29 Nov 2007

Corneliu Zelea Codreanu – 1899 – 1938

9 comments
In noaptea de 29-30 noiembrie 1938 – Noaptea Sfantului Andrei, cum aveau sa remarce numerosi comentatori – fondatorul Miscarii Legionare, “Capitanul” Corneliu Zelea Codreanu, una dintre cele mai controversate, misterioase si interesante personalitati ale istoriei Romaniei din ultimele doua secole, era asasinat in padurea Tancabesti. Alaturi de el, erau asasinati alti 13 legionari : Nicadorii (echipa care il asasinase pe premierul I Gh Duca, pe peronul Garii Sinaia, dupa ce acesta scosese in afara legii Garda de Fier) si Decemvirii (cei 10 care il ucisesera intr-un mod barbar pe Mihail Stelescu, disidentul numarul 1, altadata om de incredere al lui Codreanu). Cei 14 au fost strangulati de jandarmi, in timp ce erau transportati, in camioane. Apoi cadavrele au fost duse la inchisoarea Jilava, impuscate de cateva ori pentru a consfinti varianta oficiala (fuga de sub escorta) si apoi inhumate in graba, intr-o groapa comuna. Ulterior se va turna peste cadavre acid sulfuric si se va pune o imensa placa de beton. Comunicatul oficial, publicat a doua zi, nu a fost crezut de nimeni. S-a spus ca ordinul venise direct de la Carol al II-lea, altii ca acesta fusese influentat/fortat de sovietici/masoni/evrei/englezi/francezi etc, etc, etc. Ce conta pentru legionari, era ca liderul idolatrizat fusese ucis. Si trebuia razbunat. Iar aceasta razbunare, implinita in septembrie 1939, avea sa declanseze o cumplita baie de sange, urmata de crimele legionare din 1940 – 1941.

Oricare ar fi fost motivele, se sfarsea prima parte a istoriei Miscarii Legionare, cea in care a fost condusa de Codreanu, si cand s-au facut greseli, nu putine si nu usoare, dar veneratul Capitan reusise in mare parte sa tina lucrurile sub control. Chiar mai mult, reusise sa imprime o directie constructiva, sa impiedice adesea conflicte, sa impuna Garda ca al treilea partid al tarii (unele surse spun ca al doilea) la alegerile din 1937. Si, mai important, in pofida unui discurs dur antisemit si a ciocnirilor ocazionale, mai mult actiuni ale unor elemente izolate, populatia evreiasca nu avusese prea mult de suferit. Sigur, existase tensiunea, existasera atacurile din presa legionara si nu numai, discursurile, amenintarile, dar prea putine – din fericire –actiuni directe. Prin disparitia sa, care a avut toate caracteristicile unui act terorist –si mai grav, terorism de stat, girat de regimul din acea vreme – s-a deschis o cutie a Pandorei care a provocat masacrele de la Jilava, un regim national-legionar cu mai mult esecuri si delicte decat realizari, asasinarea profesorului Iorga, absurda (si inca neelucidata) rebeliune legionara, pogromul si jafurile carora le-au cazut victime evreii (mai ales evreii saraci, circa 124 dintre acestia pierzandu-si atunci viata). Fara Codreanu, dar in numele razbunarii mortii sale, s-au comis abuzuri pe care, cu siguranta, acesta nu le-ar fi tolerat. Incercand sa distruga o miscare nationalista, ce inca din start apelase la tactici extremiste, politicienii vremii nu au facut decat sa o radicalizeze si sa ii accentueze caracteristicile teroriste, pana atunci periferice si accidentale.

Dincolo de toate greselile sale personale si ale adeptilor sai, Corneliu Zelea Codreanu ramane un nume important in istoria romanilor si nu numai. A fost mai putin un om politic si mai mult un erou romantic, care credea cu adevarat in ceea ce spunea, oricat de utopic ar fi parut altora ; a fost un antisemit virulent, cel putin la nivel declarativ, dar se poate doar specula cat de mult s-ar fi implicat in Holocaust mai tarziu ; este tratat si considerat un criminal de razboi, desi a murit inainte de izbucnirea razboiului ; a fost atacat de politicienii vechi si noi, atacand cu furie si revolta, la randul sau, coruptia si mizeria politicianista a vremii sale ; a atras langa el o mare parte dintre tinerii (si nu numai) intelectuali ai vremii, iar unii nu vor renunta niciodata la convingerile legionare ; a oferit generatiei sale liniile conducatoare ale unei renasteri spiritual-militare, dar in egala masura a tarat-o spre prapastie, dupa parerea altora ; a fost un adevarat credincios crestin, dorindu-si o viitoare unificare a bisericilor si confesiunilor, dar a fost si un antisemit adesea obsesiv. A fost un personaj urat si iubit pana la sacrificiul suprem, dar mai mult decat orice a reusit sa schimbe ceva prin prezenta si munca sa. Si, dincolo de greselile facute, a oferit tinerilor utopia superba a unei vieti crestine, dedicate neamului, iubirii de aproape, muncii, educatiei si onoarei. Ceea ce a insemnat mai mult decat au facut multi, prea multi dintre politicienii vremii. Si a reusit prin ceea ce a facut, inspirat, scris, spus, creat si gresit sa creeze unul dintre cele mai rezistente si interesante mituri din imaginarul romanesc.

Tragic, dincolo de asasinarea sa, unul dintre cele mai intunecate momente din istoria Romaniei secolului trecut, este ca multe dintre criticile aduse de el clasei politice interbelice sunt inca dureros de actuale, ceea ce nu ar fi trebuit sa se intample, chiar daca aderenta la mase a neo-legionarilor este nula. Aceeasi coruptie, aceeasi mizerie, aceeasi ticalosie, aceleasi procese fara vinovati, aceiasi bani care dispar misterios, aceleasi gunoaie politice care indraznesc sa spuna ca ne reprezinta. Si care nu sunt nici macar la fel de educati sau de interesanti precum coruptii cu care se lupta Codreanu. Dar se pare ca de atunci si pana acum nu am evoluat, chiar dimpotriva. Doar ne prabusim. Tot mai mult.

28 Nov 2007

Petru Popescu - Prins

2 comments
Prezentat ca romanul unei generatii, Prins ramane, dupa parerea mea, piesa de rezistenta a lui Petru Popescu, cel mai bun volum semnat de acesta (sincer, restul mi s-au parut ilizibile si marcate de trecerea timpului). Nu voi discuta de disidenta sa, de plecarea in SUA, de cariera de scriitor si scenarist din exil, de receptarea sa post-decembrista, desi toate sunt interesante. Povestea din Prins nu este una neaparat originala : un inginer tipic pentru anii de deschidere comunista - actiunea are loc in anii '60 - fara disidente inutile, fara curiozitati, fara drame personale, afla ca sufera de cancer. Un cancer galopant, care il va ucide in cel mult un an, cel mai probabil in cateva luni, si care s-a facut simtit, in prima faza prin dureri de cap si ameteli. O poveste tipica, destul de melodramatica in esenta, dar paradoxal foarte bine abordata de prozator. Cartea castiga in special stilistic - desi chiar si aici se simte trecerea anilor - rupand de o traditie ce ameninta sa devina sufocanta, inovand, realizand o scriitura proaspata si citadina, fara a mai apela la lupta de clasa, dezmostenitii si exploatatii burgheziei, fara a recurge la universul rural postbelic, fara intelectuali dezamagiti. Eroii din prins - si mai ales eroul principal - sunt cu totul altfel. Si atunci presupun ca erau…noi. Este un stil care imbina naratiunea clasica - avem descrieri, avem caracterizari de personaje, avem flashback-uri care ne prezinta mai bine eroul, avem pasaje amoroase - cu tehnicile moderne atunci. Daca m-a stanjenit ceva, m-a stanjenit artificialitatea dialogurilor, dar se poate trece usor peste (poate sunt eu prea pretentios). Are in schimb cateva scene de grup superbe, adesea cu accente de umor absurd - pentru ca si viata este adesea absurda - savuroase.

Inginerul, "prins" pentru prima data in viata sa intr-o capcana fara iesire, cu un final dramatic si apropiat, nu are sansa unei evadari spirituale, nu are solutii in credinta, mistica, superstitii, minuni. Este un realist, un materialist, un erotic, pus in fata unei situatii ucigatoare. Este un personaj arhetipal, omul-nou al perioadei comuniste inainte de isteria pseudo-nationalista, un produs tipic pentru acele vremuri, inginerul care da totul la uzina, castiga bine, se imbraca bine, conduce o dacie de top, are un apartament pe gustul sau, prieteni, petreceri, concedii, uneori excursii in strainatate. In locul dramelor intelectualilor prozei interbelice sau dilemelor morale ale prozei franceze postbelice (doar un exemplu), inginerul lui Petru Popescu nu are nimic de care sa se poata agata. Doar stiinta. Ori stiinta nu se dovedeste importanta acum. Tocmai aici mi se pare ca rezida adevarata sa drama : nu are nici o cale de evadare, pentru ca exista exclusiv in lumea materiala. Nu poate sa recurga nici macar la subterfugii filosofice, nu are sansa unui astfel de paleativ.

Sincer, mi se pare greu de crezut ca acest roman a putut fi publicat in Romania lui 1969, pentru ca nimic din personaj nu este in concordanta cu politica de partid si de stat. Spuneam ca este un erotic. Inginerul are o singura mare obsesie : femeile. Mai tinere sau putin mai varsta (dar nu prea), brunete, blonde, satene, febrile in actul acuplarii sau dimpotriva distante, mai inzestrate de la natura sau nu, mai destepte si nu prea, elegante sau de o rustica simplitate, oricum ar fi, doar femei sa fie. Acest Henry Chinaski al Romaniei betoanelor ceausiste nu isi detaliaza cuceririle, nu bea peste masura, nu viseaza sa fie scriitor, nu incalca legile scrise, dar iubeste si, mai ales, poseda. Sau, cand se pune cazul, reguleaza pur si simplu, fizic, animalic, igienic. Este atat de opus propagandei oficiale si ideii de moralitate, incat ma amuza, dar in acelasi timp ma oboseste prin manierismul in care este redat. Renunta la relatii importante atunci cand il sufoca, isi rememoreaza vag amuzat si imprecis cuceririle, nu rateaza nici o ocazie, numai ca de aceasta data aceasta cohorta de nume si sani nu mai are sens. Paseaza femeile prietenilor, ia femeile acestora ca pe un cadou sau o prada. Nu mai e o evadare, este o inutila pierdere de timp. Prietenii sai - intre care se remarca Bibi, destul de cliseisticul coleg de apartament, vesnic descurcaret si cam bisnitar - nu sunt cu nimic mai prejos sau mai presus. Si ei fac acelasi lucru, intr-o dedublare existentiala parca exagerata. In timpul zilei sunt vajnici oameni ai muncii, implicati in procesul de productie, in timpul serii si mai ales al noptii seducatori fara scrupule. Eleganti, frumosi, necrutatori, si totusi atat de anonimi pe langa inginer. Sau ar trebui sa scriem mai bine Inginer. Sincer, parca eroii lui Buzura din Vocile noptii, publicata e drept mai tarziu, erau mai autentici. Mai vii. Acestia sunt ireali, sunt decupati din filme de duzina, sunt orbi. Ce este insa special in ceea ce priveste femeile, de la cele vanate in adolescenta pe strazi, dorind si neindraznind, pana la cele pe care le are, de la prima pana la ultima, se remarca fiecare printr-un mic detaliu : talpile roze, unduirea soldurilor, sanii, mirosul, vocea, fiecare este individualizata printr-un detaliu. Ceea ce e frumos. Chiar senzual.

Dar cum reactioneaza inginerul in fata bolii ? Asa cum era de asteptat, intr-un stil foarte beatnick : vinde tot si incepe sa calatoreasca in lumea sa, in cercurile sale de prieteni, luandu-si in acest fel adio de la toti, desi nimeni in afara de el si de o veche iubire nu stie, cel putin la inceput, adevarul. Si aici Petru Popescu da lovitura, pentru ca personajul este autentic : distant, preocupat de ce i se intampla, cu acel egoism al bolnavilor, simtindu-se diferit. Va evada intr-un tarziu intr-o noua si finala iubire tarzie - Moarte la Venetia, anyone ? - despre care stie ca este foarte scurta, care nu il va salva, care ii va face moartea si mai dureroasa, dar care este si ultima sa sansa de a se simti viu. Finalul, din pacate, se prabuseste in reverii vaporoase si descrieri edulcorate, dupa mine ratand tocmai sfarsitul personajului, ce ar fi trebuit prezentat rece, in stil de stire de presa. Fara cuvinte inutile, fara izbaviri, fara minuni. O moarte fara sens. Dar pot spune ca nimic din viata sa nu a avut cu adevarat sens, totul a fost superficial, anodin, la fel cu ceilalti, a fost un invingator printre oamenii-masa, redus la cele cateva nevoi de baza. Nu mai avem un erou romantic, este un erou al deceniilor comunismului romanesc, inainte ca dementa ceausista sa sufoce totul.

Este un roman romanesc foarte bun si definitoriu pentru acea epoca. Nesperat de bun chiar, si va fi cu siguranta o surpriza pentru cei care nu citesc prea multa proza romaneasca postbelica. Din cate stiu, s-a bucurat de succes inca de la lansare, iar Petru Popescu a fost considerat un mare talent. Talent care din pacate nu a confirmat la nivelul sperat chiar de Popescu si sustinatorii sai, desi a ramas prin cateva titluri - conform criticilor. Pentru mine, ramane cu romanul Prins. Si, pana acum, nu si cu altceva.

26 Nov 2007

Queenconcerts.com

5 comments
Unul dintre cele mai bune site-uri din comunitatea fanilor Queen, este creatia unuia dintre cei mai devotati si chiar fanatici dintre acestia, Mr Scully, renumit pentru colectia sa impresionanta de materiale neoficiale – audio, video – dar si memorabilia – imagini, afise, programe, autografe, etc, etc. Practic, www.queenconcerts.com este site-ul perfect pentru cei care vor sa descopere concertografia Queen. Cantitatea de informatie este uluitoare, mai ales daca tinem cont ca este in mare parte opera unui singur om, cunoscut printre fani pentru seriozitatea si documentarea exceptionale. De fapt, chiar si Cinabru i-a trimis lui Mr Scully cateva mail-uri cu intrebari despre istoria trupei, multe dintre ele de-a dreptul obscure, iar de fiecare data Mr Scully a raspuns. Si, din cate imi dau seama, corect. Ceea ce este destul de rar. De fapt, printre fanii Queen, se stie ca pentru orice informatie legata de concertele trupei, acesta este cel mai bun site.

Site-ul este o istorie cat se poate de completa a concertelor trupe, de la cele din perioada dinainte de Queen, cand muzicienii erau in trupe gen 1984, The Hectics, Sour Milk Sea, Ibex ori Smile, la primele concerte din 1970-1971, perioadele de experimente din 72-75, inceputul succesului din 76-79, schimbarile radicale de stil si imagine din 80 – 82, perioada “pop” din 83 – 86, revenirea la un stil mai grav, mai hard, in 87 – 91. Fiecare an este prezentat prin concertele sale, impartite cronologic si pe turnee : Queen I si II, A Night at the Opera, Crazy Tour, South America Bites the Dust, Magic Tours (pentru a mentiona doar cateva). Practic, orice concert sustinut de trupa in formula de aur, cu Freddie, Brian si Roger, ulterior si cu John, este prezentat cat se poate de amanuntit. Unde a avut loc, cum se numea stadionul/sala, cine a fost in deschidere, exista sau nu o inregistrare video ori audio – si daca da, ce piese au fost inregistrate, ce piese lipsesc din inregistrare, care este calitatea, cat de rara este - , s-a intamplat ceva deosebit in timpul concertului, povesti ale celor care au avut sansa sa mearga la un concert sau altul. Totul insotit de fotografii din concert, imaginile biletului de intrare, afisului si/sau programului (atunci cand acestea exista).

Fiecare turneu este prezentat pe scurt : setlist-ul obisnuit, piese interpretate doar cu acea ocazie, concerte aparte. Dar Mr Scully prezinta in detaliu si concertele solo ale membrilor Queen, fie ca este vorba de aparitii in concertele altor trupe (Brian si Roger sunt campioni la acest capitol, iar Freddie are o aparitie surpriza intr-un concert Elton John), de The Cross sau de turneele sustinute de Brian dupa moartea lui Freddie. La fel de amanuntit sunt prezentate si concertele post-Freddie, inclusiv cele cu Paul Rodgers, pentru cei interesati. Nu lipsesc capitolele dedicate aparitiilor video oficiale (comentate), instrumentelor folosite de trupa in fiecare turneu, instalatiilor de scena si luminilor, prezentari ale salilor de concert, recorduri de audienta stabilite de trupa, o lista a celor mai importante inregistrari din colectia aceluiasi Mr Scully (intre care cateva foarte rare), prezentari partiale ale colectiei sale de afise, bilete, programe, setlisturi.

E adevarat ca sunt concerte despre care nu se stiu prea multe – exemplul clasic sunt cele din Sun City, ’85 – dar Queen nu a fost niciodata o trupa rasfatata de presa, relatia dintre fani si Queen Productions nu este dintre cele mai bune, iar in ceea ce priveste informatiile despre istoria trupei, pentru anumite capitole ai nevoie de calitati de detectiv, nu gluma. Pur si simplu ele nu exista, iar managementul oficial nu va oferi prea multe detalii. Chiar unele dintre cele mai bune carti si documentare despre Queen au fost realizate mai curand fara ajutorul oficial al trupei. Nu este de mirare, atat timp cat nici acum nu se stie exact ce inregistrari se gasesc in arhive, daca va mai fi editat vreodata un box-set cu raritati si daca urmeaza sa apara pe video vreun concert din anii’70, la calitate maxima.

Queenconcerts.com este unul dintre site-urile obligatorii pentru toti fanii Queen. Dar nu numai. Este un excelent exemplu de enciclopedie dedicata unei trupe. Facuta fara fonduri imense, fara o arhiva la dispozitie, fara prea mult sprijin din partea trupei. Un site foarte bun, facut din pasiune. Pur si simplu.

24 Nov 2007

Freddie Mercury – 24 Noiembrie 1991

9 comments


I won't be a rock star. I will be a legend.

Cu 16 ani in urma, pe 24 noiembrie 1991, Freddie Mercury murea la locuinta sa din Londra, vegheat de foarte putinii prieteni apropiati si de iubitul sau, Jim Hutton, in urma unor complicatii cauzate de SIDA. Cu doar o zi inainte anuntase public, printr-un comunicat de presa, ca sufera de “maladia secolului”, punand astfel in sfarsit capat speculatiilor de tot felul. Nimeni nu se asteptase la un final atat de rapid. Era finalul unui mare muzician, compozitor si, inainte de orice, un mare artist, original si controversat. Dar pentru care calitatea a primat intotdeauna, chiar intr-un mod scandalos pentru ceilalti. Dar mereu a fost sincer cu sine, inainte de orice.

I'm just a musical prostitute, my dear


Pentru mine si pentru multi, 24 noiembrie a insemnat si finalul Queen. Fara Freddie, nu mai poate exista Queen. Iar acum, fara Freddie si fara John, e chiar ridicol. Dar as prefera sa nu intru in astfel de controverse. Nu ma numar printre cei care au ascultat Queen inca de la inceput, am descoperit trupa tarziu, in mare parte datorita unui bun prieten si mai apoi datorita unei prietene. Era ceva cu totul diferit de ce ascultam la varsta aceea, si asa avea sa si ramana. O constanta, una dintre putinele, in preferintele mele. Si o trupa pe care o redescopar mereu, cu aceeasi fascinatie.
The bigger the better, in everything!

Dupa ce treci prin albume, live sau de studio, dupa ce vezi videoclipurile, interviurile si concertele sau documentarele lansate oficial, dupa ce iti iei eventual insigne, poze, afise si tricouri, incepi fie sa colectionezi raritati (care pot ajunge la cateva sute/mii de lire sterline pentru un vinil) fie colectionezi bootleg-uri intr-o forma sau alta. Fie ambele. Am ales a doua, in special inregistrari neoficiale live (despre care si scriu pe blog) si deja pot spune ca trupa este si mai interesanta decat in versiunea “oficiala”. Este un alt univers, cu greselile inerente, schimbarile aduse pieselor, improvizatii, sunet mai bun sau mai prost, public mai entuziast sau nu, turnee cu sute de mii de spectatori, interviuri, cover-uri. Si numai asa mi-am dat seama cat de mult mai inseamna Queen si Freddie. Un intreg univers pe care il cunosti pas cu pas si este practic inepuizabil. Pentru ca placerea descoperirii unui nou concert, a unei noi fotografii, a unui demo, nu pot fi egalate de nimic.

As fi vrut sa scriu poate ceva mai bun. Ceva mai “intelectual”. Mai artistic. Ceva mai doct. Cu siguranta ca lui Freddie nu i-ar fi placut. Asa ca ma opresc. Este 24 noiembrie 2007. Ascultati Queen, pur si simplu.




RIP Freddie...

If i had to do it all over again? Why not, I would do it a little bit differently.

23 Nov 2007

In My Defence – povestea si un cover

4 comments
Nu auzisem pana acum de trupa Avantasia, proiect avandu-l ca lead vocal pe Tobbias Sammet (Edguy). Doar ca ultima sa aparitie “Lost in Space 1 & 2” – doua discuri – are pe cel de al doilea CD un cover la In My Defence, una dintre cele mai cunoscute piese Freddie Mercury. Mai mult, unul dintre putinele cover-uri cu adevarat reusite, fara sa iti dea impresia de karaoke. Nu este – normal – la fel de buna ca originalul, dar este greu de crezut ca cineva il poate egala pe Mercury. Merita ascultata. Ca si restul albumului.

Extrasa de pe coloana sonora a musicalului Time, In My Defence este poate cea mai buna piesa solo a lui Mercury, desi nu este una dintre compozitiile sale, ci este semnata de catre Dave Clark, David Soames si Jeff Daniels. Ciudat este ca Mercury a acceptat sa cante intr-un musical, mai mult datorita prieteniei care il lega de Clark. Se stie mai putin ca partea vocala este prima versiune, prima inregistrare, iar finalul cu “Oh, help me God. Please, help me” a fost o improvizatie marca Mercury. S-a lucrat cu muzicienii oferiti de studioul de inregistrari, Mercury anuntand din start ca daca nu va fi multumit, va apela la cei din Queen. Din pacate, se pare ca a fost multumit. Este incredibil, chiar admitand ca s-a mai lucrat in studio, prelucrandu-se “asperitatile”, cat de buna este interpretarea piesei. Mai ales cand totul s-a facut “in one take”, fara reveniri si lipiri. Extraordinar.
Piesa avea sa fie lansata ca single si pe coloana sonora Time, aparand abia postum pe un material solo Mercury – The Album (1992).

Exista si o unica versiune in concert, datand din 1988. Mai exact, din 14 aprilie 1988, cand Mercury a aparut in cadrul musicalului Time, la Dominion Theatre din Londra, pentru un spectacol special, caritabil. Nimeni nu banuia ca avea sa fie ultima data cand Freddie canta live (concertul din 8 octombrie acelasi an, de la Plaça de Carles Buigas, Montjuic Park, Barcelona, a fost playback). Playlist-ul a inclus patru piese in care apare si Mercury :

01. Born To Rock'n'roll
02. In My Defence
03. It's In Every One Of Us (with Cliff Richard)
04. Time


Pana acum, aceasta raritate absoluta, esentiala pentru fanii Mercury, nu a fost lansata in nici un format pe piata. Avem din fericire, doua versiuni editate pe bootleg a primelor trei piese (Time se pare ca nu a fost inregistrata). Prima cuprinde primele trei piese, calitate foarte proasta, a doua doar prima piesa, calitate soundboard (asa ca putem spera ca intr-o zi intreaga inregistrare sa apara pe piata). Dar sa revenim la In My Defence. Versiunea live este radical diferita – atat cat se poate auzi – si ar fi intr-adevar un single interesant daca ar fi editat. Candva. Cumva. Freddie abordeaza piesa in cu totul alta maniera decat pe album, mai jos, oarecum mai “melancolic”, cu aceeasi forta pe partea de refren. Pacat ca o versiune atat de buna inca nu s-a bucurat de o aparitie oficiala.

Avantasia – cover In My Defence

In My Defence Live (din pacate calitatea este foarte proasta)

Freddie Mercury – In My Defence

21 Nov 2007

Exclusiv Wild Mango

28 comments
Noua achizitie, un tutun surprinzator de usor, destul de aromat, desi prea putin fata de ce ma asteptasem. Amestec de Burley si Cavendish, auriu si negru, taiat in panglici (ceea ce nu il face insa greu de pus in pipa), vine la plic de 50 g si cutie metalica de 100 g (am luat plic), cu un pret de 30 – 35 Ron, depinde de unde il luati. Pachetul este interesant, de un crem palid, Wild Mango scris cu rosu, doua fructe stilizate si sigla Exclusiv. Nu prea e “tropical” si nici usor de remarcat in raft, dar e OK.

Am citit review-urile altor pasionati, care se plangeau ca Wild Mango pisca la limba, nu gluma, sau ca pachetul era foarte umed. N-am patit nici una din astea, desi la un moment dat am forjat intentionat. Poate a contat si ca pachetul era destul de vechi (avea vreo trei ani), ceea ce nu a fost prea grozav. Odata deschis, se simte un vag miros de potpuriu de fructe tropicale, mai curand de ierburi sau ceai exotic. Tutunul era presat in forma de paralelipiped, in parte pentru ca se cam uscase, dar se sfarama usor. Nu a prea mers sa umplu pipa “in 3 pasi”, mai mult in doi, m-a derutat un pic fiind obisnuit cu tutunul taiat marunt. S-a aprins usor dupa “false light”, s-a fumat fara probleme, insa, cum am spus deja, aroma a fost sub asteptari, cred ca din cauza vechimii. Ma asteptam la o explozie de fructe exotice si in special de mango. Mango nu am simtit, dar fumul este placut si “rece”. Se fumeaza lent si mult, se reaprinde usor, este un tutun delicat,deloc tare, bun pentru incepatori. Nimic surprinzator.

In concluzie, nu este cel mai bun tutun aromatic pe care l-am incercat, dar este bun pentru inceput. Nu atat de tare cat sa fie neplacut, miros acceptabil spre bun, gust cam fad, pret mediu. Incercati sa luati un pachet cat mai “proaspat” – desi termenul este relativ in domeniu, altfel s-ar putea sa nu spuna nimic. Nu mai vechi de un an, ideal. M-am jucat cu el : l-am amestecat cu Sunday’s Fantasy (si pipa a avut atunci o aroma placuta), am pus cateva picaturi de whisky in tutunul pentru o pipa (a fost OK).

Bun ca experiment, dar nu cred ca cineva l-ar fuma tot timpul. Incercati-l pentru exotism. Sau alegeti ceva mai aromat. Ori un tutun mai tare, mai “barbatesc”. Presupun ca pe viitor voi incerca un Mac Baren. Sau din nou un Sunday’s Fantasy. Sunt conservator.

20 Nov 2007

Zece carti ce merita citite

28 comments
O ideea interesanta de leapsa, venita de la Maccumac (fain nume pentru un blog) : cum ar arata un top 10 al cartilor ce merita citite ? La inceput in viziunea lui Cinabru, dar promite sa o dea mai departe.

Asadar, cam care ar fi cartile ce merita citite, in numar de doar 10 ? Groaznic sa faci o asemenea selectie, ma simt ca intr-un Sophie's Choice cu specific bibliofil. Dupa mai multe liste incepute, taiate, abandonate si impreunate, am ajuns cu greu la un top 10, masacrand in carne vie. Nu sunt puse neaparat in ordinea importantei, ci cum mi-au venit in minte.

1. Biblia : nu cred ca mai trebuie spus ceva despre aceasta alegere.
2. J. D. Salinger - De veghe in lanul de secara : nu sunt singurul care a iubit enorm acest volum micut, completat de minune cu Noua povestiri si restul. L-as trece chiar ca lectura obligatorie pentru toti.
3. Mircea Cartarescu - Nostalgia : de ce nu Orbitor sau Levantul, celelalte reusite cartaresciene ? Din ratiuni sentimentale, in ceea ce ma priveste (primul M.C. citit) dar si pentru ca aici cred ca gasim in nuce tot ce inseamna azi Cartarescu. Nu am reusit a ma plictisi de Nostalgia.
4. Marcel Proust - In cautarea timpului pierdut : recunosc umilit ca mai am mai bine de jumatate din volumase de citit, dar cum nu e o lectura tocmai facila, sper sa mi se ierte. Unul dintre cele mai bune romane imaginate vreodata, dar un text epuizant si dificil. Tocmai d'aia !
5. Giovanni Boccaccio - Decameronul : am recitit de cateva ori Decameronul. De fiecare data suita de povestiri, intamplarile, stilul, personajele, aceasta imagine circulara a lumii m-au incantat, m-au fascinat, m-au facut sa rad sau sa sufar. Nu cred ca trebuie sa existe cineva care nu a citit Decameronul.
6. Miguel de Cervantes - Don Quijote : dau titlul pe scurt, si asa nu cred sa fie cineva care sa nu fi auzit de ispravile sublimului nebun intr-ale cavalerismelor, insotit de micutul si naivul Sancho Panza. Ce pagini i-a inspirat lui Miguel de Unamuno povestea cavalerului ratacitor, pentru cale rapciuga de cal era Rosinanta, pentru care un castron de barbier era un coif faimos si pretios, iar morile de vant - uriesi cumpliti.
7. Chuck Palahniuk - Fight Club : o carte mai noua, care a dat si un film pe masura (stiu sigur ca prietenul meu Iepurasul s-ar distra sa o vada aici). Manifestul unei generatii furioase, nihiliste si revoltate. O experienta de o dureroasa intensitate.
8. Friedrich Nietzsche - Asa grait-a Zarathustra : mi-e greu sa spun (nu sunt un cunoscator) cat de mult a influentat aceasta carte istoria gandirii, mereu am privit-o ca un superb poem, o utopie ce ameninta ruperea si distrugerea lumii vechi, un Supraom care nu va veni niciodata, desi este dorit.
9. Vladimir Nabokov - Lolita : una dintre cele mai stranii povesti de dragoste din istoria literaturii universale, dar e de inteles de ce a socat la prima aparitie si de ce Nabokov nu a putut-o publica decat la o editura specializata in carti pornografice de duzina. Un inceput modest pentru un succes imens.
10. 1001 de nopti : n-as putea sa spun care e editia cea mai buna, am fost nevoit sa ma multumesc cu seriile BPT (doua fura la numar), dar este unul din titlurile care m-au marcat extraordinar de mult. De la versiunile pentru copii (n-as uita niciodata cele doua volume bortosele ale lui Eusebiu Camilar) la cele "serioase", ramane o carte pentru orice varsta. Sau un ciclu ? Roman - fluviu ? Colectie ? Cate putin din fiecare ?


Cam acestea ar fi. Cu siguranta ca as gasi alte 100, sunt atatea care imi vin in minte chiar acum, dar mai bine stop. Gata. Asta e marele defect al topurilor, tot le refaci, le reiei, pana turbezi. Mai bine Cinabru se opreste aici. Asta e Top 10 carti ce merita citite. Al lui. Azi.

Dau si io cu leapsa mai departe lui Cezar Paul-Badescu, Tomata cu Scufita, Krossfire, Dedes, Mofturi de ochelarist, Pantacruel, Pas cu pas, Terorista, Whitenoise, Zmeura.
Stiu, sunt multi. Dar si cartile faine is multe. Si daca mai vrea cineva sa raspunda...
PS : Aky, pana iti termini blogul, da un comment cu lista ta. Sau iti inchiriez un post.

18 Nov 2007

Noutati la Nemira, Humanitas, Paralela 45

8 comments
Ce ar fi mai interesant din ultimele aparitii ale celor trei edituri ? Pai, Cinabru a remarcat cateva titluri (vor mai fi fiind si altele)

Editura Nemira :

Curzio Malaparte – Tehnica loviturii de stat (o aparitie pe care o asteptam de ceva timp)
Gustav Meyrink – Golem (pacat pentru Nemira ca a fost recent reeditata si in colectia Cotidianul)
Antoine Faivre - Cai de acces la esoterismul occidental (interesant ca istoric)
Alexis de Tocqueville – Amintiri (o carte necesara si surprinzatoare)
Jules Renard – Jurnal (pentru cei care il stiu doar pentru Morcoveata, va fi o mare surpriza).

Editura Humanitas :

Kurt Vonnegut - Sirenele de pe Titan (pentru fanii scriitorului este esentiala)
Lucian Blaga – Opera poetica (un titlu care a asteptat cam mult o reeditare, si pare o editie excelenta)
Giovanni Grazzini - Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini (fara alte comentarii, un titlu pe care il voi lua cat mai curand)
Andreas Hillgruber - Hitler, Regele Carol si maresalul Antonescu. Relatiile germano-romane 1938-1944 (va schimba cu siguranta multe convingeri despre subiect)
Mircea Horia Simionescu - Bibliografia generala (cred ca este cea mai buna scriere a prozatorului)

Editura Paralela 45 :

Rainer Maria Rilke – Opera poetica (in sfarsit, volumul pe care il imaginam in trecut)
Vicente Munoz Puelles – Fetisul piciorului (un roman surprinzator, nu as spune mai mult)
Adrian Majuru – Prostitutia. Intre cuceritori si platitori (alt studiu marca Adrian Majuru, unul dintre cei mai buni cercetatori contemporani)

17 Nov 2007

Haruki Murakami – Salcia oarba, fata adormita

12 comments
Cel mai recent Murakami, aparut in 2007 in seria de autor de la Polirom, a fost o dubla surpriza : este cel mai bun volum de povestiri publicat de scriitorul nipon, dar si cea mai sumbra dintre cartile sale. Practic, nu mai avem parte de nici un final fericit, sau cel putin unul fara o puternica doza de tristete, ce nu mai poate fi depasita. In scrierile aparute inainte, chiar in fata unei tragedii, eroii murakamieni reuseau sa se “salveze” in extremis, de regula prin iubire/acceptare a realitatii, si isi terminau povestea fericiti sau in cel mai rau caz impacati. De aceasta data nu mai avem optimism in “Salcia oarba, fara adormita”. Sunt eroi tristi. Cartea m-a marcat de la prima lectura prin impresia de sumbru, de dezolare, de lipsa de speranta, indiferent de cadru, actiune si personaje.

La nivel valoric Murakami mentine acelasi nivel inaccesibil multora, tocmai datorita dezarmantei si cripticei sale simplitati. Comparat cu restul marilor scriitori, cred ca Haruki Murakami isi gaseste filiatii cu alti doi mari prozatori, fiecare din alt colt al lumii : Milan Kundera si Jorge Luis Borges. Kundera, pentru ca niponul impartaseste cu acesta interesul pentru dragoste si senzualitate, viziunea pasionala si bonoma asupra relatiilor interumane si mai ales tandrul mister al erotismului. Borges, pentru economia stilistica perfect inspirata si valabila, talentul de a alege exact necesarul de cuvinte ideal pentru ca fraza sa nu isi piarda suruburile pe drum. Dar si pentru dimensiunea fantastica, introdusa cu inteligenta in naratiune, credibila. Mai mult, la Murakami fantasticul, neasteptatul, straniul devin firesti, devin “si mie mi s-ar putea intampla”. Nu stiu daca cei doi se numara printre preferatii lui Murakami. Stiu ca influenta occidentala, in special beatnicii, s-a dovedit definitorie pentru stilul sau aparte. Stil transpus perfect in volum in traducerea aceleiasi Silvia Cercheaza, dupa umila mea parere un traducator care il si intelege pe Murakami.

Dincolo de stilul egal si propriu, Murakami ramane acelasi povestas. Am avut mereu o admiratie speciala pentru cei care stiu cu adevarat sa povesteasca. Mai interesant decat orice analiza pisicologica, drama interioara sau peisaj maiestuos, mi se pare o poveste buna, bine spusa, care sa ma prinda. Ori Haruki Murakami reuseste si de aceasta data sa aiba idei interesante si, pe cat imi dau seama, originale. Totusi, asa cum se intampla si in alte cazuri, cunoscatorii cartilor sale vor avea o stranie surpriza : unele scene, teme, personaje si chiar pagini intregi se regasesc in romanele niponului, dar in “Salcia oarba…” apar adesea modificari de intriga, un alt final, alte circumstante. Nu stiu daca e un jos sau o reciclare a temelor care i-au placut. Nu stiu. Dar e interesant ca joc, te obliga sa faci legaturi si trimiteri. Fantasticul de aceasta data a capatat o pondere mai importanta, dar merge spre caracteristici kafkiene si adesea absurde, dar perfect naturale pentru Murakami. Prefer sa nu dau prea multe detalii, mai bine sa fie descoperite.

Povestirile care i-au placut cel mai mult lui Cinabru : Sarbatorita (povestea unei chelnerite cu o altfel de zi de nastere) ; Avion – sau cum vorbea singur de parca citea o poezie ; Oglinda (in spiritul din Kafka pe malul marii) ; Folclorul generatiei noastre (una dintre temele preferate pentru Murakami, anii ’60 cu tumultul lor) ; Poveste despre o matusa saraca (una dintre cele mai bune – cum ar fi sa aib o matusa saraca, cetoasa si schimbatoare, prinsa de spate ca un frate siamez ? Crezi ca ti-ar afecta viata sociala ?) ; Al saptelea barbat ; Tony Takitani (care a inspirat si o ecranizare, pe care inca nu am degustat-o, dar se aude ca ar fi buna) ; Succesul si declinul Prajiturilor Tuguiate.
Hmm, se pare ca deja am pus mult prea multe pentru a fi o lista realista. Cred ca mi-au placut toate. Dar este realmente un volum excelent. Recomandat chiar si celor care vor sa il descopere pe Murakami, pentru ca este acelasi ca in romanele sale. Lectura obligatorie pentru cei care vor o carte buna.

Nota : s-a gandit cineva ca este mai greu sa prezinti un volum de povestiri decat un roman “obisnuit” ? Prea multe personaje, prea multe fire narative, prea multe povestiri si stari, ajungi sa te zapacesti intr-un mozaic. In cazul acesta, un mozaic tare fain. Ma pierd. Dar Murakami (vorbim de Haruki si nu de Ryu) are talentul de a vine stupefiant de complex, sub armatura unor fraze simple si bine alese. Doar asta face un mare scriitor.

Lane Limited - Captain Black Royal

7 comments
Captain Black este poate cea mai cunoscuta marca de tutun de pipa in Romania, cel putin printre cei care nu isi permit sa cumpere tutun din afara, iar majoritatea au inceput sa pipeze cu vreunul dintre popularele sortimente, fie ca este vorba de Gold, White, Royal sau altul. Pretul accesibil, o oarecare reclama printre pasionati si calitatea considerata medie au facut din Captain Black un tutun popular. Oricum, e mai bun decat Tillbury.

Dintre toate sortimentele oferite de Lane Limited, am incercat doar Captain Black Royal. Hmmm… Intrebat prin anii ’90 de Gabriel Liiceanu cum a decurs intalnirea sa cu Albert Camus, Emil Cioran raspundea “Ca c’est pas bien passe”. Cam asa a fost si intalnirea dintre Captain Black Royal si Cinabru. Este un amestec de Cavendish si Black Cavendish. Pisca la limba daca tragi prea repede si infierbanta pipa, dar se aprinde usor si nu are nevoie de prea multe reaprinderi. Se fumeaza OK, aroma in camera este placuta (dar nu extraordinara), dar nu are nimic special. Unii mai malitiosi l-au comparat cu tutunul de tigara, nu e chiar asa de rau totusi. Este fad, este plictisitor, dar poate fi fumat cam oriunde. Are si o usoara aroma de vanilie, care dispare aproape cu totul cand tutunul se mai invecheste. Pe scurt, nu m-a impresionat pozitiv din nici un punct de vedere.

In nici un caz nu e o experienta memorabila. Bun cand nu aveti altceva, mai bun decat Tillbury (oaia neagra a genului), dar pasabil si mult prea scump pentru placerea si gustul oferite. De evitat, daca aveti alternative. De incercat, macar din curiozitate. Nu va va schimba viata.

Noua leapsa de la Hellene

6 comments
Asa cum i-am promis lui Hellene, raspund la ultima leapsa primita : sunt un optimist sau un pesimist ?

Spun de la bun inceput, sunt un realist. Ceea ce – tinand cont de multe din lucrurile ce mi s-au intamplat pana acum – inseamna ca sunt un pesimist moderat, cu perioade in care sunt de-a dreptul schizoid, convins ca se poate chiar si mai rau. Desi e imposibil. Detest oamenii de un optimist cretin, care ranjesc fericiti in timpul bombardamentelor nucleare. Nu suport cetatenii cu sau fara drept de vot care sunt convinsi ca traiesc intr-o reclama la pensiile private obligatorii, mai ales cand in realitate au o viata sinistru de plictisitoare. In egala masura nu imi plac nici cei care se planga tot timpul ca nimeni nu ii iubeste, nimic nu le place si lumea exista pentru a-i enerva. Daca nu mai poti, sinucide-te. Sa am liniste.

Nu ma astept niciodata la ceva bun, pentru ca stiu ca de fiecare data, oricat de bine m-as pregati, ceva nu va iesi cum trebuie, nu va fi bucuria perfecta. M-am obisnuit sa imi iau tepe, sa cada proiecte importante, ceea ce pare minunat sa nu fie la final chiar asa. M-am obisnuit sa fiu pesimist, pentru ca e singura reactie rationala in fata cotidianului. Este ceva normal ca cineva sa piarda macar in parte. Si firesc este ca de multe ori sa fiu eu. Se spune ca asta te intareste si te modeleaza interior.

Asadar, sunt un realist/pesimist. Cam asa ceva.

Rowan Atkinson – Welcome to Hell

0 comments
Unul dintre cele mai bune momente Rowan Atkinson, aflat de aceasta data in rol de Diavol. Imi aminteste ciudat de mult de un moment similar cu Toma Caragiu, doar ca se simte fireasca diferenta intre umorul britanic si cel romanesc. Din fericire, calitatea este superioara in ambele cazuri. Iar pe Diavol nu-l mai cheama Mephisto. Il cheama Toby.

Rowan Atkinson – Welcome to Hell

Memoria.ro - istorie si istorii

3 comments
Unul dintre cele mai bune site-uri romanesti : www.memoria.ro. O uriasa arhiva, in principal de istorie orala, dar nu numai, una dintre cele mai reusite si valoroase initiative culturale. Site-ul reuneste in principal interviuri, memorii, pagini de jurnal, documente si corespondenta, analize sociologice, marturii, alaturi de prezentari de carte din domenii similare, de la sinteze si analize istorice la antropologie culturala, memorialistica, monografii si biografii. Totul este completat de galeria multimedia. Site-ul are si un motor de cautare dupa cuvinte cheie, materialele sunt ordonate cronologic, pe perioade, unele fiind deja publicate in volume, altele inedite. Sunt fascinante interviurile, multe avandu-i ca protagonisti pe oameni care au trait istoria secolului trecut cu toate dramele si bucuriile ei, de la razboaie la regimuri politice, de la petreceri la doliu, de la sperante si utopii la realitati adesea socante.
Un site extraordinar, unul dintre site-urile preferate de Cinabru, recomandat nu doar celor pasionati de istorie si mai ales de istorie orala, dar si oricui vrea sa petreaca niste ore bune pe net, de aceasta data cu folos. Recomandat tuturor.

13 Nov 2007

Sfintii inchisorilor – Vasile Militaru

4 comments
Cezarina Barzoi si Ionut Baias continua pe HotNews.ro serialul dedicat “sfintilor inchisorilor” cu episodul dedicat lui Vasile Militaru, un poet astazi uitat, dar foarte prezent in paginile publicatiilor interbelice de dreapta (unde semneaza adesea si cu pseudonimul Radu Barda). Apropiat de Miscarea Legionara (a publicat insa foarte mult si in presa nelegionara, dar de dreapta), s-a remarcat in epoca printr-un lirism cu puternice accente crestine si militante, fiind unul dintre cei mai populari poeti ai perioadei interbelice. In 1938 si-a reunit o parte din poeziile legionare in volumul Temelie de veac nou. O voce aparte, poate nu cel mai bun poet al secolului trecut, dar cu siguranta unul care merita sa fie reeditat macar partial.

Vasile Militaru: "In poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul"

11 Nov 2007

Targul GAUDEAMUS : 21 – 25 noiembrie 2007

2 comments
In perioada 21 – 25 noiembrie 2007, la Romexpo, va avea loc editia a 14-a a Targului International GAUDEAMUS, organizat de Radio Romania. Biletul de intrare costa 3 Ron, si este si bilet pentru Tombola Gaudeamus (daca intereseaza pe cineva, tinand cont ca premiile nu sunt carti). Au acces gratuit elevii, studentii, pensionarii, membrii uniunilor scriitorilor, cadrele didactice.

Program : miercuri – vineri intre 11.00 – 20.00
Sambata intre 10.00 – 20.00
Duminica intre 10.00 – 16.00

Aici veti gasi mai multe informatii, lista editurilor participante, detalii. Cam atat. Cinabru se pastreaza pentru targul de vara, indiferent ce nume va avea pana la anul.

A murit Norman Mailer

0 comments
Aflu din presa ca Norman Mailer ne-a parasit, la varsta de 84 de ani, dupa o biografie si o cariera ce numai conventionale nu pot fi numite. Mailer nu s-a numarat niciodata printre preferatii mei, nu l-am citit cu atentia si pasiunea pe care poate le merita, asa ca nu mi s-ar parea corect sa vorbesc eu despre cartile sale. Mai bine sa o faca cei priceputi.

Imi pare rau ca a mai plecat un mare scriitor. Atat. Si cu toate excentricitatile si nebuniile sale, sunt sigur ca acum este undeva unde este mai bine. Macar el a lasat ceva in urma.

10 Nov 2007

Cinabru la Kilipirim

5 comments
Am ajuns vineri seara, mai mult din curiozitate. Era prima data cand mergeam la Kilipirim, din diverse motive am ratat primele editii. Prima impresie : destul de OK. Spatiul putin prea mic totusi, dar aspectul era foarte relaxat, mai mult o intalnire informala, departe de staiful targurilor de carte traditionale. Standuri foarte simple, destul de mici, si foarte aglomerate. Foarte aglomerat si foarte cald, desi ma asteptam ca vineri seara sa fie mai liber. Practic, la editurile mai cunoscute era ca in episodul Soup Nazi din Seinfeld (puristii sa ma ierte daca nu e titlul exact) : stateai in rand, iti luai cartea dorita din zbor, ajungeai sa o platesti (ideal cu suma exacta), o puneai in punga si pa. Sau stateai din nou la coada. La etaj puteai sa cumperi si monezi, insigne, bancnote (de toate felurile), ceva muzica, poate si altele (n-am stat sa vad). Editurile clasice pentru un targ de orice fel – Polirom, Humanitas, Tritonic, Paralela 45, Univers, Pro, Trei, Litera si altele. Carti la reduceri – lichidari de stoc (Polirom avea inclusiv Sorin Stoica si Claudia Golea la 5 Ron) si succese de librarie, cu 10-30 la suta mai putin.

O nota aparte a fost standul unei edituri masonice (sau cam asa ceva, nu am retinut spre rusinea mea numele), cu cateva zeci de titluri pe domeniu, la preturi extrem de tentante.


Si ajungem la esential. Reducerile nu au fost foarte mari la carti – cam 10 – 30 la suta – cu exceptia lichidarilor de stoc (3-5 Ron). Muzica era redusa chiar la jumate, o moneda destul de comuna (din ce mi-am dat seama) era 2-3 Ron, la bancnote nu m-am uitat. In esenta, destul de bine si reusit ca atmosfera, foarte placut, foarte relaxat. Daca era si spatiu mai mare… A fost placut. Cred ca voi merge si la urmatoarea editie.

Nota foarte speciala (ce mi-am luat) : Veronica A. Cara – Petrecere cu mama (Polirom) ; Sorin Stoica/Zoltan Rostas – Televizorul in “micul infern” (Tritonic) ; Haruki Murakami – Salcia oarba, fata adormita (Polirom).

9 Nov 2007

Demonoid – RIP

3 comments
In ultimele luni popularul tracker de torrente s-a purtat ca un personaj din Return of the Living Dead : a fost inchis, a inviat, a fost mutat, a fost iar online, a cazut, si-a revenit, s-a facut mentenanta, iar a tupait in sus. Numai ca de aceasta data, dupa ce scrie aici, s-a cam terminat. Definitiv. Mesajul peste care dai este suficient de clar :
The CRIA threatened the company renting the servers to us, and because of this it is not possible to keep the site online. Sorry for the inconvenience and thanks for your understanding.

Unele voci spun ca Demonoid va reveni totusi, la un moment dat. Putin probabil. Si chiar daca se intampla, o sa cada iar. Vin vremuri grele. M-am resemnat. Desi presupun ca cel putin saptamanal voi mai incerca sa incarc site-ul. Ca atunci cand esti tentat sa suni o iubita care te-a parasit. Demonoid – Game Over.

Mircea Horia Simionescu la Humanitas

0 comments
Editura Humanitas a lansat seria de autor Mircea Horia Simionescu, primele trei titluri fiind Bibliografia generala, Breviarul (Historia calamitatum) si Toxicologia sau Dincolo de bine si dincoace de rau. Este un autor pe care il respect, fara a-l iubi, dar initiativa celor de la Humanitas este laudabila. Sper ca vor urma si alte serii de autor de acelasi gen. Este nevoie. Si ceva imi spune ca nu vor duce lipsa de cititori.

7 Nov 2007

Nanarland – site-ul filmelor atat de proaste…ca ne plac

3 comments
Nu obisnuiesc sa recomand site-uri, pentru ca nu stau sa le caut. Dar de aceasta data voi face o exceptie : Nanarland. Le site des mauvais film sympatiques. Tradus grosolan, site-ul filmelor proaste simpatice. Filmele de categorie B spre Z, filmele care in cel mai bun caz erau lansate direct pe video, in putine exemplare, astazi foarte cautate de colectionarii maniaci. Filmele cu ninja si zburatori, cu Hwang Jang Lee si Bruce Li, cu extraterestri din plastic si zombie care isi pierd machiajul, cel putin un strop de nuditate, efecte speciale reciclate, regizori care par sa-si bata joc de tine, actori infioratori, vechi vedete scapatate si frumuseti astazi uitate.

Pasionatii vor recunoaste aici filmele pe care le-au vazut in copilarie/adolescenta/mai tarziu, dar niciodata nu le-ar putea aduce intr-o discutie de cinefili. Sunt atat de tampite – majoritatea – incat le revezi cu drag. Dar tot asa, in secret. Sunt si filme mult mai cunoscute, care au avut chiar succes de box-office si au devenit chiar filme-cult (precum Evil Dead sau creatiile lui Ed Wood), dar pot fi incadrate lejer la filme cheesy, filme tampite, filme ridicole, filme aberante. Filme delicioase. Sunt filme franceze, germane, italiene, americane, filipineze, japoneze, chinezesti, ce mai, se pare ca intreaga lume a facut filme de gen. Romania nu am gasit-o, desi la prima strigare am avea niste titluri.

Mda, este chiar afisul original pentru versiunea franceza a filmului Shaolin provoaca Ninja. Cult-clasic. Sursa : Nanarland

Dincolo de stralucirea premierelor oficiale, de premii, salarii de milioane de dolari, statutul de superstar, conferinte de presa, straluci si lipici, exista mii de filme care apar si dispar rapid, fara a lasa prea multe urme, fie ca este vorba de drame, de comedii erotice, de filme violente, filme de actiune, filme de groaza. Sunt grosul cinematografiei mondiale. Si asa au fost de la inceput. Cele mai multe sunt creatii obscure, greu sau imposibil de gasit, dar tocmai asta le face interesante.

Fiecare pelicula are cel putin o prezentare, bine scrisa, poze – scene din film, afise, coperta casetei – informatii despre actori – prezentati in amanunt in alta sectiune. Si chiar daca nici nu ai auzit de film, prezentarile iti starnesc curiozitatea. E o istorie alternativa a industriei cinematografice, a filmelor uitate sau cele de care, in cel mai bun caz, radem. O istorie in lucru, dificil de facut, pe care doar un maniac frumos ar duce-o la capat. O idee generoasa si, pentru Cinabru, superba.

Dar cand ai titluri gen Atomic Cyborg, Mondo Cannibale, Ninja vs Bruce Lee, Infermiera di Notte, Black Samurai, Ninja Condor 13, Virus Cannibale, Mission Suicide : Strike Commando 2, Superman le diabolique, etc, etc, etc… Un IMDB pentru filmele de gen pare obligatoriu. Un site superb, dupa mine. Recomandat. Pentru ca ar fi pacat sa se piarda, fie si pentru umorul involuntar al majoritatii creatiilor recenzate.

Simteam nevoia de culoare...

5 comments

HEY, VISITOR ! WOULD YOU LIKE A BALOON ?
WE ALL FLOAT HERE...
YOU WILL TOO...

6 Nov 2007

Premiile Goncourt

8 comments
Cinabru afla din Cotidianul ca s-au decernat premiile Goncourt, iar castigatorii sunt Gilles Leroy, Daniel Pennac si Olivier Germain-Thomas. Iertare, dar spre rusinea mea nu am auzit decat de al doilea, care a fost premiat pentru volumul "Chagrin d'ecole", ce prezinta cica experientele sale deloc placute din perioada scolii. Interesant. Chiar tentant.

5 Nov 2007

Sfintii Inchisorilor – Radu Gyr

2 comments
Un episod indelung asteptat al serialului “Sfintii Inchisorilor”, semnat de Ionut Baias si dedicat unuia dintre cei mai mari poeti romani, Radu Gyr, in egala masura un intelectual de elita, un redutabil si acid gazetar, un talent greu de egalat si un membru marcant al Miscarii Legionare. Cel mai important poet al inchisorilor, cu o dramatica biografie prezentata in detaliu pe HotNews.ro, ramane un simbol al culturii romanesti autentice si un simbol al rezistentei anti-comuniste. Si pune in alta lumina, prin multe din faptele sale, imaginea clasica, negativa, a “legionarului”.

Radu Gyr-poetul care l-a coborat pe Iisus in celula

Deadly Friend (1986)

0 comments
Regie : Wes Craven
Scenariu : Bruce Joel Rubin
Distributie : Matthew Laborteaux, Kristy Swanson, Richard Marcus

Vad ca pe forumurile si blogurile pasionatilor genului, Deadly Friend, creatie putin cunoscuta a lui Wes Craven – celebru pentru seria Nightmare on Elm Street sau pentru The Hills Have Eyes – a luat note destul de mari, cronici pozitive, laude, entuziasme. Inca nu am inteles de ce. Este firesc, fiind fan Wes Craven, sa il aperi din toate puterile. Mai ales daca esti cu totul pasionat de horror-uri. Insa Deadly Friend este un pic prea cheesy, prea inclinat spre comedie involuntara si prea plictisitor pentru a fi revazut. Cu atat mai putin pentru a fi apreciat. Pentru ca nu am gasit in Deadly Friend prea mult Wes Craven. Sau prea multa actorie. Ori efecte speciale prea reusite.


Pacat, pentru ca povestea avea potential, desi sunt destule clisee : tanarul genial si pasionat de stiinta, care se muta intr-un nou cartier, alaturi de mama sa si robotul vag umanoid BB (arata ca un mixer pe rotile, cu beculete). Nu conteaza ca pustiul inca trebuie sters la nasuc, a reusit sa construiasca un robot care invata singur de la o zi la alta si devine tot mai uman si mai inteligent. Mai mult, se descurca lejer cu cele mai dificile tehnici si echipamente si ajunge chiar sa faca o operatie pe creier, in premiera mondiala. Firesc sa aiba si un prieten in care sa aiba incredere, fata din casa de alaturi, Samantha (Kristy Swanson ) descrisa plastic drept posesoarea de “great tits”, abuzata periodic de tatal psihopat. Normal ca BB, robotul genial, este distrus in seara de Halloween de una dintre vecinele din cartier – interesanta adunatura de nevrotici si isterici – “fusilat” cu trei incarcaturi de calibrul 12. La putin timp dupa aceea Sam este si ea ucisa de tatal abuziv, asa ca solutia este simpla si ireala : eroul nostru ii fura corpul aflat in moarte clinica si ii implanteaza un cip, un “creier de robot”. Normal ca Samantha, odata obisnuita cu noua ipostaza, devine robotul ucigas si se razbuna pe toti cei care au ranit-o in vreun fel, de regula omorandu-i brutal. In final, incercand sa il protejeze pe creator, este si ea ucisa de “za cops”. Banal si melodramatic. O idee ok, tratata superficial, jucata prost, desi regizata mediocru.
Ce mai salveaza filmul : Sam are “nice tits”, robotul BB e amuzant, cele cateva omoruri sunt relativ sangeroase, o minge de baschet poate fi folosita si pentru a zdrobi un cap (desi se vede clar ca este un model din plastic, bazat probabil pe un pepene). Cam atat despre calitatile pozitive.

Nu este cel mai bun film Wes Craven. Este cel mult mediocru, cheesy si adesea ridicol, fara sanse de a deveni un film-cult, dar interesant de vazut daca iti plac horror-urile din ’80 sau Wes Craven. Altfel, MBL.

2 Nov 2007

J.L. Carr – O vara la tara

0 comments
Nu voi vorbi prea mult despre numarul 47 din colectia Cotidianul de literatura. Nu prea mult, pentru ca nici “O vara la tara” de J.L. Carr nu este un roman masiv, ci mai mult un mini-roman sau o nuvela extinsa. O citesti repede, nu iti va schimba viata, dar nici nu vrei regreta timpul folosit pentru ea. E un timp in mare parte castigat. Si in plus, cat dureaza sa citesti o suta si un pic de pagini ? Mai ales ca stilul lui Carr este extrem de placut, de “britanic” si adaptat subiectului. Povestea nu este foarte originala, dar nici banala : un tanar veteran de razboi, restaurator de picturi murale, care ajunge in biserica unui straniu orasel, pentru a restaura pas cu pas o misterioasa opera de arta, a unui artist anonim.

Ceea ce parea doar un mod de a se intretine pentru un pierde-vara ce inca nu depasise ororile conflagratiei, devine o cautare febrila a sensurilor si misterelor ascunse de anonimul artist, cu sute de ani in urma, intr-o banala pictura dintr-o biserica uitata, dintr-o localitate ce nu apare pe majoritatea hartilor. Carr reuseste excelent sa redea tocmai obsesia tanarului pentru ceea ce descopera, de la primele zile cand se adapteaza treptat personajelor surprinzator de vii pana la perioada in care lucreaza fascinat, cuprins de ceea ce vede, pas cu pas, uitand de ceea ce il inconjoara, de faptul ca trebuia sa fie o simpla munca, de faptul ca si-a ratat poate marea iubire.

Intr-un mic roman, Carr pune inteligent in chestiune conditia si mai ales daimonul care il tortureaza pe artist, fortandu-l sa se rupa de lume – in acest caz de micuta comunitate care incepuse sa il accepte si mai ales de femeia, tanara si frumoasa, care ar fi putut insemna atat de mult. Insa Tom Birkin, eroul nostru, desi abia schitat de autor (suficient pentru a sustine narativ scrierea), se pierde pe sine in cautarea indiciilor. Care este adevaratul mesaj al picturii ? Cine a fost artistul anonim ? Care sunt indiciile si ce inseamna fiecare ?

Carr spune ca a fost inspirat de Thomas Hardy. Mi se pare mai curand un Somerset Maugham sau un Sherwood Anderson aici. Hardy are alt ritm, are rasturnari spectaculoase de situatie, are un control absolut al actiunii careia ii imprima adesea o tenta surprinzatoare. Carr este mai egal, mai linistit, personajele nu intra in situatii exceptionale, ci doar in situatii care le depasesc, dar usor de stapanit de alti oameni. Birkin nu este un Andrei Rubliov, nu are superba intuitie a operei de arta, desi ii simte tremurul, ii aude murmurul si vrea sa inteleaga. Mi s-a parut ca fatalmente trece pe langa sensul intreg, preocupat de detalii, ratand atat transcendenta artistica, dar si cea sentimentala. In final, a aflat ceea ce isi dorea, sau aproape, dar a pierdut orice altceva. A trecut printr-o experienta, dar nu a fost pe cat de fertila s-ar fi putut.

Nu e o carte rea, e o carte buna, dar nu o capodopera. Merita. Greu de spus daca va fi recitita de cineva. De bunavoie.

1 Nov 2007

Placerile vinovate ale lui Cinabru

16 comments
Cum a plecat Cinabru la cumparaturi cu Cinabra. Ce a vazut el acolo, ce si-a gasit si de ce ii este rusine sa recunoasca.

Cinabru detesta sa mearga la cumparaturi. Cinabru detesta foarte multe alte lucruri, dar sa se plimbe printre sute de bipezi, sa se inghesuie printre rafturile multicolore, sa alerge ca disperatul ba intr-o parte, ba in alta si la final sa care sacose pana capata brate de gibon – iata ceva insuportabil. Dar cum cei doi pui de Cinabru nu pot fi inca atasati de o vaca, pentru a se hrani natural, Cinabra si Cinabru trebuie macar lunar sa mearga la hipermarket, dupa lapte praf, scutece si restul. Din lumea celor casatoriti si cu copii…. Sau si mai potrivit “Din suferintele tanarului tata”.

De regula este abandonat cu doua cosuri doldora la raionul Cultura/Bagaje, unde sta si arunca ochii peste ce au mai adus pentru culturalizarea maselor. Aici se gaseste Povestea Povestilor alaturi de Aladdin si Basmele Fratilor Grimm (in treacat fie spus, nici ele prea sanatoase). Aici vin gospodinele sa caute substitute in imagini colorate pentru vietile lor fantastice ; aici mai ajunge cate un ratacit care nu stie ce cauta ; aici te pocneste cate unul cu cosul cand te uiti printre rafturi, de-ti vine sa-l inviti intr-o calatorie peniana. Dar tot aici poti sa ai surpriza sa gasesti un Bukowski, un Celine, un Kundera. Alaturi de cum sa ne traim viata perfecta, cum sa-ti dezvolti liderul din tine, cum sa faci leucemie in zece pasi simpli.

Si tot aici, lasat nesupravegheat, Cinabru se plictisea printre rafturi. Dar cum i se promisese o cutie noua de tutun, era cuminte ca Tom Sawyer la scoala de duminica. Si tocmai cand aprecia rotunjimile seducatoare ale unei duduite, Le-a vazut. Pe ele. Toate.

Insert : pentru cei care ati ajuns mai tarziu pe aici, Cinabru este un bibliofil mizantrop, cu multe pasiuni care nu reclama compania altora, colectionar de colectii, care citeste doar carti elitiste, asculta muzica la fel si se indoapa cu filme de arta, cat mai necunoscute maselor. Asta e imaginea pentru cucerit fetele. Asortata cu o pipa doldora. In realitate, odata singur, Cinabru se mai uita la filme de kung fu din ’70 – ’80, asculta mult black metal si cand prinde timp citeste si carti mai putin zdrobitoare. Are multe secrete si placeri rusinoase, dar dintre carti cea mai cea ramane The Man. Stephen King. N-am inteles niciodata de ce dracului imi place asa mult, dar imi place. Si-l citesc cu delicii. Salem’s Lot, Carrie, Christine (inca preferata), Misery, carti pe care le stiu pe dinafara si le tin la loc de cinste. Spre rusinea mea. Iar aici gasisem It si Pet Sematary (ma rog, Cimitirul animalelor). La reduceri. La vreo 50 la suta din pretul initial si piperat.
Dupa o scurta negociere, ati vrea sa aflati ca Cinabru si-a cumparat ultimul Murakami, pentru a-l citi si a-l recenza pe aici. Asa ar fi trebuit sa faca. Cinabru si-a luat Stephen King, renuntand chiar la tutun. De pipa. Din care mai are doar un pic.

Atat de fericit a fost, ca la iesire, vazandu-i ranjetul pseudo-senzual si inimitabil infantil, Cinabra a declarat a jale :

“Sa vad cum ma imbrac atunci cand ma va intreba Turcescu de ce sotul meu l-a impuscat pe presedinte”.

Asa ca asta este. Mi-am luat Stephen King. Doua. In loc de Celine. Sau Murakami. Sau Corespodenta lui Kafka. Sau Camus. Asta sunt. Cum sa ne maturizam in zece pasi simpli. Si stiti ce ? Cinabru happy !!!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This