedit un companion excelent.

Un tutun foarte bun, pe care l-aş fuma cu multă plăcere indiferent de momentul zilei. Poate fi tutun cotidian, se pretează şi ocaziilor sociale datorită mirosului lăsat în cameră, parfumat şi deloc greu. E o bună alegere şi pentru cei care vor să descopere virginiile, dar nu vor să le încerce sub formă de flake.

No 15 - English Blend

O mixtură destul de light, cu o uşoară mireasmă de latakie şi tăietură clasică, amestec de cafeniu lucios şi auriu închis, No 15 de la Vauen este un tutun bun, dar nu şi unul memorabil. Potrivit de umed şi cu acea aromă îmbietoare (dacă ai început să guşti mixturile mai greu de suportat de nefumători) se aprinde uşor şi până la final arde fără surprize sau probleme. Gustul este egal, cu tente monotone, de latakie clasică, amestecându-se cu cel de virginie şi, parcă, un strop de cavendish. Poate fi un english de toată ziua, dar aş fi preferat o aromă mai intensă şi ceva mai multă personalitate. Interesant, dar mediu în cel mai bun caz. Sunt si alte amestecuri similare mai bune.

No.14 -Virginia Flake

Flake-uri egale, frumos tăiate, cu acel miros ierbos de virginie şi îmbinarea de auriu, brun şi doar un pic de ciocolatiu. Prezentarea m-a impresionat de la prima întâlnire, mai ales că îmi plac flake-urile de virginie pură. Chiar cred că o virginie de calitate se savurează cel mai bine sub această formă. Mostra era destul de uscată atunci când i-a venit rândul, după ce mă delectasem cu aromaticele de mai sus, aşa că nu ştiu dacă înţeapă atunci când este prea umed. Pus în pipă se aprinde destul de repede pentru un flake - prefer să le pliez până la rupere - iar gustul nu este surprinzător, de virginie curată, fără condens şi fără să înfierbânte pipa. Se fumează corect şi egal până la finalul pipei, trecând de la primele note ierboase, cu un uşor adaos fructat, spre citrice (nu-mi dau seama dacă este un aditiv sau un rezultat al fermentării) la cel clasic de virginie. Fără să fie cel mai bun tutun de gen încercat, nici pe departe, merită fumat măcar pentru palmares. Poate învechit să capete un gust mai plin, mai pregnant, altfel este un tabac mediu. Cel mai bine i s-ar potrivi calificativul ”corect”.

160 Jahre

Un alt aromatic, destul de umed, cu un miros în care se amestecă ceva de smochină puţin confiată şi alcool uşor, spre lichior de fructe. Un tutun care s-ar fi potrivit perioadei Sărbătorilor. Frumos ca prezentare, ceva între ribbon şi tăietură mai mare spre rolls, dacă îl miroşi cu atenţie parcă ar avea ceva de prăjitură cu mult lapte, eventual un pandişpan pufos. Chit că e vorba de casing-uri, încă îmi plac tutunurile de pipă pe care le adulmeci şi te inundă cu sugestia unei cofetării pline de bunătăţi. Va fi fiind copilul din mine.

Mirosul dulce prevestea gustul fructat, cu note de compot de vişine (mi s-a părut), care dispare pe la jumătate schimbându-se într-un gust standar de tutun aromatizat, greu de recunoscut printre multe altele. Şi, aşa cum era de aşteptat, spre finală capătă o neplăcută amăreală şi are tendinţa să se înfierbânte un pic peste limitele tolerabile. Aroma rămăsă în cameră este plăcută, dar mai curând pentru un nefumător. Merge dacă îţi plac aromaticele, altfel este un tabac pe care l-aş mai încerca în lipsa unei alternative. Merită bifat, şi sunt sigur că mai ales începătorii l-ar fuma cu multă plăcere. Genul de tutun care îi convinge pe civili că toate, absolut toate tutunurile de pipă miros a patiserie şi a dulciuri. Dulci iluzii, repede sfărâmate când dau de prima latakie. Dulce inocenţă.

Black Pepper

Acest tutun teribil de neortodox, pe care îl mai fumasem cu ceva vreme în urmă, este pentru mine câştigătorul detaşat, şi mi-aş dori teribil de mult să îl găsesc şi la noi. Producătorul îl prezintă ca o mixtură de burley, virginie şi black cavendish, un amestec negru şi lucios, al cărui miros intens este, aşa cum o arată şi numele, de piper. Piper negru, puternic, mai să te facă să strănuţi, dar şi cu o notă dulceagă în fundal. Se aprinde relativ uşor, iar gustul - relativ egal pe toată durata fumatei - este picant, chiar de piper, suprapus peste baza dulce amăruie de cavendish. Este unul dintre cele mai ciudate tutunuri pipate vreodată, şi trebuie să recunosc şi aici că îmi place tocmai pentru această combinaţie între un condiment afurisit şi tabacuri bine prelucrate. Pentru că este bun, bun în sens de straniu, şi chiar dacă nu este genul de tutun pentru fiecare zi merge ca o insolită variaţiune în listă. Arde bine până la final, pişcă piperat şi delicios, iar cei din jur sunt realmente surprinşi.

Categoric, preferatul meu. Îl recomand tuturor, mai ales dacă vrei să fumezi ceva care să nu fie nici virginie, nici latakie, nici aromatic standard.

Elder Sign

2012-01-15T14:47:00.003+02:00

Ca jucător ocazional de boardgames sunt încă în faza neofitului. Joc atunci când am ocazia câte unul sau două, de regulă în weekend. Am un prieten pasionat care mă ţine la curent şi îşi cumpără câte un joc nou. Mai citesc, mai mult din curiozitate, ce se mai întâmplă pe BoardGameGeek. Încă nu am ajuns la capitolul doi, când îmi cumpăr primul meu boardgame. Dar după câteva partide de Elder Sign s-ar putea să ajung acolo cu paşi repezi.

Elder Sign este o variantă simplificată de Arkham Horror, cel mai cunoscut boardgame bazat pe universul lovecraftian, ajuns acum la a nu ştiu câta extensie. Nu l-am jucat încă, sper să am ocazia la un moment dat, dar din câte am citit e uriaş, din toate punctele de vedere. Elder Sign este un joc cooperativ bazat tot pe Cthulhu Mythos, şi foarte pe scurt e o aventură Lovecraft cu zaruri, pentru 1-8 jucători (primul boardgame încercat pe care îl poţi juca şi singur). Teoretic o partidă durează până la două ore, dar jucat în doi am reuşit să câştigăm şi în 30 de minute. E adevărat, am avut noroc. Mult noroc. Este genul de boardgame în care totul, absolut totul, este împotriva jucătorului. Este un boardgame nu foarte prietenos, în care eşti mereu în tensiune, şi mai ales contratimp. Iar când ajungi să te bată nişte cartonaşe viu colorate...

Foarte frumos grafic, simplu fără a pierde din farmec. Desenat cu o eleganţă miniaturiala şi un aer de anii 20. The Roaring Twenties. În cutie găseşti opt zaruri (6 verzi, unul roşu, unul galben), cărţile de investigatori (16), Ancient Ones(8, inclusiv Cthulhu), 48 de Adventures şi 8 Other World Adventures, 76 cărţi mici (mythos, vrăji, item-uri comune şi unice, aliaţi) şi 144 de tokens (sanity, stamina, doom tokens, monştrii din lumea lui Lovecraft, etc). Plus un ceas de carton, care marchează trecerea turelor. Iniţial mi s-a părut teribil de complicat şi fără sens. După o partidă sau două ajungi să îl joci fără probleme, mult mai accesibil şi uşor de învăţat decât altele. Ceea ce mi s-a părut un mare plus, mai ales pentru un începător.

Povestea din Elder Sign

Undeva în anii 20, într-un muzeu plin de antichităţi, unul dintre temuţii Ancient Ones ameninţă să vină în lumea noastră. O echipă de investigatori, folosind item-uri, vrăji şi rezolvând diverse aventuri, trebuie fie să îl oprească (adunând un număr de tokens) fie să îl învingă după ce The Ancient One şi-a făcut apariţia. Altfel - game over. Şi odată cu el întregul Univers. E o temă recurentă la Lovecraft, şi bine implementată aici.

O partidă de Elder Sign

Reguli de bază

Foarte pe scurt. Deşi este genul de joc mai uşor de jucat decât de explicat. Fiecare primeşte un investigator random (cu item-urile şi capacităţile sale), se extrage tot la întâmplare un Ancient One din cei opt, se pun pe masă şase Adventure Cards. Poţi să alegi la fiecare tură dacă încerci să rezolvi o aventură, să te vindeci sau să cumperi cărţi ori tokens. Fiecare Adventure Card are un număr de task-uri, cu un număr de simboluri (terror, investigate, scroll, etc). Mecanica jocului este simplă. Cu cele şase zaruri standard, şi în anumite condiţii cu cele două speciale, trebuie să obţii numărul de simboluri al fiecărui task din aventură. Ai nevoie de două cranii şi un scroll, atunci din cele 6-8 zaruri trebuie să obţii exact asta sau mai mult. Zarurile care rezolvă task-ul sunt scoase din joc şi puse pe Adventure Card. Dai mai departe până când rezolvi aventura şi iei cartea, fiecare având un număr de puncte. Puncte care sunt folosite în joc pentru a cumpăra items, spells sau tokens. Pe care le câştigi şi la rezolvarea aventurii. Dacă nu reuşeşti - factorul aleator e destul de mare, fiind până la urmă zaruri - aştepţi tura următoare şi te rogi să ai mai mult noroc sau unul dintre colegi să rezolve aventura în locul tău. Există şi destui monştri, care sunt puşi pe Adventure Cards în anumite momente ale jocului, şi pot simplifica sau, dimpotriva, pot face rezolvarea imposibilă. Poţi folosi vrăji şi items pentru a da din nou sau a schimba un zar sau mai multe. Sigur că lucrurile sunt mult mai complicate, există reguli secundare şi excepţii, dar în mare acesta este esenţialul. Ţi-ai terminat tura, ceasul avansează cu trei ore, iar la miezul nopţii se întâmplă ceva. Foarte neplăcut.

The Ancient One comes at Midnight

La fiecare a patra tură vine miezul nopţii. Se trage o carte Midnight, care adaugă un monstru sau mai mulţi în joc, penalizează jucătorii, blochează din zaruri. Tot atunci se adaugă câte un doom token pe cartea Ancient One, iar când se strânge numărul de doom tokens (între 11 şi 15) acesta intră în joc. Şi atacă. Pentru a-l împiedica să intre în muzeu şi în lumea reală trebuie să strângi un număr de seals, tokens speciale, ce pot fi cumpărate sau plătite cu punctele obţinute din aventurile câştigate. Dacă nu îl opreşti, atunci se intră în faza a doua, când lupţi direct cu Ancient One, iar numărul de doom tokens reprezintă viaţa.

Fiecare Ancient One are la rândul său un task, o suită de simboluri, pe care trebuie să le obţii cu zarurile standard şi speciale. Reuşeşti, i-ai scăzut din viaţă. Nu, ceasul avansează şi la miezul nopţii eşti din nou atacat. Ceea ce poate însemna să pierzi stamina sau sanity sau să discardezi tokens ori cărţi. În general să pierzi. Ceva. Din experienţa redusă pot spune că este esenţial să îl opreşti înainte să vină, altfel totul devine greu. Mult mai greu. Şi de regulă eşti înfrânt. Felicitări, Ancient One a distrus Universul.

Elder Sign este până acum cel mai interesant boardgame pe care l-am încercat. Combinaţia de strategie şi joc de zaruri, universul Lovecraftian cu nenumărate detalii pe care eşti tentat să le treci cu vederea (şi ar fi păcat), grafica atent realizată, textele de pe cărţi, combinând teroarea cu umorul negru, accesabilitatea şi uşurinţa de a-l învăţa şi juca, toate îl fac o alegere excelentă pentru primul boardgame. Sper să iau şi eu unul în curând. Mai ales că se poate juca şi de unul singur, aşa că nu aş recurge la socializare forţată. Excelent, recomandat.

Poate fi cumpărat de la GamesStop, unde găsiţi şi o parte din Arkham Horror, şi, cred, noua apariţie Mansions of Madness. Plus MTG, WOW, Memoir 44, Axis and Allies şi multe, multe altele.

Foto: http://boardsandbees.wordpress.com, http://www.fantasyflightgames.com, http://boardgamegeek.com

Două vizite la Muzeul Antipa

2012-01-15T03:33:00.004+02:00

Am vizitat împreună cu băieţii muzeul Antipa. Pentru ei a fost prima oară. Pentru mine şi mama lor prima oară când vedeam noul muzeu Antipa, unde am petrecut destule ore în tinereţe. Impresionant. Un muzeu high-tech. Diorame imense, touch-screen-uri, multă aglomeraţie, o nouă prezentare, o nouă idee în spatele poveştii, multe exponate au dispărut, câteva îşi arată vârsta, în ansamblu o reuşită. Peştera e mai mare. Sunt şi o parte din fluturii imenşi. O sală specială are podeaua din sticlă, iar sub ea oase de dinozaur. Copiii au fost impresionaţi. Noi... mai puţin. Fatalmente factorul nostalgic şi-a spus cuvântul, şi ne-am dat seama că ne plăcea mai mult vechiul Antipa. Muzeul cu care am crescut. Unde am fost de cel puţin zece ori. La vârste diverse. Eventual cu alţi iubiţi sau iubite. Cu mirosul lui, cu praful din aer, cu tăcerea. Suntem doi bătrâni conservatori, în căutarea muzeului pierdut, chiar dacă vârsta biologică mai are ceva până la jumătatea perioadei estimate de vieţuire.

Iar când l-am dus din nou în pat, pe la ceasurile unu din noapte, pe moştenitorul numărul unu, chinuit de coşmaruri cu muzeul şi ”momiile”, mi-am dat seama că nu doar fizic ne asemănăm, nu doar ca înfăţişare mă privesc în el ca într-o oglindă miniaturială. Ci şi când vine vorba de vise. Şi asta m-a făcut să-mi aduc aminte.

Prima oară am fost la Antipa în iarna lui 1987, undeva prin februarie. Cred. Ultima oară când am mers la un muzeu cu taică-miu. Presupun că prinsese câteva zile libere, altfel îl vedeam mult prea rar. Una dintre puţinele dăţi când eram doar noi doi, în Dacia verde pe care avea să o schimbe cu una crem peste doi ani. Era cumplit de frig, zăpadă. Destul de rece şi în muzeu, unde fiind o zi de marţi (cumva am ţinut minte asta) eram singuri. Fusesem deja obişnuit cu Muzeul de Istorie, parcă ne duseseră cu clasa şi la un muzeu tehnic. Pe lângă excursiile la fabrici şi uzine din Bucureşti şi din alte părţi, să simţim ca proaspeţi pionieri pulsul producţiei. Să ne învăluim de mici în mistica muncii. Eventual să ne dorim nu o bicicletă, ci un mini-strung şi o pungă de şpan. Aveam un ABC al comportamentului corect într-o instituţie de cultură. Presupun că atunci eram un copil destul de cuminte. Şi mai erau vreo zece ani până să citesc formidabila scenă din Gemenii cu animalele care se trezesc la viaţă. Atunci Antipa era doar un nume melodios şi străin, şi Cărtărescu nu publicase Visul. Cred că mai era profesor de română la capătul lumii.

Era destul de frig şi după uşile mari, iar eu eram destul de mic. Îmbrăcat bine să rezist. Posibil două pulovere, căciulă, fular, blindaj împotriva vechilor ierni bucureştene. Mănuşi. Cizme căptuşite. Arsenalul standard. Nu semăna deloc cu alte muzee. Era prea multă linişte. Un miros uşor de închis şi de sticlă. Vechiul Antipa începea cu familia de gorile, spânzurate în crăci şi, mi se părea mie, gigantice. Se termina cu scheletele lor. Taică-miu m-a luat de mână şi am început să îl vizitez. Există o frumoasă povestire a lui Lagerkvist, cu băieţelul ce se plimbă cu tatăl său, doar ei doi, cumva în afara lumii, până când ziua lasă loc serii şi văd cum trece pe lângă ei un sumbru tren fantomatic, strunit de un mecanic mort, prevestire a ceea ce avea să vină. La fel de singuri ne simţeam şi noi, doar noi doi, şi ţin minte că îl strângeam de mână în timp ce coboram. Presentimentul unui tren care avea să vină. Ideea că ar putea să dispară, să mă abandoneze acolo, era tot mai chinuitoare pe măsură ce ne pogoram în primele săli. L-am iubit mult, dar atunci am simţit pentru prima dată oroarea simplă şi clară că într-o zi nu va mai fi acolo.

Vechiul muzeu Antipa era, îmi dau seama acum, o fascinantă hecatombă. Un templu ştiinţific, după criterii bine gândite, al morţii. Depăşea cu mult capacitatea de absorbţie a gustului infantil pentru macabru. Atât de perfect în încremenirea lui încât erai în afara timpului fizic. Nu m-ar fi mirat dacă la ieşire tot ce ştiam ar fi dispărut, s-ar fi stins, şi aş fi aflat că au trecut mii de ani de când intrasem acolo. Un caleidoscop în care totul se amesteca. Treceai de la sala cu planete la cea cu minerale, apoi îţi continuai călătoria prin preistorie, oase de dinozauri, mamuţi, incredibilele săli cu monstruoşi cărăbuşi sau fluturi ireal de multicolori, şerpi, peşti de toate felurile cu solzii lor, zebra şi tigrul, ursul preistoric, maimuţe încremenite în rictusuri dureros de umane, diorame care îţi prezentau viaţa înaintea vremurilor, cu omuleţi preistorici din plastic şi gips, ciuciţi în faţa unui foc demult stins, crabi şi moluşte, păsări surprinse în zboruri pe care nu aveau să le mai termine. O vulpe cu o mică tăietură ca un rânjet în pântece, pe unde se ivea un pic de zegras. Leul de mare, foci şi elefanţi marini urlând de foamea care nu mai putea fi potolită în lipsa viscerelor scoase de mulţi ani. Rafturi întregi de borcane în care, albe şi moi, conservate în misterioase lichide, pluteau indiferente făpturi mărunte extrase parcă din bestiarii, cu cleşti, solzi, inele, aripi, picioare şi ochi. Peştera unde la fiecare vizită am avut o strângere de inimă. Diorame cu dinozaurii, aşa cum au fost imaginaţi, cine ştie cât de aproape de realitate. Fosile prinse pentru totdeauna în piatră. Galeria de manechine din gips, cu un eschimos în barcă, acei negri cu priviri crunte şi femei cu sânii goi, indienii gata de luptă şi bogat împodobiţi cu pene şi mărgele, samuraiul ce se pregătea să spargă vitrina cu sabia, toţi aşteptând să vină seara şi să se mai dezmorţească după încă o zi în cea mai statică slujbă din lume. Mumiile din Egipt sau Peru, distorsionând aerul cu zbieretele lor vechi de mii de ani. Rafturi după rafturi de animale de toate felurile, ursul brun îndreptându-se spre pradă, cerbul încleştat într-o luptă pierdută cu destinul alcătuit din lupi flămânzi, papagali obscen de coloraţi, vrăbii pe care nu le vedeai la locul lor într-un muzeu, cerbi visând la demnitatea de exponat cinegetic, un râs surprins în încordare. Schelete peste schelete, de toate felurile, de ai fi putut să alcătuieşti imposibile animale-puzzle din oscioarele adunate la un loc. Ciolane de balenă, colosale ca şi înfiorătorul Deinotherium Gigantissimum, imposibil de înalte, de care refuzam să mă apropii. Toate făpturile unui Dumnezeu căruia i se poate reproşa orice, dar nu lipsa imaginaţiei şi a dorinţei de creaţie, holbându-se la tine cu ochi de sticlă, lucioşi, ficşi.

Dacă aş fi văzut acolo o manticoră, o sirenă, un phoenix sau, de ce nu, un balaur sau un zmeu cu buzduganul de aramă în laba păroasă cu siguranţă că nu m-ar fi mirat. Ar fi fost fireşti. Doar în poveşti existau. Diversitatea care depăşeşte înţelegerea cere, obligă chiar, la fantastic. Şi la vârsta aceea pactul cu ficţiunea este inerent şi inconştient. Totul era fascinant, şi în egală măsură totul era înspăimântător. Ştiam destule animale, aveam acasă celebrul Atlas Zoologic şcolar ce ajunsese deja să se zdrenţuiască. Îmi plăceau animalele, chiar până la fanatismul vârstei. Dar aici era altfel. Iar tata, simţind că mi-era teamă, îmi citea tacticos numele şi prezentările, îmi explica, glumea, încercând să alunge sentimentul că nu vom mai ieşi niciodată de acolo, că suntem pierduţi, că dintr-o clipă în alta se vor auzi răgete, urlete, membre înţepenite care troznesc eliberându-se, colţi care se ciocnesc în sfârşit după ce au stat preţ de decenii despărţiţi. La un moment dat a renunţat. Vocea lui suna deja straniu în liniştea din jur. Nu ştiu dacă şi el simţea. Bravând, sau poate încercând să îmi arate totul, m-a dus şi în secţiunea de anatomie patologică, pe atunci o sală întreagă.

Nimic nu mă pregătise pentru oroarea ce mă aştepta acolo. Zeci de borcane înalte, mai mici şi mai mari, cu organe diforme sau dimpotrivă perfect sănătoase, macerându-se în alcooluri indicidibile. Bucăţi de corpuri umane, supravieţuind cu mult întregurilor. Fetuşi de toate felurile, smulşi din utere normale sau distruse de boli, frumoşi ca nişte heruvimi înecaţi sau dimpotrivă sfidând ordinea lumii. Ciclopi, bicefali, cu prea multe picioare sau unul singur, mânuţe albe ieşind direct din umeri, despicaţi ca pe un butuc de măcelar şi arătându-şi încrengăturile încă pe nedeplin formate de organe şi eventual tristul muguraş de mai jos. Aici Creatorul încercase şi nu reuşise, ori poate lăsase pe altcineva în locul său. Creiere ca miejii de nucă giganteşti. Cranii, schelete întregi, un femur, un bazin şi multe bucăţi cu nume imposibile ale alcătuirii ce ne ţinea şi pe noi în picioare, undeva sub haine, piele şi muşchi. Trista fiinţă umană, cu nimic mai bună decât carcasele dintr-o măcelărie bine aprovizionată. Oase, grăsimi, lichide, murdărie ascunsă, măruntaie. Nici eu, nici tata, nici nimeni nu era diferit. Am avut coşmaruri mulţi ani după aceea. Şi acum se întâmplă să revină, cu acea ciclicitate a viselor. La ieşire am văzut şi urna cu cenuşa lui Antipa. Ştiam deja ce este un crematoriu.

Am tăcut amândoi până acasă. Era tot frig, începuse să ningă şi ne croiam greu drum printr-un oraş înzăpezit deja şi pustiu. Întrebat spre seară cum mi s-a părut, am răspuns morocănos că mi-a plăcut. Aveam să revin de multe, multe ori. De multe ori singur. Era ieftin, şi fascinaţia se păstra. Niciodată nu am mai văzut muzeul ca la prima vizită. Uneori ajungi să te întrebi dacă astfel de amintiri nu sunt doar falsă memorie.

Danish Mixture

2012-01-13T21:44:00.000+02:00

Tutun : virginia, burley, oriental

Aspect tutun : ribbon

Aroma : patiserie

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : pungă de 250 grame

Un tutun bulk, modest ca prezentare şi obiectiv vorbind mediocru, dar pentru care am făcut o adevărată pasiune, reuşind să termin până acum cel puţin trei pungi. Nu a fost primul bulk de gen încercat, primul a fost un English Mixture tot de la pipe-shop.net, un amestec destul de inspirat cu o doză decentă de latakie, dar un casing şi o aromă destul de neplăcute pentru civili.

Danish Mixture s-a dorit replica prietenoasă, un tutun de pipă ieftin, mix de trei tutunuri (din prezentarea producătorului) din care se fac simţite virginiile cu uşoara aciditate şi prea puţin celălalte. Mascate de casing-ul de patiserie - vanilie, fructe confiate, ciocolată, o aromă delicioasă dacă îţi plac dulciurile şi stranie dacă preferi mirosul de tutun - posibil să joace un rol în armonia vizată a tabacului, dar prea discret pentru a se simţi.

Relativ umed în pungă, pungă cu o simplă etichetă ”Danish Mixture”, impresionează de la prima vedere prin combinaţia de tonuri aurii, dar mai ales prin cantitate. Obişnuit cu pachetele ori cutiile de 50 de grame, mai rar cele de 100 de grame, mi s-a părut o cantitate impresionantă. Mai ales că preţul este de aproximativ 20 de euro. M-am aşteptat să fie un tutun slab calitativ, pe care să îl fumez în absenţa unei alternative. Ceva ”compot” de pufăit când şi când.

A fost marea surpriză. Fără să depăşească mediocritatea, Danish Mixture s-a dovedit un tutun prietenos, fumabil, chiar plăcut în anumite momente, mai ales după ce s-a mai uscat un pic. Iar prima pungă s-a dus în mai puţin de două luni. Urmată de altele, şi sper cât de curând de încă una. Gustul este în primă fază dulce şi foarte aromat, de cofetărie, de pe la jumătate casing-ul dispare şi lasă loc virginiilor şi unei uşoare, dar plăcute amăreli. Fumat corect nu are probleme de condens şi nu pişcă limba ca o viespe somnoroasă.

Recomandat dacă vrei un tutun decent, foarte aromatizat, şi uşor. Şi nu în ultimul rând ieftin. Mai ales ieftin. Păcat că nu se găseşte şi la noi.

Richard Llewellyn - Ce verde era valea mea

2012-01-12T23:20:00.000+02:00

Roman velş celebru, poate cel mai cunoscut titlu de secol XX provenind din acest spaţiu literar, ”Ce verde era valea mea” i-a adus gloria lui Richard Llewellyn, un autor care se trezea propulsat printre cei mai cunoscuţi din spaţiul anglofon în chiar anul în care Europa era cuprinsă de o nouă conflagraţie mondială. Primă parte a unei ample tetralogii (nu ştiu dacă s-au tradus la noi celelalte trei părţi, eu nu le-am găsit) această duioasă şi sumbră elegie, evocare a unei Vârste de Aur pierdute pentru totdeauna de personajul principal, Huw Morgan, doar parţial un alter ego pentru Llewellyn, s-a impus în bună măsură datorită remarcabilei ecranizări realizate doi ani mai târziu de John Ford. Peliculă ce şi-a atras adversităţile sale mai puţin pentru calităţile sau defectele filmice, şi mai mult pentru momentul nepotrivit în care a apărut. Şansa sau dimpotrivă neşansa ca această ecranizare, până la urmă o sensibilă melodramă, să câştige Oscar-ul pentru cea mai bună regie (şi nu numai) în faţa unui alt titlu. Citizen Kane. Dar aceasta este o altă poveste.

Familia Morgan este o familie simplă de mineri din Vale, un spaţiu perfect şi mistic, o comunitate situată în afara timpului şi istoriei, unde simplii muncitori în adâncuri câştigă suficient pentru a întreţine familii numeroase, pentru a lua cine bogate, a organiza petreceri şi nunţi pline de veselie, pentru ca taţii să-şi fumeze liniştiţi pipele arse la sfârşitul unei zile bune, iar mama să pună deoparte bănuţi sunători, destui de aur, în casetele unde se adună fondurile fiecărei case. Şi, fireşte, totul acompaniat de cântece de petrecere velşe sau de imnuri religioase. Un Macondo în afara magiei şi minunilor. O existenţă idilică, în care tragediile nu există, nenorocirile sunt rare, totul se desfăşoară cu o dulce cadenţă legănată şi perfectă. Dacă şi alţi autori îşi rememorează copilăria prin acest filtru edulcorat, pentru micul Huw Morgan, marcat de autoritara şi blânda prezenţă a tatălui Gwilym şi de sacra mângâiere a mamei Beth, cu numeroşi fraţi, cumnate şi prieteni, rememorarea pare firesc încadrată în această cheie romantică. Lucrurile chiar aşa s-au întâmplat. Totul a fost perfect. În pofida puternicelor accente de stânga (mai bine de un sfert din carte este marcat de povestea luptelor sindicale şi neputinţa bătrânului Morgan de a înţelege mecanismele luptei de clasă) Llewellyn nu este tentat nici de naturalism, nici de realism crâncen. Ce verde era valea mea este, în esenţă, un roman romantic, şi nu fără pagini întregi ce ar putea fi considerate poeme în proză.

Trei sunt elementele centrale care guvernează viaţa comunităţii de mineri din Valea cea verde şi velşă. Familia este cea mai importantă, şi în universul micului Huw este refugiul la care va recurge mereu, şi prima redută care se va lăsa încetul cu încetul măcinată de schimbare şi ruină. Religia joacă un rol aproape la fel de important în lumea minerilor velşi, mai ales după ce în imaginarul sat vine un nou predicator, Merddyn Gruffydd, care va fi acel prieten de care Huw are nevoie şi va juca un rol foarte important în familia Morgan. O credinţă simplă, departe adesea de norme şi bazată mai mult pe tradiţii, dar o credinţă reală. Al treilea elemente este mina. Spre deosebire de alte evocări, cel puţin iniţial, mina nu este întunecată, ucigaşă, aşteptând victime. Mina de cărbune nu este la începuturile poveştii lui Huw o versiune locală de monstru. Este cea care îi hrăneşte şi întreţine pe mineri. Este inima Văii.

Romanul este o saga a schimbării şi modernizării. Treptat, nimic nu mai rămâne în Vale aşa cum fusese dintr-un timp imemorial. Huw este un copil al timpului său care vede cum tatăl nu mai înţelege de ce salariile scad şi grevele sunt tot mai dese. De ce este nevoie de un sindicat (poate partea care se potriveşte cel mai puţin pe edificiul evocator şi nostalgic). De ce nu se mai respectă tradiţiile şi obiceiurile pe care el le-a prins. De ce mina de cărbune se transformă treptat, pe măsură ce munţii de zgură acoperă Valea, într-un monstru subteran care, într-un final, va ucide, adesea fizic. Prăbuşirea treptată a micii comunităţi, incapabilă să reziste evoluţiei exterioare şi să-şi păstreze măcar aparent liniile constructoare este drama şi scheletul epic al cărţii. Dincolo de întâmplările prin care trece clanul Morgan, este povestea distrugerii aduse de un nou secol şi un nou stil de a trăi şi, mai ales, de a scoate cărbunele. Stil pe care Morganii şi nu numai nu îl pot înţelege şi accepta. Le este străin, şi prin aceasta ostil. Evoluţia lui Huw Morgan, în alte condiţii un interesant bildungsroman, se petrece aşadar sub apăsarea Văii, şi chiar când reuşeşte pentru scurtă vreme să evadeze este silit să revină. Ca o chemare de banshee, Valea îl aduce înapoi. Interesant că şi în momentele, bine realizate, narând experienţa şcolară a lui Huw, originea sa este în egală măsură un blestem şi o binecuvântare. La final va rămâne ultimul Morgan. Şi ultimul care va reuşi să fugă de Vale.

Ce verde era valea mea nu este o capodoperă. Dar este un titlu clasic, frumos, nostalgic şi adesea trist, cu numeroase episoade fascinante din viaţa cotidiană a minerilor velşi, ce ar putea fi o surpriză. Nu este obligatoriu, nu face parte din cele X cărţi de citit într-o viaţă, dar ar fi păcat să-l ratezi.

Foto: http://www.coltulcolectionarului.ro

Samuel Gawith - Commonwealth

2012-01-11T18:37:00.000+02:00

Tutun : virginia, latakie

Aspect tutun : ribbon

Aroma : english

Tărie : ridicată

WAF : scăzută

Prezentare : cutie 50 de grame

O mixtură english de manual, în care (potrivit producătorilor) proporţia de tabacuri ar fi de 50/50, ceea ce la prima vedere pare destul de mult. Latakie, latakie, dar nici chiar aşa. Şi totuşi, deşi prezentată ca un un amestec intens, puternic, un full strength mixture, Commonwealth de la Samuel Gawith nu este nici apăsător, nici nu produce transpiraţii sau sughiţuri. Este un tabac foarte bun, bine prelucrat şi cu proporţii bine gândite ca să placă de la primele fumate.

Destul de umed în eleganta cutie de 50 de grame, Commonwealth se prezintă vizual ca o împletire de fâşii mărunte cafenii închis şi aproape negre, de virginii coapte şi latakie cipriotă. Olfactiv anunţă o experienţă memorabilă din start, cu acea aromă intensă de latakie, de foc de tabără, răşină arsă, un pic de piele nou tăbăcită. Mirosul clasic, dificil de descris, imposibil de uitat şi de ignorat atunci când te-ai obişnuit cu el. După o uşoară aerisire arde bine, fără să fie nevoie de reaprinderi dese, şi fără să apară înţepături sau condens.

Gustul de Commonwealth, mai ales după prima treime a pipei, surprinde tocmai prin robusteţe. Un fum plin, dens, surprinzător de rece dacă nu te lăcomeşti să pufăi fără încetare, în care alternează aroma catifelată şi puternică de latakie, cu notele sale de afumat şi conifere, cu dulceaţa un pic acidă, dar prezentă, a virginiilor bine lucrate. Unul din acele tutunuri english la care ajungi după ceva experienţă în domeniu, de la care nu te aştepţi la o fumată deosebită, şi care te surprind mai mult decât plăcut în final.

Commonwealth este una dintre mixturile foarte reusite purtând marca Samuel Gawith, un amestec în care latakia este inspirat susţinută de virginii, pentru un english clasic şi de recomandat. Cine doreşte să descopere şi să înţeleagă mai bine ce-i cu plăcerea pentru mirosul de latakie, atât de diferit de cireşele sau vanilia atât de stereotip asociate pipei, ar putea începe de aici. Cu grijă însă. Chiar dacă pare o mixtură uşoară, prietenoasă, are o doză suficient de mare de vitamina N cât să te penalizeze dacă, biruit de poftă, ajungi să te lăcomeşti.

Foto: http://pipesmagazine.com

Vlad Muşatescu - De-a baba oarba

2012-01-10T21:04:00.001+02:00

Cred că îmi voi aduce mereu aminte de prima ediţie din aventurile imaginate de Vlad Muşatescu, cele patru volume micuţe din colecţia Aventura (parcă aşa se numea) cu coperţi caricaturale, viu colorate, aproape în spiritul psihedelic din Yellow Submarine, că tot era aproape de epoca în cauză. Şi îi mulţumesc unchiului care a renunţat la ele în favoarea unui vag nepot, pe care nici nu-l cunoştea prea bine.

Nu mai am ediţiile acelea, cărţile mai şi mor. Am găsit până la urmă ediţia scoasă la Cartea Românească, în bună parte apărută datorită invitaţiei amuzate şi binevoitoare a lui Marin Preda, două volume de format ceva mai mare, ce au ajuns deja atât de zdrenţuite că îmi certifică nu doar obsesia pentru aceste titluri, ci şi necesitatea de a cumpăra, cât mai repede, ediţia nouă, de lux.

Dintre toate aventurile canonice ale detectivului gurmand şi rotofei Al Conan Doi - patru la număr, reunite în cele două volume borţoşele din Extravagantul Conan Doi - cea mai dragă îmi este şi astăzi cea de a doua, De-a baba oarba, în care scriitorul mereu în căutarea unei oaze de linişte ajunge, de la o recomandare la alta, să descopere paradisul rural din idilicul cătun Colţiilupchii. Încercând să-şi revină după păţaniile din pensiunea madamei Nachtigal, unde o moarte suspectă şi goana după caseta cu pietricele preţioase îi transformase concediul de creaţie într-un roman de Agatha Christie, Al Conan Doi îşi face din nou geamantanul şi pleacă din căminul conjugal administrat de blânda şi dietetica Penke, în căutarea unui loc liniştit, eventual fără regim, unde să-şi bată la maşina Erika mult-visatul roman. Fireşte, nici de această dată nu se va întâmpla. Acum îmi dau seama că Al Conan Doi se întâlneşte în această serie de eşecuri creative cu Jerome K. Jerome din Arta de a nu scrie un roman. Niciunul dintre ei nu a reuşit să scrie cartea îndelung dorită.

Hârtie, maşina de scris, brânză topită, creioane, gume, pixuri, indigo, carioce, costiţă afumată, borcanul mare de Ness plin de cafea râşnită, plicuri de muşeţel, salam de Sibiu confecţionat la Sinaia, papucii, două calupuri de ţigări, termosurile, dosarele cu documentarea, etc. Şi o lacrimă de Baccardi înainte ca detectivul să plece în căutarea unei noi gazde. Destinaţia finală şi mai mult accidentală - Colţiilupchii, cătun de o sălbăticie fermecătoare, unde toţi sunt prea puţin primitori şi îi urează bucureşteanului, mai mult sau mai puţin direct, să caute gazdă în altă parte. Toţi, mai puţin misteriosul Gulliver Naiba, care îi oferă într-un bileţel agramat posibilitatea de a închiria sumbra Moară-dintr-un dud, construcţie ce amestecă atmosfera de Mark Twain cu un vârf de cuţin de tensiune gotică.

Aşa cum se întâmplă de fiecare dată în cvadrilogia Jocurilor..., Al Conan Doi va reuşi din nou să pună la cale o anchetă aiuristică, de această dată ţinta principală fiind Gulliver Naiba, bătrânul mag al comunei, cu melon şi jachetă plină de nasturi, consumator şi producător de benedictină, amator de ouă de barză cu duhoare de sulf, posesor al câinilor foarte răi Satan şi Belphegor, foarte politicos şi primitor. Bătrân de câteva mii de ani, temut şi detestat ca adorator al Diavolului, se spune despre el că face vrăji, că găseşte vitele pierdute, prepară filtre de dragoste, oficiază Liturghii Negre şi poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Îl adoră, după propria-i mărturie, pe Leonard, pe Marele Negru, pe Marele Ţap tricornat şi cernit. Stăpânul nostru. Domnul subpământului. Iar Gulliver Naiba nu este singurul nume trăznit. Nici de această dată.

Pentru că în cazul lui Vlad Muşatescu două sunt axele centrale ale arhitecturii umoristice. Prima este umorul de situaţie, gagul, întâmplarea, absurdul, prozatorul care cade într-un puţ secat şi este scos abia într-un târziu de toată comunitatea (motiv recurent la Vlad Muşatescu). Personajele sale cad, intră în belele, încurcă iţele, fac boroboaţă peste boroboaţă, mănâncă şi beau hulpave şi vesele, şi cad, recad, şi nu mai tac din gură. Gagul este adesea cinematografic, burlesc, şi nu e de mirare că toată literatura sa are un puternic element filmic. A doua, şi foarte importantă în naraţiune, este cea a umorului onomastic, a numelor ghiduşe, compuse, adesea absurde, pe filiera caragialiană şi, la celălalt capăt al spectrului, mergând pâna la Ciberiada lui Slanislaw Lem. Sigur, forţând lucrurile. Dar când doar în De-a baba oarba ai personaje numite Tulli Pompadour, Polina Ţilimindriu sau Ţaţa Catariţa cred că poţi să ajungi până la ficţiunea speculativă clasică. Nu ştiu (şi sunt foarte curios) cum reuşea Vlad Muşatescu să adune acest dicţionar onomastic absurd de amuzant, dar în bună parte persistenţa în memorie a galeriei sale de personaje i se datorează.

La Colţiilupchii Gulliver Naiba - cu care Al Conan Doi ajunge aproape să se împrietenească, pentru a-l supraveghea mai îndeaproape, ca un Sherlock Holmes de excepţie şi autohton - are aliaţii săi, în primul rând Polina Ţilimindriu, moaşa comunală şi doritoare de măritiş cu stomatologul local, hippie-ul Tulli Pompadour, în ciuda dragostei pe care i-o poartă veterinarul oltean Geca Leoveanu-Zbanţ, ce va intra repede în echipa anti-Naiba.
Pentru că apariţia grăsuţului prozator pasionat de enigme va polariza rapid toată suflarea locului şi va începe un adevărat război între Naiba şi anti-Naiba, două facţiuni înverşunate până la fanatism. Mai ales după ce se află că Gulliver Naiba ar fi făcut rost, cu ajutorul chimistului amator Pompadour, de o poţiune care îl va îmbogăţi. Cât de reală este vestea, cine este de fapt Gulliver Naiba şi ce legătură are aici celebra tanti Raliţa, ce gust are un pui la ceaun şi din ce este făcută benedictina magului, câţi poeţi onirici are Colţiilupchii şi ce caută acolo Al Conan Doi, sunt doar câteva dintre întrebările cărţii. Şi când ai un pre-final desfăşurat la Iarmarok-and-roll story, în cel mai mare târg din zonă, unde echipa de şoc îl caută pe Naiba devorând cantităţi monstru de mititei, pastramă, salată de roşii, crenvurşti şi tocând banii la poker mecanic, rezultatul nu poate fi decât o catastrofă. În treacăt fie spus aventurile de la iarmaroc sunt poate cel mai distractiv capitol din toate cele patru părţi.

Personajele noii aventuri sunt, ca de fiecare dată, un mix de naivitate, inteligenţă, răutate şi bonomie, cu un adaos de morală şi anti-morală specifică zonei. Personaje negative şi pozitive, deşi uneori graniţa e permeabilă, nici măcar unul dintre ele nu este plicticos de normal. Cele trei ţaţe nătăfleţe - cina Moşca, ţaţa Catariţa, fina Frusina; doctoriţa Milica Manzur, cu pasiunea ei pentru graşi ; Iermolai Bîc, bălanul şi distratul poet al zonei; şi secundarii Romaniţă Curentu, nea Gheorghe Staragică, Ioana lui Colerete ; maleficii Brişcă şi Bucă. Şi toţi ceilalţi. Alături de care Al Conan Doi va încerca să descurce enigma lui Gulliver Naiba, satanistul local. Va mânca şi va bea bine, conştient că acasă nu mai pupă răsfăţul culinar din călătoriile de creaţie. Va descoperi cum se joacă ţigăneasca pe nuci, şi cu ce consecinţe. Şi, din nou, va reuşi să încurce o anchetă a Miliţiei. Cu rezultate previzibile.

Am făcut de ani buni o adevărată pasiune pentru Al Conan Doi şi pentru Vlad Muşatescu. Sunt cărţi - mai ales seria Extravagantul Conan Doi şi volumele de Aventuri aproximative de - de care nu mă pot plictisi, şi pe care nu încetez a le recomanda tuturor. Chiar şi celor care deja le-au citit. La Al Conan Doi, la fel ca în reveriile gurmande ale detectivului amator, merge mereu încă o porţie. Această a doua aventură rămâne după tot acest timp preferata mea, datorită lui Gulliver Naiba, unul dintre personajele cele mai interesante din ciclul Al Conan Doi, al capitolelor cu bâlciul şi nu în ultimul rând datorită secretului straniului mag. Recomandat cu drag.

Foto: okazii.ro

W.O. Larsen Classics - Fine and Elegant

2012-01-09T20:07:00.000+02:00

Tutun : virginia, burley, cavendish

Aspect tutun : măruntă spre medie

Aroma : fructată, puternic a citrice, deloc de tutun

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : pachet 50 de grame

Apărut acum ceva timp ca o noutate în oferta Larsen, ce devenise monotonă vizual prin prezenţa (sau omniprezenţa) celor trei cutii deja clasice, Fine and Elegant mi-a părut de la primele boluri fumate pe la întâlnirile clubului un tutun aromatic foarte uşor, estival, potrivit perioadelor din an în care temperaturile fac din tabacurile prea dure un test de voinţă.

Cu o tăietură ce variază între grosier şi aproape broken flake, destul de umed în pachetul de 50 de grame, Fine and Elegant surprinde cu o aromă dominată de mirosul acrişor-acid de citrice, între lămâie şi portocale nu de tot coapte, un miros răcoros, dar fără măcar o notă de tutun natural. Prezentându-se astfel de la primele impresii ca o mixtură aromatizată până la limită, cu un casing fructat ce maschează în bună măsură orice speranţă de gust de tabac, Fine and Elegant are nevoie în prima fază de ceva aerisire. Altfel riscă să bolborosească şi să ofere piparului un frumos condens.

După un pic de uscare se aprinde destul de uşor şi arde bine pentru un aromatic, şi chiar dacă are ca notă caracteristică tendinţa de a încinge pipa, mai ales în cazul unei fumate grăbite, îşi păstrează cu minime schimbări gustul. Gust care este de citrice, dulce-acrişor şi nu lipsit de o notă puţin acidă, potenţată probabil şi de aportul virginiilor. Prea intens dacă nu eşti amator de aromatice artificiale, genul de tutunuri ce miros frumos pentru cei din jur, dar nu îţi oferă nimic, absolut nimic, dacă vrei un tutun onest şi cu gust chiar de tutun. Chiar îţi lasă o uşoară amăreala chimică la sfârşit, nu prea plăcută. La final rămâne un scrum mărunt, cenuşiu închis. Fără pişcături de limbă, fără probleme de condens sau ardere în cazul unei cadenţe nu prea grăbite.

Fine and Elegant de la W.O. Larsen este un tutun puternic aromatizat, de vară, potrivit atunci când este prea cald. L-am combinat vara trecută cu tot felul de sucuri sau cafele slabe, a mers bine, iar mirosul mi-a adus ceva complimente şi aprecieri. Dacă îţi plac mixturile fructate, intens fructate, merge măcar ca o experienţă, pentru că mi-e greu să-l asociez noţiunii de tutun cotidian. Dacă preferi să simţi şi un gust de tabac, atunci mai bine nu.

12 începuturi

2012-01-08T14:54:00.000+02:00

Omul în negru fugea în deşert şi pistolarul se ţinea după el.

(Stephen King - Pistolarul)

E bine (şi-o să vedeţi de ce) să ştiţi de la bun început cu cine aveţi de-a face. Mă iscălesc Al Conan Doi.

(Vlad Muşatescu - De-a Puia Gaia)

Carevasăzică, ni l-au ucis pe Ferdinand, i se adresă menajera domnului Svejk care - după ce părăsise cu ani în urmă serviciul militar, fiind declarat tâmpit iremediabil de către Comisia medicală militară - trăia acum din negoţul de câini, nişte pocitanii de cotarle, vagaboande, cărora le ticluia ”pedigree”-uri false.

(Jaroslav Hasek - Peripeţiile bravului soldat Svejk în Războiul Mondial)

Nunc et in hora mortis nostrae. Amen. Rugăciunea zilnică se sfârşise.

(Giuseppe Tomasi di Lampedusa - Ghepardul)

Ce faci aici, băiete? Nimic. Atunci de ce stai aşa? D-aia.

(Elias Canetti - Orbirea)

În apropierea unui sat, chiar lângă drum, stătea pe pământul înfierbântat de soare o biată ţărancă zdrenţuroasă.

(E.T.A. Hoffmann - Piticuţ zis şi Cinabru)

Anticariat. Proprietar: Karl Konrad Koreander. Inscripţia de mai sus se afla pe uşa de stică a unei prăvălioare, dar fireşte că arăta aşa numai când priveai din interiorul încăperii cam întunecoase prin geam afară spre stradă.

(Michael Ende - Povestea fără sfârşit)

Când, întors acasă într-o seară după o partidă de fumat pipă de la prietenul meu Jephson, mi-am informat soţia că voi scrie un roman, ea s-a arătat foarte încântată de idee.

(Jerome K. Jerome - Arta de a nu scrie un roman)

Numit ofiţer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineaţă de septembrie oraşul, pentru a pleca spre Fortăreaţa Bastiani - prima sa garnizoană.

(Dino Buzzati - Deşertul tătarilor)

În hărtii de vânzare şi de cumpărare de moşii din vremea principelui Constantin Brâncoveanu se iveşte întâia oară neamul unor Cozieni, numiţi aşa nu după Cozia de sub munte, cu după o Cozie din ţinutul dealurilor dintre Bucureşti şi Târgovişte.

(Petru Dumitriu - Cronică de familie)

Băiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stâncă şi începu să-şi croiască drum spre lagună.

(William Golding - Împăratul muştelor)

Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu ţin să-mi aduc aminte, nu-i mult de când trăia un hidalgo, din cei cu lance în panoplie, scut vechi, cal ogârjit şi ogar de vântuit vânatul.

(Miguel de Cervantes Saavedra - Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha)

Un nou volum de Dan Ciachir

2012-01-07T16:27:00.000+02:00

La editura Timpul a apărut recent un nou volum semnat Dan Ciachir, ”Şi noaptea asta va trece...”. O interesantă prezentare aici.

Am citit cu încântare şi am scris cu bucurie despre Derusificarea şi dezgheţul sau Când moare o epocă, mai ales că am descoperit un Bucureşti încă insuficient exploatat în cercetare şi memorialistică (este preferat interbelicul, sumbrul Bucureşti al anilor 80 sau sfârşitul de secol XIX).

Gânduri despre Nae Ionescu a fost un titlu care m-a făcut să revin la interbelic, în special la unele ziare şi reviste, şi mi-a schimbat impresiile despre Profesorul acelei generaţii.

Sunt convins că îmi va plăcea şi aceasta. Promit o prezentare în curând.

Foto: librariasophia.ro

Timeline: Inventions

2012-01-06T18:32:00.002+02:00

Dacă A Game of Thrones este genul de joc pe care îl termini în cel puţin trei ore şi îţi ia cel puţin tot atât ca să îi înveţi şi înţelegi regulile, Timeline: Inventions este un joc de cărţi pe care îl prinzi în câteva minute, iar o partidă depăşeşte foarte rar 10 minute. De regulă are mai puţin. Joc bun pentru o petrecere sau pentru umplut timpul, mai ales în mai mulţi.

Pachetul de bază Timeline: Inventions are 109 cărţi de joc de mici dimensiuni, fiecare fiind o invenţie din istoria umanităţii. Pe faţă ai ilustraţia invenţiei şi numele, pe verso ai şi anul în care a fost făcută. Mecanismul de joc este simplu. Fiecare primeşte un număr de cărţi, de regulă cinci, şi o carte random se pune pe masă. Fiecare, alternativ, plasează câte o carte din mână pe masă, respectând cronologia. Ce a fost prima data? Agricultura sau laptop-ul? Manifestul comunist a apărut după bec sau înainte de maşina de scris? Şi tot aşa. Mai greu când sunt mai multe cărţi în şir, spre final, cu valori apropiate. Dacă greşeşti, tragi altă carte. Cine termină primul cărţile din mână a câştigat. Amuzant şi frustrant la primele mâini.

Sigur că jocul are repetabilitate limitată. Ajungi în câteva ture să înveţi anii în care au apărut toate invenţiile, şi devine un joc de memorie, nimic mai mult. Am înţeles că ar exista şi o extensie despre descoperiri, şi urmează să apară şi altele. Pe mine m-a amuzat şi am trecut, cred, de 20 de partide. Merge perfect în patru jucători. Şi cu un tutun bun, uşor. Pentru că atunci când uiţi a treia oară din ce an datează saxofonul, sau greşeşti cu un an în cronologie, s-ar putea să simţi nevoia de fumat.

Pentru detalii şi comenzi: GamesStop

Top 10 personaje din Pif Gadget

2012-01-05T13:48:00.000+02:00

... altele decât Pif şi Hercule

Am tot scris despre cât de important a fost Pif Gadget pentru generaţia mea, şi cât de fericit erai când ajungeai să mai primeşti un Pif, de la băieţii mai mari care se plictisiseră de aventuri şi care avuseseră şansa unui abonament în perioada de dezgheţ sau, cel mai adesea, din talcioc sau anticariate. Emoţia răsfoirii, când căutai să vezi ce s-a mai întâmplat, când îl puneai alături de celelalte numere din colecţie. Pif era magie curată, şi dacă fiinţa umană nu poate exista în afara acesteia, indiferent de formă, Pif era soluţia noastră.

Te învăţa să înţelegi şi să iubeşti banda desenată, într-o vreme în care, din nefericire, nu găseai ceva echivalent în revistele româneşti. Nu că nu am fi avut artişti ai genului, dar adesea scenariile autohtone nu erau, să spunem, prea atrăgătoare. Pif însemna Vestul, era Franţa unde nu prea aveam şanse să ajung, şi n-am ajuns nici până acum. Plus că învăţai aşa un pic de franceză, măcar cuvinte şi fraze disparate, cel mai adesea cu dicţionarul în faţă şi dibuind foarte aproximativ pronunţia. Sau aveai şansa vreunei bunici care îşi aducea aminte, vag, câte ceva din franceza învăţată cu decenii în urmă la pension. Poate de aceea şi astăzi vorbesc franceza cu un accent teribil de slav. Pif Gadget, nu Pif Vaillant. E straniu când realizezi că ai fost contemporan cu un fenomen. Şi trist că acest fenomen a ajuns la final.

10. Ludovic: nu mi-au plăcut niciodată romanele polițiste, și nici acum nu le citesc. Dar Ludovic, detectivul cu șapcă și mereu o țigară în colțul gurii (erau vremurile incorecte politic, în care fumatul era unul dintre viciile devenite virtuţi şarmante, şi nici nu era singurul fumător din Pif) reuşea de fiecare dată, în benzile sale adesea mai mici de o pagină, să îţi pună mintea la lucru. Foarte rar am reuşit să dezleg enigmele - cine-i hoţul, cine-i asasinul, cine a spart casa - şi recurgeam la soluţiile aflate la finalul revistei. N-aveam stofă de detectiv, spre deosebire de Ludovic.

9. Horace: un cal. Nimic mai mult decât un cal. Placid. Dacă nu era enervat. Şi oricum mult mai inteligent decât călăreţul său, mai să crezi că era o versiune pif de yahoo. Fără tragedia lui Holstomer. Cum atunci eram fascinat de western-uri şi vroiam după vârsta de 10 ani să plec în Vestul Sălbatic şi să devin cowboy, îmi plăcea enorm să descopăr câte o nouă aventură. Şi reuşea de fiecare dată să iasă învingător.

8. Leo: ce fel de creatură era Leo, animalul roșcovan, cu o creastă foarte punk, blăniță portocalie cu buline negre și burta albă, asta n-am aflat niciodată. Ori nu am avut episodul în care se deslușea misterul, ori era doar o ființă imaginară. Chiar mă bucuram când găseam într-un Pif o aventură nou, deși substanța epică era simplistă - de fiecare dată trebuia să evadeze de la Zoo, și tot de fiecare dată era prins de paznicul rotofei și mustăcios, cu nădragi roșii, pe măsura furiei aplopectice cauzate de isprăvile lui Leo. Ba chiar, când a reuşit să scape, s-a întors singur de fiecare dată, ca un emigrant respins de Eden-ul din afara grădinii zoologice.

7. Supermatou: și câinele său. Erau doi super-eroi, primul semăna cu Superman (costum roșu cu albastru) al doilea se dorea un fel de Robin/Igor, asistent bun la toate. Știu că zburau, aveau tot felul de super-puteri firești pentru super-eroi, intrau în tot felul de buclucuri, și preț de mai multe episoade s-au luptat cu un bebeluș malefic, un fel de savant nebun și ultra-precoce. Nu-mi amintesc dacă era vulnerabil la kriptonită sau ceva similar, dar eram încântat de stilul desenatorului, care îi făcea pe toți destul de pufoși, ca un soi de omuleți Michelin alungiți. Chiar ar merita să fie reeditaţi astăzi, cred ca ar bate lejer orice Ben 10 sau Bakugan.

6. Arthur le fantome justicier: a fost unul dintre personajele perfecte pentru copii, un soi de replică a lui Casper. Fantomă scoțiană de origine, prietenos și pus mereu pe farse, reușea să intre în tot soiul de încurcături. Am avut și un Poche, numărul 1, și îi urmăream aventurile cu o fascinație amuzată. Interesant este că spre deolsebire de alţi eroi Arthur avea şi o poveste în spate, se vorbea şi se nara foarte mult în aventurile sale. Avea puterile clasice ale fantomei - trecea prin ziduri, devenea invizibil, etc - dar avea şi o bucurie de copil şi o poftă de şotii. Ţin minte că ajunsesem să-l desenez relativ bine pe ultimele pagini ale caietelor de citire.

5. Placid et Muzo: erau printre cele mai vesele și binedispuse personaje din Pif. Mereu râdeau. Mereu se distrau. Niciodată trişti. Erau cei mai buni prieteni. Placid părea a fi un soi de urs, iar Muzo un fel de vulpe. Antropoizi oarecum. Discutau enorm, erau cele mai vorbăreţe personaje dintre cele ale căror aventuri depăşeau rareori o pagină. Ar fi fost frumos să apară nişte episoade speciale, în care Placid şi Muzo să se întâlnească, de exemplu, cu Ludovic. Sau cu Pifou.

4. Pifou: și al său glop-glop, uneori în varianta negativă pas glop. Nu-mi aduc aminte cum îl chema pe prietenul său, un câine mare, umanoid și albastru-cenuşiu, căruia Pifou îi făcea toate drăciile din lume. Erau un fel de Tom și Jerry în variantă Pif (dar așa puteai să-i vezi și pe Placid et Muzo, și pe Pif et Hercule, și tot așa. Mecanismul gagului era același) locuiau împreună și, periodic, distrugeau măcar mobila sau un perete. Pifou era norocosul, prietenul era victima. Tres glop. Ştiu însă că Pifou m-a făcut tocmai să apreciez, cu mintea de atunci, umorul simplu şi de efect.

3. Docteur Justice: cred că acest medic practicant de judo, karate şi aikido (în fapt un mix foarte neortodox şi ieşit din tiparele tradiţionale) era rivalul celebrului Rahan pentru poziţia de cel mai altruist si mult prea pozitiv. Uneori inflexibil, elegant, cuceritor şi fumător în serie, mix de James Bond şi Hwang Jang Lee, Docteur Justice era imbatabil, îşi învingea adversarii - mafioţi, trădători ai şcolii sale de judo, traficanţi, asasini profesionişti, spioni - fără să se agite prea mult, însoţindu-şi procedeele cu un Ki Ai foarte impresionant. Un Rahan modern dedicat binelui. Sigur că adesea era atât de pozitiv încât devenea ireal şi clişeu, dar era judoka. Şi cu asta câştigă lejer locul trei.

2. Rahan: a fost unul dintre personajele care ne-au marcat copilăria, după cum am mai povestit în câteva rânduri. Am luat şi seria nouă de la Adevărul, din nostalgie, dar nu se poate compara cu albumele mari, cartonate, cu unele dintre cele mai frumoase coperţi pe care le-am văzut la benzile desenate europene. Sigur, era poate cel mai stângist erou din Pif Gadget, depăşit doar de serialele din Pif Vaillant, când erau alte timpuri şi alte vremuri. Dar s-a gândit la aproape tot atâtea invenţii cât ocupantul locului întâi. S-a luptat cu magicienii răi care ofereau avant-la-litru opiul popoarelor. Iar Moartea lui Rahan a fost albumul pe care l-am căutat toată copilăria, fără a-l găsi vreodată. Lumea primitivă ar fi fost, categoric, alta, dacă Rahan chiar ar fi existat. Evoluam mult mai repede.

1. Leonard : inventatorul fanatic, bărbos şi dedicat ştiinţei, care a inventat absolut tot, de la cartofii prăjiţi, înjurături şi călătoria în timp până la pompa de benzină, indigestie şi operaţii estetice. Orice există astăzi a fost de fapt inventat de maestrul Leonard. Şi discipolul său Basile, care nu se putea trezi niciodată la timp şi care ar avea probleme reale să încheie o asigurare în caz de accident. De-a lungul celor treizeci şi ceva de albume şi peste 100 de episoade a fost mai rănit decât Jackie Chan la filmări, nu şi-a primit salariul, a fost strivit, tăiat, ars, electrocutat, lovit, etc, şi totuşi va servi ştiinţa în continuare, pentru că este sa joie. Plus Mathurine, slujnica mereu nervoasă, motanul portocaliu, şoricelul cenuşiu şi craniul emiţător de sentinţe. Era o bucurie când descopeream într-un Pif un nou episod, cel mai bun fiind clar Războiul geniilor, apărut în volum în numărul 10, când Leonard se confruntă cu Grand Albert. Cu un rezultat catastrofic. A fost pentru mine cel mai bun serial publicat în Pif - bine desenat, personaje memorabile, gaguri peste gaguri, replici pe care ajungi să le foloseşti - şi revin mereu cu aceeaşi plăcere la aventurile lui Leonard. Chiar dacă ştiu multe dintre ele pe dinafară. Persistenţa benzii desenate de calitate.

Foto: http://bdoubliees.com, http://www.lelombard.com, http://www.comicvine.com, http://www.delcampe.net, http://www.prise2tete.fr, http://conchita.over-blog.net, http://pif-collection.chez-alice.fr, http://fifikoussout.blogspot.com, http://talent.paperblog.fr

Ţigări BlackStone în biografia unui fost fumător de cursă lungă

2012-01-04T22:02:00.005+02:00

Am fumat prima oară ţigarete Blackstone la vreo trei ani după ce mă apucasem de fumat. Terminasem primul pachet de Viceroy la o lună după ce evadasem din liceu, cu diplomă de bacalaureat cu tot. Nu crezusem că am să apuc vreodată ziua libertăţii, eram precis că voi fi eviscerat pe treptele de la intrarea liceului, zbierând nu ”Freedom!” ci mârâind ”Ai, să-mi bag...!”.

Am început să fumez într-un moment critic, nu în ultimul rând influenţat de modele negative pentru o tânără minte în formare, şi nici măcar faptul că taică-miu murise la 46 de ani din cauza fumatului nu m-a oprit. Humphrey Bogart. Bacovia. Mickey Rourke. Caragiale. Freddie Mercury. Iubita de atunci. Iniţial a fost nevoia de poză şi dorinţa de rebeliune, aţâţate şi de curiozitatea firească. Am fost ultimul mohican din pico-grup care s-a apucat de fumat. Pe urmă am găsit în ţigări prietenul de care aveam nevoie şi care era mereu acolo. Şi, la început, la un preţ modic. Ţigara mă completa. Eram un cuplu inseparabil. Preţ de aproape zece ani norma a fost de un pachet pe zi, rareori mai mult. Şi îmi plăceau, îmi plăceau enorm.

De la proletarele şi chinezeştile Golden Monkey la ieftinele Bastos, o perioadă de excelente Bran, Camel clasic, vreo doi ani de Winchester necartonat (care duhneau cumplit şi te învăluiau într-un giulgiu de mireasmă deloc plăcută), Viceroy roşu şi light, Kent lung când şi când (în pofida legendei nu le-am iubit vreodată) în variantele lung şi 8, Rebel (proaste şi promovate intens), Lucky Strike, Marlboro roşu, uneori Dunhill, Parliament, o scurtă idilă cu Djarum Black, câteva săptămâni de frondă cu Snagov şi Carpaţi, L&M (prea puţin), JP Special, încă vreun an de Winston light şi regular, o dragoste adevărată pentru Pall Mall în diverse variante (mai ales după ce aflasem că şi lui Bukowski îi plăceau), Rothmans (de la mătuşă-mea, Dumnezeu s-o odihnească).

În lunga mea carieră de fumător am încercat, în funcţie de finanţe şi curiozităţi, cam tot ce însemna ţigaretă. Cele de mai sus, şi multe pe care le voi fi uitat. Regular, mentolate, light, de gagici. Am avut chiar şi tabacheră, mi-am luat de la un anticar şi un port-ţigaret de os, pierdut apoi. Aşa că l-am înţeles perfect pe Cezar Paul-Bădescu, atunci când povestea cu nostalgie sfâşietoare despre ţigările sale în Tinereţile lui Daniel Abagiu. El a fost norocos. A avut acces şi la cubaneze. Câtă plăcere şi frumuseţe era în nenorocitele de tubuleţe, cu şi fără filtru, şi cum se insinua fumul albastru şi puţitor în fiecare celulă a realităţii. Binecuvântată pâclă...

Şocul unei alte lumi, categoric mai bună decât a noastră, a fost un banal (astăzi) pachet de ţigarete Blackstone cu aromă de cireşe, cumpărat împreună cu un bun prieten - banii pe din două - de la unul din chioşcurile ce străjuiau pe atunci staţia lui 226 din faţa Spitalului Municipal. Cumplită, grotescă a fost cartea, şi cum a prins. Cum a mai prins. Ca fumatul. Revenim. Arătau cu totul altfel decât ţigările comune, care deodată ne-au părut murdare, mizere şi cumplit de paupere. Ţi-era şi jenă să le pufăi când exista pe lume aşa ceva, ţigări umplute cu tutun de pipă (la experienţa şi mintea noastră puteai să ne spui că sunt umplute cu platină pulverizată), amirosind dulce-acrişor a cireaşă bine coaptă, în loc de hârtie albă fiind învelite în hârtie brună şi tare, mai să crezi că era chiar foaie de tutun. Minte de copii. Nici n-am fumat până să ajungem la mine, unde ne-am pus ceva muzică (doar o memorie proustiană ar mai reţine azi ce anume, deşi bine ar fi) şi am fumat câte o ţigară Blackstone.

Tare. Cumplit de tare. Aromată. Dulce. Tuşeam discret şi trăgeam mai departe. Adânc în plămân, să se bucure şi el, săracul, de un tutun cum nu mai întâlnisem, şi el şi fratele de suferinţă. Să se bronzeze în doi. Visam atunci cum ar fi să fumezi pipă, dacă aşa este tutunul de pipă. Mă repet, dar era un caz clasic de sancta simplicitas profană. Mai târziu mi-am dat seama că era un tutun banal, bine aditizat cu esenţe şi chimicale, ce băgat în pipă scotea cel mult un gust acriu şi prea puţin interesant. Dar atunci era o revelaţie.

Am fumat împreună vreo trei-patru Blackstone, şi ne simţeam de parcă făceam parte dintr-o confrerie secrete a hedoniştilor tabagici. Unul din acele momente care marchează o prietenie ce durează, îmi dau seama, de mai bine de două decenii. Şi chiar dacă erau binişor mai scumpe decât ţigările obişnuite, de-a lungul anilor ne-am mai făcut pofta. Cu ţigarete Blackstone cu aromă de vanilie, cireşe, ţigări de foi cu muştiuc alb de plastic, ce tare mult ne-ar fi plăcut să fie de os, ţigări de foi mai mici şi mai mari, cigarillos în învelişul lor de plastic. Şi acum se întâmplă să cedez nostalgiei şi să mă regalez cu vreun Blackstone, într-o formă oarecare.

Sincer, nu mai sunt atât de bune cum mi se păreau. E şi vârsta, e şi comparaţia cu tutunurile autentice de pipă. Dar sunt o fiinţă slabă, pofticioasă, şi periodic mai iau un pachet sau câteva ţigări. Una din acele plăceri vinovate ale unui fost fumător de cursă lungă.

Foto: http://www.cigarettespedia.com,

Mioara şi Maupassant

2012-01-04T20:34:00.002+02:00

Categoric nu îmi amintesc de unde şi când am luat volumul de povestiri Maupassant, ”Nuvele şi schiţe”, apărut la defuncta ESPLA (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă) în 1956, magistral tradus, după părerea-mi de diletant, de către Lucia Demetrius. Îmi place Maupassant mai curând pentru bucăţile de proză scurtă decât pentru romane sau dramaturgie. Dar aceasta e deja o altă poveste. E un volum masiv, peste 550 de pagini, cu paginile deja cafenii de vechime, şi acele coperţi aproape maro, cu model dantelat-baroc pe fundal. Un volum la care ţin. Mi-e drag.

Pe ultima pagină, cu grafie şcolărească, în creion roşu, stă scris ”Te rog du-te şi ia 3 kg. de gaz. Nu am cu ce găti. Mioara.”

Doamne, ce nuvelă ar fi putut scoate de aici un prozator cu 10 la sută geniul lui Maupassant. Nu ştiu cine va fi fost Mioara. Nu avem nici fotografia ei, fireşte. Nici când şi cine a vândut volumul la anticariat, eventual după ce Mioara nu îl mai putea citi. Nu ştiu nici cum a făcut să parvină mesajul, atât de urgent. Poate că altfel în acea zi nimeni din familie n-a avut parte de mâncare caldă.

Şi cel mai important: cine foloseşte un volum de Maupassant pentru a cere 3 kg. de gaz?

Am jucat A Game of Thrones boardgame

2012-01-03T13:54:00.003+02:00

Nu sunt un jucător de boardgames, poate doar ocazional, şi asta din cauză că unul dintre puţinii prieteni trece printr-o perioadă de fascinaţie pentru subiect. Aşa că îmi place să le văd, mai citesc din când în când ceva despre ele, mai testăm împreună noile achiziţii. Îmi place să intru în puţinele magazine din Bucureşti sau să intru pe site-urile pasionaţilor de afară. Sunt câteva titluri de care aş fi tentat, din cauza subiectului sau prezentării, dar o las pentru mai încolo. Titlurile inspirate de Lovecraft, o versiune de Walking Dead (fie filmul, fie benzile desenate), noile Blood Bowl (poate unde n-am reuşit să joc prima variantă pe calculator, de prin anii 90). Şi cred că ar mai fi. Am jucat şi Catan, şi ceva cu trenuleţe, şi ceva cu invenţii (nu-mi amintesc pe moment titlurile şi nici nu stau să caut).

La vremea lor am jucat şi Bunul Gospodar şi Turism, mai târziu Monopoly şi variantele, dar fără să fiu prea atras. Mai mult am jucat Magic the Gathering, cu ceva ani în urmă, dar tot din plăcere, niciodată la concursurile oficiale. Eu puneam casa la dispoziţie, acelaşi prieten de mai sus venea cu deck-urile şi ne strângeam câţiva amatori. Ceva tutun, ceva sucuri, şi se năşteau lupte care ar fi ruinat cu siguranţă destule relaţii de durată. S-au ruinat ele singure din alte motive. N-am avut niciodată cărţi de Magic, jucam cu ale lui, şi nu foarte bine, dacă este să recunosc. Şi unde altundeva să fiu nepermis de sincer decât aici?

Nici nu ştiu prea multe despre Game of Thrones, şi până să dea lovitura Nemira cu traducerile nici nu ştiam de existenţa lui Martin. Poate doar vag. E o lipsă pe care o voi recupera poate. Dacă găsesc timp şi energie. Dar jocul mi-a plăcut. Fără să devin un fanatic, a fost fun. Poate şi pentru că am jucat cu oameni care se pricepeau şi să joace, şi să explice unui noob.

Din ce am înţeles respectă în mare povestea seriei de cărţi, cu mai multe facţiuni care se luptă împreună, etc, etc. Zece ture, patru tipuri de unităţi, în esenţă câştigă cel care la final are zece castele, sau cele mai multe. Mi-a amintit puţin de vechiul Risk, pentru cine l-a prins, dar mult, mult mai complicat, şi fără acel factor random care ajungea să te înnebunească. Frumos ca prezentare, deşi soldăţeii ar fi putut să arate mai bine, nu ca nişte acadele pastelate. Sistemul de alianţe funcţionează pe ideea ”do not trust” şi poate să răstoarne situaţia foarte rapid. Cam trei ore durează un joc, la noi a fost mai lung din cauză că eram sub-începători.

Foarte, foarte plăcut. Poate la un moment dat o să iau şi eu un boardgame, unul din cele menţionate la început. Vedem. Oricum, a fost o experienţă interesantă, şi cine ştie dacă nu mă apuc şi eu să citesc volumele.

PS important: am jucat la magazinul din strada General Berthelot nr 55, şi vi-l recomand. Au destule jocuri pe stoc, au Magic the Gathering, au WOW, au Blood Bowl, au Walking Dead, au Warcraft şi Starcraft boardgames, au foarte multe. Am înţeles că se şi ţin concursuri de MTG şi restul, dar nu cunosc detalii. Oricum, le mulţumesc şi aici pentru găzduire. Cine e interesat, poate să facă un drum până acolo. Mai multe detalii pe site - GamesStop

Foto: http://www.fairplaygames.com, http://www.tabletophell.com, http://www.fantasyflightgames.com

Robert McConnell : Maduro

2012-01-02T18:00:00.000+02:00

Tutun : virginia, carolina

Aspect tutun : ribbon

Aroma : rom

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : cutie de 100 de grame

Am înţeles că versiunile precedente de Maduro includeau şi perique, acum este un amestec de (în prezentarea producătorilor) ”Rich Dark Virginia and Carolina Mature Leaf”. O mixtură ce se prezintă ca un tabac de culoare foarte închisă, aproape negru-lucios, mătăsos şi tăiat destul de fin, relativ umed în cutie şi cu un puternic miros de rom. O aromă interesantă, masculină şi parfumată. Nu de esenţă de rom de cofetărie, ci de rom adevărat, puternic şi cu personalitate. Îmi place ideea marinărească a tutunului cu un casing de rom, dar Maduro nu m-a impresionat. M-a surprins, puţin şi în chip neplăcut.

Tăietura îl face uşor de pus în pipă şi de aprins, dar aici a apărut prima problemă. Oricât l-aş fi uscat, oricum aş fi încercat să-l pun în pipă, Maduro a avut de la început până la sfârşit probleme de ardere. Fără şase-şapte reaprinderi nu am scăpat oricât m-am chinuit, ceea ce este mult. Prea mult. Gustul iniţial este interesant, dar surprinzător de fad ţinând cont de aroma din cutie a tutunului - tutun natural, din casing-ul promis de rom se simt doar note în fundal şi ceva care ar putea fi ciocolată. Un gust slab, foarte slab, prea discret pentru a se impune ca tutun solitar, mai curând ca o componentă în mixturi cu tabacuri mai virile, cu mai multă personalitate. Spre jumătatea fumatei gustul de virginie coaptă se intensifică, nu foarte mult însă. Aroma în cameră este foarte plăcută, nu atât de intensă ca cea lăsată de un tutun english, nu deranjant de dulceagă ca cea lăsată de un aromatic mediu, exact la mijloc. Doză medie de vitamina N.

Poate că şi Maduro de la Robert McConnell poate fi privit ca un tutun de tranziţie între aromatice şi amestecurile mai tari. Mirosul iniţial era promiţător, dar gustul este prea plat şi prea blând, având nevoie de surplusul adus de o latakie, spre exemplu. L-am fumat cu delicii în amestecul Moth Mixture 1, şi acolo Maduro a completat foarte bine celelalte elemente. Fumat singur este plicticos, are problemele de ardere şi pur şi simplu nu m-ar atrage ca tutun de toată ziua. A fost o experienţă, recomandat pentru amestecuri.

Colecţia de pipe - ediţia 2011

2012-01-01T23:20:00.003+02:00

Nouăsprezece pipe, funcţionale, fumabile, unele mai bune, altele mai nereuşite, din care fumez frecvent patru sau cinci. Restul, la ocazii sau când fumez prea mult şi trebuie să mai schimb pipa, să las preferatele la odihnă. Pipe cu filtru şi fără, nu am nici o preferinţă în direcţia asta. Depinde şi de stare, şi de tutun. Unele doar pentru englezeşti, altele pentru virginii sau aromatice, două special pentru flakes. Vreo trei dintre ele sunt pipe generaliste, fumez cam orice cu ele, ignorând cu graţie recomandările. Sunt pipe modeste ca firmă, nu foarte arătoase, dar fumează surprinzător de bine. Sau pur şi simplu m-am obişnuit cu ele. Plus accesorii - o scrumieră, un butoiaş de tutun, brichete şi chibrituri, filtre, perii, etc.

Am pornit ca mai toată lumea de la o pipă găsită prin casă, am tot scris despre ea, din păcate nu o mai am acum. Doar factorul nostalgic ar fi contat, nu era de calitate, o basket-pipe mediocră.

În imaginea de sus se poate vedea primul raft, cu pipele mai arătoase şi care intră mai des în rotaţie. Restul şi-au găsit loc mai jos. În partea dreaptă, pe suportul de plastic, este cea mai recentă, pipa de la concurs. Printre pipele mele se numără două Danske Club (excelente), un superb Nording , două Stanwell cu care mă împac de minune, un Jean Claude zebrat pentru englezeşti, un Butz Choquin pe care îl fumez foarte rar din cauza dimensiunii prea generoase a bolului, un Lorenzetti şi un Bristol ce nu fumează prea bine, două Federico Rovera pentru latakii, o Erica modestă dar neagră, un Ben Wade interesant ca formă şi finisaj, dar imposibil de fumat din cauza pereţilor subţiri, o Gardesana frumoasă dar cu probleme de condens, o Torino masivă şi prea lăcuită, un Dr Mills de duzină, vechi şi ars, folosit pentru toate mixturile, cu care mă împac extraordinar.

Cu două excepţii toate pipele din colecţie sunt ”estate”, luate în general de pe Okazii, unde am avut surpriza să găsesc piese bine păstrate şi de calitate, dar şi piese modeste, mai puţin reuşite. Fără piese de colecţie sau deosebit de valoroase materiale, dar extrem, extrem de dragi mie. Şi foarte utile. Un amestec eteroclit şi relativ politic corect de italieneşti, daneze şi restul. Unele fumeaza foarte bine sau chiar excelent,altele mediocru sau mulţumitor. Unele au buza arsă, ar trebui relăcuite şi curăţate, altele se prezintă foarte bine, ţinând cont de vârstă şi de faptul că nu sunt primul proprietar. Sunt ale mele. We're a happy family, cum ar fi spus cei de la Ramones.

Fiecare a ajuns să aibă un loc şi o poveste, o anumită familiaritate în mintea mea de fumător, eventual mă leagă o amintire sau mai multe de o fumată din pipa respectivă. Cu unele am descoperit mixturi excelente sau măcar ieşite din comun, pe altele le-am inaugurat la una dintre întâlnirile clubului. Unele au fost cadouri de la persoane dragi. Altele au venit ”la pachet” cu vreo altă pipă dorită, şi s-au dovedit prietene bune. Am ajuns la nouăsprezece pipe, sper până la sfârşitul anului 2012 să ating cifra magică de 25.

Peterson : Sweet Killarney

2011-12-19T20:38:00.000+02:00

Tutun : burley, black cavendish, virginia, maryland

Aspect tutun : ribbon

Aroma : fructe confiate, un pic de lichior, foarte vag caramelul promis

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : cutie de 50 de grame

În ciuda numeroaselor impresii negative de pe TobaccoReviews.com am hotărât să schimb gama şi să mai încerc un aromatic de la Peterson - Sweet Killarney. Mai ales că în preajma sărbătorilor s-ar putea să fiu nevoit să socializez, sper nu prea mult, şi cu cercuri de nefumători. Tutunurile Peterson mi-au oferit câteva surprize plăcute când vine vorba de flake, latakie sau virginie cu uşoare casing-uri, dar nimic memorabil în spectrul mixturilor aromatizate. Cam toate sunt la fel, cel mult medii calitativ şi uşor de uitat. Fructate, lejere, poate bune pentru început.

Sweet Killarney este un astfel de amestec, patru tipuri de tabac (o generozitate de la care te aştepţi la mult mai mult) într-o frumoasă combinaţie de nuanţe cafenii, aurii şi brune, foarte umede în cutie. Mirosul este cel deja tipic pentru un aromatic Peterson - fructat, un pic de alcool, foarte intens, cu doar câteva note din caramelul anunţat în prezentare. Nici măcar o vagă promisiune de tabac. După ceva aerisire am fumat un bol într-un DC dedicat amestecurilor de gen, a doua zi alte două, în pipe fără filtru. Bine uscat se aprinde relativ repede şi arde constant pănă spre final, altfel transformă fumata într-o cursă de stricat beţe de chibrit.

Gustul până la jumătate este de compot, foarte dulce, poate chiar prea dulce, de fructe confiate cu un strop de lichior, şi trebuie multă atenţie, combinată cu un ritm foarte, foarte lent, pentru a simţi un pic din caramel. În a doua parte a fumatei, aşa cum era de aşteptat, casing-ul capătă un gust amar şi chiar acrişor, apare gustul prea discret de tutun (cu ceva aciditate de la auriile virginii) şi până la final se menţine în aceleaşi limite. O notă ridicată pentru mirosul lăsat în cameră, ar trebui să facă furori printre civili.

Sweet Killarney este un aromatic mediocru, în care tutunurile sunt aproape total mascate de amestecul de fructe. Un tutun care va fi având fanii săi, poate fi o experientă, dar la care nu voi reveni cu siguranţă. Merge în perioada sărbătorilor, poate merge şi când faci primii paşi. Altfel nu.

Turnul Întunecat 5 - Wolves of the Calla

2011-12-18T21:46:00.005+02:00

Nu mai aveam răbdare să apară la Nemira al cincilea volum din saga lui King, tot în traducerea lui Mircea Pricăjan (care a făcut o treabă remarcabilă cu primele patru volume, şi nu numai) şi presupun în acelaşi format hardcover, greu de cărat prin autobuz, dar foarte aspectuos şi rezistent. Nu ştiu dacă am ajuns să stăpânesc arta dificilă a diplomaţiei conjugale sau pur şi simplu am scâncit şi m-am bosumflat ca un copil mic, dar joia trecută, după o zi de alergătură, am găsit în camera mea volumul 5. Ediţie softcover, Hodder, superbă, cu o copertă în care Turnul e scăldat într-un stacojiu regal. Cadou din partea soţiei, căreia îi mulţumesc şi aici. Ignorând că asta înseamnă o serie de treburi casnice/domestice greu de suportat, pe care trebuie să le împlinesc zilele acestea, cu zâmbetul pe buze şi inima uşoară. Este Ka.

Micro-synopsis

La fiecare generaţie, în Calla Bryn Sturgis vin Lupii din Thunderclap, călărind cu toţii pe cai cenuşii. Sunt înarmaţi, temuţi, tăcuţi. Nimeni nu ştie de fapt dacă sunt oameni purtând măşti de lupi sau altceva. La fiecare generaţie iau câte unul dintre gemenii cu vârsta cuprinsă între cinci şi 14 ani (aici gemenii sunt ceva obişnuit, oricât ar fi de straniu, iar copiii singuri sunt o raritate). O parte dintre copii se întorc mai târziu, cu mintea sfărâmată şi purtând în ei germenul unui gigantism care îi ucide de regulă până la 30 de ani, în dureri atroce. Uriaşi idioţi, îşi târăsc zilele care le-au mai rămas, iar ceilalţi aşteaptă o nouă venire a lupilor peste aproximativ două decenii. Nimeni nu a avut până acum curaj să lupte împotriva Lupilor. Puţin înainte ca Roland şi ka-tet-ul său să ajungă în Calla, locuitorii află că lupii vor veni din nou.

~~Trei~~ Patru motive pentru care Nemira ar trebui să publice cât mai repede al cincilea volum din Turnul Întunecat

1. Wolves of the Calla este, potrivit lui King, versiunea sa de ”cei şapte samurai”. Ar trebui să fie suficient. Dar mai avem.

2. Părintele Callahan, unul dintre cele mai interesante personaje din Salems Lot, a ajuns, nu se ştie cum, în Calla. Şi are un artefact care va fi o plată mai mult decât suficientă pentru Roland şi al său ka-tet.

3. Cei 4 (5, dacă îl socotim şi pe Oy) revin în New York. În căutarea librăriei-anticariat şi mai ales a trandafirului.

LE 4. Ideea ultimului King, 11/22/63, de a te întoarce în timp pentru a preveni asasinarea lui Kenney şi a schimba istoria, apare într-o discuţie cu acelaşi părinte Callahan.

Nu înseamnă că nu voi lua şi traducerea românească, atunci când va apărea. Sper numai să nu dureze editarea la fel de mult pe cât i-a luat lui King să încheie versiunea sa de saga tolkeniană, combinată cu western spagetti şi ceva cyberpunk. Arată superb în raft.

PS - am trişat şi am citit finalul celui de-al şaptelea volum, în format electronic. Ceea ce am făcut doar foarte rar. Ştiu cum se termină. Şi nu mi-a răpit nimic din plăcerea lecturii. Dimpotrivă, vreau să aflu cum se ajunge acolo, şi să tot recitesc.

Yo, Adrian... I didn't do it

2011-12-17T20:09:00.004+02:00

Preţ de o săptămână m-am antrenat zilnic, intensiv, în mai multe reprize, cu mostrele de tutunuri Vauen primite spre evaluare şi recenzare. Două foarte bune, restul aşa şi aşa. Am fumat viteză, am fumat lent, jumătate de pipă, pipă întreagă, cu filtru şi fără. Balsa şi meerschaum. Aprindere cu chibrit şi brichetă. Am încercat să citesc literatură motivaţională, dar bunul gust şi experienţa au prevalat, aşa că m-am pregătit psihologic recitind Oraşul piticoţilor mincinoşi, al doilea volum din Svejk şi, fără vreo legătură cu ce trebuia să fac, nişte benzi desenate. Şi fireşte Wolves of the Calla, primele 150 de pagini. Am schimbat panglica maşinii de scris şi apoi am pus-o iar pe cea veche. Am ţinut discursuri revoluţionare în oglindă, căţelului şi băiatului de la ziare. În căutarea de modele şi motivaţie am revăzut fragmentar seria Rocky, în special partea 1 (aproape toată), 2 (minutele 56-59, 79 - 81, 108 - 112) ceva din 3, integral 4 şi am evitat 5. Am uitat de 6. Data viitoare voi încerca şi cu Sport Sângeros. Din lipsă de timp nu am reuşit decât să termin 12 ciorne, diferite, ale discursului de campion. Şi la concursul de vineri am ieşit pe locul 5. Din 5 concurenţi. Cu un neverosimil 26.45 minute. Cel mai bun timp a fost de 40.14 minute.

S-a fumat din nou Astleys 2, care de această dată a avut un gust mai bun, mai plin, chiar plăcut, şi o doză mult redusă de înţepături de limbă. Dar aici cel mai probabil a fost meritul pipei de concurs, un superb Danske Club cu filtru de 9 milimetri. Şi am scos un rezultat atât de bun din propria-mi eroare. Alţii ar numi-o probabil prostie. Sunt maliţioşi. Deşi în forul meu lăuntric le dau dreptate. Am forjat-o în prima jumătate, încercând să prind ritmul pipei, obsedat că se va stinge. Am forţat-o şi chiar încins-o fără să mă gândesc vreo clipă că e totuşi un Danske Club, care n-ar trebui să facă probleme. Când i-am prins ritmul deja terminasem pe jumătate cele 3 grame de tutun. A fumat, biata de ea, până la ultimul fir. O pipă foarte bună, excelentă. The end.

Am câştigat pipa de concurs, un tricou polo (pe care l-am inaugurat azi la un botez, păcat că era frig în biserică) şi aştept diploma. O înrămez, o pun pe perete deasupra rafturilor cu pipe şi accesorii, şi încep să mă pregătesc pentru concursul din 2012. Atmosfera a fost mai mult decât plăcută, cum se întâmplă de fiecare dată la reuniunile PCB, şi promit să mă revanşez data viitoare.

Clasamentul final

Locul I: Mihai Petrisor - 40:14

Locul II: Vlad -35:14

Locul III: Baij - 32:52

Locul IV: Jazzmoke - 30:47

Locul V: Cinabru - 26:45

PS: oare chiar nenumăraţii mei cititori nu mi-au putut ţine pumnii mai strâns? Să-mi influenţeze karma şchioapă cu o spirală, un acatist, un ritual Chud? N-aţi putut să vă uniţi în gânduri şi în cuget vineri, după orele şase seară, dacă nu pentru a mă ajuta măcar să îmi sabotaţi concurenţa? Bine. Foarte bine. Pe chestia asta o să scriu mai des, să vă învăţaţi minte.

Primul concurs de fumat pipă organizat de Pipa Club Bucureşti

2011-12-13T00:52:00.001+02:00

La care am ocupat un neaşteptat loc doi, ceea ce m-a calificat în finală. Şi mi-a adus şi o superbă pipă Danske Club, dreaptă, cu filtru de 9 mm. O frumuseţe. O voi folosi la finala din 16 decembrie.

În ultima vreme nu prea am mai fumat în ritmul obişnuit, am şi lipsit mult timp de la întâlnirile Pipa Club Bucureşti. Din diverse motive. Poate de aceea am avut emoţii foarte mari, şi am ezitat să mă înscriu la concurs. Chiar m-am decis în ultima clipă. Şi pe 9 decembrie am ajuns la Cafeneaua Cărtureşti, după o zi întreagă de alergătură, cu patru pipe în geantă, al cincilea volum din Dark Tower (n-am mai avut răbdare să apară versiunea românească) şi un gol ca cel provocat de Irish Flake în adâncurile stomacului. Mi-era dor să-mi revăd colegii de club, mai noi şi mai vechi. Mi-era poftă de o fumată lungă şi delicioasă. Eventual cu un vin fiert alături.

Ciprian Halasz, reprezentantul Peterson în România (păcat că nu s-a înscris şi dânsul în concurs, mulţumindu-se cu statutul de spectator) ne-a făcut o surpriză: opt sortimente de tutunuri Vauen, inclusiv deliciosul şi deja cunoscutul Black Pepper, împărţite în pliculeţe celor prezenţi. Aşa că urmează recenzii aici şi pe forum. Şi cel mai probabil la anul vom găsi câteva dintre acestea pe piaţa românească. O veste bună.

Nouă concurenţi prezenţi din cei zece înscrişi. Trei membri în juriu. Pregătiri.

Întrebarea concursului: cine fumează mai mult timp fără reaprinderi.

Reguli (pe scurt):

1. trei grame de tutun pentru fiecare pipă. A fost ales Astleys No 2, o mixtură care mi-a displăcut de la prima întâlnire, dar după cum mi-am dat seama ulterior tocmai aceasta nepotrivire de caracter a fost un avantaj. Pentru că am fumat lent, fără să mă lăcomesc. Amestec de virginie şi perique, a înţepat destul de tare limba până spre jumătate.

2. puteam folosi orice pipă, din briar, indiferent de formă sau mărime. Am ales un Stanwell (urmează cât de curând şi poze cu ea) de care sunt foarte ataşat, o pipă bună, chiar una dintre cele mai bune din colecţie. Şi ne-am înţeles bine şi de această dată.

3. toţi am avut la dispoziţie cinci minute pentru a umple pipele. În loc de vreo tehnică sofisticată (nici acum nu stăpânesc metoda Frank) am folosit metoda celor trei paşi într-o variantă adaptată şi relativ proprie. Mai multe straturi, îndesat relativ cât să am un flux de aer decent. Dacă nu eşti calm şi atent, genul acesta de umplere ajunge să încingă pipa repede.

4. după cele cinci minute am avut la dispoziţie un minut şi două beţe de chibrit pentru a aprinde pipele. Le-am folosit pe amândouă - aprindere, toastare, tampare, reaprindere. Clasic. În loc de futacul clasic am avut, prin bunăvoinţa lui Zudo, tampere din lemn, foarte frumoase.

Şi apoi fumată clasică, de cursă lungă. Un fel de 9 negri mititei în variantă fumătorilor de pipă. Cine iese primul, cine rămâne ultimul.

Strict interzis (şi am avut juriu sever, nu glumă)

- să bei în primele 10 minute de competiţie

- să arzi pipa, s-o loveşti

- să nu anunţi că s-a stins

- să tampezi cu pipa scoasă din gură

- să mai adaugi tutun :)

Emoţii ca la primul concurs. Fără incidente, şi după primele minute în care a fost oarecare tensiune în aer - numai eu ştiu cum îmi tremurau mâinile, dar sunt în esenţă un mare timid - ne-am relaxat şi ne-am simţit, zic eu, bine. Nu prea sunt amator de concursuri, dar acesta a fost o experienţă memorabilă. Şi mi-am depăşit recordul de 25 de minute fumate fără reaprindere. Tot ce îmi dorisem, sincer să fiu, era să nu ies primul din concurs, ori să-mi sting pipa în primele minute. Am avut noroc, dacă este să fiu sincer până la capăt.

Clasamentul final:

Locul I: Mihai Petrisor - 45min,59s - calificat

Locul II: Cinabru - 36min, 39s - calificat

Locul III: Jazzmoke - 35min, 45s - calificat

Locul IV: Vlad - 34min, 7s - calificat

Locul V: Baij - 32min, 15s - calificat

Locul VI: Mac - 30min, 29s

Locul VII: Atzitzi - 27min, 25s

Locul VIII: Rodica - 25min, 45s

Locul IX: Napoleon - 24min, 55s

Sponsori principali: Pipa Club Bucuresti, Jazzmoke, JPB Tobacco Shop - Bucuresti, Coniacul Armenesc Ararat, Delicatese Florescu. Le mulţumesc aici pentru tot.

O prezentare oficială pe forum.

Să vedem cum mă descurc la finala din 16 decembrie.

Joey Ramone - Don't Worry About Me

2011-12-07T12:18:00.002+02:00

Singurul album solo purtând semnătura Joey Ramone a apărut postum, în 2002, şi dacă în mare se merge pe sound-ul Ramones de pe albume ca Brain Drain sau Adios Amigos, din perioada în care trupa se îndrepta cu paşi repezi spre destrămare, discul are şi un optimism atins de melancolie, o atitudine de smiley face, don't worry, be happy. Nu este o capodoperă, vreun nou album conceptual de elită sau măcar unul care să depăşească cele mai bune titluri Ramones, dar este profund personal, foarte Joey Ramone, şi poate că cei care l-au văzut ca versiunea lui de Show Must Go On nu sunt prea departe de realitate. Cu totul scuzabilul entuziasm al fanului, Don't Worry About Me este un album plăcut, melodic, amuzant şi suficient de punk. Şi cum ascult trupa de peste 15 ani, fără să se fi instalat plictiseala, se întâmplă să îi dau play relativ frecvent. Şi de fiecare dată îmi place.

Tras într-o perioadă în care trupa devenise amintire, iar Joey ştia deja că nu mai are foarte mult timp (cancerul avea să-l omoare în 2001), albumul nu este suicidal, depresiv, nu este un protest la adresa destinului crud care face doar farse nu foarte reuşite. Nu este un act de acuzare. Dacă în ultima perioadă Ramones piesele erau marcate, în majoritate, de tristeţe şi certitudinea că totul este absurd şi inutil (în bună măsură datorită tensiunilor din trupă) aici Joey revine la optimismul din perioada ”bună” Ramones. Vocea este imediat recognoscibilă, mârâită şi inegală, este clar Joey, trademark pentru una dintre trupele mele de suflet. Sună a Ramones, fireşte, dar mai lent, adesea foarte melodic, nu fără o anumită patină pop, este un album de vară, luminos şi, de ce nu, dansabil. Un album care te face să te simţi bine, şi în care doar câteva aluzii trimit la drama prin care trecea atunci Joey.

Deschis cu un cover surprinzător la What a Wonderful World, mai reuşit decât mă aşteptasem şi categoric cea mai bună opţiune în categoria ”testament-muzical” (e adevărat ca am fost pe vremuri un fan al discului de cover-uri Acid Eaters) Don't Worry About Me are şi alte câteva piese foarte bune: piesa omonimă, de departe preferata mea, energică şi plină de viaţă, Maria Bartimoro, Stop Thinking About It (în stilul clasic Ramones), experimentala şi ciudata 1969. Sunt şi piese modeste, care nu se potrivesc ansamblului, ca Mr. Punchy (infantil) sau Spirit in My House (prea Ramones pentru binele său şi prea lent ca să funcţioneze), dar în ansamblu Don't Worry About Me a fost o plăcută surpriză. Dacă Joey ar fi avut mai mult timp, poate unele dintre piesele mai puţin reuşite ar fi fost eliminate sau cizelate, însă chiar şi aşa e un album pe care îl recomand, mai ales celor care au ascultat Ramones în tinereţe.

Richard Bachman - The Long Walk

2011-11-30T13:24:00.000+02:00

Dacă eşti fumător, e bine să te abţii când participi la Marşul cel lung. Să nu porţi pantofi sport. Nimic nu îţi provoacă mai repede rosături. Poartă şosete albe, sport. Să nu ai mâncare la tine în afara concentratelor proteice. Nici lichide. Ai apa din bidon. Orice greutate suplimentară te oboseşte mai repede. Poţi să vorbeşti cu oricare dintre concurenţi, dacă nu părăseşti drumul şi nu încetineşti. Nu te grăbi dacă nu este necesar. Nu uita că trebuie să rămâi ultimul în picioare. Nu încetini sub viteza de patru mile pe oră. Înseamnă un avertisment. Orice s-ar întâmpla, nu te opri să ajuţi un alt concurent. Dacă încerci să îl blochezi, în orice fel, vei primi un avertisment. Şi ai grijă. Nu vei primi al patrulea avertisment. Îţi vei primi tichetul. Sunt doar câteva din regulile şi recomandările Marşului cel lung. Felicitări. Eşti unul din cei 100 de participanţi la ceea ce Lemmy Kilmister ar fi numit ”March or Die”. Numai că în această Americă Lemmy nu există.

Primul roman scris de Stephen King, cu ceva timp înainte de Carrie, a fost publicat în 1979 sub pseudonimul Richard Bachman, şi încă este unul dintre King-urile pe nedrept prea puţin cunoscute. Surprinzător de matură pentru un autor departe de experienţa şi succesul de mai târziu. Din fericire, Frank Darabont (omul care l-a înţeles şi transpus cel mai bine pe King când vine vorba de filme) a cumpărat drepturile pentru o viitoare ecranizare, ceea ce ar trebui să readucă The Long Walk în prim-plan. Şi merită. Pentru că este, categoric, un roman bun şi atipic pentru cei care îl încadrează pe King, simplist şi abuziv, în categoria ”horror”. Mult înainte de isteria mediatică de astăzi, mult înainte de reality-show şi fascinaţia de a vedea în prime-time moartea şi suferinţa străinilor, King a imaginat Marşul cel lung. Fragment al unei distopii întunecate, mică piesă de puzzle dintr-un viitor ce părea atunci, în anii 70, o fantasmă suprarealistă, cu accente ”neo-fasciste”(cum avea să fie prezentată în mai multe recenzii) Marşul cel lung este mai mult decât cel mai pasionant meci de fotbal de astăzi, decât cea mai tensionată emisiune, decât un documentar despre crimele de război dintr-o regiune al cărei nume îl pronunţi cu stânjenită aproximaţie. Undeva, într-o Americă aflată în plină istorie alternativă, Marşul cel lung a depăşit Super Bowl-ul, despre care nu se mai menţionează nimic. Organizat şi supervizat de un misterios şi carismatic Maior, Marşul cel lung este şansa la care visează orice puşti. Maiorul, privit cu respect şi veneraţie la start, mai implicat în această ediţie a Marşului decât oricând.

Mii de candidaţi se înscriu în fiecare an, şi dintre ei sunt aleşi 100 de participanţi şi 100 de rezerve. Adolescenţi şi tineri. Doar băieţi. Nimeni nu ştie cum sunt selectaţi, dar în prima zi sunt toţi aliniaţi la start. O centurie. Primeşti concentrate proteice şi o ploscă plină cu apă. Vei primi altele când ai nevoie. Porţi şi numărul tău. Unul dintr-o sută. Câştigătorul va primi, la final, Premiul - orice îşi doreşte, pentru tot restul vieţii. Unul dintre concurenţii noii ediţii a marşului este Raymond Davis Garraty, eroul din roman, unul dintre miile de puşti care pot recita la orice oră regulile şi trucurile. Cel mai important: la trei avertismente nu va exista un al patrulea. Al patrulea este tichetul de ieşire. La al patrulea eşti mort. Tot ce ai de făcut este să mergi, zi şi noapte, fără să încetineşti, să părăseşti drumul sau să strângi peste trei avertismente. Poţi să cânţi, să taci, să vorbeşti cu ceilalţi, să te gândeşti, să aţipeşti în marş, să-ţi faci nevoile din mers, să urli, să nu mai vorbeşti. Poţi să te împrieteneşti cu ceilalţi. Puteţi deveni, pe tot parcursul Marşului, cei mai buni prieteni din lume. Ştii că până la final cel mai bun prieten trebuie să moară pentru ca tu să câştigi. Nu poţi să te retragi. Nu poţi să renunţi. La final rămâne unul singur. Totul este supravegheat în permanenţă, de pe margine, de armată. Lasere, mitraliere, puşti de asalt, tehnologii de ultimă generaţie. Fiecare greşeala este penalizată. Cinci zile mai târziu au mai rămas doar doi. Iar finalul, deschis interpretărilor, este unul dintre cele mai bune citite în ultima vreme. Ce se întâmplă de fapt cu Garraty te poate trimite la multe alte titluri de King, inclusiv la seria Dark Tower.

Întrebarea este ce îi face pe puşti să participe la Marşul cel Lung? Promisiunea Premiului? Căutarea a ceva? Dorinţa de a câştiga? De a trăi cu adevărat în afara confuziei adolescentine? Ce te poate face să intri într-un concurs care îţi va aduce, aproape sigur, moartea? O întrebare la care nu există nici un răspuns. Ideea centrală nu este neapărat marşul. Eliminând moartea/tichetul, nu este mult diferită de orice maraton, de orice eveniment sportiv. La final este un singur câştigător, restul au rămas de multă vreme în urmă. Morţi. Majoritatea au fost împuşcaţi. Prea multe avertismente. Unii au ales sinuciderea. Prea puţini au încercat să fugă de pe drum sau, pierzându-şi controlul, s-au năpustit asupra soldaţilor. Alţii s-au prăbuşit, epuizaţi, având şansa unui atac de cord. După două-trei zile rămân doar cei mai buni şi cei mai norocoşi. Iar Marşul continuă. Înmărmureşte nu doar existenţa Marşului, cât reacţia publicului, fascinat şi entuziast, încolonat de-a lungul traseului zi şi noapte, primindu-i pe concurenţi ca pe nişte eroi ce pleacă într-o cruciadă modernă, împotriva unui inamic nenumit. Fiecare dintre ei are 99 de inamici. Campionii unui nou mileniu. Felul în care Bachman/King a ales să prezinte Marşul, relaţiile dintre concurenţi (majoritatea doar numiţi, feţe anonime şi repede dispărute), umanizarea unei competiţii mortale, omniprezenţa represiunii personificate în trupele speciale, inumane prin repetiţie şi funcţionând fără erori, fac din The Long Walk o carte extraordinară. Totul este distorsionat prin prisma umanităţii, dar perfect credibil şi funcţional, când te gândeşti până unde poate ajunge fascinaţia pentru competiţie. Şi moarte.

PS: o traducere românească a fost publicată în 2004 la editura Lucman, sub titlul ”Marşul cel lung”. Până acum nu am găsit-o pe nicăieri, este unul dintre puţinele titluri ce îmi lipsesc din colecţia autohtonă King/Bachman. Epuizată şi la editură, din păcate.

W.O. Larsen - 1864 Perfect Mixture

2011-11-26T22:03:00.001+02:00

Tutun : burley, black cavendish, virginia

Aspect tutun : tăietură măruntă

Aroma : ciocolată, lichior, miez de nucă, fructată (cu note de portocală)

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : cutie de 100 grame

Am fumat prima oară acest Larsen la una dintre întâlnirile clubului, dacă nu mă înşel cea de la Trafalgar, şi după dezamăgirea înregistrată cu Signature a fost o plăcută surpriză. În ciuda norului greu şi delicios de latakii şi virginii, 1864 mi-a părut de la prima tentativă un interesant aromatic, aşa că am luat şi o mică mostră pentru acasă. Fumat în linişte, după câteva zile, a confirmat prima impresie.

1864 Perfect Mixture este un amestec aş spune clasic de trei tutunuri - black cavendish, burley, virginie - specific tabacurilor aromatice (fireşte, cu excepţiile de rigoare), beneficiind şi de aceeaşi prezentare elegantă marca Larsen (cutie frumoasă, metalică, tutunul protejat de o punguţă argintie, potrivit de umed). Mirosul este foarte aromat şi complex, de cofetărie, în care se amestecă ciocolata cu lapte, ceva lichior cu note de vanilie, miez de nucă uşor prăjit, pe alocuri şi ceva din mirosul de coajă de portocală. Foarte interesant şi pentru nefumători, cu siguranţă nu foarte tentant dacă nu eşti fumător de aromatice. Tutunurile folosite pentru 1864, un frumos amestec de auriu şi cafeniu, cu tăietură măruntă, se pun uşor în pipă şi ard până spre final relativ bine, necesitând una sau două reaprinderi, dar fără să încingă pipa dincolo de aşteptări.

Partea bună pentru cineva care apreciează tutunurile naturale este că acest casing, delicios dacă îţi plac dulciurile, nu acoperă cu totul aroma de tabac, lăsând să se simtă densitatea burley-ului şi baza de cavendish (mai ales de la jumătate) cu virginiile dulcege făcându-se simţite ici-colo. Îmbinarea între notele de ciocolată/nucă şi cele de tutun, între patiserie şi tutungerie, fac din 1864 o alegere interesantă. Debutând cu un puternic gust aromatizat, dar fără acea amăreală chimică, lasă de pe la sfert să se simtă mai bine gustul de tutun, trecând casing-ul în planul secund. Plăcut până la final. Cred că pentru cei cantonaţi în zona aromaticelor ar putea deveni uşor un tutun de toată ziua. Încărcătura nicotinică este foarte scăzută, mirosul rămas în cameră tinde spre un factor WAF maxim.

Concluzie: fără a fi o cel mai bun aromatic fumat până acum, 1864 Perfect Mixture de la W.O. Larsen este un tabac aromatic bun, cu o aromă foarte tentantă mai ales pentru nefumători, genul de mixtură care se pretează a fi savurată în public. Este un pic mai scump, ţinând cont că oferta autohtonă s-a dezmorţit destul de mult în ultimul an, dar pentru fanii tabacurilor aromatice este o opţiune recomandată. Mai ales că se pretează perfect şi atmosferei de sărbătoare ce stă să vină. Dacă preferi tutunurile naturale, cu predilecţie spre englezeşti, atunci poate fi o schimbare de ritm, de pas, de fumată.

Foto - http://www.cupojoes.com

Freddie Mercury - 24 noiembrie 2011

2011-11-23T22:09:00.001+02:00

În vara lui 1992 am ascultat prima dată Queen. Bohemian Rhapsody, de pe un Greatest Hits 1 (casetă originală bulgărească). Casetă pe care am copiat-o peste două zile şi a fost primul meu Queen din colecţie (chiar, îşi mai aduce aminte cineva cum se copiau casetele?) Aveam să cumpăr la scurtă vreme după aceea A Night at the Opera şi Mr Bad Guy, cine ştie pe unde se vor fi pierdut. Îmi dau seama acum că trebuie să fi fost la câteva luni după Freddie Mercury Tribute Concert, din 20 aprilie 1992, dar atunci abia auzeam de trupa asta, care avea să fie o prezenţă continuă pentru următoarele două decenii. Şi, după cât mă fascinează şi astăzi, nu cred ca magia să dispară prea curând. Trupa de suflet. Nu aveam internet, nu aveam informaţii, nu ştiam nimic despre trupe, şi eram doar un puşti care făcea primii paşi în gimnaziu. Erau ceva reviste de muzică, dar nu ştiam de ele. Se mai găseau şi casete video, adesea trase la a şaişpea mână, dar cine să îţi dea aşa ceva. Exista un magazin extraordinar de muzică, pe lângă Piaţa Unirii (Concord, parcă) dar aveam să-l vizitez peste ceva vreme. N-am avut un model în domeniu, din păcate, decât ceva ani mai târziu. Dar aceasta este deja altă poveste.

Eram de o inocenţă astăzi stânjenitoare când venea vorba de muzică. Mă învârteam, mai mult influenţat, prin Depeche Mode, Pet Shop Boys, Erasure, şi cred că până la Queen treapta maximă a fost Metallica (Black Album) şi, fireşte, Guns'n'Roses. Poate şi Bon Jovi, deşi e probabil să fi fost mai târziu. Îmi plăceau? Da, altfel aş fi ascultat rap, ceea ce mi-ar fi asigurat protecţia şi prietenia celor mai mulţi colegi. Aş fi devenit popular. Îmi plăceau, dar ceva încă lipsea. Pentru 12 ani cred că era destul de bine, azi e înduioşător. Şansa a fost un prieten, unul dintre puţinii rămaşi astăzi. Dificil să menţii o prietenie, şi Queen a fost un motiv suficient de bun atunci, ca şi jocurile pe PC sau revistele de benzi desenate franţuzeşti. Cum spunea Seinfeld într-un episod, e vârsta la care oricine îţi poate fi prieten, dar pentru nimeni nu s-a prea verificat. Prietenul în cauză, mult mai dezgheţat decât mine, mi-a adus într-o zi caseta menţionată mai sus. Deja se prezenta fan Queen. Avea această singură casetă, dar era fan Queen declarat. Cine a prins vârsta ştie că o astfel de încadrare putea să schimbe multe în cadrul social. Eventual câştigai prieteni. Şi mai probabil inamici. Muzica era atunci factor decisiv în grupuleţul din clasă, ca şi când abilitatea de a da bine cu pumnul.

Caseta arăta ciudat. Pe copertă era celebra poză din Bohemian Rhapsody, inspirată de un portret Greta Gargo, cu Freddie, Brian, Roger şi John (atunci nu aveam idee cum îi cheamă şi cine sunt) pe fundal negru, aproape înghiţiţi de beznă. Casetă bulgărească, avea şi ceva scris cu chirilice în partea de jos a interiorului, deşi s-ar putea ca memoria să-mi joace feste.

Nu mi-a zis prea multe. Aveam un SHARP, un casetofon superb, metalic, argintiu, greu, rămas de la taică-miu, o bijuterie la care nu îmi era permis să umblu. Fără supraveghere. Dar atunci eram doar noi doi. Am pus caseta, side A, şi nerespectând cu acea ingenuitate a pirateriei vechi ordinea originală a pieselor, începea chiar cu Bohemian Rhapsody. După primele secunde a fost un şoc. Nu suna câtuşi de puţin ca ceea ce mai ascultasem până atunci, în limitele fireşti ale vârstei. Prima parte, cu mama, just killed a man, a fost suficientă. Vocea, atmosfera, pianul. Mijlocul, cu înşiruirea de Galileo - Figaro mi-a dilatat pupilele la extrem. Operă. Nici acum nu sunt un pasionat. Era o altă lume. Ca un băştinaş din jungla amazoniană ce găsise un misionar să-i cânte Ave Maria. Nimic din ce ascultasem până atunci nu era comparabil. Nu înţelegeam. Dar doream mai mult.

Am derulat, ascultat, reascultat. Nu ştiam ce se poate spune într-o asemenea situaţie. Am mai simţit ceva similar când am văzut prima oară Călăuza, peste vreo 10 ani. După câteva zile a venit din nou şi mi-am făcut o copie. Nu ştiam nimic despre trupă, neştiinţă care a durat multă vreme, dar eram vrăjit de acel life has just begun. Şi nu numai.

Toate celelalte albume Queen - şi îşi cumpăra cam unul la două săptămâni - le-am ascultat împreună, de regulă seara, după şcoală. Unele le-am copiat de la el, altele au fost cumpărate. Unele mi-au plăcut de prima oară (A Kind of Magic, The Miracle, Jazz, A Night at the Opera), pe altele le-am înţeles mai greu (Queen I şi II, Innuendo). Am văzut tot datorită lui Wembley 1986, Magic Years (pe trei casete video originale, cât vor fi fost ele, şi care era piesa de rezistenţă a colecţiei sale), Greatest Flix 1 şi 2 (eu preferam 2, el 1). Am ascultat împreună Live Killers şi X-Mass 75, primele concerte după cel de pe Wembley, Queen înainte de The Game şi mustaţa lui Freddie. Şi înainte de Body Language. Am ascultat ce am găsit solo, el prefera Mr Bad Guy, eu The Album, el asculta şi Back to the Light, eu nu prea îl apreciam. Amândoi iubeam Barcelona. El a avut şi tricouri cu Freddie, ceva postere, eu un singur poster şi un medalion, cred. Insigne. Obiecte sacre, te defineau ca personalitate. Scoteam versurile împreună, destul de aproximativ. Ceva ani mai târziu am ascultat împreună Made in Heaven, un album suprinzător de legat şi de bun. De data aceasta eu făcusem rost de el.

Acum suntem relativi bătrâni, foarte însuraţi şi cu copii măricei. Sper să asculte şi ei Queen. Noi nu am renunţat. Eu m-am tuns, el mai are părul lung. Am trecut 20 de ani de când a murit Freddie. Ultima oară am văzut împreună Houston 77, am băut Pepsi şi am fumat Blackstone. Eu am strâns şi o generoasă colecţie de bootleg-uri video şi audio. Aşteptăm noul album, pe care nu am idee ce piese s-ar regăsi, în afara colaborărilor cu Michael Jackson. În esenţă nimic nu s-a schimbat de atunci. Încă mai am acea strângere de inimă când aud mama, just killed a man.

Foto - http://www.worldchanged.eu, http://www.buymeposters.com, http://www.allposters.com

W.O. Larsen - Signature Vintage Mixture

2011-11-20T14:53:00.000+02:00

Tutun : burley, black cavendish, virginia

Aspect tutun : ready rubbed

Aroma : fructe de pădure, un vag miros de vanilie

Tărie : scăzută

WAF : ridicat

Prezentare : cutie de 100 grame

Cu recenzii entuziaste pe Tobacco Reviews şi surprinzător de bine cotat pe blogurile multor pipari cu experienţă, W.O. Larsen Signature Vintage Mixture era nu cu mult timp în urmă unul dintre puţinele tabacuri ”de lux” disponibile pe piaţa românească. Într-o vreme de pionierat, când găseai în principal plicuri de Stanwell sau Amphora, alături de mixturi sub-mediocre gen Exclusiv, cele trei sortimente de W.O. Larsen - Signature, 1864, Old Fashioned - găzduite în superbe cutii metalice de 100 de grame, păreau tutunuri de lux, exclusiviste şi destinate doar privilegiaţilor cu experienţă. Cum în acele vremuri fumam în principal aromatice, îmi promiteam mereu ca data viitoare să iau o cutie de Larsen, eventual cea albastră, de o formă specială, pe care scria Signature Vintage Mixture cu elegante caractere ronde, dedesubtul portretului unui elegant domn danez. Aveam să fumez cele trei sortimente mult mai târziu, când deja exista Peterson (şi nu numai) în tutungeriile româneşti, şi mă nărăvisem la virginii şi latakii. E adevărat, păstrând o slăbiciune pentru aromatice. Nu am fost prea entuziasmat, iar Signature...

Amestec de trei tutunuri - burley, black cavendish, virginia - Signature Vintage Mixture este prezentat entuziast ca un amestec danez tipic, aromatizat cu vanilie, căpşuni, caramel. Un aromatic foarte interesant, cel puţin teoretic. Cutia este una dintre cele mai frumoase cutii de tutun văzute vreodată, iar înăuntru tabacul ready rubbed este un superb amestec de auriu, cafeniu şi negru, potrivit de umed. Mirosul... Aici este marea problemă. Mirosul din cutie este de fructe de pădure, foarte puternic, având în fundal o vagă notă vanilată. Mai intens decât orice alt aromatic întâlnit până acum. Se aprinde relativ uşor, iar acum (pentru mine) a venit şi marea dezamăgire.

Signature Vintage Mixture nu are doar miros, ci şi un puternic gust de fructe de pădure - acrişor, aspru spre final, mascând orice urmă de tutun - care se păstrează pe toată durata fumatei. Posibil să conţină tutunuri de calitate, la fel de bine poate avea resturi din clasa de jos. Casing-ul este atât de tare încât nu simţi decât gustul de zmeură puţin arsă, nimic mai mult, iar caramelul sau vanilia îşi fac o subtilă apariţie doar în primele minute. Senzaţia a fost că fumezi bomboane, şi nu un tabac danez. Mulţi alţi fumători au fost entuziasmaţi tocmai de acest gust constant, pentru mine a fost cel puţin neplăcut. Arde bine până la final, scrumul este fin, cenuşiu-deschis. Aroma în cameră este de cofetărie, dar grea şi artificială. Foarte uşor în vitamina N, genul de tabac bun în societate, dar de fiecare dată gustul m-a forţat să îl fumez cu pauze dese.

Un amestec intens chimizat, din categoria aromaticelor extreme, Signature de la W.O. Larsen a fost una dintre marile mele dezamăgiri când vine vorba de tutunuri de pipă. Mă aşteptasem la mult mai mult, dar este un sortiment pe care îl voi evita cu siguranţă pe viitor. 1864 şi Old Fashioned sunt Larsen-uri mai potrivite pentru mine când simt nevoia unui aromatic. Măcar acestea, dincolo de aromele adăugate, au şi note de tabac.

Foto - http://gatlinburlier.com

Richard Bachman - Rage

2011-11-18T00:13:00.001+02:00

Şansele să vedem vreodată o versiune românească a primului roman de Richard Bachman? Nu prea bune. Autorul este mort și îngropat de ceva vreme, deși sunt speranțe să mai găsim vreun manuscris uitat într-o cutie, așa cum s-a întâmplat cu Blaze (o carte suprinzător de bună), iar Stephen King a decis de ceva vreme să nu mai permită reeditarea, după ce câțiva liceeni s-au inspirat din carte (teoretic) și au mers la școală cu manuale, pachețel și câte o armă de foc. Sau mai multe. Deși e ca și când l-ai blama pe Salinger pentru asasinarea lui John Lennon, Rage deține acum titlul onorific de cea mai rară carte Bachman/King. La prețurile la care ajunge un exemplar din prima ediţie pe Ebay, spre exemplu, sunt la fel de îngrozitoare ca Pennywise. Păcat.

Din fericire cartea se mai găsește în format electronic, mai mult sau mai puțin ”oficial”, uneori în colecţiile ce reunesc primele patru romane Bachman. Pentru că Rage, apărută în 1977 (în același an cu Shining) este o carte surprinzător de bună, chiar dacă diferită de universul considerat clasic pentru Stephen King. Aș încadra-o în spațiul ”clasicist” al unor nuvele ca The Body sau Shawshank Redemption. Nimic supranatural, fără vreun nou monstru, fără vreo putere extraordinară ca în Carrie, Firestarter sau Culoarul morţii. Charlie nici măcar nu poate trece dincolo, ca în Rose Madder sau în Povestea lui Lisey. Şi totuşi au fost momente când am simţit o teamă cât se poate de king-iană. Aşa că pot spune de acum că o recomand.

Charles Everett Decker, cunoscut mai mult ca Charlie, este pentru colegii săi de liceu un ratat tipic. Un paria. Un nimeni, invizibil, ignorat. Spre deosebire de Carrie sau, şi mai bine, de Arnie Cunningham, Charlie nu este o victimă a celorlalţi, nu este unul dintre adolescenţii palizi şi eventual desfiguraţi de acnee, eventual purtând şi ochelari cu rame groase, care se preling tremurând pe lângă ziduri, în speranţa că măcar astăzi va supravieţui cu o urmă de mândrie şi fără vânătăi. Bachman/King a avut inspiraţia de a nu-l transforma într-un stereotip, mai mult, un stereotip care să aibă o justificare pentru ceea ce face. Cumva, poate inconştient, ceilalţi văd în Charlie ceva care îi ţine la distanţă, chiar înainte de primul incident. Lăsat să treacă printre ei în fiecare zi de parcă nici nu este acolo. Nu există cu adevărat. Senzaţia de ireal, una dintre principalele trăsături ale schizofreniei, este tot mai puternică, Charlie ieşind din absenţa lui generală doar atunci când este chinuit de puternicele şi desele dureri de stomac - chiar, câţi dintre ucigaşii în serie ori marii tirani vor fi avut probleme digestive - sau când, iraţional pentru ceilalţi, îşi pierde controlul şi ajunge la accese de furie incontrolabilă. Aşa cum se întâmplase cu puţin timp în urmă, când aproape şi-a omorât un profesor cu o solidă cheie franceză. Având de ales între exmatriculare şi eventual un voiaj permanent într-un ospiciu, sau a se conforma regulilor ”celorlalţi” - terapie, discuţii, medicamentaţie - Charlie realizează că este momentul să acţioneze. Să facă ceea ce, inconştient, îşi dorise de multă vreme. Ca eroul lui Camus din ”Străinul” (chiar dacă pare o comparaţie forţată, sunt destule elemente comune) un declanşator aparent anodin, o simplă discuţie pedagogică, îl convinge pe Charlie să îşi ia pistolul din dulapul de la şcoală, să îl încarce şi să intre în clasa unde colegii săi desluşeau tainele matematicii sub îndrumarea domnişoarei Underwood. Aici nu e o plajă cotropită de soare. E un liceu banal, provincial, şi în stilul consacrat de King, poate si tributar lui Lovecraft, imaginar.

Peste mai puţin de 15 minute Charlie Everett Decker, unul dintre elevii cu probleme de comportament şi note nu foarte mari, un element-problemă, a ucis deja doi dintre profesori, îşi ţine colegii ostatici în sala de clasă, iar afară televiziunile, poliţia şi hienele de la ziarele locale se năpustesc asupra unui subiect superb. Ceea ce credeam că se va transforma într-o poveste de suspans obişnuită - luare de ostatici, negocieri cu poliţia, eventual uciderea celui mai popular băiat din clasă şi a majoretei care a refuzat ”a date” cu Charlie - este însă cu totul altceva. Într-o variantă neaşteptată de sindrom Stockholm, după momentul iniţial de panică şi derută, clasa se transformă - cu o singură excepţie - într-un veritabil fan-club Charlie. Dacă iniţial l-au privit cu ochii larg deschişi pe colegul cu un pistol semi-automat, cei din clasă încep să realizeze că acesta este Charlie Decker, anonimul cu care poate n-au schimbat până în ultimul an de şcoală mai mult decât banalităţi. După minutele de tatonare, cu poliţia care încearcă în repetate rânduri să îl convingă pe Charlie să renunţe, şi chiar încearcă să îl ucidă, Charlie începe să discute, începe cu o putere de convingere de care nu se credea capabil să îi câştige pe ceilalţi de partea sa. Preţ de aproape patru ore, jucând în convorbirile cu ”autoritatea” rolul psihopatului periculos, ameninţând că îşi va ucide colegii la cea mai mică greşeală a celor de afară, Charlie joacă un rol care îi place. Şi care, primit iniţial cu teamă, este spre final aproape demascat de hohotele de râs cu greu ţinute în frâu. Iar clasa plină cu ostatici e un cabinet de psihoterapie neconvenţional, unde colegii lui Charlie ajung să-şi povestească cele mai ascunse şi stânjenitoare/dureroase secrete. Pentru prima oară, avându-l la catedră pe un potenţial psihopat, deja vinovat pentru două omucideri, colegii încep cu adevărat să vorbească unii cu alţii. Ceea ce generaţii de pedagogi nu ar fi reuşit a realizat accidental Charlie Decker. Şi cum rămâne un singur coleg care nu vrea să vorbească, atunci s-ar putea să se confrunte nu cu furia lui Charlie, ci cu furia celorlalţi, care îi fuseseră prieteni.

Cea mai mare parte a cărţii este tocmai ”runda” de dezvăluiri şi discuţii, excelent gradată şi pusă în pagină, până la un final care, deşi copiind un clişeu cinematografic vechi de decenii, funcţionează. Bachman/King a avut mereu un fin simţ al dialogului, al tensiunii verbale, al oralităţii livreşti, şi asta se simte. Dincolo de tema principală, a nebuniei ucigaşe, întrebarea pe care o pune King în Rage este: când anume ajungem cu adevărat să vorbim cu ceilalţi? Ce trebuie să se întâmple ca să trecem de barierele fireşti? Şi dacă Charlie Decker a depăşit limitele convenite, ajungând până la crimă, de ce colegii săi au ajuns să vadă totul ca pe o eliberare de norme şi temeri?

Fascinant este că Bachman/King l-a construit pe Charlie, în esenţa sa un psihopat care a pierdut de multă vreme controlul asupra furiei sale, într-un personaj pe care chiar dacă nu ajungi a-l simpatiza, oricum nu îl deteşti. Mai mult, s-ar putea, în funcţie de traumele şi experienţele neplăcute din liceu (şi cred ca aceste cazuri sunt majoritare) să te identifici măcar parţial cu alegerea lui Charlie şi să te întrebi dacă nu ai fi făcut la fel, având o armă. Ceea ce, din păcate pentru Stephen King, s-a şi întâmplat. Charlie este pierdut, este singur, nu îşi găseşte locul printre ceilalţi, fără ca ei să îi fi făcut direct vreun rău. Undeva, în adâncurile lui Charlie, este ceva care s-a trezit deodată dintr-un vis foarte lung. Cu adevărat terifiant este că Charlie poate fi oricare dintre colegii cu care ai făcut liceul, în eventualitatea fericită în care nu ai putea fi tu. Demenţa sa, atingând apogeul, este posibilă, este reală, se poate întâmpla oricui. Cel mai liniştit dintre colegii tăi ar fi putut să cedeze la fel de repede. Cel mai bun prieten putea să te ia ostatic într-o zi, mai ales dacă nu ai luat în serios semnele prevestitoare. Aici nu este vorba de Christine, de Pennywise, Charlie e un fel de Annie Wilkes în anii de liceu. Şi tocmai această explorare minuţioasă a coborârii în întuneric, fără vreo explicaţie complicată, chiar fără justificare, este miza cărţii. Oricine poate să înnebunească, până şi tu, cel care citeşti această carte.

Ce ar fi făcut Holden Caulfield dacă avea în birou un Colt 45?

Mă adun lent şi nesigur

2011-11-01T12:00:00.000+02:00

Ultimele trei spre patru luni au trecut de parcă n-ar fi fost. Nu m-am văzut cu nimeni, n-am făcut mai nimic, am trăit huhurez şi pe pilot automat. Nici de fumat n-am mai prea fumat. Nici de citit. Nimic. Toate au fost ca o zi lungă şi identică sieşi. Aceasta nu este o apologie încurcată. Deloc.

Când lucrezi, fie şi un timp scurt, direct cu oamenii, mai ales când totul în construcţia ta se împotriveşte contactului zilnic şi serviabil, cât mai politicos, amabil până la şerbie, ceva ajunge să cedeze. Cred că cel puţin o parte dintre criminalii în serie vor fi lucrat, măcar o vară, ca vânzători pe undeva, într-un 7-11. Deja concetăţenii tăi îţi apar diformi, urâţi, cumpliţi, scârboşi, lovecraftieni. Răspunzi cât poţi de amabil şi elegant, cu maxim de detalii, minim de erori, şi nu te poţi stăpâni să le priveşti ceafa când le arăţi marfa. Ei evaluează şi tu încerci să vezi dacă au urme de branhii lângă urechi, convins că bunicii lor se vor fi târât mârâind din Siret sau altă apă curgătoare, ori direct din Marea Neagră. Prima generaţie terestră. Contactul permanent cu ceilalţi te macină mai repede decât o tumoră. Te termină. Şi pe undeva ajungi să crezi că organismul, parşiv şi în etate, a pus la cale o insurecţie ca să te scape de belea. Un fel de reacţie psihosomatică suspect de eficace.

Îmi promisesem baremi aici să pun o postare la două zile, cel mai rar, am reuşit nici măcar una pe săptămână, şi în tot acest timp lung motoraşul a măcinat în gol. Bine măcar că nu-mi doresc performanţă în blogging. Acum, în mare măsură împotriva voinţei mele şi a celorlalţi, se pare că voi fi nevoit să intru vremelnic in repaus. Cum zice la Ecleziast, e o vreme pentru toate. Acuma a venit vremea de întors spatele lumii dezlănţuite. Şi de citit Stephen King sau Richard Bachman, după cum sper să narez şi aici în curând.

Uneori ajungi aproape mistic şi te gândeşti la ghinion. La nenorocul cioranian. Dacă proiectele tale imediate ar fi fost trei maşinuţe chinezeşti, din cele de valoare înainte de 1989, atunci una s-a stricat, a doua s-a pierdut, iar pe cea de a treia ţi-a furat un concitadin măsliniu. Îmi propun să mă adun cât mai repede, să vedem ce spune şi Doctorul Aumădoare. Şi pe lângă asta ne-am apucat şi de renovat casa, pe ultima sută de metri. Înainte de Bălană. Aşa că alea două camere în care-mi făceam veacul sunt acum un morman de cărţi, haine, cutii, diverse, printre care încerc să mă strecor ca Indiana Jones. O să arate frumos, dar tare mă enervează haosul. Straniu pentru mine, dar am nevoie de vieţuirea într-o ordine totalitară, inventar aranjat la riglă, ca să mă simt în largul meu. Ce să zic, sunt o fiinţă complexă şi cu probleme.

Ca în celebrul şi vechiul banc rural, cu băieţelul de ţăran, musai inteligent şi spiritual, care stă la geamul din băşică de porc şi îi zice mamei "bre, nu-i e bine vacii noastre". Mama, la fel de clişeistic umblând prin oale, întreabă din cuhnia/living/odaie de zi cu zi "de ce?". Adică de unde ţi-ai dat tu seama, cum ai ajuns la concluzia aceasta, de când ai tu o pregătire în domeniu? Cum îţi certifici tu opinia? Şi băieţelul, musai (cum spuneam) spiritual şi ghiduş, zice "vine tata de la câmp cu pielea ei pe ciomag". Cam aşa. De data asta eu sunt vaca.

Cornell & Diehl - Old Joe Krantz

2011-10-19T14:00:00.000+03:00

Tutun : burley, virginie, perique

Aspect tutun : ribbon grosier

Aroma : tutun natural, puțin ierbos și chiar picant

Tărie : ridicată

WAF : scăzut

Prezentare : cutie 2 oz

Un amestec destul de ciudat de la Cornell & Diehl, de la care prin bunăvoința colegilor de club pasionați de americane am încercat și mixturi mai reușite, Old Joe Krantz este un tutun pe care l-am fumat de câteva ori, cu mare atenție, până să încheg o scurtă prezentare. Cât mai obiectivă, în limitele subiectivismului cerut și firesc. Mixtură de trei tutunuri, cu destul de mult perique, ce se simte și la gust, și ca aromă generală, Old Joe Krantz se prezintă bine la deschiderea cutiei: tăietură ribbon mai grosieră, predomină auriul închis în fâșii scurte și late. Mirosul este de tutun natural în care perique-ul își păstrează locul principal, cu note ierboase și ușor picante, puțin a fermentat. Destul de umed, și își păstrează umiditatea destul de mult timp, ceea ce îl recomandă pentru o aerisire înainte de fumată.

Începutul a fost bun, se fumează destul de ușor, cu o ardere relativ constantă și puține reaprinderi, mai ales dacă este fumat cu grijă și nu forjat. Altfel tinde să înțepe un pic și să își schimbe gustul în rău. Tocmai gustul a fost partea ce nu m-a atras, altfel ar fi fost un tutun interesant. Mixtura de trei tipuri de tutun ar fi trebuit să impresioneze plăcut, dar gustul este prea de tutun de țigarete, la fel ca și mirosul din cameră. Sunt și ceva elemente ierboase, e și acel iz uleios de pământ reavăn al perique-ului, dar dispar prea repede. Iar perique-ul, mai ales spre jumătate, începe să fie acoperit de burley, pentru un rezultat destul de amărui și, după gusturile mele, nu foarte plăcut. Poate și prea sec, doză ridicată de vitamina N, nu l-aș fuma toată ziua și în orice caz nu l-aș fuma dimineața.

Old Joe Krantz nu este un tutun pe gustul meu, îmi doream ceva mai îndepărtat de amintirile tutunului de țigară, dar sunt convins că genul acesta de mixturi are fanii săi, și nu puțini. Un tabac mediu, pe care îl poți fuma dacă este la îndemână, dar la care personal nu aș reveni în prezența unei alternative. De încercat pentru experiență.

Rochus Misch - Am fost garda de corp a lui Hitler

2011-10-17T19:48:00.001+03:00

În funcție de așteptările fiecăruia, mărturia lui Rochus Misch s-ar putea să se dovedească o mare dezamăgire sau o incursiune fascinantă în universul ”omului nou” național-socialist, nu atât prin ceea ce povestește Misch, cât mai ales prin ceea ce tace. Cine se așteaptă la dezvăluiri senzaționale, mistere picante, adevăratul Adolf Hitler - va fi cu siguranță dezamăgit. Misch nici măcar nu își va fi pus problema să spună ceva, chiar dacă ar fi fost unicul deținător al marilor secrete ale Fuhrer-ului. Nu adorat, dar în continuare respectat, la decenii după sinuciderea controversată încă. Spre deosebire, ca un exemplu, de ”12 ani cu Hitler”, care oferă numeroase informații inedite și a fost o adevărată mină de aur pentru istorici, aceasta este o carte în care ceea ce nu se spune pare a fi mult mai interesant decât puținele elemente noi aduse de fosta gardă de corp, mai ales dacă ești cât de cât familiarizat cu perioada, iar arhitectura discursului, marcată de o amnezie aproape totală, exemplu de diplomație discretă și retrospectivă, poate nu în mică măsură o formă de apologie, este mai interesantă decât sărăcia informațiilor.

Din start trebuie spus că titlul, categoric vandabil, este în mare măsură inexact. Garda de corp a lui Hitler, sintagma îți evocă o relație mai mult decât apropiată între tânărul Rochus Misch, cu siguranță un exemplar perfect și infailibil al noii generații a Reich-ului, gata să își dea viața pentru liderul venerat, și un Adolf Hitler care se încrede total în protecția oferită de tânărul entuziast. Fals. Rochus Misch nu a fost garda de corp personală a lui Hitler, nici măcar nu a fost prea apropiat de acesta, în orice caz nu mai mult decât un angajat din eșalonul superior al unei organizații de șeful său. Mai mult, discuțiile directe cu Hitler au fost surprinzător de puține și scurte, nu foarte personale, fără să iasă din limitele relației șef-subaltern decât foarte, foarte rar. Rochus Misch a fost doar una dintre gărzile de corp, nimic mai mult. Iar amintirile lui Misch sunt marcate, la mai bine de jumătate de secol, de un respect aproape mistic pentru Hitler, pe care l-a văzut mereu ca pe un șef bun, amabil, foarte corect. Nimic din izbucnirile de furie, nimic din ranchiuna capricioasă de care amintesc alte surse, nimic despre caracterul oscilant al Fuhrer-ului. Chiar când îl vede concediind militari de carieri pentru garda de corp este un comportament perfect normal. Fuhrer-ul nu are capricii, el știe mai bine decât ceilalți ce e de făcut. E adevărat că Misch nu se număra printre apropiații liderului, dar totuși...

Interesant este că Misch nu a fost membru NSDAP, nici măcar nu a făcut parte din Hitlerjugend. Și, potrivit mărturiei sale, nici măcar nu a citit Biblia național-socialistă, Mein Kampf, care ajunsese atunci una dintre cele mai vândute cărți din istoria Germaniei. Pasionat inițial de artă, este convocat pentru efectuarea serviciului militar și se înrolează în Verfugungstruppe, unitate SS care va ajunge în câțiva ani la 14.000 de membri. Este acceptat, încadrat în Leibstandarte Adolf Hitler, regimentul ce făcea efectiv parte din trupa personală a Fuhrer-ului, trece prin antrenamente obositoare și îndelungate, fiind fascinat de ideea că va face dintr-o unitate de elită. Grav rănit în campania poloneză din septembrie 1939, se reface greu și are șansa de a fi ales pentru un post din cadrul comandoului de escortă al lui Hitler, așa-numitul Begleitkommando, care asigura inițial paza (și nu numai) Cancelariei. Un amănunt surprinzător este că în primă fază corpul de pază intern avea doar vreo 20 de membri, înarmați în principal cu pistoale, așa că un grup de atentatori sinucigași ar fi avut șanse reale de a-l elimina pe Hitler chiar înainte de războiul mondial. Nimeni nu a încercat atunci. De aici încolo Misch îl va însoți pe Hitler în fiecare zi, fiind în principal curier și operator telefonic, iar când era necesar fiind una dintre gărzile de corp, fără incidente deosebite însă (cu excepția celebrului atentat din 20 iulie 1944 și al fugii lui Hess). În Cancelarie, în trenul personal al lui Hitler, pretutindeni, mereu la o distanță sigură și respectuoasă. Îl urmează chiar și în buncăr, certifică sinuciderea fostului șef și a Evei Braun, reușește să fugă și este capturat de sovietici. Revine în țară după nouă ani de prizonierat, în primii fiind interogat dur și torturat. Nimeni nu credea că Hitler nu mai trăiește. Misch a fost până la urmă un norocos. Și ultimul supraviețuitor.

Viața în preajma lui Hitler a fost, din amintirile fostei gărzi de corp, surprinzător de monotonă și cazonă, până și în ultimele zile ale Fuhrer-ului. O seriozitate tipic germană, dar categoric plicticoasă pentru cine vrea să afle detalii de budoar. Cu excepția unui incident amuzant, implicând-o pe Eva Braun (pe care Misch a văzut-o aproape nudă) noul angajat nu a făcut nici o greșeală. Existau reguli scrise și nescrise, pe care garda personală le respecta în fiecare clipă. Se întâlneau foarte rar cu Hitler și schimbau câteva cuvinte ori doar salutau. Misch era unul dintre membrii ”agenției de presă” care tria și pregătea corespondența, selecțiile din presă, depeșele, mesajele personale și militare. Sursele erau diverse: agenți secreți, generali, lideri ai NSDAP, jurnaliști, etc. De multe ori Misch se ocupa și de legăturile telefonice sau făcea mici servicii de curierat, unele oficiale, altele personale. Era o slujbă bună, plătită decent, și care într-o perioadă de austeritate oferea nu puține avantaje materiale secundare. Fascinant este că după toți acești ani Misch susține că nu citea niciodată mesajele în cauză, pregătindu-le doar pentru Fuhrer în funcție de expeditor. Nimic mai mult. Nu a știut niciodată ce se întâmpla în lagăre, nu a primit nici un mesaj despre asasinatele de acolo, nu a fost informat vreodată despre Holocaust. Nu a știut, nu a cunoscut, și-a făcut datoria cu discreție. Nimeni nu a știut. Să fie o amnezie selectivă sau reflexul unui soldat bine instruit preț de ani buni, este greu de spus. Nu a aflat nimic despre Conferința de la Wannsee, nu a știut nimic despre deportarea și asasinarea evreilor. Să nu fi ajuns nici o informație despre atrocități, sau uneori memoria se joacă în felul ei, ascunzând ceea ce iese din tipare? A fost Misch doar o rotiță a angrenajului, atât de corect încât se auto-cenzura în permanență, sau acum preferă să pretindă că nu a știut, de teama unei pedepse târzii?

O existență de o monotonie ucigașă, cu atât mai stranie cu cât se desfășura în preajma unui om în egală măsură adorat și detestat, iar Misch este sincer când povestește cum până la eșecurile de pe front Hitler a fost cu adevărat iubit în Germania, iubit cu un fanatism care ar fi părut șocant oricui reușea să se mențină în afara delirului național-socialist. Pentru Misch era stare de normalitate.

Memoriile lui Rochus Misch nu oferă informații surprinzătoare. Cartea este lunga mărturie, corectă istoric și destul de seacă literar, a unui militar care a lucrat direct pentru Adolf Hitler, un șef pe care l-a respectat în permanență, și care l-a tratat corect, destul de distant, fără apropieri nepermise. Un șef pentru care i-a plăcut să lucreze, care l-a impresionat prin prestanță, prin memoria stupefiantă, prin magnetismul cu care reușea să își domine colaboratorii. Se simte regretul, oricât ar părea astăzi de incorect politic. Nici o acuzație, nici un resentiment, nici un regret. Și nici o înflăcărare, o încercare explicită de a scuza, de a prezenta un Hitler ”bun”, de a cosmetiza lucrurile. Nu direct. Fără a se declara național-socialist - și din datele biografice rezultă că dimensiunea politică nu a existat de fapt pentru el - Misch este un martor aparent obiectiv. Îți lasă impresia că educația omului-nou în viziunea NSDAP a reușit atât de bine în cazul său, încât Misch nici nu a realizat. Cu adevărat, poate nu l-a iubit, dar l-a respectat cu adevărat pe cel care juca rolul Marelui Frate în povestea lui. De citit, fie doar pentru a descoperi o nouă viziune.

Cornell & Diehl - Junkyard Dawg

2011-10-08T16:46:00.000+03:00

Tutun : latakia, virginie, burley

Aspect tutun : broken flake

Aroma : mixtură englezească

Tarie : medie

WAF : scăzut

Prezentare : cutie 2 oz

Mi-au plăcut întotdeauna mixturile cu burley, cu cât mai mult cu atât mai bine. Amestecurile cu doze generoase de burley capătă acel vag iz de nucă bine coaptă, uleioasă, o aromă plină de care nu mă plictisesc, mai ales în combinație cu o virginie cu tonurile sale ierboase. Eram curios așadar să încerc și acest amestec american, un ”revival” al unui clasic, dacă e să ne luăm după prezentare. Doză generoasă de burley, ceva latakie si virginie, premisa era bună. Din păcate Junkyard Dawg s-a dovedit un tutun neinspirat, mediu calitativ, genul pe care îl fumezi dacă îl ai și îl uiți peste scurt timp. Măcar spre deosebire de alte cutii aceasta a avut o ilustrație teribil de amuzantă.

Odată deschisă cutia se simte mirosul de latakie, mai slab decât m-aș fi așteptat. Este un broken flake, amestec de trei tipuri de tutun, cu o virginie puțin prezentă, mult burley cu o frumoasă culoare și ceva latakie. Nimic deosebit până aici, deși îmi dau seama din nou că mirosul mixturilor americane este, și de această dată, mult diferit de cele similare, europene. Potrivit de umed, moale, se aprinde destul de ușor. Gustul predominant este, cum mă așteptasem, cel de burley, plin și destul de aspru mai ales de la jumătatea fumatei, lăsând mereu în fundal latakia și virginia. Puternic, dar din păcate pasabil, nimic deosebit ca gust și aromă. Deși îmi place burley-ul în cantitate mare de această dată n-am fost impresionat. Ori proporțiile nu au fost tocmai inspirate, ori nu sunt tutunuri de calitatea sperată. Însă spre final eram destul de dezamăgit, la fel și la următoarele încercări. Nici măcar mirosul rămas în cameră nu este deosebit de plăcut, parcă bate puțin spre țigară.

Junkyard Dawg e o mixtură americană generoasă în burley, dar nu s-a dovedit tocmai pe gustul meu. Merge fumat atunci când îl ai, se potrivește și ca amestec cotidian - mai ales că doza de nicotină nu e neglijabilă - dar nu se remarcă prin nimic. Din păcate. Merită bifat ca experiență. Și cam atât.

Primul pictor pe care l-am cunoscut...

2011-10-04T22:03:00.002+03:00

...era unul din pictorii de provincie care își expun lucrările în parcul central al târgului, și în ciuda așteptărilor se descurcă suficient de bine ca să trăiască din asta, și eventual să întrețină toată familia. Nu vor fi niciodată artiști geniali, nu vor cunoaște gloria, dar la sfârșitul lunii vor putea să-și plătească facturile și va mai rămâne ceva. Sigur, toate acestea se întâmplau înainte de 1989, undeva prin 88 (cred). De atunci poate că lucrurile s-au schimbat, iar pictorii de gen au regresat la boema mizeră apăsată de anonimat. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum îl chema. Memoria mea are deja goluri ce se întind treptat la dimensiunile unor sincope, prevestind o partidă de Alzheimer sau măcar o demență senilă de manual. Ceea ce nu este cel mai rău lucru imaginabil, măcar în fiecare zi totul va fi nou și îmi va trezi mirarea, ceea ce predispune la filozofare. De bodegă sau de manual, cine știe. Oricum nu contează. Ca să-l cităm inexact pe Hitler, prea puține lucruri n-au mai fost gândite de alți oameni înainte de tine. Parafrazând, mi-e lene să caut citatul exact.

Era (cred) singurul pictor din Govora, unde familia m-a expediat cam o lună, preț de două veri consecutive, fie ca o socializare forțată, fie în speranța că vor avea astfel parte de puțină liniște. N-am simțit-o ca pe un abandon, dar nici nu pot spune ca m-a entuziasmat. Relațiile cu ai mei au fost mereu destul de ... complicate. Aflat în grija bunicilor am descoperit o libertate pe care nu o aveam acasă. Aproape totală. Nu pot spune că erau deosebit de încântați de prezența mea. Plecam dimineața, mai veneam seara. După câteva zile de insistență și educație au renunțat să se mai ocupe de nepot. Au fost două veri (ultima chiar vara lui 1989) din care mai țin minte doar fragmente de Govora și mai nimic altceva. Am și o fotografie undeva într-un album. Sunt ireal de slab, scheletic, în pantaloni scurți și tricou cu ursuleți. Port ochelari enormi, cu ramă de plastic și am o frizură de Beatles în mizerie, inacceptabilă altundeva decât vara. O combinație de Huck Finn și exemplar de orfan italian de război. Laură, lângă mine, este și mai slabă, mai ales că e ceva mai înaltă. Poartă unul din acele treninguri fără forme și culori precise, exemplu al modei tinerești marcate de realism-socialist. Arătăm jalnic. Laura era fata pictorului de care povestesc, mai mare decât mine cu doi sau trei ani. Cred ca mai avea și un frate, dar nu aș miza pe asta. Mi se părea ceva extraordinar ca cineva, o prietenă chiar, să aibă un tată pictor. Ceva care îmi depășea imaginația. Locuiau toți într-o casă mare, cu o grădiniță bine întreținută, camere înalte, curate și zugrăvite vesel, cu mobilă care atunci ar fi fost ușor încadrată la secțiunea ”scumpă și elegantă”. După standardele vremii. Una dintre cele mai frumoase case ale copilăriei, și mi-am petrecut ceva timp acolo. Era așezată chiar lângă terenul de fotbal din stațiune, mai mereu acoperit de bălării gălbui, și care găzduia periodic meciuri între echipe din cine știe ce divizie minoră. Acolo, de altfel, am văzut parțial și singurul meci din viața mea.

Era un bărbat slab, destul de înalt, cu barbă și un început de plete, bătând în roșcat. Un profil interesant. Îl găseam aproape întotdeauna în curtea casei, lângă verandă, așezat pe un scaun șubred în fața tabloului la care lucra, înconjurat de culori, pensule, borcane, cârpe, bucăți de cărbune. Mai mereu era în pantaloni scurți și pătați de vopsele, mirosind puternic a terebentină. Fără tricou. Cred. Avea față de noi acea toleranță puțin iritată a soților ce s-au trezit promovați la statutul de tați fără s-o fi dorit în mod special. Nici nu se gândiseră prea mult la posibilitatea unui copil. Și o luaseră ca pe un dat al căsniciei, datul este dat, ca pe o fatalitate casnică. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată prea mult cu noi. Dar îmi plăcea să mă uit la el, și mă tolera dacă nu scoteam nici un sunet. Asta era o condiție esențială. Lucra în tăcere.

Lucrările sale, care atunci mi se păreau incredibil de frumoase, nu ieșeau probabil din standardele vandabile într-o stațiune balneară și aflată, încă de atunci, practic în ruină. Govora se consuma pe sine și vedeai cum zidurile se macină de la o săptămână la alta, hotelul din centru avea ceva dintr-un Overlook în mizerie, aleile erau pline de pensionari care își retrăiau a doua sau a treia tinerețe cu o încăpățânare pe care atunci nu o pricepeam. Cred că era mai mult teama de moarte decât altceva. Nimic din toate acestea nu se vedea în tablourile pictorului. Erau în principal peisaje tipice, multe hibernale, altele cu căsuțe ascunse în luxuriante păduri de un verde nenatural, râuri, scene cu animale și prințese care aveau undeva o bază un baroc degradat și mizer. Portrete de anonimi, nu știu dacă lucra la comandă sau își imagina personajele. Culori intense, puternice, desene corecte și lipsite de strălucire, linii care respectau un academism de școală fără prea multe improvizații. Era un artist bun, poate chiar foarte bun, dar care era nevoit să lucreze așa cum cerea publicul. Tablouri de serie, bune pentru apartamentele stas, cu biblioteci încărcate de dulapuri și purtând nume de fete, zugrăveli identice, fotolii, colțare și canapele, televizorul alb-negru cu mileu și pește de sticlă. O lume repetată cu infime variații la infinit. Acestea erau tablourile care se vindeau până la urmă. Avea un soi de tarabă în stațiune, nu rețin dacă le vindea chiar el sau altcineva, dar din ce auzisem câștiga bine din asta. Suficient, oricum. Simplul fapt că cineva putea să pună pe pânză așa ceva mi se părea incredibil, magic, și retrospectiv îmi pare acum că avea adesea gesturi ample și rituale, de necromant.

Mai ales când lucra la pânzele pentru el, cele care nu se vindeau, pentru că nimeni nu le-ar fi luat. Nu puteai să pui într-o sufragerie de bloc compozițiile sale personale. Sumbre, adesea lucrate în cărbune sau în tonuri simple și reci, cumplit de triste pentru copilul care eram atunci, dar cum aveam deja o pasiune infantilă pentru morbid mi se păreau cele mai frumoase. Mi-ar fi plăcut să am măcar una. Categoric ai mei nu ar fi cumpărat așa ceva, și nici nu erau genul să cheltuiască vreun leu pentru pânzele de serie, convenționale. Cred că le făcea doar pentru el, ca să nu-și piardă ideile, mâna autentică. Acolo era adevăratul pictor, dar nimeni nu i-ar fi păsat de el, și sigur nici familia nu era încântată de experimentele de gen, care însemnau timp pierdut și zero bani.

De atunci, mai mult accidental, am mai cunoscut câțiva pictori. Unii foarte buni, dar necunoscuți. Alții nu îmi plăceau, dar se pare că aveau o cotă de piață de invidiat și aprecierea criticilor. Niciodată nu am mai simțit aceeași fascinație. Uneori mă tem că doar mi-am imaginat totul. N-ar fi prima dată.

Lavinia Betea: Povești din Cartierul Primaverii

2011-09-20T18:15:00.000+03:00

Apparatchik-ul nu poza glamoros și zâmbitor în revistele vremii, nu apărea alături de amantă sau noua sa mașină la televizor, între Cinemateca și buletinul de știri cu noile producții la hectar, consoarta oficială nu își suspină nefericirea dând sfaturi despre diete și marxismul contemporan, nu chemau jurnaliștii celebri în acele decenii pentru a le prezenta colecțiile de artă, vila proaspăt renovată, suveniruri aduse din delegații. Nu doar că nu ar fi avut unde să facă asta, dar cu siguranță nici nu și-ar fi imaginat că este posibil. Orice ”ieșire în presă” era tratată ca o misiune de spionaj în spațiu inamic, pregătită, verificată, textul revăzut și editat la nesfârșit. Și din mărturiile copiilor nici măcar nu povesteau prea multe acasă despre viața "oficială". Reflexe ale perioadei de activitate clandestină, în ilegalitate, atât cât fusese (oricum departe de legendele panteonului comunist)?

Practic necunoscuți cu adevărat marelui public, altfel decât ca un nume și un chip neclar în fotografiile ziarelor de epocă ori un chip de pe o pancartă, văzuți la manifestațiile oficiale în tribuna inaccesibilă, putând să piardă totul de la o zi la alta, conducătorii din Cartierul Primăverii nu aveau acea formidabilă foame de imagine a succesorilor de astazi. Dimpotrivă, se poate spune că se temeau să fie prea cunoscuți. Siluete neclare ascunse în Orașul Interzis, un alt spațiu decat cel populat de muritorii de rând, alcatuiau o sferă a puterii intangibilă și aparent eternă, imuabilă, un monolit care slujea Partidul până la substituire, răspunzând oficial doar în fața unui concept la fel de abstract - Poporul. Nimeni, absolut nimeni din exterior nu și-ar fi imaginat vreodată să ajungă să îi cunoască așa cum erau de fapt. Cartea Laviniei Betea este o radiografie pasionantă tocmai a acestui animal care nu înceta să se auto-devoreze, cu răsturnări de situații, devieri, demascări și chiar crime (Pătrășcanu, Foriș), totul prezentat ochilor străini ca "rotație de cadre" sau, când lucrurile nu mai puteau fi ascunse, "trădare". Este privirea strecurată prin ușa întredeschisă în lumea nomenclaturii. Și nu poți să nu te gândești că ar fi fost absurd, pur și simplu absurd, să te gândești măcar atunci să scrii o asemenea carte. Până și o hagiografie, cum au apărut câteva în epocă, era verificată, cenzurată și evaluată până la ultima virgulă.

Între putere și tradare se mișcau toate aceste siluete, care se ascundeau pe sine nu doar de Popor, cât mai ales de ceilalți, de tovarășii de luptă. Abia acasă, în vilele din Primăverii, dincolo de ochii străini și mai ales de cei care le puteau aduce prăbușirea, animalul-politic își scotea armura și devenea "eu". Rolul se încheiase. Și fascinant este că, potrivit mărturiilor din carte, chiar și conducătorii României comuniste în faza maximă de represiune găseau undeva în adâncul sufletului ceva bun, ceva frumos, ceva tandru. Pentru a prezenta această istorie a vieții private in cartierul Primăverii, Lavinia Betea a intervievat 14 persoane, unii "foști" care ajunseseră sus pe piramida puterii, majoritatea urmași ai liderilor comuniști, mai ales din perioada dejistă. Efectul, când termini ultima mărturisire, este stupefiant. Între acțiunile și imaginea lor publica și purtarea în familie fractura este totală.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un bunic binevoitor, plin de dragoste pentru nepoate, nefericit din cauza tensiunilor dintre el și restul familiei (mai ales conflictul etern cu fiica sa), căutând puțină tandrețe și puțină bucurie printre copii; Ana Pauker, rămasă în amintirea fiicei sale, Tatiana Brătescu, drept o mamă severă, dar foarte iubitoare, atât de fanatizată în dedicarea pentru cauză încât nici asasinarea soțului, Marcel Pauker, nu i-a zdruncinat convingerile ; Sorin Toma, de numele căruia va ramâne mereu legat funestul articol care l-a îndepărtat pe Arghezi din viața cetății pentru ani buni, pozând tardiv într-o victimă trădată de sistem, care și-a pierdut poziția privilegiată ; strania mărturie a Ioanei Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie, directorul general al Securității, ce îl prezintă ca un tată bun și răbdător pe unul dintre arhitecții Gulagului românesc; zvonurile privind homosexualitatea lui Ceaușescu, un secret bine păstrat al nomenclaturii despre care se pare că știa prea multe Chivu Stoica, și ar fi vrut sa vorbească înainte de sinuciderea controversată. Sunt doar câteva din mărturii. La două decenii după prăbușirea oficială a sistemului, urmașii (destui dintre ei ”trădând” cauza părințilorși alegând exilul, meserii deloc ”revoluționare” și interesați mai curând de viața burgheză decât de idealurile comuniste) oferă o cu totul altă imagine decât ar fi fost de așteptat. Copiii și nepoții unor lideri încă existenți în memoria colectivă (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Gheorghe Pintilie) sau dimpotrivă uitați de cei care nu sunt familiarizați cu ”nomenclatura roșie” (Ștefan Foriș, Ion Filimon Sârbu, Dumitru Petrescu Grivița, Petre Lupu) au trăit la rândul lor drame, despărțiri, eșecuri. Dar altfel decât nostalgia firească a copilăriei și familiei fericite nu se ivesc regrete, dorința de a întoarce timpul sau vreo susținere postumă a regimului comunist. Dacă în cealaltă extremă denazificarea a fost dificilă și nu mereu reușită, aici se pare că ruptura s-a produs firesc și fără traume. Se poate să fi jucat un rol și o auto-cenzură, teama ca ceea ce spun să nu fie interpretat ca o apologie, o justificare, o undă de regret. Categoric copilul de atunci nu a aflat nimic din coșmarul prin care treceau opozanții părinților.

Pentru că acesta este un alt aspect interesant al cărții. Prea puțin au împărtășit urmașii principiile și ideile revoluționare ale părinților sau bunicilor. Nota bene, mulți dintre copii au fost de fapt înfiați, o modă printre nomenclaturiștii acelor decenii, modă care a supraviețuit un timp, depășind-o cronologic pe cea de a da urmașilor nume de inspirație sovietică. Și nici liderii comuniști se pare că nu povesteau prea mult acasă despre existența ”oficială” și mai ales despre trecutul ilegalist. Sau mai ales despre dedesubturi și lupte de culise. Adesea au avut loc adevărate conflicte de principii, repede stinse de genitorii naturali sau adoptivi. Unii dintre cei intervievați aveau să afle abia după moartea părinților sau bunicilor, din colecții de documente sau lucrări istorice, cât de important a fost de fapt rolul jucat de aceștia în edificarea ”Lumii Noi”. Revoluționare. Perfecte.

Elitele comuniste ale trecutului își prezintă astfel, prin intermediari, o parte din secrete. E o călătorie fascinantă într-o istorie ce abia acum este descoperită, și ascunde categoric multe alte mistere și informații inedite. Umanizarea foștilor are ceva halucinant la prima lectură, mai ales când o suprapui propagandei agresive, pro și contra, de atunci și de acum. O carte pe care am început-o din curiozitate, și parțial în amintirea anilor când subiectul începuse a mă prinde. Și pe care n-am mai putut să o las deoparte, recitind anumite pasaje de câteva ori. Recomand cu plăcere, chiar și celor care nu știu acum prea multe despre acest capitol trecut. E un foarte bun început, ca lecție de istorie orală și memorie recentă.

În absență

2011-09-09T12:43:00.000+03:00

Plecat să mă cunun. Revin imediat.

Christa Schroeder - 12 ani cu Hitler. 1933-1945

2011-08-28T15:14:00.002+03:00

”Tot ce rămâne după viața unui om sunt operele sale și amintirea pe care a lăsat-o.”

Adolf Hitler

Vegetarian convins, refuza carnea cu o înverșunare fanatică și prefera fasolea, mazărea sau lintea. Nu ezita să le explice comesenilor, foarte detaliat, cât de dezgustător și nesănătos este să te hrănești cu hoituri, bucurându-se atunci când reușea să le distrugă orice urmă de apetit. Dar în egală măsură era pasionat de dulciuri, mai ales de tradiționalele produse de patiserie și ciocolată. Detesta visceral tutunul, pe care visa să-l interzică, și alcoolul, bând cel mult o gură de șampanie fină la ocazii, însoțind abjurarea momentană de la principii cu o strâmbătură descriptivă. Cei care cădeau robi unuia dintre cele două vicii erau îndepărtați aproape întotdeauna din anturajul său, și doar Eva Braun își permitea, ca gest de supremă disidență, să fumeze câteva țigări pe ascuns. După care nu știa cum să mascheze mai bine mirosul. Complet indiferent la cerințele modei, își comanda trei-patru costume identice, câte șase sau mai multe cravate cu același model. La fel făcea și cu pantofii. Ura probele la croitor și mai ales cumpărăturile. Iubea animalele și mai ales câinii. Și, în ciuda discursurilor oficiale, era un adversar decis al creștinismului, dar o recunoaștere publică i-ar fi amenințat imensa popularitate.

Prefera să lucreze noaptea, convins că voința este suficientă pentru a învinge oboseala. Un cititor pasionat, autodidact, cu o memorie colosală (ce va începe să îl trădeze în ultimii ani de viață), mai ales când venea vorba de arhitectură, artă și istorie, își șoca adesea interlocutorii prin cantitatea detaliilor și minuțiozitatea cu care vorbea, spre exemplu, de monumente și clădiri pe care nu le văzuse niciodată în realitate. Totul cu lux de amănunte, până la dimensiunile exacte ale unor elemente decorative. Era pasionat de opere de artă și visa ca după război să reconstruiască întreaga Germanie și să deschidă în fiecare orășel muzee de artă. Chinuit toată viața de inexplicabile dureri de stomac, și mai ales în ultima parte a vieții, pe măsură ce decrepitudinea îl transforma într-un bătrân bolnav, de treceri bruște de la amabilitate la furie isterică. Tocmai cel care declarase că nu își permite să se îmbolnăvească. Mână dreaptă îi tremura puternic, așa că obișnuia în public să o acopere cu palma stângă, privind suspicios la cei din jur. Ajunsese, de altfel, obsedat de ideea comploturilor, atentatelor, trădării.

Își trata musafirii și apropiații, mai ales femeile, cu o politețe de stil vechi, curtenitoare, fermecătoare. Se pricepea să facă un compliment și să fie un partener de discuție fermecător, chiar dacă în scurt timp transforma totul într-un lung monolog. Putea să treacă brusc la furii isterice sau ironii mușcătoare. Posedase dintotdeauna un magnetism straniu, inexplicabil, magic, ce îi făcea pe toți să fie hipnotizați în fața Fuhrer-ului și ar explica cel mai bine isteriile declanșate de simpla sa apariție în public. Își regiza cu atenție nu doar discursurile și întâlnirile, având mult dintr-un actor cabotin, înțelegând mult din psihologia maselor. Nu doar le regiza, dar le trăia chiar când le dicta secretarei, agitată ca o fiară captivă. Nu s-a căsătorit, declarând că preferă să se dedice poporului său și nu unei femei, dar a fost, în felul său, un cuceritor cu un succes de invidiat. Eva Braun, cea mai îndelungată relație oficială, nu a fost o mare dragoste, ci o femeie frumoasă, cochetă, foarte răbdătoare și atentă cu el, deși mediocră spiritual și mai ales intelectual. Puțin probabil ca ea să fi înțeles cu adevărat că este iubita lui Adolf Hitler. Poate că pentru orice alt bărbat ar fi avut aceeași dragoste.

Îl ura cu frenezie pe Churchill, îl ridiculiza pe Roosevelt, îl admira pe Stalin și se simțea apropiat sufletește și ideologic de Mussolini. Pe Franco l-a considerat o dezamăgire uriașă. Pentru Ion Antonescu avea un mărturisit respect, fiind poate, dintre liderii est-europeni, cel pentru care Hitler a avut cea mai mare simpatie.

Sunt doar câteva din elementele mai puțin cunoscute din biografia lui Adolf Hitler, povestite după război de Christa Schroeder, una dintre secretarele sale, care a avut șansa de a lucra alături de Fuhrer de la primul său mare triumf, în 1933, până în 1945, cu puțin timp înainte de sinuciderea acestuia, când a reușit să scape din buncărul berlinez. Secretara a ajuns mai mult accidental în anturajul lui Hitler, după ce în 1930 începuse să lucreze în administrația NSDAP, fără să fi avut vreo preferință politică. Remarcată de noul cancelar, va sta alături de acesta preț de 12 ani, practic până la final, iar mărturia ei oferă un Hitler mult diferit atât de propaganda anti-nazistă de atunci și de acum, cât și de revizionismul contemporan. O șansă enormă pentru istorie. Hitler, văzut de Christa Schroeder, este un posedat de ideea unui destin fabulos. El este cel ales, a crezut-o în permanență. Nu a fost un rol sau rezultatul formidabilei mașini de propagandă nazistă. Treptat, pe măsură ce se acumulau surprinzătoarele victorii, avea să fie convins până la fanatism de inevitabilitatea triumfului său, iar dezastrul din Rusia i-a accelerat prăbușirea fizică, dar mai ales psihică. Considerându-se un strateg infailibil, înfrângerile îl înfuriau până la demență, și nu ezita să îi acuze pe ceilalți pentru eșec. Hitler nu putea greși. Ceea ce în ultimii ani nu mai credea nimeni. Și, spre deosebire de apărătorii săi mai noi sau mai vechi, Schroeder declară că Hitler a fost în permanență perfect informat de ce se întâmpla pe front sau în lagărele de concentrare, așa că ideea că i s-ar fi ascuns ceva este, categoric, ridicolă. Teza nevinovăției este falsă.

Interesant că își trata secretarele cu atenție și politețe, deși față de colaboratorii apropiați din NSDAP sau Wehrmacht își permitea ieșiri violente, jignitoare, ce vor deveni treptat tot mai dese. Și ele, povestește Schroeder, erau ”victimele” farmecului ciudat emanat de Hitler, la fel ca toți ceilalți. Luau masa împreună cu acesta aproape întotdeauna, îi ascultau povestirile și planurile, descopereau un Hitler care regăsea în amintirile din copilărie sau perioada de început a partidului un Hitler tânăr și entuziast. Stăteau în apropierea celor mai importanți lideri ai NSDAP, o observau pe Eva Braun adesea blazată sau rănită de o ironie a adoratului Fuhrer, îi cunoșteau preferințele culinare sau artistice. Au aflat chiar detalii despre marea sa iubire din tinerețe, drama care l-a schimbat probabil pe Hitler pentru totdeauna. Erau mai mult decât simple secretare, erau aproape prieteni, făceau parte din acel cerc restrâns în care altfel era aproape imposibil să pătrunzi. Poate astfel Schroeder a reușit să rețină multe detalii aparent mărunte, insignifiante poate pentru un istoric clasic, dar care oferă o altă latură a personajului. Poate și pentru că niciodată, după cum rezultă din declarațiile sale, nu a fost o simpatizantă a nazismului, Schroeder a reușit să îl vadă pe Hitler cu o anumită detașare.

Pentru că tocmai aceste detalii, prezentate cu onestitate de fosta sa secretară, dau contur uman unui personaj altfel diabolic. Îl vede cum discută cu Eva Braun sau cu alți invitați. Îi ascultă amintirile, ideile, visele. Când Hitler se joacă fericit cu câinii săi Schroeder este în preajmă. Este alături de el când Fuhrer-ul privește extatic lumea care se predă în fața Blitzkrieg-ului. Este acolo când Hitler povestește o parte din proiectele colosale de mai târziu. Lângă el când armata germană este zdrobită în stepele rusești. Tot acolo când trupele sovietice zdrobesc ce mai rămăsese din Germania. Ea observă cu atenție și teamă prăbușirea accelerată a șefului ei, înmulțirea crizelor de stomac și a crizelor turbate de furie, depresiile, însingurarea, tragedia celui care visase un Reich de 1000 de ani. În 1945 Hitler ajunsese doar o umbră a celui ce fusese. Bolnav, slăbit, pierzându-și nu doar memoria altădată admirabilă dar și rațiunea, tratat de un enigmatic doctor Morell cu rețete și injecții care i-au grăbit decrepitudinea. Își ajută fosta secretară să părăseasca buncărul, alături de o colegă, când sfârșitul era deja inevitabil. Un bătrân distrus, învins, cu privirea goală, apatic și chinuit de dureri permanente și o tuse sâccâitoare. Din complezență le spune că speră să le revadă curând. Nu se vor mai revedea niciodată.

Christa Schroeder a fost unul dintre puținii supraviețuitori care au scăpat din celebrul buncăr, ultimul refugiu al Fuhrer-ului. Închisă în 1945 în lagărul aliat de la Augsburg povestește totul serviciilor de informații franco-americane. Eliberată, lucrează între 1948 - 1958 pentru o întreprindere din Gmund, se întoarce în 1959 la Munchen unde va lucra până în 1967 pentru o firmă de construcții. Moare pe 18 iunie 1984. Pentru tot restul vieții avea să fie urmărită și chiar hărțuită de presă. Prima ediție a cărții, publicată în 1949, a fost un succes.

Peterson Old Dublin

2011-08-27T23:51:00.000+03:00

Tutun : latakia (Cipru), virginie, oriental, black cavendish

Aspect tutun : ribbon

Aroma : mixtură englezească

Tarie : medie

WAF : scăzut

Prezentare : cutie 50 grame

Dacă îmi aduc bine aminte, Old Dublin a fost primul tutun cu latakia adus pe piața românească. L-am fumat inițial la două întâlniri, și m-a surprins plăcut. Era o mixtură englezească onestă, cu destulă latakie pentru gusturile mele de atunci, și chiar dacă nu putea egala un Dunhill sau un Samuel Gawith rămânea totuși un Peterson bun. Așa cum am mai scris, Peterson îmi pare o marcă ”de școală”, care te ajută să descoperi latakia, să începi să guști și să apreciezi un perique în cantități apreciabile, să fumezi corect un flake. Sau, dacă preferi aromaticele, gama este suficient de largă și de calitate. Din când în când s-a întâmplat să fumez câte o pipă de Old Dublin, așa că în final mi-am luat o cutie. Mai ales că rămăsesem fără provizii.

Mirosul este de latakie, puternic și neplăcut pe scara WAF, cu un vag iz de oriental și aparent o urmă de virginie. Potrivit de umed (nu l-am aerisit deloc) tutunul din cutie e un amestec tăiat mărunt de negru lucios și auriu fin, suficient de apetisant cât să te îndemne la o fumată. Se aprinde ușor și arde relativ constant până la final. Gustul inițial este de amestec englezesc clasic: latakie cipriotă cu foarte puțin oriental, susținută de consistența cavendishului, făcându-se simțită vag și vremelnic și dulceața de virginie. E un gust inconstant, s-ar putea să placă sau tocmai să deranjeze prin alternanțele dese. Aici se simte bine latakia, aici apare o mixtură dulce-amăruie. Spre jumătate fumul devine mai amar, mai puternic și ușor picant. La final rămâne scrumul tare și închis la culoare. Nu înfierbântă pipa (în limite rezonabile și fumat corect), nu înțeapă la limbă.

Concluzie: la începuturi mi-a plăcut mult mai mult decât acum. E un tutun bun mai ales pentru cei care fac trecerea spre mixturile englezești, se găsește ușor, iar prețul este corect. Nu l-aș fuma în fiecare zi, dar din când în când merge foarte bine, chiar dacă latakia nu îl face prea popular în public, mai ales printre nefumători. Categoric este unul dintre tutunurile de care mă leagă o oarecare doză de nostalgie a începuturilor. Merită încercat.

Foto: tobaccoshop.ro

Stephen King - Jumătatea întunecată

2011-07-31T20:54:00.001+03:00

Vrăbiile zboară din nou...

Sub pseudonimul Richard Bachman, Stephen King a publicat șapte titluri, bune spre foarte bune chiar (ezit să-l aleg pe cel mai bun între Thinner și The Long Walk) până când în 1985 a venit momentul ca Richard Bachman să dispară. Cu ceruta mini-campanie de presă, deși de ceva vreme asemănările stilistice și nu numai dintre cei doi autori făcuseră să circule destule zvonuri. Dezvăluirea, așa cum era de așteptat, a făcut ca vânzările cărților apărute sub pseudonim să crească rapid, chiar dacă nici înainte nu fuseseră neglijabile. Nu a fost singurul autor care a publicat sub pseudonim, istoria genului e cumplit de lungă și egal de interesantă, și cine știe azi mai curând de Samuel Langhorne Clemens decât de Mark Twain? Doar un exemplu. King a explicat ulterior că alesese un pseudonim pentru a fenta regula nescrisă în branșă - un autor publică o singură carte pe an - dar și pentru a vedea dacă o carte publicată de el sub alt nume va fi un succes. Un fel de joc, început ca un experiment și care a l-a prins ulterior, până la punctul în care începuse să îl imagineze pe Bachman ca o persoană reală, cu biografia și temerile sale. Ultimele două titluri, Regulators și Blaze (scris în tinerețile creative ale lui King) aveau să fie publicate dupa 1990, tot sub semnătura lui Bachman, ca o continuare a jocului. Apariții postume, într-un fel. Iar toată tevatura i-a inspirat povestea din Jumătatea întunecată, apărută în română în traducerea lui Mircea Pricăjan în 2006.

Cât de departe poate ajunge fascinația pseudonimului, care îi dă voie unui autor să scrie absolut orice, fără să-și pericliteze în vreun fel cariera ”oficială”? Unde se termină și unde începe acest alter-ego? Din ce punct acest pseudonim începe să îți placă mai mult decât cine ești cu adevărat? Cum de King are inspirația de a transforma elemente și personaje colective anodine, ușor de trecut cu vederea (în acest caz stoluri de banale și cenușii vrăbii) în simboluri terifiante? Și ce faci atunci când un personaj imaginar trece acea graniță fragilă și intră, oarecum, în realitate? Mai ales când nu este un tip de treabă.

La vârsta de 11 ani Thad Beaumont, un băiețel pasionat mai mult de povești decât de lumea reală, este operat pe creier. O tumoare apărută din senin amenința să îl ucidă în cel mult zece ani, transformându-l în cea mai mare parte a acestora într-o legumă chinuită de cumplite migrene. În locul unei banale tumori, pe creierul său se găsea o mică parte din fratele său geamăn, absorbit la începutul existenței paradisiace din uter. O nară, un ochi diform care clipește, câțiva dinți, câteva unghii, prea puțin pentru a-l considera altceva decât o anomalie fascinată pentru neurochirurgie. Oricum nu o ființă umană. Victimă a canibalismului uterin, atât de frecvent încât nu mai stârnește nici un interes printre specialiști. O mână de celule care vor sfârși la crematoriu.

Mulți ani mai târziu Beaumont și-a împlinit parțial visul. Este căsătorit, chiar e o căsnicie fericită, și are doi gemeni, un băiat și o fată, aflați la vârsta la care explorează lumea de-a bușilea. Ca multe altele dintre personajele lui King - se pare că rămâne una dintre temele preferate - Beaumont a devenit scriitor, și, cu o mică precizare, chiar unul de succes. Cărțile publicate sub numele Beaumont au fost mai mult trecute cu vederea, și nu s-au vândut cât să-i permită să devină scriitor ”full-time”. Dar cele apărute sub pseudonimul George Stark, thrillere violente, întunecate, avându-l ca erou pe un anume Alexis Machine, sunt devorate. Au fani, înregistrează vânzări dincolo de așteptări, și fac din George Stark unul dintre cei mai populari autori. Mizer? Non-literatură? Cărți de consum? Dincolo de orice tangență cu arta scriitoricească? Categoric, dar vând. Interesant este că dacă Beaumont își scrie cărțile la o mașină electrică, cele semnate Stark sunt scrise de mână, cu creioane Berol Black Beauty, pe carnețele mici, într-o stare de transă care îl schimbă în altcineva. Ca și când în acele perioade altcineva pune stăpânire pe scriitorul slab, cu păr rar și ochelari, acel ”eu” întunecat pe care în secret l-ai dori să fie ”eul” tău.

Când secretul lui Beaumont iese la iveală, așa cum i s-a întâmplat și lui King cu Bachman, scriitorul se transformă în actor diletant și pune în scenă o campanie publicitară, în care punctul culminant este un interviu și o serie de fotografii la proaspătul mormânt unde se odihnește George Stark. Un tip nu foarte simpatic. Butaforie bine regizată, cu o piatră de mormând falsă, un loc într-un cimitir din apropiere, suficientă reclamă pentru ca vechile titluri Stark să necesite o grabnică retipărire. Și, cine știe, poate și cele doua titluri Beaumont vor fi contaminate de idee. Orice ca să vindem, nu? Și ca să scăpăm de George Stark.

Ceea ce părea o bună relansare pentru autorul Beaumont se va transforma rapid în altceva. Locul unde ar fi fost îngropat Stark, câțiva metri de pâmânt lângă o alee a cimitirului, arată de parcă ceva sau cineva ar fi ieșit din mormânt. Dar nimeni nu fusese cu adevărat înhumat acolo. Toți cei care contribuiseră la dezvăluirea secretului Beaumont-Stark sunt vânați maniacal, torturați și uciși. Făptașul, imposibil de prins, seamănă din descrierile martorilor exact cu George Stark. George Stark, masiv, cu accent sudist, păr blond, cu o biografie imaginată până la ultima literă de creatorul său, Beaumont. Are aceleași amprente digitale cu scriitorul real și aceeași amprentă vocală, cu prea mici deosebiri. Și îi place enorm să folosească un brici. Când Beaumont începe să aibă din nou migrene și să aibă din nou stări de absență, de pierdere de sine, știe că George Stark, într-un fel afurisit, este real. Că pseudonimul sub care a scris cele mai bine vândute titluri a apărut într-o lume cât se poate de reală, și că refuză să fie omorât de un scriitoraș plăpând și neîndemânatic. Iar Stark știe că este într-o cursă contratimp. Știe că dacă a reușit să ajungă aici după ce Beaumont l-a ucis nu înseamnă că poate rămâne prea mult. Știe că trebuie să se confrunte cu Beaumont cât mai repede și să afle de la acesta secretul regelui - cum să scrie următoarea carte din seria Machine. George Stark este un personaj king-ian perfect.

Un thriller bun marca Stephen King, mai ales când știi povestea lui Richard Bachman și eventual ai și citit câteva dintre titlurile apărute sub numele acestuia. Atunci vezi deja relația Beaumont-Stark altfel, legând-o imediat de cea care va fi existat între King și Bachman. Chiar dacă Bachman pare să fi fost un tip mult mai simpatic decât Stark. Are și momentele sale mai slabe, lungite inutil, și uneori simți că ar fi fost mai bine ca autorul să renunțe la pasaje întregi, dar în ansamblu este o poveste reușită. Filmul, regizat de George Romero, este una dintre ecranizările bune după King, chiar dacă, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, nu respectă la literă romanul. Relația dintre Beaumont și Stark, dezvăluită treptat, este mai complicată decât pare inițial. Tatonările, convorbirile, felul în care printr-o comunicare telepatică așa cum, se spune, se formează între gemeni, totul conturează o confruntare îndelung amânată. Întâlnirea celor doi, la final, pune față în față nu atât doi rivali în ale romanului cât doi gemeni care au evoluat cumplit de diferit, dar se completează reciproc neașteptat de bine. Fiecăruia îi lipsește ce are prea mult celălalt, și scena în care ca într-o oglindă se apucă în tandem să continue aventurile lui Machine este terifiantă și oferă cheia întregii structuri. Pentru că Beaumont, fără să o recunoască, l-a căutat și găsit pe Stark pentru că avea nevoie de acea doză de sadism, de brutalitate, de crimă. Avea nevoie de jumătatea sa întunecată.

Trei scriitori români

2011-07-26T06:55:00.001+03:00

Laurențiu Fulga - scriitor și traducător, fost militar de carieră, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Vlas Mușatescu scrie cu multă afecțiune despre Fulga atât în Oameni de bună-credință cât și în Aventurile aproximative (cei doi au fost colegi la liceul militar). Și nu este singurul. Cam singurele surse de unde poți afla câte ceva despre scriitor, zgârcit până la tăcere cu mărturiile despre sine, altfel decât filtrate în romanele sale. A colaborat la principalele publicații culturale înainte și în timpul războiului, a avut un debut interesant în volum cu nuvelele din Straniul paradis (1942) - poate titlul care a rezistat cel mai bine în timp - și după 1950 publică mai multe romane, nu fără o anumită monotonie stilistică și marcate într-o mare măsură de manierism poetic, temele principale fiind iubirea și războiul, cu elemente fantastice. Aproape de fiecare dată eroul își pierde iubirea perfectă, eventual pe fundalul conflagrației, încercând să o regăsească fără succes. Interesant și pentru Moartea lui Orfeu și Salvați sufletele noastre. au fost primele citite. Astăzi aproape uitat. Un scriitor mare ? Nu tocmai, mai curând unul aparte.

L-am citit prima oară prin liceu, când ești în egală măsură generos în aprecieri și ușor de impresionat, zbătându-te să ieși din limitele bibliografiei școlare. L-am citit aproape integral, și ținând cont că trecuse ceva vreme de când se bucura de succes a durat un pic până să îi găsesc majoritatea volumelor prin anticariate. Eroica, spre exemplu, am găsit-o când deja renunțasem la Fulga. M-a fascinat atunci. Îmi părea cel mai bun scriitor descoperit în acel an (să fi fost 1997), mult peste nume mari. Apoi au venit alții, l-am abandonat, iar cărțile au fost mutate în rândul din spate al unui raft mai greu accesibil. Exilul autorilor pe care îi vei citi/reciti cândva, dar nu te înduri să îi arunci/dai mai departe. E și un reflex definitoriu al colecționarului. Redescoperit acum vreo doi ani, imposibil de recitit cu excepția unora dintre nuvele, cel mult fragmente, și aici un rol major îl juca nostalgia. Nu este singurul cu care mi s-a întâmplat asta.

D.D. Pătrășcanu - mulți critici l-au privit încă din timpul vieții ca un autor modest, mai cunoscut în epocă drept om politic și, ulterior, ca tatăl unui important lider comunist, un scriitor pentru care literatura părea mai curând o plăcere, o destindere, un supliment. Genul de autor moldav inspirat de viața monotonă, plină de dramolete de familie și iubiri conjugale a unui târg ce nu se mai face odată burg, lipsit de acea inspirație care să îl facă remarcabil. Nu lipsit de umor, o concesie făcută de critică din timpul vieții lui Pătrășcanu, și totuși... A jucat un rol important în istoria Vieții Românești, unde a și publicat mult după începutul secolului trecut, iar în anii 20 face eforturi pentru relansarea revistei. Cei apropiați de cercul Vieții Românești și-l vor aminti ca un personaj bonom, zâmbitor, pasionat de literatură.

L-am descoperit din întâmplare cu un volum apărut în 1987 la Junimea, Candidat fără noroc, o selecție din volumele sale de proză scurtă (păstrând doar titlul, nu și cuprinsul volumului din 1916), și de atunci se întâmplă să îl recitesc destul de des. Nu e un scriitor esențial, în nici un caz, dar are o naturalețe a stilului, împănat cu regionalisme (multe devenite de atunci arhaisme), un umor blajin și înțelegător, își privește personajele cu afecțiune și simpatie. Și aproape de fiecare dată cu un blând umor. Eroii sunt, de regulă, mici funcționari cu tipicurile lor, oameni politici mai mărunți care ajung să gafeze în fața mai marilor zilei, tineri romantici și îndrăgostiți, puști care preferă chiulul și hoinăreala, tați de familie obosiți de numeroșii copii. Atmosfera cuprinsă de un timp molcom, răbdător, și fără sfârșit sau tragedii personale, doar cu micile bucurii și supărări atât de obișnuite, că prea puțini le mai amintesc. Unul dintre ei este torturat de principiile higienice impuse de soție. Un altul privește cu teroare momentul plimbării de seară alături de doamna sa. Un maniac religios, unul din acei nebuni întru Hristos, își trăiește blânda rătăcire în spațiul mânăstirii. Copiii de atunci sunt la fel ca cei de astăzi când vine vorba de fuga de la școală. Un univers mărunt, dar pe care scriitorul îl transpune în proze scurte reușite și nu lipsite de un stil propriu, de o cadență muzicală aparte și o notă densă nostalgică. Și în acest univers aparent restrâns și provincial Pătrășcanu reușește să-și identifice acele caractere care te fac să-l citești cu plăcere de fiecare dată.

Damian Stănoiu - nu a fost singurul cleric-scriitor, dacă ne gândim doar la Gala Galaction sau Valeriu Anania (cât de mult mi-a plăcut Rotonda plopilor aprinși). Chiar și pentru Arghezi, cu stilul său bogat și vitriolant, cât de mult a contat perioada petrecută între zidurile mănăstirii. Pentru a nu mai aminti de un anumit cleric, astăzi autor canonic, repede slobozind cu pușcociul după ciorile din cuvioșii copaci. Păcat că istoria literară nu menționează dacă balansul acestora era lenevos, iar păsările aidoma. Dar și un soi de Panait Istrati, hoinar practicând o seamă de meserii diverse înainte de a trece pragul mănăstirii Căldărușani, pentru ca mai târziu, asemeni unora dintre eroii săi, să ajungă și preot. Ajuns călugăr mai mult de nevoie decât ascultând o chemare lăuntrică, așa cum mărturisește, se va descoperi ca scriitor surprinzător de prolific, chiar dacă și aici nevoia de bani va fi fost mai puternică decât o inspirație de invidiat, unii critici contemporani acuzându-l mai târziu de repetiție și manierism. Publică atât în volum, cât și în periodice, mai mult cu succes de public decât de critică, dar esențial pentru omul Damian Stănoiu este că din această plăcere, devenită repede pasiune și chiar demon, își câștigă atât banii pentru modestul trai zilnic, cât și o sumă de prieteni între scriitorii vremii. Numele său apare în Viața Românească, este un colaborator statornic al Gândirii și al Adevărului Literar și Artistic, iar din 1928 publică volume de povestiri și romane, inspirate de viața monahală. Dar dacă numeroși critici, scriitori și mai ales cititori îl apreciază, autoritățile clericale nu sunt prea încântate de trăznăile călugărului, care numai de pilde din Pateric, explicate pe înțelesul mirenilor, nu se ține. Așa că din 1932, forțat să părăsească mânăstirea, dupa 19 ani petrecuți acolo, este din nou preot, apoi se dedică aproape exclusiv scrisului, și este în interbelic și chiar mai târziu unul dintre cei mai populari autori. Moare în 1956.

Categoric, Damian Stănoiu este un autor cel puțin interesant. Abordând viața monahală într-un registru care nu prea fusese încercat în literatura română, cu umor și simpatie pentru personajele sale adesea memorabile, nu e de mirare că i-a supărat în scurtă vreme pe superiorii săi ierarhici. Povestirile și romanele sale se petrec cel mai adesea în lumea monahală sau în parohii de țară (la schimbările de mediu al acțiunii se simte o forțare a stilului, o falsitate a autorului) și autorul își prezintă personajele - călugări tineri și bătrâni, călugărițe prinse în certuri și împăcări, înalte fețe bisericești, țărani căpoși sau dimpotrivă generoși, babe pe jumătate surde și pricepute în ale bucătăriei - cu o nedisimulată simpatie. Sigur, cel mai adesea călugării sunt doritori de bani, de o cană zdravănă cu vin roșu, de ceva mâncărică de frupt sau de un cântec mai lumesc, mai păcătos. Vânează o parohie bună la țară, se dușmănesc și se împacă pe cât de repede s-au certat, iar la ”cei mari” se duc așa cum este obiceiul cu plocoane. Departe de pildele din cărțile bisericeștii, eroii lui Damian Stănoiu se dovedesc umani, mult prea umani, iar dacă anahoreții din pustie se luptau cu Diavolul prefăcut în fiare și boli, aici fețele bisericești se luptă cu omeneștile și măruntele păcate. Și tocmai aici stă farmecul - în umanitatea lor dezinvoltă, reală și adânc înscrisă în carne, în contrapondere cu pravilele, ascultările și restul obligațiilor bisericești. Și tot în această nepotrivire stă și umorul. Sunt oameni, cu bune și cu rele.

ABC Leapșa livrescă

2011-07-12T15:39:00.000+03:00

Via Tomata cu scufiță

Pentru această leapșă, înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii. Eu nu pun, că nu prea citesc alte cărți în afară de romane.

A - Arta de a nu scrie un roman - Jerome K. Jerome

Ă - Aspidistra să trăiască - George Orwell

Â - Un om sfârșit - Giovanni Papini

B - Bartleby - Herman Mellvile

C - Chemarea lui Cthulhu - HP Lovecraft

D - Diavoliada - Mihail Bulgakov

E - Extravagantul Conan Doi - Vlad Mușatescu

F - Firmin - Sam Savage

G - Ghepardul - Giuseppe Tomasi de Lampedusa

H - Ham on Rye - Charles Bukowski

I - IT - Stephen King

Î - Împăratul muștelor - William Golding

J - Joe Limonadă - Jiri Brdecka

K - Frații Karamazov - F.M. Dostoievski

L - Lanark - Alasdair Gray

M - Maestrul și Margareta - Mihail Bulgakov

N - Nostalgia - Mircea Cărtărescu

O - Orbirea - Elias Canetti

P - Peripețiile bravului soldat Svejk în războiul mondial - Jaroslav Hasek

Q - Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha - Miguel de Cervantes

R - Întreabă praful - John Fante

S - Străinul - Albert Camus

Ș - Fetișul piciorului - Vicente Munoz Puelles

T - Toba de tinichea - Gunter Grass

Ț - Țara de piatră - Geo Bogza

U - Lumea Sofiei - Josten Gaarder

V - Vineri și limburile Pacificului - Michel Tournier

W - White Line Fever - Lemmy Kilmister

X - Abaddon, exterminatorul - Ernesto Sabato

Y - Forsyte Saga - John Galsworthy

Z - Confesiunile unui opioman englez - Thomas de Quincey

Toți cei din blogroll sunt invitați să o preia, dacă doresc.

Depeche Mode - A Broken Frame (1982)

2011-07-12T13:45:00.003+03:00

Jonathan Miller relatează în ”Depeche Mode - Stripped” (poate cea mai bună biografie a trupei) că după plecarea lui Vince Clarke, liderul care compusese aproape integral primul album, Speak and Spell (1981), toată lumea era convinsă că Depeche Mode nu va mai continua. Avuseseră un neașteptat succes, mai ales pentru un album care ascultat astăzi este stângaci și copilăros, foarte departe de compozițiile ulterioare. Astăzi e foarte greu să mai asculți Speak and Spell, deși este de înțeles popularitatea de atunci. Încă una dintre trupele apărute și dispărute în acea perioadă, după ce unul dintre componenți hotărâse că direcția în care se îndreptau e greșită. Așa cum se întâmplă destul de rar, plecarea celui mai important membru a declanșat o nouă etapă în istoria trupei, iar Martin Gore s-a văzut nevoit să compună piesele pentru al doilea disc, A Broken Frame, apărut în 1982. Rezultatul- o mare surpriză. Alan Wilder, cel de al patrulea membru, a fost cooptat inițial pentru concerte și, din păcate, nu a participat efectiv la înregistrarea albumului. Ținând cont de rolul jucat ulterior de Wilder în istoria trupei aportul său ar fi fost mai mult decât util.

A Broken Frame nu este deloc un album rău, chiar dacă ulterior Martin Gore îl va considera cel mai slab disc Depeche Mode. Un mare plus este atmosfera generala creată, mult diferită de senzația de pop adolescentin din trecut, de stilul pe care Clarke îl va păstra și dezvolta mai ales cu Erasure. Este un album de tranziție, melodic dar ezitant pe alocuri, neinspirat în altele, poate prea grăbit ca producție și compoziție, dar mai bun și mai lucrat decât Speak and Spell, marcând o evoluție spre un sunet mai întunecat, matur. Trupa își căuta încă un sunet propriu, o direcție, un stil, și se simte. Categoric mai complex decât compozițiile vesele și simpliste purtând amprenta lui Vince Clarke. Nu înseamnă că lipsesc piesele de gen, The Meaning of Love și A Photograph of You, care par să fi fost păstrate din sesiunile pentru Speak and Spell, fac notă distonantă cu restul și sunt foarte, foarte slabe. Alte doua piese, Monument și Satellite (interesantă pentru versurile depresive și sumbre) sunt poate insuficient lucrate, monotone, minimaliste, experimentale în sensul improvizației și anticipând următorul album, Construction Time Again.

Albumul mai rezistă astăzi prin cele câteva piese rămase. Leave in Silence și My Secret Garden, poate primele piese abordând o temă ce va deveni clasică pentru Depeche Mode - relațiile eșuate și rememorate cu nostalgie - sunt foarte ”pop”, melodice, prima fiind lansată și ca single (cel dintâi, dacă rețin, în care apare și Alan Wilder). Nothing to Fear este o piesă instrumentală surprinzătoare, una dintre cele mai bune de pe album și chiar din toată discografia, în timp ce See You, cântată foarte mult în turneele următorilor ani, păstrând mult din stilul lui Vince Clarke, este foarte pop și foarte ritmată, melodică, genul de piesă perfectă pentru radio. A avut succes atunci, astăzi are momente când sună înduioșător de ”cheesy”, la un pas de ridicol, fără să-și piardă totuși farmecul. Shouldn't Have Done That, penultima de pe disc, este și cea mai ciudată, o compoziție în care Martin Gore a încercat toate sunetele și efectele posibile, combinând totul cu versuri depresive, încărcate de regret, pentru un rezultat straniu. Cea mai bună piesă de pe A Broken Frame este cea care încheie albumul, excelenta The Sun & The Rainfall. La mare distanță de celelalte, mi se pare astăzi că s-ar fi potrivit perfect pe Music for the Masses sau Violator, și este surprinzător că atunci nu a fost lansată și ca single, în timp ce altele, mai slabe, au apărut. Iar Dave Gahan, care nu a fost niciodată o ”voce” în adevăratul sens al cuvântului, oferă aici o interpretare surprinzătoare.

Nu este cel mai bun album Depeche Mode, dar este interesant pentru schimbarea de atmosferă și direcție, care va duce nu peste mulți ani la albume ca Black Celebration sau Music for the Masses. Categoric, îl privesc acum cu o nostalgică subiectivitate, ținând cont că a fost al doilea album Depeche Mode ascultat, undeva prin 1991 (cred). Dar chiar și acum și-a păstrat farmecul, în pofida defectelor. Îl mai ascult din când în când, dacă am chef de Depeche Mode înainte de Violator sau Songs of Faith and Devotion, albumul după care am renunțat să îi mai urmăresc.

Citind Turnul Intunecat

2011-07-06T00:10:00.001+03:00

Am ajuns la volumul 4, Vrajitorul si globul de cristal, in traducerea excelenta a aceluiasi Mircea Pricajan. Imi place sa cred ca a inceput deja sa lucreze la volumul 5, nu de alta, dar rabdarea nu a fost niciodata punctul meu forte. Imi pare rau acum ca am amanat atat de mult seria Dark Tower, poate unde Ochii dragonului nu m-a entuziasmat, iar ideea unui King-fantasy/cyberpunk (mai ales ca nu sunt un lector al genului) nu mi se parea ca s-ar potrivi cu restul cartilor. Eram totusi curios, mai ales dupa ce in Orasul BantuiIT aparuse Testoasa, cea care la un moment dat nu a mai putut sa ajute. Poate murise in carapacea ei, inecata cu o alta galaxie. Am inceput sa citesc fara sa stiu mai nimic despre saga Dark Tower, asa ca surpriza a fost uriasa. Ma bucur ca m-am inselat. Poate ca e adevarat ca anumite carti apar singure la momentul potrivit. Cu ajutorul generozitatii cuiva foarte, foarte drag.

De multa vreme nu am mai citit o carte cu atat de multa placere. Valabil pentru toate cele patru parti. De la Pistolarul am uitat de tot. Si ca trebuie sa-mi caut de lucru (cat mai repede), si cam am datorii prin toate partile, si ca trebuia sa primesc niste telefoane care nu au mai venit, si ca partea a cincea inca nu a aparut si cred ca va mai dura, si ca fiecare zi aduce o suta de probleme mici si vreo cateva mai maricele. Mi-am abandonat in mod iresponsabil si blamabil si copiii, care au descoperit ca daca tata e absent pot sa stea pe jocurile cu Tom si Jerry cat au pofta. Am redescoperit placerea de a citi o carte, in ultimul rand ma lasasem pe tanjeala. Preferam sa recitesc, si daca se putea mai putin beletristica. Dintr-o pornire nostalgica, influentat de cateva dosare cu xeroxuri si notite vechi de zece ani, revenisem la interbelic - jurnale, memorii, documente, istorie, presa literara si politica a epocii. O forma de escapism. Scut impotriva litost. Alternand cu ceva clasici sau ceva Vlad Musatescu (Extravagantul Conan Doi s-a bucurat deja de un numar incredibil de recitiri), Hasek si Trei grasani. S-a cam terminat cu nostalgiile.

Acum sunt in lumea Turnului Intunecat. Ka-tet.

Ion Manzatu - Cum am compus cantecele legionare (II)

2011-07-04T12:51:00.000+03:00

Citeste aici prima parte

Din cate stiu, acest scurt text memorialistic este si singura sursa privind compunerea principalelor imnuri legionare. Din pacate Manzatu nu noteaza data decat cu aproximatie, uneori deloc. Din relatarile sale, fiecare compozitie trebuia aprobata de liderii legionari si in special de Codreanu insusi, care nu a ezitat sa interzica unul dintre cantece. Ulterior partiturile erau multiplicate si raspandite in toata tara, imnurile si marsurile fiind cantate la sedintele de cuib, in taberele de munca, cu ocazia diverselor evenimente organizate de Miscare. Iar impactul lor propagandistic a fost esential pentru ascensiunea Garzii de Fier.

Sfanta Tinerete Legionara: cantecul care se va impune ca imn oficial al Miscarii Legionare a fost scris in primavara lui 1936, dupa ce compozitorul participase la prima sa sedinta de cuib, unde descopera fascinat legionarismul, dar este profund nemultumit de calitatea si ritmul cantecelor deja existente. Si cum cantecul era esential pentru legionari, Ion Manzatu isi propune sa compuna un cantec reprezentativ, lipsit de rudimentaritatea si stangaciile altora. Ciudat cum un tanar liberal a fost sedus, atat de repede, de o ideologie opusa liberalismului. Incepe astfel sa compuna, pe structura de mars, iar pentru text ii este recomandat un tanar asistent universitar, poet cunoscut - Radu Demetrescu-Gyr, atunci una dintre personalitatile marcante ale Garzii de Fier. Cei doi se cunosteau vag, mai mult din presa culturala a epocii. Ceea ce trebuia sa fie o colaborare ocazionala se va transforma intr-una de durata si intr-o puternica prietenie.

Prezentat in casa compozitorului mai multor capetenii legionare (Gyr, Gheorghe Clime, Ion Victor Vojen, Puiu Garniceanu) si primit cu entuziasm, va fi repede aprobat si de Corneliu Codreanu (care ii da si titlul) si de Generalul Cantacuzino-Granicerul. Este tiparit ca brosura, cu o coperta de Alexandru Bassarab, in 5000 de exemplare, la tipografia Caraianu de pe cheiul Dambovitei, iar tirajul de 5000 de exemplare se epuizeaza repede. Din pacate nu cred sa mai existe vreun exemplar, ar fi interesat de vazut. Va fi cel mai cunoscut imn legionar.

Imnul Mota-Marin: dupa ce Ioan Mota si Vasile Marin au fost ucisi in Razboiul Civil din Spania, in ianuarie 1937 (inmormantarea celor doi, atent regizata, se va transforma intr-un triumf propagandistic pentru Legiune), Codreanu i-a cerut lui Manzatu sa colaboreze din nou cu Gyr, de aceasta data pentru un imn dedicat celor doi. Potrivit relatarii lui Manzatu, Codreanu i-a cerut "un imn de slava pentru sacrificiul lor (...) va consemna pentru totdeauna marea lor jertfa". Un cantec sumbru si grav, potrivit momentului, a fost cantat pe tot parcursul funeraliilor, care au adus Miscarii Legionare o nesperata popularitate si a impus in mitologia legionara fraza testamentara a lui Mota "Sa faci, Capitane, o tara/Ca soarele sfant de pe cer". Este si astazi cantat la manifestarile comemorative de la Majadahonda, si ramane unul dintre cele mai cunoscute si longevive din repertoriul legionar.

Imnul Muncitorilor: replica legionara la Internationala a fost compusa in iarna lui 1937. Atunci, invitat de Codreanu la Predeal, in calitate de prieten si de interpret, Manzatu a asistat la intalnirea Capitanului cu Gustav Celmins, lider nationalist leton. Interesant ca avertizat de Celmins sa paraseasca tara, Codreanu se arata increzator in viitorul sau, afirmand "nu vad mana romaneasca sa ma ucida". Avea sa fie asasinat peste aproximativ un an. Nu stiu daca exista stenograme ale intalnirilor de gen, mi-ar placea sa le citesc, dar cum arhiva legionara a fost in buna parte distrusa in 1938, din ordinul lui Codreanu, este putin posibil. Poate doar daca Siguranta vremii si-a facut treaba. Dupa intalnire ii cere lui Manzatu sa compuna "un cantec de lupta al muncitorilor, mai tare decat Internationala", care "s-a intins ca o pecingine, fiind intonata de toti adeptii universali ai ideologiei sovietice". Declarandu-se impresionat de mizeria in care traia proletariatul, si intuind o sursa de aderenti insuficient exploatata, Codreanu ii recomanda lui Manzatu sa colaboreze, din nou, cu Gyr. O fraza este surprinzatoare in amintirile compozitorului. Codreanu ii spune atunci "Nu ovreiul este marele inamic national, ci insasi Romanul".

Cantecul s-a nascut repede, la fel ca si celelalte, iar Codreanu insusi ar fi modificat versul initial "Tiranii painea ne-au furat" cu "Tiranii painea ne-au luat", aspect minor, dar mentionat de Manzatu ca o schimbare radicala a sensului. Intuitia lui Codreanu a functionat perfect, ca in multe alte ocazii. Impactul cantecului si al propagandei intensive asupra mediilor muncitoresti din Capitala (si nu numai) a fost nebanuit, iar Corpul Muncitoresc Legionar, condus initial de Gh. Clime, a devenit in mai putin de doi ani una dintre cele mai puternice, radicale si bine organizate grupari legionare.

Rasbunare: scris undeva in 1936, in colaborare cu Radu Gyr, din indemnul lui Vasile Marin, a fost, din cate se stie, singurul cantec legionar interzis de Codreanu pentru violenta textului. Inspirat de lungile discutii cu Marin despre istoria tradarii la romani, vazut ca un mars "pentru stigmatizarea tradarii si nevoia de pedepsire a tradatorilor", avea urmatorul refren : "Pentru tradatori, misei si tradare/Azi vrem gloante - si vrem streang - razbunare !/ A inceput vifornita cea mare - Rasbunare!". Nu ar fi fost niciodata cantat in timpul vietii lui Codreanu, dar potrivit altor surse a fost interpretat in perioada statului national-legionar. In lipsa unei inregistrari e greu de spus, dar oricum ca violenta lingvistica este mult peste celelalte imnuri legionare.

Imnul Romanilor Secuizati: ar fi, potrivit lui Manzatu, penultima compozitie legionara, intr-o perioada in care renuntase sa mai compuna lucrari de gen din cauza asaltului de cerinte venite de la diversi legionari, fiecare dorind un mars propriu cuibului sau regiunii. Cedeaza totusi propunerii lui Horatiu Comaniciu, avocat din Miercurea Ciucului, care ii trimite textul cu acest titlu, ce descrie "maghiarizarea unei compacte masse romanesti din granita Ardealului si adsorbirea sa in imperiul habsburgic". Textul, cu o anumita naivitate populara, dar impresionant, il atrage. Se va intalni cu Comaniciu la Bucuresti si vor deveni buni prieteni (din pacate nu este precizat anul, dar trebuie sa fie undeva in jurul lui 1936), iar imnul va avea succes mai ales in zona Ardealului.

Imnul Biruintei Legionare: ultimul cantec legionar al tandemului Manzatti-Gyr, a fost scris in vara lui 1938, an in care Manzatu va fi internat alaturi de alti legionari in lagarul de la Tismana, apoi la Miercurea Ciuc si Vaslui. Increzatori inca in victorie - victorie care va veni, dar intr-o forma si avand consecinte care vor distruge in mare masura credibilitate si popularitatea Legiunii - Manzatu si Gyr compun acest imn, cu refrenul "venim cantand din inchisori, biruitori". Va fi inregistrat ulterior.

Marin Ionita - Kiseleff 10. Fabrica de scriitori

2011-07-03T16:44:00.002+03:00

La inceputul anilor '50, cand deja destui scriitori alesesera exilul (cei norocosi), fusesera arestati sau se intretineau din slujbe mizere, fiindu-le interzis sa mai publice, noua oranduire a realizat ca Partidul are nevoie si de scriitori. De literati. De autori. Care sa construiasca in paginile lor esafodajul unei noi literaturi, comuniste si revolutionare, in spiritul noilor vremi, literatura care cam lipsea din panteonul comunismului romanesc. Recuperarea entuziasta si fortata a unor autori minori, trecerea unor clasici ingenios cenzurati in lista celor care au inteles, au prevazut, au simtit pulsul noului ev, convingerea unor Sadoveanu, Calinescu sau Camil Petrescu sa se alature Partidului ca "tovarasi de drum" (cu beneficiile aferente, deloc putine), toate acestea se dovedisera insuficiente. La fel ca propulsarea unor autori minori si zaharisiti, gen A. Toma. Spre deosebire de Uniunea Sovietica, Romania era lipsita de o literatura proletcultista. Nu aveam Tanara Garda, nu aveam Fadeev, nu aveam mai nimic de gen. Asa ca, urmand modelul Institului Maxim Gorki din Moscova, in Bucuresti, pe Kiseleff 10 (unde putem gasi astazi, simbolic, sediul PSD) se deschide "Fabrica de scriitori". Unul dintre studentii acesteia, eliminat inainte de examenele finale, avea sa fie Marin Ionita.

Oficial numita Scoala de Literatura si Critica Literara "Mihai Eminescu", deschisa oficial cu fast in 1950, cu participarea lui Mihail Sadoveanu, "uzina de condeie" avea sa fie un alt fiasco grandios al noului regim, care incerca sa gestioneze generatia viitoare de scriitori comunisti asa cum ar fi facut cu o ferma de galinacee placide si greu de convins sa creasca productia de oua pe zi. Arta scriiturii privita ca o productie de uzina, ca o comanda de rulmenti ori o sectie de otelarie. Inscrisa pe traiectoria mecanicista a imaginarului comunist, in care un scriitor egala un strung, ce trebuia sa depaseasca norma cu entuziasm si dorinta de sacrificiu. Un experiment comparabil, ca imaginar, cu funestul Canal Dunare-Marea Neagra (din fericire fara crimele de acolo), un alt esec de proportii. Avea sa fie desfiintata in 1955, iar potrivit lui Marin Ionita cea mai mare parte a arhivei Institului nu mai exista astazi. Majoritatea cursantilor, multi dintre ei intrand doar datorita "dosarului" curat ca lacrima, dar lipsiti de vreo urma de talent, au disparut in anonimat, atunci cand nu au avut sansa de a deveni activisti marunti de partid sau jurnalisti de duzina. In locul unei generatii stralucite - neantul. Au existat, fireste, si varfuri ale acestei scoli, dar cred ca au devenit scriitori sau critici cunoscuti mai tarziu tocmai rezistand educatiei stalinismului dogmatic, profitand de avantaje si scriind asa cum simteau ca trebuie sa scrie. Fireste, multi dintre ei au facut si compromisurile necesare, semnand pagini inepte, dar cerute atunci.

Din fericire si cea mai mare parte a productiilor literare care au luat nastere acolo, imbinare grotesca de realism socialist si naivitate vecina cretinismului, sunt astazi uitate, cu exceptia citarii lor in lucrari dedicate perioadei. Transplantarea unor reguli si idealuri diforme, fortate, cu profil de forceps pentru scriitura au dat nastere unor mutanti care in loc sa aduca "plus-valoare" artistica noului regim nu faceau decat sa-l infunde in privata ridicolului. Citite acum (si autorul da cateva fragmente definitorii, in general poezie) sunt remarcabile pentru umorul absurd, precaritatea metricii si prozodiei, simplitatea duse pana la fortarea mecanica. Acum nu poti decat sa razi de poeziile unui Desliu sau de incercarile "revolutionare" ale studentilor Institutului. Atunci n-ar fi indraznit nimeni sa rada.

In locul unei istorii a Fabricii de scriitori, Marin Ionita a ales formula memorialistica, evocand intr-o serie de portrete colegi sau scriitori ce avusesera, intr-un fel sau altul, legatura cu "Incubatorul rosu". Poate si unde, dupa propria-i marturisire, atmosfera cazona, incremenita, cenusie, facea ca zilele sa fie mereu aidoma, in lipsa evadarilor fara voie la care mai toti studentii recurgeau destul de des, refugiindu-se prin parcuri si strazi unde, cel mai adesea, se traiau fugar si povestile de iubire. Ce istorie sa mai scrii, ce jurnal sa pastrezi, cand asta ar fi fost o vina cumplita, o tradare, o deviatie de la linia Partidului. Interesant ca in combinatia de nostalgie si afectiune autorul nu cade in capcana insiruirii de reprosuri, nu construieste rechizitorii, nu aduce acuzatii. Doar isi aminteste, adesea putin ironic. Atmosfera evocata este, categoric, sufocanta. Cu un program militar, cu zeci de sedinte de marxism-leninism, limba rusa, sute de ore de studiere amanuntita a tonelor de maculatura realist-socialista sovietica, vanatori de deviatonisti, cursurile tinute de Novicov sau Petru Dumitriu, cu o supraveghere permanenta si zdrobitoare analize de autocritica si demascare, Institutul era o creatie orwelliana in care era greu, daca nu imposibil, sa scrii literatura. Mai ales cand destui dintre colegi, produse perfecte ale noului regim, erau de un cretinism fanatic, producand pe banda rulanta texte absurde, dar corespunzatoare liniilor directoare ale comunismului in zbor. Si totusi...

Portretele, o istorie a literaturii vremii concentrata in linii fugare, sunt esenta volumului. Marin Ionita a avut sansa, dincolo de avantajele materiale, de a sta alaturi de unii dintre cei mai importanti autori ai vremii. O sansa de invidiat. Daca lui Nicolae Labis ii sunt consacrate cele mai multe pagini (pana la urma firesc pentru cel care era vedeta scolii si un rasfatat al vremii, careia ii facuse destule concesii in opera sa), mai mult sau mai putin reusit sunt prezentati si alti scriitori, precum Aurora Cornu, Florin Mugur, Radu Cosasu, Nichita Stanescu, Tita Chiper, George Calinescu, Petru Dumitriu, Mihai Novicov, Mihail Sadoveanu, Dan Desliu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Gheorghe Tomozei, Camil Petrescu, etc. Sunt cei care au ramas, in bine sau in rau, desi pentru generatii mai noi funestul Dan Desliu sau controversatul Beniuc nu mai inseamna nimic astazi. Pe acolo aveau sa treaca de-a lungul celor cinci ani si un Fanus Neagu (repede exmatriculat), Paul Goma, Hary Salem, Ion Baiesu, Nina Cassian, pentru a-i mentiona doar pe cei care au confirmat ulterior. In acel Institut, pana la urma sufocant si cenusiu, s-a scris, s-a iubit, s-a visat. Unii chiar credeau atunci in utopie, altii nu au ezitat sa se foloseasca de ea, in speranta ca vor reusi.

Un volum interesant, despre un experiment social mentionat prea putin astazi. Nu lipsit de unele stangacii si naivitati, cu pasaje abordate intr-o cheie patetica putin crispata, recomandat insa pentru evocarile interesante si inedite. Un alt Labis decat cel "oficializat", un Nichita Stanescu foarte viu, o superba Aurora Cornu, un tragic si inteligent Florin Mugur, un George Calinescu cu geniul si idiosincraziile sale, un Petru Dumitriu mereu domn si mereu inteligent, un Zaharia Stancu (pe care Marin Ionita il admira) dincolo de obsesia pentru Descult, un Beniuc sau Desliu egali cu legenda intunecata. Mi-as fi dorit o istorie a fenomenului, cu date, personalitati, documente, fragmente de opere, in locul unor memorii literaturizate. Am citit-o cu placere, dar mi-as fi dorit mai mult de la un volum cu asemenea miza.

Eileen Connolly: Tarot. Manual de initiere

2011-06-27T18:36:00.002+03:00

Initial am crezut ca este doar o alta introducere in Tarot si am luat-o mai mult pentru colectie, mai ales ca era o aparitie recenta in limba romana. In treacat fie spus, daca in urma cu zece ani titlurile de gen erau o raritate in Romania (cred ca deschizator de drumuri a fost editura Nemira, cu prima editie din cartea lui Marcel Picard, aparuta undeva prin 1995) in ultima perioada am gasit tot mai multe lucrari despre Tarot. Ceea ce nu poate decat sa ma bucure. Auzisem vag de Eileen Connolly ca un nume reputat in domeniu, dar nu citisem nimic de ea. Asa ca volumul a ajuns langa celelalte, si l-am citit, in sfarsit, abia de curand. Si a fost o mare surpriza. Ma temusem de o carte care sa recicleze informatii deja cunoscute, sa compileze in extenso din varii surse, si la final sa ofere interpretari si concluzii vecine cu diletantismul si aberatia. Destule dintre titlurile pe subiect se incadreaza in aceasta categorie.

Dimpotriva. Cartea lui Eileen Connolly este un manual exhaustiv de Tarot, ce prezinta detaliat toate informatiile necesare, atat pentru incepatori, cat si pentru avansati. Mai mult, foloseste pachetul Rider Waite, unul dintre cele mai cunoscute si care a dat nastere unei lungi generatii de copii si adaptari. Dupa un capitol introductiv - foarte scurt istoric, prezentarea generala a arcanelor, instrumente auxiliare necesare pentru etalari, personalizarea energetica a pachetului, jurnalul personal (poate cel mai important) - sunt prezentate in linii generale arcanele minore, impartite in bate, cupe, spade si monede, cu un capitol special acordat cartilor de curte. Inca din prima parte se insista pe legatura intre Tarot si Kabbala, si, trebuie sa recunosc, este una dintre cele mai clare si mai bine scrise lucrari pe aceasta tema. Un capitol similar este dedicat arcanelor majore, insistandu-se mai putin pe aspectul pur practic, de decriptare, cat pe cel de invatare si familiarizare ezoterica.

O precizare interesanta este sensul arcanelor rasturnate la etalare. Spre deosebire de alti specialisti, Eileen Connolly nu le acorda din start un sens negativ, nici nu recomanda ca acestea sa fie pur si simplu intoarse, iar interpretarea continuata. Potrivit ei, sensul unei arcane rasturnate poate fi nu opus, ci radical diferit de cel al arcanei "pozitive", ceea ce duce la 156 de sensuri de baza pentru un pachet complet de 78 de carti. O alta noutate este introducerea conceptului de Mentori Minori, de Curte si Majori in arhitectura Tarotului, care nu sunt semnificantii din alte interpretari (de regula o carte de curte) ci chiar cele 78 de arcane.

Cea mai mare si, pana la urma, imediat utila parte a cartii este cea dedicata interpretarii cartilor, debutand cu arcanele minore pe suite, cartile de curte si terminand cu cele majore. Sensurile si interpretarii fiecarei carti sunt prezentate conform schemei Cheia(arcana normala)/Cheia inversa(arcana rasturnata)/Formula mnemotehnica (pentru fiecare)/Sensuri generale (pentru ambele pozitii)/Schema comparativa/Divinatie profunda. Cheile pot fi utilizate pentru interpretarile simple, pentru divinatia comuna, desi termenul poate parea fortat, si sunt unele dintre cele mai clare, concise si usor de utilizat din cate am citit. Fiecare arcana are si ilustratia cartii, Rider Waite, din pacate de format mic si alb-negru, destul de neclara, poate singurul aspect slab al cartii. Interesante sunt si interpretarile ezoterice care insotesc arcanele majore, n-am gasit asa ceva in prea multe titluri pe subiect.

Ultima parte, cea pur practica, este dedicata etalarilor pentru divinatie. In afara aspectelor de pregatire a divinatiei - cum se amesteca arcanele, cum se etaleaza, cum se pregateste atmosfera si cum se formuleaza intrebarea - este si capitolul cel mai sarac in exemple de etalari, cea mai cunoscuta fiind crucea celtica. Dar daca modelele de etalari sunt putine, sunt prezentate impresionant de detaliat, cu numeroase amanunte cu siguranta inedite, ca un workshop de gen. Insa alte tipuri de etalari se pot gasi in alte surse, si pana la urma, se pot inventa dupa acumularea unei experiente solide, asa ca nu este o problema.

Dintre toate cartile despre Tarot publicate in romana aceasta este, cu siguranta, cea mai buna. Bogatia informatiilor, structura de manual, stilul de prezentare ce imbina elementele ezoterice cu cele pur practice, faptul ca se bazeaza pe unul dintre cele mai cunoscute pachete de Tarot (Rider Waite) fac din cartea lui Eileen Connolly mai mult decat o recomandare. Este chiar obligatorie, fie ca esti interesat de divinatie, fie pur si simplu de imaginarul mitologic superb construit in jurul Tarot-ului.

Top 10 tutunuri preferate

2011-06-24T19:35:00.003+03:00

Din fiecare am fumat cateva boluri, cel mai adesea cel putin o cutie. Pe unele nu le-am mai pipat de ceva vreme, dar mi-au ramas in memorie, altele revin in rotatie relativ des. Fireste, un top crud de subiectiv, si care se va schimba in timp. In total, pana acum cred ca am gustat peste o suta de tutunuri. Lipsesc tutunurile americane gustate in ultimul timp, prin bunavointa lui Zudo, pentru ca nu mi-am prea notat cum se numeau.

10.Danish Mixture: mixtura bulk, ieftina, aromatica, medie calitativ, dar dupa ce te obisnuiesti devine tutun zilnic.

9. Sunday's Fantasy: din nostalgie, desi nu este cel mai bun aromatic fumat, tot revin la el.

8. Dan Tobacco - Da Vinci: fumat mereu de la altii, foarte parfumat, macerat in vin rosu, perfect mai ales in cadru social si pretentios.

7. Dunhill - Early Morning Pipe: mixtura englezeasca excelenta, Virginia si Oriental, bun in orice moment al zilei dar mai ales ca pipa de inceput.

6. Ashton - Sovereign: englezesc, catifelat, gust plin si bogat, cu interesante variatii si o aroma usoara de miez de nuca. Nu l-am mai fumat de prea mult timp.

5. Solani - Aged Burley Flake: cel mai bun flake cu Burley, bine prelucrat, putina aroma de ciocolata amaruie/cacao. Tutun pentru ocazii speciale.

4. Robert McConnell - Original Scottish Flake: cu putin casing de rom (parca), flake-uri moi, de un auriu inchis, gust dulceag si natural.

3. Capstan - Original Navy Cut: fumat initial la intalniri, un flake excelent daca iti plac virginiile, o fumata de cursa lunga, un gust plin si puternic.

2. Peterson – University Flake: primul meu flake si unul dintre cele mai bune. Recomand oricand si oricui. Virginia cu Burley, Peterson-ul favorit.

1. Sonstige - Honore Flake: cu un aspect modest si neglijent, patru tutunuri prelucrate flake, gust natural, exceptional. Sper sa mai iau o cutie curand. A fost din start o surpriza atat de placuta incat merite sa ocupe, momentan, prima pozitie.

Emil Cioran vazut de Petru Comarnescu

2011-06-22T23:54:00.002+03:00

"Ionesco si Cioran se considera de altfel scriitori universali si nu scriitori romani in refugiu sau exil".

Petru Comarnescu

In vara lui 1966 Petre Comarnescu il revedea pe Emil Cioran, la Paris, in casa lui Eugen Ionescu. Pe 6 iulie 1966, mai precis. Petru Comarnescu venea din Italia, unde se ocupase de prezenta Romaniei la Bienala de la Venetia, in pavilionul nostru centrul de interes fiind retrospectiva Tuculescu. Trecuse mai bine de un sfert de secol de cand ii intalnise ultima oara pe cei doi, care se pare ca cel putin in anii '60 erau in relatii suficient de apropiate pentru a se vizita reciproc (vezi si episodul "coropisnitei demonizate"). Ii creioneaza in jurnalul sau un portret interesant, chiar fascinant, un Cioran care respecta in linii generale trasaturile mitului Cioran. In treacat fie spus, ar fi extraordinar ca masivele memorii ale lui Petru Comarnescu (aproximativ 5000 de pagini, din care s-a publicat excesiv de putin) sa apara macar online, daca nu tiparite. Cine stie, poate candva.

Lui Comarnescu Cioran nu i se pare schimbat prea mult, ci mai distins, dar "tot relativ slab este, tot bland in aparenta, parul il are abundent si rebel, neincaruntit, ochii la fel de vii si zambetul cald". Estetul in razboi cu Dumnezeu si insasi existenta pare in discutii "bland si docil", dar intotdeauna "a vorbit sincer, fara ascunzisuri, chiar daca gresea".

Studentul care isi petrecea tot timpul la biblioteca fostei Fundatii Regale, pe care "nu-l preocupau aventurile amoroase, receptiile, flirturile", este pentru Comarnescu un ganditor care "s-a concentrat asupra lecturilor substantiale si asupra meditatiei filosofice. Stiind germana si franceza, a citit multe carti de filosofie si eseistica. (...) iubea aforismele stralucitoare, maximele subtile". Pasionat de Max Scheler, Simmel, de eseistii spanioli - Unamuno, Ortega Y Gasset, Eugenio D'ors - de moralistii francezi. Omul care a citit enorm, pana "si-a rafinat modul de a gandit, a cultivat tot ce era izbitor, contradictoriu, paradoxal, ajungand la patetisme ale ideilor, la explozii de sentimente izolate de rationalitate, la solutii de sadism nietzscheian". In 1934 primeste Premiul scriitorilor tineri pentru "Pe culmile disperarii", in timp ce Eugen Ionescu primea tot atunci acelasi premiu pentru volumul "Nu". Alti laureati ai premiului: Emil Botta, Constantin Noica, Horia Stamatu, Virgil Gheorghiu, Stefan Baciu, sa. La intalnire, primind reprosurile din partea lui Comarnescu pentru anumite declaratii mai vechi, dar afirmand ca se bucura ca vechi prieteni ca Noica sau Marietta Sadova sunt liberi sa lucreze.

Intr-o intalnire ulterioara, la celebra locuinta de la mansarda a lui Emil Cioran (doua camere si bucatarie) in 14 iulie 1966, Comarnescu descopera un Cioran care traieste ca un student sarac, singuratic, doar cu Simone Boue, intr-o casa modesta dar curata, cu un telefon la care raspunde foarte rar. Isi serveste oaspetele cu whisky cu gheata si saleuri, este "amical, sincer, deschis, vorbind domol, cu usoara lui impleticire la vorba, aproape insesizabila, dovedind emotivitate, timiditate". Isi gaseste uneori greu cuvintele romanesti, ceea ce "se explica prin singuratatea, interiorizarea lui si prin eforturile pe care le-a facut spre a deveni un mare stilist al limbii franceze".

Cioran povesteste cat de greu a reusit sa obtina mansarda, cu ajutorul unei doamne nenumite. Aparenta de modestie monahala: putine carti (Cioran prefera sa citeasca la biblioteca) pentru ca le daruieste pe cele primite cadou; intr-o camera are doar "un pat simplu, cu o cuvertura oarecare, o masa, doua scaune si pe raftul bagat in perete cateva carti". Se plange de lipsa de popularitate in Franta, fiind mult mai popular in America, de exemplu, explica de ce a refuzat sa scrie prefata pentru Paulhan, transformandu-si astfel un admirator in dusman. A refuzat premii pentru a evita atacurile din presa si noi adversari in presa. A trait mult timp nu din cartile sale, ci "traducand, in mod anonim, unele eseuri americane", impreuna cu Simone Boue. Cartile i-au adus doar "un prestigiu moral". A atacat poporul roman pentru ca-l iubeste si ii doreste o soarta mai buna, este la curent cu "unele progrese din tara", ii ironizeaza pe unii exilati (din pacate nenumiti). Isi aminteste de Tudor Vianu cu afectiune si respect, il prezentase lui Gallimard ca cel mai mare cunoscator european al esteticii. Il considera pe Eugen Ionescu "cel mai popular om din Franta, dupa De Gaulle", "are celebritatea lui Charlot", e "un Kafka sansonier", dar acum a atins "plafonul gloriei". Cea mai buna piesa a acestuia - Scaunele.

Un Cioran fascinant, viu, autentic, un Cioran departe de mitul de mai tarziu. Un Cioran care revedea un prieten din anii interbelici dupa decenii, primindu-l in chilia sa de hermit. Si una dintre cele mai frumoase parti ale volumului.

Petru Comarnescu, Chipurile si privelistile Europei, Ed. Dacia, 1980, vol 1, pg 138-150.

Stephen King - O mana de oase

2011-06-13T02:14:00.003+03:00

Cat de mult este aceasta carte un tribut adus traditiei gotice a caselor bantuite de spectre malefice si nefericite ? Cat de mult este o poveste de dragoste ? Cu "O mana de oase" King reia tema cuplului si a iubirii dintre soti asa cum o va mai face, de cealalalta parte a baricadei, cu Povestea lui Lisey. Daca acolo sotia supravietuitoare isi redescopera sotul celebru, atunci scriitor clasicizat si prin moarte, aici, sub aspectul unei povesti cu fantome in stil clasic, scriitorul Michael Noonan isi retraieste si eternizeaza dragostea pentru sotia disparuta, Jo. Si aici avem o lume ascunsa a celuilalt, in care supravietuitorul trebuie sa se adapteze si sa isi afle raspunsurile. Esenta, asa cum descoperi pe parcurs, nu este povestea casei bantuite, aceasta este doar cadrul, doar pretextul, centrul este povestea de dragoste, continuata chiar dupa moartea lui Jo si transferata, in parte, asupra mult mai tinerei Mattie si a fiicei sale, Kyra. Este genul de carte ce rastoarna stereotipul "King = povesti cu monstri", intretinut de cei care nu il citesc. Genul de stereotip pe care il detest.

Michael Noonan este un scriitor de succes. Nu este printre primii in clasamente, dar cartile sale (amestec de mister, suspans si sirop romantic) se gasesc in top 20 bestseller, adesea mai des, si in fiecare an ii apare un nou titlu. Fiecare titlu il prinde atat de mult, il atrage in lumea cu tradari si iubiri incat orice altceva dispare. Nu este tocmai literatura fina, care va ramane in topurile criticii de elita, dar are o calitate esentiala - se vinde. Noonan este un brand. Un nume. Duce viata perfecta a unui scriitor profesionist, prins in paienjenisul randurilor sale pana la absenta si traind in rest, la intensitate maxima, alaturi de Jo. O existenta paradisiaca pentru Michael, in care totul se intampla firesc, uman, real. Totul este firesc. Pana in ziua in care sotia sa, Jo, este ucisa de un atac cerebral. Era insarcinata in sase saptamani. Iar acesta, dupa cum va afla in scurt timp Noonan, nu era singurul secret. In spatele fiecarui personaj pe care il va intalni se ascunde... o mana de oase. Pornind de la un citat ce poate fi imaginar sau nu, "fiecare personaj literar este, oricat ar fi de reusit, de cutremurator, doar o mana de oase" Noonan vede cum realitatea incepe sa fie parazitata, treptat, de intrusi veniti de altundeva.

Nu este prima oara cand eroul este un scriitor, se intampla in Shining, in Misery, in Orasul BantuIT, in Jumatatea intunecata, in mai multe povestiri, etc. Dar poate ca Michael Noonan este si cel mai impresionant dintre scriitorii care ii servesc drept alter-ego pentru King, pentru ca este si cel mai complex, mai uman, mai capabil de sentimente. Nu este bantuit de un demon, nu isi pierde familia pentru o carte, nu ajunge sa isi urmareasca maniacal sotia si fiul prin Overlook. Dincolo de scris, prefera sa traiasca. Este acel scriitor pasionat, dedicat muncii sale, dar nu unul care s-ar sacrifica pentru asta. Pierzand totul odata cu Jo, se confrunta cu finalul unui scriitor, fara a mai socoti si moartea - blocajul. Nu mai poate scrie. M. Noonan, omul care publica o carte pe an, nu mai poate scrie. Manuscrisele mai vechi, pastrate intr-un seif de banca, ii asigura prezenta pe piata pentru urmatorii patru ani sterili. De fiecare data cand incearca sa inceapa o alta carte, atacuri cumplite de panica. Apoi incep visele.

Vise care il fac sa plece din Derry (raul si batranul Derry, culcusul lui Pennywise) si sa-si caute un refugiu la Sara Laughs, resedinta de vara din TR-90, oraselul de vacanta care ascunde la randul sau o istorie complicata. Raul este in Derry, cum s-a mai spus, dar in TR-90 raul este tacerea, acea complicitate a micilor asezari care prezinta turistilor si vizitatorilor ocazionali o pictura de Normal Rockwell, pentru ca in spatele ei sa colcaie intunericul. Comunitatea din TR-90 are regulile ei, are si un lider, Max Devore, care controleaza totul chiar in absenta, are acel zambet protocolar pentru strainul celebru si bogat care vine aici, la patru ani dupa ce si-a pierdut sotia, si se refugiaza in Sara Laughs ca intr-un uter protector. Numai ca Sara Laughs, vechea casa din lemn de langa lac, nu este goala sau nelocuita. Noonan va descoperi destul de repede ca nu este singur acolo. Va regasi vechea lui masina de scris, un IBM Selectric. Va afla ca muzica ce rasuna cu aproape in secol in urma este pe cale sa fie cantata din nou cu alta intensitate. Va citi ce ii spun oamenii din frigider, va cauta bufnitele de plastic, va incerca sa afle de ce Jo ii ascunsese adevarul ani de zile, si revenise aici in secret, cautand ceva. O va simti uneori pe Jo, dar nu va fi si singura. Va afla ca poti sa te indragostesti din nou, altfel, de Mattie si fiica ei, Kyra. Va afla ca totul a fost un plan, atent pus la punct, care nu putea duce decat la o confruntare cu Max Devore, puternicul si sumbrul afacerist care controleaza totul in TR-90 chiar si dupa moarte. Si ca el nu a fost decat un instrument. Si ca uneori "ei" pot sa foloseasca o mana de oase ce a trecut demult. Fantasticul malefic se insinueaza treptat, si poate doar in Jocul lui Gerald am mai simtit atata teama si angoasa, atata furie disperata si dragoste puse in scena de un personaj unic, asa cum se intampla aici cu Michael Noonan, prins in Sara Laughs. Dintr-un scriitor milionar si sotul lui Jo, Michael devine un erou tragic, fortat sa gaseasca o forta pe care nu stia ca o are, si mai ales sa accepte ca panza subtire a realitatii a inceput sa se rupa, si ca altcineva tese o lume altcumva. Este mult din avertismentul lui Lovecraft: sa nu incercam sa ne imaginam ce este dincolo de realitatea noastra, pentru ca mintea umana nu poate suporta abisul si oroarea.

Dar cartea nu mi-a placut doar datorita lui Noonan. E diferita, diferita in sens bun. Este poate prima oara cand King exploreaza cu atat de mult sensibilitate si chiar durere o poveste de iubire aparent imposibila, cea dintre Michael si Jo, continuata chiar in absenta fizica a acesteia. Fara stangacii, fara clisee, fara tentatia caderii in melodramatic, este cronica unei incredibile iubiri care nu se termina, se revarsa asupra altcuiva. Sunt momente emotionante, sunt scene de un erotism surprinzator pentru King, sunt pagini in care se formeaza o tensiune aproape palpabila a dragostei. Gradatia relatiei dintre Michael si Mattie, pasii pe care cei doi ii fac, atentia cu care sunt urmariti de ceilalti din TR-90 si se urmaresc reciproc... Pentru ca la final iti dai seama ca "O mana de oase" este poate primul King ce poate fi trecut in categoria "o poveste de iubire".

O recomand cu placere, mai ales celor care vor sa il descopere pe King intr-o alta ipostaza. Am inteles ca un film ar fi deja in proiect, ceea ce este o veste buna. Sper sa nu fie un esec, asa cum s-a intamplat cu destule ecranizari dupa Stephen King. Desi au fost cateva remarcabile.

IT - editie aniversara

2011-06-09T12:38:00.000+03:00

La 25 de ani de la prima editie, Cemetery Dance Publications scoate pe piata editia aniversara a celui mai bun roman Stephen King, IT, tradus la noi (exceptional) ca Orasul BantuIT. Potrivit prezentarii, este o editie hardcover de lux, peste 1000 de pagini, format mare, cu supracoperta, aproape 30 de ilustratii interioare realizate de Alan M. Clark si Erin Wells, o noua prefata semnata de King in care povesteste cum a ajuns sa scrie cosmarul clovnului Pennywise. Au fost anuntate trei variante ale editiei. Cea mai scumpa, la 2000 de dolari, este seria de 52 de exemplare de lux, semnate de Stephen King si de toti graficienii, este deja epuizata, potrivit celor de la Cemetery Dance Publications, care au primit mai multe precomenzi decat estimasera. La fel si a doua versiune, de doar 475 de dolari, tiraj de 750 exemplare. Mai este disponibila editia "simpla", la 125 de dolari. Iar cartea inca nu a intrat in librarii :)

Clar imi este cel putin momentan inaccesibila, dar tinand cont ca acesta este Stephen King-ul preferat chiar mi-as dori o editie de lux. Cine stie, poate altadata.

Mai multe informatii aici, pe pagina celor de la Cemetery Dance Publications.

SHARP PA-4000

2011-06-07T13:58:00.001+03:00

De cand am descoperit universul masinilor de scris am fost atras de masinile mecanice portabile, mai ales cele postbelice, cu un "sweet tooth" pentru modelele italiene si americane, desi nici elvetienii nu sunt de neglijat. Electricele mi-au parut de la inceput un straniu hibrid, cu numeroase avantaje pur practice incontestabile, dar lipsite de gratia liniilor metalice, de eleganta diafan-inginereasca a trasaturilor, de sunetul pe care il scot clapele si clopotelul de la capat de rand. Struto-camile in culori terne, cu prea mult plastic si dependente de priza. Cu o exceptie notabila, seria IBM Selectric si mai ales IBM Selectric 3, care a reusit sa impuna nu doar inovatii tehnice preluate si pastrate ulterior, cat si un design frumos, amintind de masinile mecanice. Am gasit recent un IBM Selectric 3 pe okazii, din pacate nu am gasit si fondurile pentru achizitie. Ramane pentru mai tarziu.

Cu toate acestea prima masina de scris primita in dar a fost un SHARP PA-4000, un model electric fiabil, in stare buna (desi nu i-ar strica o curatire temeinica), pe care m-am jucat ceva inainte de Underwood. Este o masina surprinzator de rezistenta (inainte sa ajunga la mine a fost folosita cativa ani intr-un birou, cel putin 6-7 ore pe zi), destul de usoara (aproximativ 4 kilograme) dar si foarte urata. Din plastic si plexiglas, de un cenusiu sters, arata ca un hc 85 supradimensionat, o problema pe care au numeroase modele de electrice.

A venit fara banda corectoare, cu un cartridge inca functional, are tastatura cu diacritice romanesti, foarte asemanatoare unei tastaturi de PC de stil vechi. Placut de zgomotoasa, fiabila, suficient de sensibila. Tastatura e acoperita cu un capac de plastic, ce poate fi montat ulterior, deasupra tamburului, ca suport pentru foaia de hartie. Fontul este Courier, nu foarte elegant, dar usor de citit. Sistemul de imprimare este printwheel, o roata la marginea careia sunt dispuse caracterele, si care se invarte pe masura ce imprima, suficient de rapid ca sa tina pasul cu tine. Mai mult, pentru a obtine o viteza mai mare poti folosi memoria masinii, care retine pana la 135 de caractere. Asta daca esti un scriitor prea rapid pentru o masina de scris. Principala problema este zgomotul, un pacanit care se transforma repede intr-o rafala de mitraliera, si poate deveni deranjant pana incepi sa te obisnuiesti. In locul sunetului de clopotel care te avertizeaza ca ajungi la capatul randului - un bip anemic.

Avantajele sunt numeroase, mai ales cand ai mult de scris. Imprima clar si bine, chiar daca nu este un cartridge nou, rapid. Poti seta prin combinatii de taste (COD + alta tasta, de regula) dimensiunile fontului, spatiul dintre randuri, dimensiunile paginii, aliniatele, trecerea automata la urmatorul rand, miscarea foii cu jumatate de rand in sus sau in jos, forta de impact a caracterului, centrare, bolduire, etc, etc, etc. Practic, fara manual ti-e imposibil sa le descoperi pe toate si mai ales sa te bucuri de toate. Regret ca nu pot face si corecturi, din lipsa benzii, ar fi fost o functie deosebit de utila.

Sharp PA 4000 este o masina electrica fiabila, rapida, un procesor de text fara ecran. Daca nu tii la aspectul estetic si la farmecul masinilor clasice, este foarte buna. Ar ramane problema consumabilelor, mai greu de gasit astazi, si a eventualelor reparatii.

Dan Ciachir - Ganduri despre Nae Ionescu

2011-06-05T15:51:00.004+03:00

Straniu destin a avut acest profesor interbelic. Un filosof fara opera academica, umpland amfiteatrul la fel cum o facea maestrul sau Iorga sau cum va face mai tarziu George Calinescu, starnind studentilor o fanatica admiratie ; un veritabil dandy al epocii, imbracat mereu cu o eleganta ostentativa, fumand peste 40 de tigari Camel pe zi si plimbandu-si oboseala intr-un luxos Maybach ; confident al regelui Carol al II-lea si apoi un adversar inversunat ; a fost zugravit in chip de drac in pridvorul catedralei bucurestene ; cunoscut de marele public mai curand ca gazetar redutabil, de o ironie eleganta si zdrobitoare, si ca un cuceritor al frumoaselor doamne ale vremii, alaturi de care a trait iubiri fabuloase ; traitor si sustinator inflexibil al Ortodoxiei ; un apropiat al conducatorilor Miscarii Legionare, pana intr-acolo incat Ion Mota, numarul 2 in ierarhie, avea sa ii lase scrisorile testamentare inainte de plecarea in Spania, iar intr-un viitor guvern legionar avea, probabil, sa fie premier ; a marcat o generatie remarcabila, ce avea sa cunoasca exilul sau Gulagul romanesc. Un personaj stupefiant de contradictoriu si incomod, cel putin la prima vedere.

Unii il expediaza rapid in seria de epitete deschisa de "fascist" si continuata de "cabotin, antisemit, doctrinar legionar, farsor, corupt, filosof fara opera, ortodoxist fanatic, plagiator dovedit". Atunci, in epoca, s-a vorbit si de "filosemitism" sau "sovietism". Altii perpetueaza legenda aurita a Profesorului, geniului, o legitimare perpetua a legionarismului si nationalismului romanesc, cea mai interesanta minte a Varstei de Aur interbelice. Unde este pana la urma calea de mijloc ? Prea putini, din ambele tabere, ajung sa-l si citeasca, in cel mai fericit caz se opresc la imaginea din studiile despre interbelic si/sau Miscarea Legionara. Au existat si se perpetueaza zvonuri privind acest atasament, cum este cel al fotografiei Capitanului, pe care Nae Ionescu ar fi avut-o asupra sa pana in clipa mortii. Falsa. Nu apropierea sa de legionarism i-a adus atunci admiratia anumitor superbe tinere inteligente si nici mai tarziu nu a fost singurul motiv pentru care Nae Ionescu provoaca si deranjeaza. Acestia au descoperit in tanarul profesor un alt fel de ganditor. Mai mult, se poate spune ca aceasta controversa legionara ii asigura perpetuu o anumita popularitate, spre deosebire de multi alti colegi de generatie. Numele lui Nae Ionescu provoaca si astazi controverse aprige. Pentru ca Nae Ionescu este judecat si adulat fara a se mai trece macar peste randurile unui editorial. Asa se intamplase si in interbelic, atunci cand singurul sau volum antum, Roza Vanturilor, editat pana la urma la insistentele si cu eforturile elevilor sai intr-un tiraj de 4000 de exemplare, avea sa se vanda foarte greu. Cei care ajung sa il si citeasca pe Nae Ionescu, cei care ajung macar sa rasfoiasca cele cateva culegeri de articole, sa il descopere in Predania sau, si mai bine, in adevarata sa opera care a fost ziarul Cuvantul, sa ii citeasca macar unul dintre cursurile editate postum, s-ar putea sa aiba o mare surpriza.

Desi un admirator declarat al lui Nae Ionescu, Dan Ciachir evita tentatia hagiografica. Ganduri despre Nae Ionescu (carte ajunsa acum la a treia editie) nu este o biografie edulcorata, selecteaza acele momente ale vietii care il definesc pe filosof, este o succinta si pasionanta incercare de a descifra enigma Nae Ionescu. De ce acest om a fost detestat si adulat intr-o asemenea masura ? Care este misterul sau, si daca acest mister a existat mai poate fi descifrat doar din scrierile gazetaresti, stenogramele cursurilor si amintirile contemporanilor ? Pornind de la descoperirea, in primavara lui 1980, a Rozei Vanturilor, Dan Ciachir retraseaza in cele cateva eseuri ale volumului procesul de descoperire a operei si personalitatii lui Nae Ionescu.

Teza esentiala a cartii si explicatia misterului este ca cei care il descopera si devin admiratorii lui Nae Ionescu, in perioada interbelica sau astazi, sunt cei care au ceva in comun cu el, care se regasesc intr-un autor ce nu respecta "scrisul frumos", incarcat de metafore si rasturnari spectaculoase ale frazei, aplicand ca metoda exprimarea de o simplitate frusta a ideii. Sunt cei care au nevoie de "realitatea nuda", sunt cei care atunci si acum au fost deschisi la un alt fel de a "filosofa", aplicat in toate ariile existentei. Cu luminile si umbrele sale, Profesorul a fost in permanenta atasat de idealurile sale, si-a respectat principiile si nu a ezitat, chiar cand acest lucru nu ii era favorabil politic sau social, sa isi mentina si exprime convingerile. Ortodox practicant, mereu atasat de valorile Ortodoxiei, autorul unor eseuri si articole care dovedesc acribia si simtul teologic, nu s-a indepartat niciodata de credinta. Nae Ionescu a fascinat pentru ca a fost, din primele sale scrieri si aparitii, un personaj altfel.

Pentru ca asta remarci cand rasfoiesti Roza Vanturilor sau cele doua culegeri de articole aparute dupa '90, Suferinta rasei albe (ingrijita de Dan Ciachir) si Intre ziaristica si filosofie, ambele la Timpul. Un stil direct, parca sec, aparent simplist, fraze scurte, o familiaritate cu subiectele abordate, sentinte incredintate paginii. Aria subiectelor incepe de la politica si se termina la teologie, trecand prin istorie, cinematografie, arta, istorie, teatru, etc. Nimic din scrisul calofil si intortocheat al altor colegi de generatie, si Dan Ciachir subliniaza foarte bine acest lucru. Nae Ionescu este un ganditor impletit cu gazetar care stie ca ceea ce spune trebuie inteles de toata lumea, si ca adesea o constructie complicata a rostirii scrise poate fi doar un paravan colorat ce ascunde o eroare. Prea putin din excursul gandirii apare in ziar sau in revista, doar un rezumat fugar si concluziile. La prima citire si chiar la urmatoarele s-ar putea sa fii dezamagit. Ulterior, obisnuindu-te si incepand sa intelegi, s-ar putea sa nu mai scapi de stilul si felul lui Nae Ionescu.

Filosof cu un doctorat in Germania (doctorat despre care multi au spus atunci si acum ca nu a existat, chiar daca teza a fost pana la urma, postum, publicata in Romania), nelinistit si reluandu-si cu o traire intensa ideile, repetand si regandind totul, incercand mereu sa inteleaga, adesea pentru a abandona si distruge totul. Multi dintre fostii sai studenti au fost atunci fascinati tocmai de stilul sau de a preda, framantat teatral, incercand de fata cu ei sa gaseasca solutiile, adesea pornind cursul de la o notita ratacita prin buzunare. De atunci un adversar al ideii de "opera" incremenita pe rafturi, si abia in ultima perioada de lagar, in 1938, se gandea la elaborarea mai multor titluri, idee ramasa, din pacate, in stadiul de proiect. Pentru Nae Ionescu se pare ca mult mai importante au fost articolele din Cuvantul, eseurile din Predania sau Ideea Europeana, in ciuda (sau poate tocmai datorita) efemeritatii articolului de ziar sau revista. Pentru ca metoda, felul in care ajungi la un rezultat, maniera de a gandi un subiect, difera de la o inteligenta la alta. Si pentru Nae Ionescu esential nu era sa inveti cum sa gandesti, ci sa inveti a gandi. Nu programa universitara conteaza, ci preocuparile dascalului, atunci cand vorbim de gandirea autentica, si aici este o filiatie Iorga-Parvan, maestri pe care ii admira declarat. Era aici, in mefienta fata de opera scrisa, opera "filosofica", sa-i spunem, si un reflex al credintei ca actul de creatie este "inrudit mai degraba cu caderea decat cu redemptiunea". Era intr-o rivalitate cu Nichifor Crainic, un alt personaj cu numeroase umbre si insotit de controverse, care avea sa ajunga mult mai "sus" decat Nae Ionescu, sa publice, sa se impuna, ajungand si ministru. Un alt fel de scriitor/ganditor/teolog. Mircea Eliade (pacat ca nu a scris pana la urma cartea despre Nae Ionescu) spunea ca paradoxal atunci, pentru un ganditor ortodox, a fost ca Profesorul anticipase in cursurile sale filosofiile ce vor veni la moda abia in anii postbelici, speculand si gandind teorii si subiecte ce se vor bucura cu adevarat de interes in mediul universitar abia in 1950 - 1960.

Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940. Pierduse totul - catedra, pozitia la Palat, ziarul si revistele unde publicase. La Cuvantul, in perioadele in care nu isi mai permitea sa plateasca vechii colaboratori, scrisese adesea prima pagina a ziarului (si nu numai) reusind adesea sa imite stralucit stilul celorlalti redactori. Fusese inchis in mai multe randuri din cauza apropierii de legionari, dar nici acolo nu isi pierduse felul de a fi. Pentru multi dintre admiratorii sai moartea sa a fost un soc, un sfarsit de lume, in timp ce pentru adversari a fost, categoric, o usurare. S-a speculat mult atunci despre posibilitatea unui asasinat prin otravire, organizat de Carol al II-lea, dar in lipsa unor dovezi clare poate fi doar inca un element care sa sporeasca mitul lui Nae Ionescu. Cuvantul avea sa reapara in perioada scurtei guvernari national-legionare, ca principal organ de presa al Miscarii, departe, foarte departe de ceea ce fusese in perioada de glorie. Cateva dintre cursurile sale aveau sa fie publicate in anii razboiului de unii dintre fostii studenti, pana cand Ion Antonescu a dispus sistarea proiectului. Apoi incadrarea de catre noua oranduire la "legionari", interzicerea, uitarea. Redescoperit initial cu entuziasm dupa 1990, cand editura Humanitas, dupa cum aminteste Dan Ciachir, ii retipareste cursurile universitare, iar Timpul va scoate cele doua culegeri de articole. Doina Mezdrea publica o impunatoare biografie, in patru volume (pe care n-am gasit-o nicaieri, desi am cautat sa o cumpar), se scrie si se vorbeste despre el in cele mai diverse medii. Unii se vor folosi de legenda pentru legitimarea legionarismului, altii il vor acuza tocmai pentru aceasta.

Am citit si recitit "Ganduri despre Nae Ionescu" cu fascinatia celui care se apropie de un personaj istoric. Este un alt Nae Ionescu decat cel despre care se tace sau cel care este acuzat vehement. Este un Nae Ionescu viu, inteligent, mereu nelinistit, incercand sa afle si sa se lamureasca pe sine chiar in timp ce ii lamureste pe ceilalti. Mi-a adus aminte, in numeroase momente, de acel Nae Ionescu al lui Mircea Vulcanescu, poate cea mai frumoasa marturie despre Profesor, cu atat mai mult cu cat Dan Ciachir a selectat exact acele informatii si marturii care construiesc o imagine coerenta, ofera o interpretare si o explicatie, fara a face parada de note de subsol si amanunte inutile, fara a transforma cartea intr-o biografie obositor de lunga. Capcana unui discurs lung si greoi a fost evitata cu talent si seriozitate, ca si cea a fascinatiei subiective pentru Nae Ionescu. Si este nevoie, cred, si de o doza de curaj pentru a aborda un subiect dificil si nascator de ridicari de sprancene. Ganduri despre Nae Ionescu este o carte ce iti raspunde la primele intrebari si iti starneste curiozitatea. O recomand ca o alta viziune, ce poate fi discutata, ce poate contestata ori aprobata, dar important este ca te provoaca sa incerci la randul tau sa-l citesti pe Nae Ionescu.

Ion Manzatu - Cum am compus cantecele legionare (I)

2011-05-30T22:50:00.001+03:00

Cu siguranta astazi numele de Ion Manzatu (cunoscut si sub numele "de scena" de Nello Manzatti) nu mai spune nimanui nimic, poate cu exceptia celor indragostiti de muzica usoara interbelica, carora titluri ca "Frumoasa mea cu ochii verzi", "Femeia, eterna poveste" sau "Numai pe tine" le sunt cu siguranta cunoscute. Probabil fara a-si aminti pe moment numele compozitorului. In lipsa publicatiilor de epoca si a memorialisticii legionare informatiile sunt, din pacate, putine. Pentru ca Ion Manzatu s-a bucurat in anii '30 de celebritate nu doar ca autor de romante, ci mai ales ca cel care a compus muzica pentru unele dintre cele mai importante cantece legionare, de la "Sfanta tinerete legionara" la "Imnul Mota-Marin" sau "Imnul muncitorilor", lucrand cel mai adesea impreuna cu Radu Gyr, care semna versurile. Cei doi aveau sa ofere propagandei legionare o arma formidabila - cantecul. Codreanu intuise corect inca de la inceputurile miscarii ca are nevoie de un astfel de instrument de propaganda, al carui efect avea sa depaseasca cele mai optimiste asteptari. Interesant este ca dupa instaurarea regimului comunist, cand numele de Manzatti a fost trecut la index, melodiile sale au continuat sa fie cantate, fara a mai fi mentionat vreodata numele compozitorului. Si, asa cum se intamplase cu multi dintre colegii sai de generatie, interzicerea a adus, destul de repede, uitarea.

Cateva date biografice

Nascut in 1902, in Bucuresti, Ion Manzatu a fost compozitor si interpret, dar si - ca multi alti colegi sai de generatie - ziarist si scriitor, o lunga perioada critic muzical al revistei Vremea, chiar daca succesul sau literar nu a atins vreodata cotele inregistrate de muzica sa. Nu doar unul dintre cei mai populari compozitori ai anilor '30, dar si membru si inspector muzical onorific al Societatii Compozitorilor Romani, aflata sub presedintia lui George Enescu. Membru al Partidului National Liberal inca din 1927, fascinat de Bratieni si provenind dintr-o familie instarita, parea putin probabil ca Ion Manzatu sa se apropie de Miscarea Legionara, chiar daca se poate sa ii fi cunoscut pe unii dintre tinerii intelectuali "gardisti" din paginile ziarelor si revistelor de epoca, ori poate chiar personal. Participa mai mult intamplator la o sedinta de cuib, este atras de Miscarea Legionara, si in scurt timp va fi nu doar "compozitorul" oficial al acesteia, dar va servi in repetate randuri ca translator pentru Corneliu Zelea Codreanu, la intalnirile acestuia cu politicieni straini sau jurnalisti. Interesant este ca din amintirile sale nu reiese ca ar fi fost vreodata formal incadrat in Miscare, ca ar fi avut vreun grad sau vreo functie in ierarhie, si s-a apropiat de legionari intr-un moment de maxima ascensiune a acesteia, dupa 1936.

Arestat in 1938, alaturi de numerosi alti legionari, este internat in lagarul de la Tismana, apoi la Miercurea Ciuc si Vaslui. In timpul scurtei guvernari national-legionare este director general al Societatii de Radiodifuziune, iar dupa rebeliune, spre deosebire de multi alti legionari marcanti, nu este arestat sau condamnat. Mai mult, in 1942 guvernul apeleaza la el pentru a compune un mars destinat trupelor romane ce luptau pe frontul de Est, proiectul neconcretizandu-se. Manzatu ceruse expres sa colaboreze din nou cu Radu Gyr, condamnat atunci pentru participarea la rebeliune. Dupa instaurarea comunismului paraseste tara, traieste in Argentina, Germania, Franta si Italia, unde pastreaza legatura cu unii dintre legionarii exilati si colaboreaza la cateva publicatii in limba romana, publicand si doua volume memorialistice, "Cartea pribegiei" si "Frumoasa cu ochii verzi", din pacate imposibil de gasit astazi. Din fericire fragmente de memorialistica, evocand Bucurestii inceputului de secol XX, au fost publicate in revistele romanesti din exil si sunt disponibile aici. Moare pe 5 februarie 1986 la Milano. Putini stiau ca ii lasase lui Ion Marii, important editor de literatura legionara, un text in manuscris, cu titlul "Cum am scris cantecele legionare". Cu dispozitia expresa de a-l publica postum.

Volumul apare in primavara lui 1986, in Colectia Europa, la Munchen, in conditii grafice de invidiat. In afara fragmentului memorialistic al lui Manzatu, mai continea un text de Radu Gyr “Suferinta, jertfa si cantec” (despre perioada petrecuta in lagar in 1938) si partiturile celor mai importante imnuri si marsuri ale Miscarii Legionare. Ion Marii, generosul editor, povesteste in prefata cum in vara lui 1962, la o intalnire cu Manzatti la Milano (cand acesta avea functia de Public-Relations-Director la o intreprindere) compozitorul nu a ezitat sa ii cante la pian atat vechile imnuri legionare, cat si cateva dintre melodiile sale "de inima albastra". Unul dintre cele mai interesante volume de memorialistica legionara aparute in exil, pentru ca ofera in premiera istoria genezei celor mai cunoscute melodii legionare. Cu siguranta ca cei care au ascultat pe caseta sau ulterior pe internet inregistrarile originale, de slaba calitate, ale cantecelor legionare ar fi curiosi sa afle cum au luat nastere acestea.

Singurul disc cu imnuri legionare

Daca inainte de '90 cantecele legionare erau tabu, si nu se punea problema sa circule macar un fragment de text, dupa 1990 a aparut o inregistrare de proasta calitate ce continea mai multe imnuri - Sfanta Tinerete, Imnul Mota Marin, La lupta, muncitori, Stefan Voda al Moldovei, etc, si un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu, singura marturie sonora ramasa de la acesta. Personal, am ascultat prima data o copie pe caseta audio undeva prin 1997 sau 1998, adusa de cineva din Sibiu, si trebuie sa spun ca era foarte, foarte prost inregistrata, mai aproape de zgomot cacofonic decat de muzica. Se auzea ceva din linia melodica, uneori un fragment de vers, dar cam atat. O versiune in format mp3 a aparut pe CD-ul Garda de Fier, editat de Grigore Oprita prin 1999 (si care avea sa fie unul dintre capetele de acuzare in procesul sau), ceva mai buna calitativ, si macar aveai si textele la indemana. Ulterior, aveam sa aflu ca exista si un disc, pe care nu l-am vazut niciodata, dar ar fi fost scos de exilul legionar undeva prin '60 - '70, si ca acesta ar fi fost singura sursa existenta. De unde aparuse matrita ? Era oare de mai buna calitate ? Unde fusesera inregistrate cantecele, cand si de catre cine ?

O parte din raspunsuri sunt oferite chiar de Nello Manzatti. Spre sfarsitul lui decembrie 1940, inspirat de calitatea discurilor cu marsuri naziste, compozitorul decide sa inregistreze cinci dintre compozitiile sale si mai vechiul Stefan Voda al Moldovei, rearanjate pentru cor si orchestra de Paul Constantinescu. Initial, Manzatti a vrut sa foloseasca studiourile Societatii de Radio, cu concursul Orchestrei Filarmonice si corul Operei Romane, dar in final a lucrat cu Orchestra mare simfonica si corul Societatii de Radio, sub bagheta lui Theodor Rogalsky, atunci dirijor titular ai Orchestrei. Precipitarea evenimentelor in ianuarie a anulat proiectul, si matritele pareau pierdute. Nu mica a fost surpriza lui Manzatii cand, in 1973, Ion Marii ii aduce discul mentionat mai sus, care cuprindea si cateva cantece interpretate de Corul muncitoresc legionar. Cineva (nu se stie cine) salvase matritele si le imprimase in exil. Cine anume ? Posibil ca raspunsul sa fie cunoscut doar in cercurile legionare, dar ar fi interesant de stiut. Cum ar fi interesante mai multe informatii despre discul in cauza, sau o fotografie a copertei. Compozitorul noteaza ca reproducerea pe care o cunoastem astazi fusese mult alterata de timp, dar este categoric singura in circulatie.

va urma

Browsing...

2011-05-29T10:02:00.001+03:00

AC-Cuza.info : nu impartasesc admiratia autorului pentru A.C. Cuza, si ma surprinde ca astazi cuzismul mai poate fi vazut ca o alternativa viabila. Dar in ciuda accentelor hagiografice este un proiect interesant de recuperare a unei personalitati istorice controversate. Veti gasi aici numeroase fotografii inedite, articole si fragmente doctrinare, "Nationalitatea in arta" (integral). Foarte interesant, sper sa se dezvolte mai departe, mai ales ca s-a scris/publicat destul de putin despre cuzism, in ciuda importantei avute in epoca. Iar la Arhivele Centrale sunt destule documente care ar merita sa fie prezentate si aici. Doar o idee.

Immateriel.fr : cea mai buna sursa de carti electronice in franceza descoperita pana acum. Librarie electronica, plina de noutati, are si o sectiune generoasa de carti gratuite, pentru care nu este nevoie decat de inregistrare. Maupassant, Alphonse Allais (mult, mult mai mult decat s-a tradus la noi), Balzac (cred ca tot), Hugo, Anatole France, Hoffmann (mai multe volume de povestiri, inaccesibile altfel), George Sand, Daudet, Baudelaire etc. Pentru clasici este cea mai buna alternativa, imi pare rau ca nu am un e-reader. Si nici nu voi avea prea curand.

Deaky.com : pentru mine Queen nu mai este Queen fara Freddie si John. Iar acesta este cel mai bun site dedicat lui John Deacon, care a ales pana la urma sa dispara cu totul de pe scena. Biografie, fotografii, interviuri. Simplist (dateaza din 1999) dar foarte interesant. Cumva tot imi doresc sa revina, intr-un fel sau altul, desi nu cred ca se va intampla.

Burzum : Fallen

2011-05-24T15:50:00.002+03:00

Dupa Belus (un album care m-a surprins placut si a fost o revenire reusita pentru Varg) nu ma asteptam sa urmeze un alt album atat de repede. Daca initial am crezut ca Fallen va fi o continuare pentru Belus - asa cum s-a intamplat in trecut cu dublul Daudi Baldrs-Hlidskjalf - dupa mai multe ascultari imi dau seama ca lucrurile stau altfel. Noul disc este diferit de Belus, e o imbinare inspirata intre Burzum din perioada Hvis Lysset Tar Oss si chiar Det Som Engang Var cu Burzum astazi. Nu stiu in ce masura se poate vorbi de o evolutie, caracteristicile "cult" pentru Burzum s-au pastrat, e mai curand o abordare a vechilor coordonate intr-o cheie nou, moderna, in care Varg experimenteaza mai mult decat in trecut.

Sonoritatile black metal au ramas, mult mai lucrate astazi, combinate cu riffuri melodice suprinzatoare, ce m-au dus aproape spre heavy. Vocea alterneaza si ea intre stilul vechi si vocea "curata", la un pas de viking sau folk fara a fi totusi nici una, nici alta. Productia, spre deosebire de Belus, mi-a parut mai primara, mai simplista, mai putin prelucrata. In afara celor doua piese ambientale, un intro de un minut si piesa finala, de aproape sase, ca structura ne intoarcem in timp la Hvis sau Filosofem : piese de peste sapte minute (cu o singura exceptie, Enhver til Sitt, care depaseste cu putin sase), cu acea monotonie studiata, repetitiva, care constituia trademark-ul proiectului din start. Interesant e ca, spre deosebire de multe alte trupe de gen, Burzum si-a pastrat elementele definitorii si a incercat si de aceasta data sa aduca ceva nou, fara sa se repete sau sa se autopastiseze.

Daca prima piesa, un intro atmosferic, e pasabila, a doua piesa, Jeg Faller/I Am Falling, e pana acum preferata mea. Melodica, hipnotica, foarte catchy, alternand vocea black cu cea "folk" (in lipsa altui termen), m-a prins de la inceput si o ascult cel mai des. Vallen poate fi vazuta ca o continuare mai rapida, mai primitiva, poate prea monotona la un punct, in timp ce Vanvidd, a patra piesa, e o intoarcere la Dem Som Engang Var, cu momente de Hvis..., poate cea mai black metal compozitie de pe Fallen. Raw black metal. Interesanta ca o revenire a vechiului Burzum, mai ales ca voce si riff principal. Enhver til Sitt se incadreaza in aceleasi coordonate, fara a straluci insa prin nimic, iar penultima piesa, Budstikken, este o surpriza. Cu un tempo rapid, old school, repetandu-se ciclic, cu o durata de peste 10 minute, s-ar incadra fara probleme in categoria "spell" la care Varg revenea cu insistenta in interviurile de pe vremuri. Finalul este straniu. Til Hel og tilbake igjen are pasaje in care devine o piesa unplugged, foarte melodica, nostalgica, alternand cu portiune de percutie rece, voce soptita si elemente practic traditionale nipone. O ciudatenie ambientala care ar putea anunta niste schimbari interesante de stil pe viitorul album.

Au trecut totusi destui ani, si poate ca nu as fi fost la fel de interesat de album, dupa prima auditie, daca n-ar fi scris Burzum pe coperta. Fallen nu a fost genul de album care sa ma prinda din start, asa cum s-a intamplat, in urma cu prea multi ani, cu Filosofem sau Det Som..., ulterior cu Daudi Baldrs. Am avut nevoie de mai multe ascultari pana sa incep sa il gust si sa il apreciez, acum presupun ca va fi rulat destul de des. Nu la fel de mult ca cele vechi, dar cam la egalitate cu Belus. Nu are furia inceputurilor, nu mai gasesti acel black metal primitiv, fara ca prin asta sa nu fie Burzum. Este diferit in sens bun, desi nu stiu in ce masura ar putea fi apreciat de cineva care nu a ascultat Burzum in trecut.

Underwood Universal Portable (1947)

2011-05-18T16:01:00.003+03:00

Cred ca mi-am dorit o masina de scris inca din copilarie, desi astazi nu as putea spune unde si cand am vazut prima la lucru. Dar mi-am dorit-o, asa cum in loc de casetofon rusesc as fi vrut un pick-up si placi. Malitiosii ar spune ca eram pasionat de vintage inainte sa apara moda. In felul meu un avangardist infantil.

Nu mi-am luat o masina de scris nici in anii de scoala, nici in 1999-2000 cand in Centrul Vechi anticariatele disparute astazi gemeau de masini de scris, la preturi decente, bine pastrate, toate modelele si marcile pe care le mai admir acum doar online, pe Okazii sau Ebay. Am preferat atunci sa dau banii pe altele, mai putin importante sau uitate astazi. Unul dintre numeroasele regrete. Mai ales amintirea unei masini de scris vazute in vitrina unui magazinas de pe Covaci, undeva prin vara lui '99 (posibil). Era o masina de scris portabila, mecanica, de un rosu visiniu suprinzator de intens armonizat perfect cu carul si laturile mate, lucioasa, parea foarte bine pastrata, folosita de cineva care o vazuse mai importanta decat o simpla unealta. Se poate sa fi fost o Optima, poate o Erika, greu de spus dupa atata timp, desi n-am uitat linia generala si cromatica. Si acum imi pare rau ca n-am aflat macar cat costa, sau daca era de vanzare.

De-a lungul anilor aveam sa vad la lucru un Olivetti Lettera 32 (pana acum cea mai buna si fiabila masina de scris "intalnita"). M-am jucat cu un Robotron (nu as recomanda) si am admirat o Erika si o Smith-Corona. M-am amuzat cu un tanc de masina ruseasca (parca) pentru clapele careia aveai nevoie de forta si dorinta de a reusi sa scrii ceva. Mi-am luat prima masina mecanica de scris (dupa ce primisem una electrica, un Sharp A 4000 in stare foarte buna) abia de curand, dupa 30 de ani. Un Underwood Universal Portable, produs conform numarului de serie in 1947. Multumesc, Mrg.

Un pic de istorie

Primele masini de scris portabile purtand marca Underwood apar, din cate am aflat, undeva prin 1919/1920, dupa ce compania se bucurase deja de succes cu masini de scris mari, de birou, foarte fiabile, cel mai de succes model fiind No 5. Dupa seriile cu trei randuri de clape apar cele mai noi, cu patru randuri (din 1926), unele finisate pentru a imita lemnul, cu rolele panglicii neacoperite, pastrand ca aspect foarte mult din vechile modele, dar la dimensiuni mai reduse si folosind mai putin metal. De la jumatatea anilor '30 pana spre 1950 apare o gama interesanta de portabile, inclusiv Universal, pentru ca anii '50 sa aduca o clara influenta italiana (de altfel in 1963 se realizeaza si fuziunea cu mult mai puternicii Olivetti). Masini in culori vii, compacte, chiar mai usoare, imitand modele de succes la Olivetti L22 si L32 sau elvetienele Hermes. Leader sau Ace sunt cele mai bune exemple de gen. In anii '60 si pana in '80, dupa fuziune, majoritatea masinilor produse vor purta marca Olivetti-Underwood sau Underwood-Olivetti, fiind facute in Italia sau, mai rar, in Spania. Modele frumoase, bine facute, dar pasionatii le reprosau o anumita, sa-i spunem, frivolitate, departe de masivitatea stilului original Underwood.

Impresii

Este prima data cand am avut ocazia sa ma joc dupa pofta inimii cu o masina de scris. Ideea de portabilitate trebuie sa fi fost diferita atunci, are cu totul peste patru kilograme, daca nu trece usor de cinci. Foarte bine intretinuta, unsa cu grija acum nu prea mult timp, functioneaza perfect dupa ce te obisnuiesti. A venit si cu o panglica bicolora, negru-rosu (Pelikan), am intr-o cutie si o panglica neagra noua, dar deocamdata ne descurcam foarte bine cu ce avem. Negru mat, rugos, fara luciul pe care il aveau o Erika sau Remington in anii interbelici, iti da impresia ca e facuta din fonta. Carul se misca usor, iar sunetul de clopotel care te anunta ca te apropii de capatul randului - indescriptibil. In partea dreapta are selector de culori cu trei pozitii (negru, middle, rosu) si un selector Touch, pentru a regla forta cu care litera loveste hartia. Sincer sa fiu n-am vazut prea mare diferenta intre nivelul 1 si nivelul 5, poate cu o panglica noua. E adevarat ca pe nivelul maxim pe spatele hartiei se imprima literele in relief, ca un Braille rasturnat. Mult mai silentioasa decat ma asteptam, departe de acel tacanit de mitraliera miniaturiala pe care l-am auzit la alte modele, iti cere un timp de acomodare. Obisnuit cu tastele, claviatura iti pare rigida si neinduplecata in primele zile, pana cand ii prinzi ritmul si incepi sa-i intelegi muzicalitatea. Apoi e chestiune de timp si inspiratie. Singurele probleme raman consumabilele (unde mai gasesti azi panglici) si o eventuala reparatie (Doamne fereste).

Cateva caracteristici interesante:

- spre deosebire de alte modele, rolele panglicii nu se invart automat, pe masura ce scrii, ruland banda. Din cand in cand, dupa pofta inimii, o misti tu cu un mic tumburus aflat in partea laterala dreapta, jos. Mi-a luat ceva timp pana sa descopar ce este si la ce foloseste.

- LE : spuneam ca nu poti seta marginile foii. Poti. Lipsa de experienta mi-a jucat festa, desi nici un manual nu ar fi fost rau. Deasupra tamburului, sub un capac pe care il credeam decorativ, ai o rigla gradata pe care selectezi marginile pana la care sa se miste carul.

- din cand in cand, fara avertisment, lasa un spatiu suplimentar fara sa apesti pe Space. Am inteles ca e o problema mecanica destul de des intalnita, nu prea grava, dar nici nu am stiinta necesara pentru reparatii. Merge bine si asa.

Daca as avea timpul, spatiul si finantele necesare, as extinde colectia cu un Olivetti (sper la un L 32, desi nici 22 nu este rau), un IBM Selectric 3 (singura masina electrica pe care o vreau), un Baby-Hermes si, eventual, ceva de la Adler. Nu neaparat modele rare, cat bine intretinute, functionale - macar fara probleme majore - si frumoase. Si cunoscandu-ma ar fi doar primul pas. Sa vad pe unde le pun.

Foto Underwood No 5 : http://mrtypewriter.tripod.com

Samuel Gawith Chocolate Flake

2011-05-11T21:05:00.000+03:00

Tutun : burley, virginia, latakia

Aspect tutun : flake

Aroma : tutun natural, cacao/ciocolata

Tarie : medie

WAF : mediu

Prezentare : cutie 50 grame

Chocolate Flake de la Samuel Gawith a fost de la prima experienta un tutun interesant si contradictoriu - latakie cu ciocolata ? Parea genul de combinatie de evitat, o struto-camila de aromatic si englezesc, numai ca aici rezultatul este surprinzator. In sens bun. Flake-urile taiate neregulat, in stilul clasic pentru Samuel Gawith, sunt destul de umede si elastice (as recomanda o aerisire inainte de fumare), de un cafeniu inchis, cu fire aurii. Aroma este in principal de cacao/ciocolata - mi-e greu sa aleg intre cele doua - impletita cu mirosul de tutun bun, bine prelucrat, natural, mai mult a virginie decat a latakie. Apetisant si ispititor.

Amestecand burley de calitate (imi place burley-ul, de regula mixturile care il contin ma surprind de fiecare data) cu virginie si destul de putina latakie, cat sa ii dea un pic de personalitate fara a domina amestecul, un flake este suficient pentru o fumata decenta ca durata. Se aprinde mai greu, poate si din cauza casing-ului, dar odata pornit arde monoton si constant pana spre sfarsit, fara sa necesite prea multe reaprinderi. Gustul ? Tutun natural, dens, peste suprapunandu-se gustul dulce si puternic de ciocolata cu multa cacao. Spre jumatatea pipei burley-ul incepe sa se simta mai puternic decat virginia, ciocolata devine putin mai amaruie si face cativa pasi spre fundal, in tot acest timp latakia ramanand o prezenta discreta, un adaos interesant. Principala caracteristica a fumului : cremos. Dulce, puternic, dens, cu destula nicotina pentru o fumata relaxata. Nimic dintr-un aromatic neinspirat, asa cum m-am gandit prima oara la citirea cuvantului "chocolate".

Un tutun care mi-a placut de fiecare data, desi nu l-as fuma in fiecare zi. Recomandat daca vrei sa fumezi flake-uri care sa aiba chiar gust de ciocolata, dar si de tutunuri bune.

Foto : humidor.ro

Cand iti reorganizezi biblioteca...

2011-05-10T17:27:00.002+03:00

...mai ales dupa foarte mult timp, iti dai seama de trei lucruri esentiale.

1. Daca nu ai un mediu securizat, aseptic, filtru de aer si o armata de spiridusi inarmati cu carpe si muncind 24 din 24, batalia impotriva prafului este deja pierduta. Oricat de des as face curatenie (fara sa intru pe taramul obsesiv-compulsiv) e imposibil sa nu gasesc cel putin cateva rafturi colbuite dincolo de intelegere. Parca Ioana Parvulescu se plangea intr-un articol de aceeasi problema. Sunt semne de epidemie.

2. Sunt foarte multe carti pe care chiar nu mai tin minte cand si mai ales de ce le-am luat. Altele, pe care le credeam pierdute, au reaparut din spatele altora. Altele par sa se miscat singure noaptea, pentru ca nu le mai gasesc nici macar in biblioteca unde credeam ca sunt. Oricum, la fiecare "reamenajare" cel putin 10 la suta din total devin candidate pentru despartire. Desi e interesant sa imi amintesc, dupa titluri, ce subiecte si autori m-au pasionat, am abandonat si mutat pe rafturile din spate sau cele de sus. Si nici nu mai am o harta mentala a bibliotecii, asa cum aveam in trecut.

3. Am inceput sa refac tot catalogul, carte cu carte, de data aceasta in Tellico. Vechiul excel nu mai era de ceva vreme la zi. Initial eram pedant, rasfoiam pagina cu pagina, treceam numar de pagini, isbn, stare, tipografie, traducator, dimensiuni, comentarii, coperta, etc. De la intrarea 300 in sus, doar esentialul - editura, autor, colectie, an, eventual (in unele cazuri) traducator. Copertile... mai incolo. Nu stiu ce va fi de la 500 in sus. Peste mie nu imi imaginez, abia am terminat sase rafturi.

Incep sa cred ca am prea mult timp liber. Pe care trebuie sa-l ocup.

Jean-Louis Fournier - Unde mergem, tati?

2011-05-09T19:29:00.001+03:00

Mathieu si Thomas, creaturi ale lui Dumnezeu, ca atare ar trebui sa fi fost perfecti. Nu vor conduce niciodata o masina, nu vor citi niciodata o carte, nu reusesc sa se imbrace singuri, nu vorbesc de fapt, nu cred in Iisus si Mos Craciun, nu inteleg curgerea timpului, nu picteaza, un asculta opera, nu au un regizor preferat, nu au prieteni, nu se stie daca si ce viseaza, nu vor iubi, nu vor fi sefi de promotie la facultate si nici macar restantieri, nu vor avea niciodata o sotie si copii, nu vor scapa niciodata de corsetele ortopedice din crom si piele. Sunt momente in care pentru tata este ireal ca ei exista macar. Mathieu si Thomas vor fi mereu diformi, hirsuti, fragili, cu pielea vinetie, vazand prost, auzind si mai prost, vorbind chiar mai prost, salivand, pierduti intr-o lume a lor in care nimeni nu poate intra. In definitiv, cei doi nu sunt un Oskar Matzerath la dublu.

Memoria te-ar trimite, ca o reminiscenta a anilor de scoala, la cele "doua jucarii stricate". Doi copii cu contururi neclare, deformate, asa cum ii vede si Fournier. Dar si ca vrabiutele mele, scrie tatal in acest jurnal de tata a doi copii cu handicap grav, sau doi spiridusi cu limba lor comuna si necunoscuta lui. Doi copii cu capul "umplut cu paie". Il iubesc pe Snoopy, cartofii prajiti, le place sa mearga cu masina sau sa asculte muzica. Au dreptul, legal, sa voteze. Thomas prefera sa ii vorbeasca mainii sale decat tatalui. Jean-Louis Fournier, scriitor care candva isi dorise cat mai multi copii, a tras de doua ori lozul necastigator la loterie. Doi copii, doi ani diferenta intre ei, cu handicap fizic si psihic grav. Nimic de facut decat sa incerci sa traiesti asa.

Succesiune de fotograme textuale, impresioniste, intr-un stil care imbina dragostea manifesta si autoironia frapanta, "Unde mergem, tati?" este memorialul unei supravietuiri. Selectand aparent haotic anumite scene si momente, Fournier evita capcana unei lungi si melodramatice confesiuni, intesata cu sfaturi despre lume si viata sau meditatii puerile despre destin si suferinta. Sunt destule cartile, articolele, peliculele de gen. Spun prea putin, intelegi si mai putin inca. Deruland filmul vietii alaturi de Mathieu si Thomas, greu de iubit si inca mai greu de priceput, scriitorul marcat de obsesia ca "si-a ratat copiii" reuseste sa gaseasca solutia de a rezista vietii alaturi de doi copii altfel - umorul. Umorul adesea disperat care ascunde lacrimile, umorul care il face sa construiasca situatii socante pentru ceilalti - cum ar fi sa-i inchida pe cei doi, cand le va creste barba, cu un brici in baie, apoi sa vina cu un mop sa curete totul ? - umorul care ii face pe multi dintre cei care ii cunosc situatia sa il priveasca, cel putin in primele clipe, ca pe un monstru. Cu siguranta ca nu este o abordare pe gustul celorlalti, si nu te surprinde, dupa ce termini cartea, ca mama copiilor a simtit nevoia sa dea o replica, sub forma de blog.

Umor negru ? Sarcasm ? Disperare ? O metoda de supravietuire. Razi in fata ororii. Cum spune si autorul, cat de fals ar trebui sa fie un tata cu un copil handicapat: mereu grav, cel mult zambind trist, cu privirea incarcata de suferinta, putin neatent la ceea ce se intampla in jurul sau din cauza infinitei drame interioare. O poza. Un rol pe care ceilalti il asteapta de la tine in fiecare secunda. Ar trebui sa il joci cu acribia, pasiunea si tensiunea unui actor consacrat, care nu isi permite ezitari. Abia cand ramai alaturi de Mathieu si Thomas poti sa iti scoti masca si sa ii privesti asa cum esti de fapt. Pe Mathieu adancit in lectura unei carti, pe care o tine invers. Thomas desenandu-si una dintre compozitiile multicolore, abstracte. Doi copii cocarjati si urati, scotand sunete dintr-o limba de spiridusi, dar carora totusi tatal le spune foarte des vrabiutele mele. "Unde mergem, tati?" este si o poveste de iubire. Cu atat mai mult cu cat Mathieu si Thomas nu pot la randul lor sa iubeasca.

O alta abordare a unei drame ce se repeta in mii de familii, povestea celor doi spiridusi cu capetele plini de paie i-a adus lui Fournier un premiu Femina in 2008. In fata enigmei un tata a gasit cheia. Una dintre cele mai frumoase, amuzante si dureroase carti citite in ultima vreme.

Solani Aged Burley Flake - Blend 656

2011-05-05T11:28:00.002+03:00

Tutun : burley

Aspect tutun : flake

Aroma : tutun natural, ciocolata

Tarie : ridicata

WAF : mediu

Prezentare : cutie 50 grame

Am inceput sa inteleg destul de tarziu burley-ul, dupa ce trecusem prin latakii (dupa inevitabila si remanenta perioada de aromatice) si descoperisem cu o fascinatie pe care nu o pot intelege decat alti fumatori flake-urile de virginie, eventual cu un pic de perique. Sau fara. Primul sortiment cu o doza serioada de burley a fost Peterson University Flake, iar acel gust de nuca, cu personalitatea sa, completand inspirat dulceata usor intepatoare a virginiilor, m-a atras de la primele fumate. Si de fiecare data cand descopeream pe o cutie cuvantul "burley" aparea emotia anticiparii.

Solani Aged Burley Flake, un amestec bine gandit din trei feluri de burley - Kentucky, Malawi, Brazilia - este mai mult decat un tutun "didactic", o mixtura care sa te invete sa gusti un burley prelucrat cu grija. Este mixtura perfecta pentru cei care vor doar burley, nimic altceva, burley sub forma flake-urile elegante, amestec de cafeniu inchis si punctisoare aurii, prezentate in cutie de 50 de grame si mirosind delicios a ciocolata amaruie. In ciuda primei impresii, aroma este obtinuta prin fermentarea naturala a tutunului si nu prin adaugarea de casing-uri. Recomand o usoara aerisire, lamele de tutun sunt destul de umede initial. L-am fumat si pliat, si rupt in bucatele (mai ales cand incepe sa se usuce) si cred ca prima varianta este cea mai potrivita pentru ca Solani Aged Burley Flake sa isi dezvolte cu adevarat gustul.

Pus in pipa se aprinde relativ usor pentru un flake, si ofera o fumata de cursa lunga, fara probleme de condens sau intepaturi de limba (fumat fara filtru, in briar). Gustul... Este (pana acum) cel mai intens si mai bine prelucrat burley pe care l-am incercat. Un fum dens, alb, rece (daca nu il fortezi nebuneste), gustul de nuca, eteric, cu o puternica nota de ciocolata amaruie care se mentine pana spre jumatatea bolului, cand devine mai greu, mai tare, lasand densitatea tutunului sa se joace in voie. Pe toata durata fumatei este un tutun natural, bine prelucrat, bine ales, o mixtura care ar putea fi prezentata ca exemplu de manual. La final ramane scrum cenusiu-inchis, fin. Mirosul in camera ar putea fi tolerat de un nefumator, datorita accentelor dulci, dar nu excesiv. Incarcatura de vitamina N relativ ridicata, mai ales ca in ultima vreme m-am rasfatat cu aromatice destul de usoare, cu mult cavendish si virginii blonde.

Solani Aged Burley Flake este unul dintre cele mai bune tutunuri descoperite in ultima perioada (destul de saraca in experimente nicotinice) si a intrat deja in topul preferintelor. Poate ca un incepator nu l-ar intelege/accepta/degusta, un burley fara companioni fiind prea mult, mai ales ca nu este tocmai un tabac usor, de vara, de zi cu zi. Genul de flake pe care il pastrezi pentru momentele de solitudine si meditatie, ori pentru o intalnire cu un alt pipar (ori mai multi). Numai astfel se devoaleaza din plin aroma bine lucrata, taria ingenios temperata, evolutia gustului. Recomand.

Foto : Humidor.ro

Cartile zilei de luni

2010-06-14T11:25:00.001+03:00

1. Dan Ciachir - Ganduri despre Nae Ionescu, Ed Litera Ortodoxa
2. Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinsi. De dincolo de ape, Ed Polirom
3. Stephen King - Anotimpuri diferite, Ed Trei
4. Boris Buzila - De-a v-ati ascuns’ - Un destin basarabean, Ed Curtea Veche
5. Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi, Ed Humanitas
6. Harper Lee - ...Sa ucizi o pasare cantatoare, Ed Polirom
7. Andrei Oisteanu - Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, Ed Polirom
8. Arthur C. Clarke - 2010: A doua odisee, Ed Nemira
9. Ion Mihai Pacepa - Orizonturi rosii, Ed Humanitas
10.Andra Rotaru - Tinuturile Sudului, Ed Paralela 45

Cercul fumatorilor de pipa & trabuc din Sibiu

2010-06-10T11:15:00.002+03:00

Via Mrg si Humidor

La Sibiu s-a infiintat Cercul fumatorilor de pipa & trabuc, si potrivit site-ului fumatorii de acolo au avut deja doua intalniri. E un inceput bun si merita felicitari. Pe site puteti gasi deja cateva review-uri - Danske Club - White Luxury (un aromatic mediu), Mac Baren - Navy Flake (preferatul meu de la Mac Baren), Exclusiv - Sherry & Cherry (tutun deloc pe gustul meu), Mac Baren - Mixture / Scottish Blend (de care am auzit mult, dar nu l-am incercat inca) si Rattray's Marlin Flake (foarte bun, fumat doar la intalniri) - un articol despre magazinele din Sibiu cu tutun, accesorii, trabucuri, poze de la intalniri. Desi la inceput, a reusit deja sa atraga la prima intalnire zece persoane, ceea ce mi se pare admirabil.

Cine stie, cum spunea si Humidor, poate ajungem candva sa ne intalnim pentru o pipata Sibiu-Bucuresti. Ar fi tare fain.

Mult succes mai departe si fum rece :)