30 Jan 2008

Brian May – Back To The May & Powell

0 comments
“Back to the May & Powell” este o inregistrare incompleta, de calitate aproape excelenta, a concertului sustinut de Brian May la Imperator's Club, Rio De Janeiro, Brazilia, pe 9 noiembrie 1992. Exista si alte doua versiuni de o calitate aproape egala, dar mai complete, din pacate destul de rare. Concertul face parte dintr-o serie de cinci spectacole sustinute de Brian May in America de Sud, in noiembrie 1992, oarecum o repetitie pentru viitorul turneu care avea sa il duca in SUA, Europa si Japonia. Insotit, asa cum era de asteptat, si de Cozy Powell si Spike Edney, cu care cei de la Queen colaborasera foarte bine.

La mai putin de un an de la moartea lui Freddie si dupa succesul inregistrat cu Freddie Mercury Tribute, Brian May – care fusese din start bine primit ca artist solo – incepea un nou turneu, playlist-ul fiind alcatuit din cateva piese Queen – Tie Your Mother Down, 39 (intro), Hammer to Fall, Now I’m Here, Love of My Life – si piese solo. Intre cele doua categorii avem Too Much Love Will Kill, inregistrata de Freddie pentru The Miracle, lansata practic de Brian May la Tribute si care urma sa apara abia in 1995 pe Made in Heaven. Sigur ca piesele Queen suna cu totul altfel in varianta Brian May, care are o voce cu un timbru aparte si o voce fara forta lui Freddie, dar tocmai din aceasta cauza merita ascultate. Si cum calitatea este aproape excelenta, fiind versiunea transmisa la radio, este pacat ca nu avem o versiune completa. Din pacate lipsesc si majoritatea comentariile dintre piese., dar chiar si asa pentru fanii Queen este un document audio interesant.

Concertul de pe 9 noiembrie 1992 incepe clasic pentru Brian May, cu The Dark (banda), urmat de Back to the Light, intr-o versiune interesanta, mai buna decat cea de pe album, si piesa mea preferata, Driven By You, desi de aceasta data nu este prea reusita (in continuare cea mai buna varianta live mi se pare Live at the Brixton Academy). Tie Your Mother Down este la nivelul Queen, si May reuseste si vocal sa sustina onorant o partitura dificila, desi se simte lipsa lui Freddie. Insa improvizatiile de chitara folosite de May sunt foarte bune. Este straniu sa asculti piese Queen in interpretarea sa, si este in acelasi timp admirabil cum le-a modificat pentru a le adapta vocii sale. Foarte buna piesa, urmata de Love Token, compozitie care nu mi-a spus niciodata nimic.

Brian May, dupa ce incearca sa vorbeasca publicului “Please excuse my broken Portuguese.” Dupa alte cateva cuvine in portugheza, incepe Love of My Life, una dintre piesele cu un succes imens in America de Sud (si nu numai). Sigur, nu este Freddie – senzatia ca lipseste ceva ramane – dar este OK, mai ales cu participarea publicului. Alta voce, alta interpretare, acelasi May. Urmeaza 39 (doar intro-ul) – “This will probably sound even nicer if it’s in tune, but nevermind. One, two, three”, chiar mai “folksy” decat pe album sau in vechile concerte Queen, dupa care vin Let Your Heart Rule Your Head (prea country pentru mine) si piesa de rezistenta a oricarui concert May : Too Much Love Will Kill You.

De ce o piesa ca aceasta nu a fost inclusa nici pe The Miracle, nici pe Innuendo, ajungand sa fie mai cunoscuta in varianta Brian May decat in cea Freddie Mercury (pana la Made in Heaven), ma depaseste. Sincer. Dar la fel de greu imi este sa aleg intre cele doua versiuni, ambele sunt exceptionale, dar si total diferite, desi vorbim despre aceeasi piesa. In varianta Freddie, TMLWKY are forta si o intensitate incredibila, dar in varianta Brian May, mai ales in concerte, castiga enorm prin sensibilitatea timbrului ceea ce pierde ca putere. Sigur, May nu este o vocal extraordinar, dar stie sa isi interpreteze foarte bine propriile compozitii, intre care si aceasta. Cea mai buna piesa din concert, cu siguranta.
La Now I’m Here se simte ca May nu poate sustine si partea vocala, desi chitara suna incredibil, pentru ca nu are puterea lui Freddie, asa ca este o versiune mai “soft”, continuata insa cu o surprinzatoare versiune live a piesei Hammer to Fall, excelenta. Ciudat cum May a reusit mereu sa cante Hammer to Fall la nivelul versiunii Queen.
Few years ago we made an album called Starfleet. Well, half an album really and this song was like, was an epitomy at that time. It goes like this”. Let Me Out, ultima piesa a concertului, foarte bluesy si tocmai de aceea foarte interesanta. Final.

Piese :

01. Intro: The Dark
02. Back To The Light
03. Driven By You
04. Tie Your Mother Down
05. Love Token
06. Love Of My Life
07. '39 / Let Your Heart Rule Your Head
08. Too Much Love Will Kill You
09. Now I'm Here
10. Hammer To Fall
11. Let Me Out

Concluzie : un concert solo Brian May interesant, de calitate foarte buna, din pacate incomplet. Merita ascultat fie doar pentru a auzi cum suna piesele Queen in interpretarea lui Brian, dar si pentru Driven By You sau Back to the Light. Brian May nu are o voce puternica, se simte oboseala in scurt timp, dar timbrul usor de recunoscut si mai ales chitara fac din concertele sale inregistrari recomandate. Lipsesc cateva piese, dar restul merita atentia. Pentru fanii Queen.

28 Jan 2008

Snapshot

6 comments

Some people never go crazy. What truly horrible lives they must lead.

Charles Bukowski

27 Jan 2008

In programul viitor : Biserica Satanista din Romania

113 comments
Nota : acest text este un pamflet. Ca sa nu mai existe vorbe. Imi pare rau ca a trebuit sa pun asa ceva la inceput, dar m-am convins ca este nevoie.

Recent, o persoana a carei parere nu conteaza m-a acuzat de satanism. Satanistule. Pentru multi observ ca este o insulta cumplita. Nu si pentru mine. Mi-am dat seama ca m-am ciocnit de acuzatia asta de multi ani incoace. M-a amuzat. Inca din vremea in care ma salutam cu putinii prieteni cu Hail Satan, Caine de crestin sau Ave Sathanas. Mori in chinuri, caine de crestin. Asta era ceva uzual. Nu eram neaparat satanisti, dar nici crestini nu se putea spune. Nici nu era ceva prea grav, poate cam mult teribilism, dar ne simteam bine. Si liberi. Pe urma si-a pierdut din farmec. Mai ales dupa ce Slayer incepuse sa stranga 100 de dolari, ca ne spusese cineva ca atat costa inscrierea in Church of Satan. Pe banii astia primeai legitimatie de membru – cu cap de tap si un exemplar din Satanic Bible. Cred ca a strans vreo 20 de dolari, pe care i-am baut. Impreuna. Asa s-a terminat aventura satanista a grupului. Sigur, si ascultam mult black metal. Ca sa aflam ca si Queen sunt satanisti. When we were kids, when we were young, things seemed so evil, you know…



De atunci suntem oameni seriosi. Oarecum. Si n-am avut cosmaruri, nu ne-a vanat Al cu Coarne, nu avem mustrari de constiinta. Si nici nu mai ascultam prostiile debitate de omuletii cu erectii de constiinta religioasa. Mi-am dat seama repede ca religia unei persoane nu e o garantie a calitatii. Am cunoscut atei sau satanisti exceptionali, dar si crestini sau musulmani anosti.

Asa ca m-a amuzat ultima stire pe subiect. De cateva zile (saptamani chiar) circula zvonul ca onor comunitatea satanista din Romania ar urma sa intre in legalitate, infiintand indelung asteptata (de unii) Biserica Satanista din Romania. Eventual BSR, nu ? Ca ar fi pregatit documentatia destinata Secretariatului de Stat pentru Culte, ca ar avea suficienti adepti pentru a indeplini conditiile legii, ca si Biserica Mama din SUA ar arde de nerabdare sa deschida o filiala (asa e corect ? ) aici, ca BOR ar fi declarat prin purtatorul de cuvant ca i se imbrehane de intreaga poveste. Si de aici explozie de revolta pe bloguri si forumuri, crestini inversunati care ameninta ca vin cu gasca de la bloc si ii sparg pe pletosii de rochisti (alt stereotip fascinant), amenintari cu iadul si focul vesnic, implorari spre Isus si compania sa termine cu pacatosii, promisiuni de exterminare din partea unor cu certe probleme sexuale. S-au facut referiri la mirobolantul raport SRI pe subiect. Si toate celelalte. Articole cu amenintarea satanista, povestiri induiosatoare cu fosti satanisti traumatizati de ritualuri cumplite si slujbe negre, lideri de opinie indignati. Ultima capodopera a genului a aparut aici. Cica satanistii din Romania ar avea si site, destul de vizitat. Si iar blesteme , amenintari, imprecatii si posibile violente. In spirit tolerant si democratic. Ceea ce iar e foarte grav. Ca de asta nu mergea Romania, ca venea astia cu dracii. In concluzie.

Din ce a aflat Cinabru pana acuma, cei care tin site-ul in cauza nu ar fi in legatura directa cu Church of Satan din America, aflata oricum in degringolada de ani buni, dupa moartea fondatorului Anton LaVey, de fapt Secretariatul de Stat nu a primit nici un act oficial de la ei, ca nu sunt prea multi interesati, ca de fapt ei sustin ca si LaVey satanismul “modern”si nu ala imaginat de jurnalistii bravi, cu eviscerari de pisici, ruperi de cruci si shaorma din carne proaspata de prunc. Iar site-ul in cauza, in afara articolelor si cartilor traduse sau direct smenate de la site-ul mama, e un fel de hifaiv pentru emo, pseudo-blackisti, imberbi cu drame acneice, neintelesi fara viata sexuala in doi. Si tot asa. Sigur, gasesti LaVey, Crowley si restul, mai citesti articole aparute in publicatiile lor, ceva prezentari sutite ale demonilor (din Collin de Plancy) ceea ce poate fi interesant. Dar cam atat.

Nu o sa spun acum ca Anton LaVey nu a fost un tip destul de interesant, chiar daca nu prea original. Dar poate trebuie sa mergi direct la surse. Mereu l-am vazut ca pe un tip care a incercat sa protesteze intr-un mod aparte. Impotriva a tot. Cat a crezut el in toata povestea cu Church of Satan si cat a fost placere data de expunerea mediatica, adesea isterica, e greu de spus. Clar i-a placut sa fie controversat si sa scandalizeze. Plus ca pica adoratia supusilor, amesteca ceva magie, pica sex gratis, si te dadea si la televizor. Sau in ziare. Ca a creat ceva destul de interesant, ca a atras niste omuleti pe langa el si a inflamat imaginatia tuturor pustilor cu Cradle of Shit , nu poate fi contestat. Ca in timpul vietii a avut destui adepti mai importanti, ca a readus in atentie niste texte oculte si ezoterice deloc de neglijat, ca ideile si “slujbele” sale au prins, este iarasi adevarat. Dar cine sta sa mai si citeasca ce vrea omul in Satanic Bible si restul cartilor, vede ca intre satanismul “modern” si satanismul imaginat de credinciosii partii adverse sunt diferente destul de mari. Chiar de esenta. Si, la o lectura atenta, ideile COS nu vor fi fiind foarte originale, LaVey va fi copiat de ici si colo, dar sunt cat se poate de frecventabile. Si mai logice decat altele. E pana la urma un “umanism extrem”, cum gasisem intr-un coment, in care Satan nu mai este ala negru ce rasufla fierbinte, ci doar o idee, Dumnezeu nu exista, e doar un concept, binele si raul sunt extrem de practice, si trebuie sa faci totul pentru a-ti fi bine, cat timp nu ii lezezi pe cei care nu merita asta, fara sa ierti si sa uiti. Adica un satanism fara Satan ala de-l stiam noi de la biserica. Respecti si esti respectat, esti atacat si ii rupi capul, ti-o tragi cu cine vrea sa si-o traga cu tine, nu faci rau unui copil sau animal, te dezvolti pe tine si ii depasesti pe ceilalti, incercand sa fii cel mai bun, mai faci daca vrei un mic ritual. Cresti si te perfectionezi ca fiinta, departe de limitarile impuse de crestinism. Cam astea ar fi ideile. Frecventabile, logice si chiar atragatoare pentru unii. Hai sa renuntam la toti zeii, sa devenim proprii nostri zei si sa mergem mai departe. Fiecare, responsabil pentru sine si doar pentru sine. Cam asa ceva, grosolan de pe scurt. Merita citit, fie si pentru simpla curiozitate. Desi Biblia Satanica, la fel ca si Mein Kampf, este o carte destul de plicticoasa, si nu pricep nici acum cum de astfel de carti reusesc sa inspire o ideologie/credinta/religie (spuneti-i cum vreti). Poate sunt eu cusurgiu.

Ca o sa apara o Biserica Satanista in Romania, una “pe bune”, ma indoiesc foarte ca se va intampla. Intre cativa pusti cu prea multe mp-uri cu Satanic Infernal Evil Dark Black Death Metal si cei care pot sa puna asta in practica, e o diferenta imensa. Dar daca ar aparea un comitet – sa-i spunem asa – care sa incerce asta, io i-as sprijini fara ezitari. Adica as semna o eventuala lista, nu m-as deranja la mai mult. Ca doar democratic este sa ii respecti celuilalt dreptul la libera exprimare, libertatea credintei, chiar daca nu iti convine, atat timp cat este in limita legii. Iar eu, pe cat posibil, cred si in democratie.

Iar daca altii au dreptul, mi se pare normal ca si COS sa aiba. Si cum Church of Satan este mai curand un sistem de gandire (am scris bine ? ) decat o biserica in sensul clasic, mi se pare normal sa devina baremi organizatie religioasa. Si pe urma cult. Cu pentagrame si cruci, intoarse ambele, cu cele noua porunci, cu Tatal Nostru pe invers. Poate asa onorata BOR ar fi mai putin o pestera de talhari, pentru a cita din propriile texte fundamentale, si ar incerca sa devina o Biserica. Macar de frica.

Abia astept sa apara Calendarul Bisericii Sataniste din Romania (aici anii se numara de la nasterea lui LaVey incoace, restul nu au importanta). Poate va avea femei goale. Sau afise cu LaVey si enoriase goale pusca, din timpul ritualurilor. Ori muzica de ritual, COS trademark. Pentagrame si cruci intoarse, capul de tap ce zambeste gales, politia in actiune pe la adunari de satanisti, Romania mereu surprinzatoare. Nu se va intampla, desi asa ar fi de dorit.

22 Jan 2008

SAW-like Gospel Fragment

4 comments
Hello, Cinabru. Welcome to your rebirth. If you are listening to this, that means that the confrontation you so long dreamed of... is finally unfolding. You might know me. I am God. Your only God. Maybe you've heard of me. Maybe you don't know me, but I know you. I've been watching you closely, for many years now.

You've always wanted more than I wanted to let you have. You were always defeated in your efforts, yet you came back for more. I always made you lose what you wanted the most, yet somehow you survived. And kept standing. Not anymore, Cinabru, for I am the Alpha and the Omega, the Beginning and the End, the Creator of Existence. I am a jealous God, and I want everything for myself. Including everything you ever held dear. Remember how you lost them a short time after loving them ? Remember ? How could you forget ? Remember how I shattered everything when you thought nothing could go wrong ? After all, Death is a surprise party.

I want to play a game. A game you will not like but I will surely enjoy. Up until now, you have spent your life trying to make something that mattered, despite the odds and my opposition. This was your test. Your game. I was testing you. I took you in. You were among my Chosen ones, my subjects, my heroes. You wanted more. Much more. The cure for death itself. The answer is immortality. By creating a legacy, by living a life worth remembering, you become immortal. You wanted to leave something behind, and chose the most ambitious and delicate of all. Those who don't appreciate life do not deserve life.But you appreciated it too much. You wanted too much. You failed me.

I couldn't let you have it. Not without a twist. Can you imagine what it feels like to have someone sit you down and tell you that you're dying? Can you imagine someone taking away what you desired the most, what you sacrificed for, what you spent your whole life building ? How much of you will you shed to stay alive? How much of you is still alive now ? You see, the knowledge of death... changes everything. If I were to tell you the exact date and time of your death... it would shatter everything. So is an unknown answer that changes your universe. If I told you what you really want to know now, you would crumble to the ground and hate me, or rise to me and adore me. I cannot do that.

But I am a generous God, and I offer you the chance to play the game. Your aim in this game is to find out the answer you long for. The rules are simple : all you have to do is talk to me, listen to me, you must love me. Love me more than everything else, you must love the pain, despair and suffering I give you, you must enjoy the defeats that are given to you, you must accept what I prepared for you. Now we will see if you are willing to look inward rather than outward to give up the one thing you rely on in order to go on living. Or you could fight me and carry on. You might win, you might lose. Or you can rebell against me, hate me and damn yourself, lose all, but keep your head high.

Now, you have the power to sentence your soul straight to Hell. Or, you could forgive. Can you find it in you to do that, to free yourself by sacrificing another ? Could you give yourself for another you love so dear ? In my eternal wisdom, I decided to give you one last chance. So I put everything in place. You may begin. Or is it already Game Over ?


You think it's over just because you think I am dead. It's not over. The games have just begun.

Welcome to your final test. Live or die, Cinabru. Make your choice.

20 Jan 2008

O, ce veste minunata….

9 comments
Pavianul cinocefal il suna pe Cinabru intr-o seara rece de ianuarie. Pavianul cinocefal este unul dintre putinii prieteni ai lui Cinabru, si tocmai de aceea e unul dintre putinii care ii telefoneaza. Telefonul lui Cinabru are antena, este gri si a costat destul de putin. Inca isi face treaba. Pavianul cinocefal suna destul de des, si asta imi place. De fiecare data are ceva de spus. Ceva interesant. Nu-mi plac fiintele care nu au nimic de spus. Care nu se justifica prin nimic. Nu-mi plac oamenii.

Ai aflat – intreaba pavianul cinocefal, si il simt cat de bucuros este. Ca un copil in fata panoului de comanda al scutului anti-racheta. Moscova nu crede in lacrimi. Sa vedem daca mai au tupeu sa zica asta dupa ce apas pe buton. Mai curand Hiroshima, mon amour.
Ce sa aflu - raspunde acelasi Cinabru, copil batran de aproape 30 de ani. Il simt cum misuna in receptor. Rabdarea nu a fost niciodata punctul forte al pavianului cinocefal.
Nu ai citit presa - revoltat si incredul in fata nesimtirii mele. Nesimtirii mele cinabriene. Indiferentei mele. Nu-mi pasa. Sunt o fiinta in esenta malefica. Indiferenta la suferinta omenirii. Incapabil sa lacrimez la Surprize Surprize. Ha, ha, me evil !
Nope - limbaj de mess, stiu ca il detesta si tocmai de asta il folosesc. Cat mai des. Il enerveaza si s-ar putea sa nu mai sune. O sa mai sune. Nu rezista altfel.

Dupa ce suport minute intregi de blesteme, imprecatii, implorari si goblinari, pavianul cinocefal erupe gajait de emotie - A aparut iarasi ciuma bubonica !
Yersinia pestis. Cel mai bun prieten al omului. Iubita credincioasa. Selectie naturala. Bestiarii de Ev Mediu. Medicii sacrificati, in cartierele duhnind de boala. Lesuri. Apocalipsa vremurilor. Un cadou al istoriei. Ii simt bucuria pavianului, o simt in unghii si in oase, o simt cum trece prin plastic si nu reuseste sa mi se transmita si mie. Pentru ca nici macar o asemenea veste nu poate sa ma binedispuna. Sau tocmai o asemenea veste. Am pierdut prea multe - si sunt pe cale sa pierd si altele - pentru a-mi pasa de ce pierd altii. Undeva, in Ilf si Petrov, dupa indelungi aventuri, un preot pacatos gasea comoara promisa, insa isi cheltuise intreaga avere pentru asta. In loc de briliante, se alege cu zegras si arcuri. Cumva, incep sa il inteleg tot mai bine.

Pavianul zice – Cinabrule, Dumnezeu nu te place. Stiu. Stiu ca nu ma place. Ca in bancul in care evreul ii zice lui Iehova : Doamne, de 5000 de ani suntem poporul tau ales. Ne ajunge, mai ia si pe altii. Sau, mai ortodox, in fiecare zi simt mana lui Dumnezeu pe cap. Doar ca de la un timp apasa tot mai tare. Si ma doare. Doamne, incearca sa iti mai gasesti pe altul. Sau inteteste povestea asta cu ciuma bubonica. Sau cumpara-ti un PS3. Cinabru a cam obosit.

Pavianul cinocefal inchide. El este prietenul lui Cinabru. Sau, sovieto-nostalgic, pavianulcinocefalcareestecelmaibunprietenalcinabrului. Presupun ca vom mai vorbi maine. Sau peste cateva zile. Este cea mai lunga relatie de prietenie din biografia mea. Poate pentru ca e un pavian cinocefal. Si nu un om.

Nota : acesta a fost un post platit. Il astept pe Decarabia cu banii promisi, sau macar sa se prefaca in privighetori, cotofene si gugustiuci. Ca de obicei.

14 Jan 2008

Anunt

15 comments
Din pacate, datorita unor probleme personale voi posta ceva mai rar aici. Poate o singura data pe saptamana, poate chiar mai rar. Am de ales intre asta si a inchide blogul de tot sau pentru un timp. Oarecum mi-ar lipsi. La fel, raspunsurile la comentarii vor veni cand si cand.
Va multumesc si sper sa mai treceti pe aici. Poate peste ceva timp voi reveni la un ritm de postare cat de cat normal.

10 Jan 2008

Prima leapsa de la Pantacruel

11 comments
Prima leapsa primita de la Pantacruel este si foarte faina : care a fost ultima carte “care mi-a luat mintile” ? Cum nu vreau sa ma intind si sa dau lunga lista a cartilor de suflet, o voi mentiona doar pe ultima : John Fante – Drumul spre Los Angeles, despre care am si incercat sa scriu aici.

Multumesc pentru leapsa si pentru includerea mea pe lista “invitatilor”. Daca mai doreste cineva sa o ia, va rog.

8 Jan 2008

Italo Calvino - Vicontele taiat in doua

11 comments
Il recitesc periodic pe Italo Calvino, cu "trilogia" sa - Vicontele taiat in doua, Baronul din copaci, Cavalerul inexistent - cu aceeasi placere, fara sa simt repetitia, oboseala, plictisul. Iar dupa ce Tomata cu scufita a scris fain de Palomar, cred ca a venit momentul sa le luam pe rand pe cele trei mai sus-mentionate. Stiu ca oficial nu putem vorbi despre o trilogie, dar asa imi place sa ii spun. L-am descoperit pe Italo Calvino in urma unei scurte note din Romania Literara, cu ceva ani in urma. Chiar mi se par multi acum. Cele trei volumase aparusera la Univers (in treacat fie spus, asa l-am descoperit si pe Grass) si promiteau sa fie interesante.

Mereu l-am vazut pe Calvino ca un "rival" al lui Dino Buzzati - care imi va placea mereu mai mult -, ca un reprezentant al fantasticului postbelic, cu accente interesante de realism magic. Calvino a mers, cred, mai departe decat Buzzati in acest domeniu, reusind volume dense, cu elemente ezoterice si magic-obscure, precum "Castelul destinelor incrucisate" (desi interpretarile arcanelor de Tarot sunt cel putin "literaturizate", ca sa nu spun mai mult) sau "Orasele invizibile". Ciudate ? Desigur. Usor de citit ? Nu prea. Usor de descifrat ? Si mai putin. In comparatie, "trilogia" poate fi interpretata, in prima cheie, ca o succesiune de alegorii sau chiar de basme moderne. O citesti cu pasiune si daca te fortezi un pic e gata intr-o zi. Abia mai apoi incepe sa isi clarifice multitudinea de sensuri si te face sa revii. Interesanta este plasarea celor trei naratiuni intr-un Ev Mediu fantasmagoric, mai curand o Varsta de Aur, ce nu il recomanda pe Calvino ca un medievist, dar ca un povestas cu suficienta fantezie pentru a imbina istoria cu bestiariile si legendele vremii. Pentru ca se simte ca Italo Calvino cunoaste epoca, o cunoaste chiar foarte bine, dar prefera sa o interpreteze altfel decat ceilalti. Prin basme. Postmoderne.

Vicontele taiat in doua este povestea lui Medardo de Terralba, un nobil ca multi altii, provenind dintr-o veche familie, care mai mult la presiunea celorlalti pleaca si el sa lupte in ostirile crestine impotriva celor pagane. Fara experienta de lupta, descopera mizeria si decrepitudinea de pe campul de lupta : tarfele plina de boli, soldatii deznadajduiti, cadavre de toate natiile, hoituri de cai, arme, murdarie, fum, pamant atat de plin de praf de pusca incat este cernut (pentru a economisi munitia), sange, berze ce se hranesc si ele cu carnea moarta, putreda. Intrat in randurile unei armate deprimate si fara forta, Medardo se repede cu aceeasi lipsa de experienta in lupta, reuseste sa ucida cate un turc, pentru a ataca frontal un tun in pozitie de tragere. Ghiuleaua il despica in doua, iar mai tarziu medicii gasesc in gramada de cadavre jumatate din vicontele de Terralba , inca vie, jumatatea dreapta, cea stanga fiind de negasit, spulberata de gluileaua ghintuita. Fascinati de o asemenea minune, reusesc sa il salveze, iar nobilul injumatatit porneste spre casa, stranie aratare, acoperindu-si jumatatea lipsa cu o mantie funeste, neagra, topaind pe o carja, potrivita zambetului sau crud si triunghiular, ramas pe jumatatea de fata. Dar bucuria celor dragi in fata intoarcerii celui mutilat se transforma in oroare, cand isi dau seama ca din viconte s-a intors jumatatea cea rea, care va transforma domeniul si viata tuturor intr-un cosmar. Toata aventura cu iz picaresc este povestita de unul dintre nepotii vicontelui, observator atent si cronicar talentat, copil aproape nelegitim si tolerat ca un soi de libert, desi iubit de toti. Mai putin de vicontele injumatatit, numit de taranii de pe domeniu Amaratul, dar si Schiopul, Ologila, care nu ezita sa incerce a-l omori, adesea cu o cruda inventivitate. Pentru ca aceasta este ocupatia vicontelui ajuns pe jumatate : incearca sa faca tuturor rau si sa-i injumatateasca, chiar daca asta i-ar ucide. Pentru ca, ii spune nepotului, atunci cand pierzi jumatate din tine pierzi si jumatate din lume. Dar jumatatea ramasa e mult mai bogata, infinit mai plina de semnificatii decat erai pregatit sa vezi inainte, si atunci intelegi altfel lumea, binele si rau, si incerci sa ii injumatatesti pe toti. Si asa face vicontele : taie florile, fructele, animalele in doua, merge la pescuit si reteaza pestii si meduzele, apoi incepe sa arda casele si granele satenilor, ii condamna pe unii la spanzuratoare, plateste bine pentru inventarea de spanzuratori cat mai bune si mai avansate. Totul este injumatatit, taiat, ucis. Ii viziteaza pe hughenotii de pe pamanturile sale – condusi de un fabulos personaj al carui leit-motiv este zbieretul “Ciuma si foamete !” – si incearca sa ii amageasca, amenintandu-i apoi. Chiar si doica sa, care il crescuse si iubise, este indepartata si trimisa in satul leprosilor, pentru a nu il induiosa pe Medardo. Iar cand temutul viconte, a carui moarte o doresc atat catolicii cat si hughenotii de pe domeniu, se indragosteste de Pamela, tanara frumoasa, imbinare intre un poem bucolic si sacra nerusinare originara, totul nu poate fi decat cumplit. Pentru ea si pentru ei. Incearca sa o oblige sa il ia de barbat, ii ameninta parintii, le intinde capcane, pana cand Pamela isi ia capra si rata preferata si fuge in padure, in paradisul initial, pentru a scapa de Amarat. Iar cand pe neasteptate pe domeniu apare jumatatea buna a vicontelui, care face doar fapte bune si incearca sa repare raul facut de celalalt, cei doi Medardo (sau unicul Medardo) stiu ca ceva se va intampla. Si se intampla, dar finalul este fericit. Si simbolic.

Vicontele taiat in doua poate fi interpretata in multe feluri : ca o alegorie a mitului androginului, ca o poveste ce aminteste de sfasierea omului postbelic, ca o cautare a sinelui, impartit in bine si rau, ca un basm modern, rescris asa cum le citim astazi. Un Medardo malefic, care face rau pentru ca el insusi a fost desfigurat, incercand astfel sa se razbune pe cei care au avut sansa de a nu se afla in fata incarcaturii de plumb. Si un Medardo bun, obositor de bun, care alina vaduvele si orfanii, ii cearta pe pacatosi, impiedica desfraul, tamaduieste animalele ranite de cel rau sau de alti oameni. Fiecare in sine este imposibil de suportat. Uniti, asa cum erau initial, alcatuiau un om nici mai bine nici mai rau decat altii.

Si poate tocmai aceasta este esenta Vicontelui taiat in doua. O fiinta exclusiv rea sau exclusiv buna nu poate fi indurata de ceilalti, nu poate fi iubita, nu poate fi acceptata. Cat de cumplit este cel care face doar rau pentru a face rau, dar si cat de greu de suportat este cel care vrea sa faca mereu doar bine, sufocant si lesinator. In locul unei povesti distractive, despre un fantastic barbat retezat in doua, avem unul dintre vechile mituri, reinterpretat pe limba noastra de acum. Una dintre caracteristicile ce fac fantasticul italian postbelic atat de frumos. O carte obligatorie.

6 Jan 2008

The Night Flier (1997)

17 comments
Orice se poate spune despre Stephen King, dar nu ca nu stie sa spuna o poveste. Recunosc, pentru Cinabru King a ramas “a sweet tooth”, de ani buni, chiar daca nu da bine sa recunosti. I-am citit mereu cartile (si recitit) fara sa ma plictisesc, ii mai citesc uneori si interviurile, incerc sa nu ratez filmele facute dupa cartile lui. Unele sunt exceptionale – pentru a mentiona doar halucinantul Shining sau IT – altele sunt bune si foarte bune – Carrie, Salem’s Lot, Misery, Pet Sematary, Silver Bullet, etc. Pentru cineva care prefera genul, sunt esentiale.

The Night Flier (1997) este ecranizarea povestirii omonime, avandu-l in rolul principal pe Miguel Ferrer (iertat sa-mi fie, dar de fiecare data il asociez rolului din Robocop), care se descurca mai mult decat bine ca Richard Dees, reporter. Chiar surprinzator de bine. Povestea este tipica pentru King : reporterul numarul 1 al unui ziar senzationalist, The Inside View, tabloid specializat in crime atroce si extraterestri, incepe sa investigheze o serie de crime, petrecute pe mici aeroporturi americane. Periodic, un mic avion negru aterizeaza in astfel de aeroporturi, iar dupa doua-trei zile cei de acolo sunt gasiti morti, acoperiti de rani, decapitati sau cu gauri imense in gat. Si aproape goliti de sange. Singurul indiciu despre avionul misterios este ca pilotul apare in scripte ca Dwight Renfield, referire obscura la unul dintre actorii din Dracula (1931). Cuiva care nu ezita sa dea pentru pagina intai poza unui bebelus macelarit, subiectul ii pare interesant, dar nu foarte. Iar Richard Dees il va accepta doar cand incepe sa se implice personal, cand simte ca este o intrecere intre el si misteriosul Dwight, dar mai ales cand incepe sa primeasca mesaje de amenintare. Sfatuit sa renunte, in rivalitate cu o tanara reporter ce urmareste acelasi subiect incercand sa se impuna, Richard Dees face greseala de a lua totul foarte personal. Convins ca are de a face cu un psihopat care se crede vampir, Dees vrea sa il prinda. La randul sau pilot, totul se transforma intr-o urmarire de la un aeroport la altul, de fiecare data reporterul ajungand un pic prea tarziu. Pana in final, un final care schimba total ceea ce parea o clasica poveste cu vampiri. O tema draga lui King, pentru a aminti doar Salem’s Lot, rescrierea povestii lui Dracula in secolul nostru, si ea ecranizata.


Dincolo de poveste, este o confruntare intre Dees si Dwight, intre un reporter pasionat de munca sa, care nu crede in povestile pe care le scrie – extraterestri, demoni, posedati, masacre, fiinte fantastice – si altceva, o creatura purtand o mantie, personificarea vampirului-cliseu din filmele de categorie B, dar care in final se dovedeste a fi mult mai mult. Vampirii care nu suporta crucifixul, apa sfintita, usturoiul si sunt ucisi cu un tarus din lemn, vampirii care se transforma in lilieci si zboara in cautarea unor frumoase ce trebuie seduse si golite de sange, transformate in sucubi, nu au nimic in comun cu Dwight. Dwight este altceva, este o creatura cu puteri aproape nelimitate, este cosmarul pe care Dees il cauta de ani de zile, pentru a-si demonstra ca exista cosmaruri reale, este un alter-ego demonic al reporterului fara scrupule, fara reguli, fara nimic de care sa ii fie teama. Nu mai avem un Bela Lugosi sau un Gary Oldman, avem un vampir fara nimic tragic, demn, fara un cod al onoarei, fara nimic romantic. Este o creatura ce seamana destul de bine cu cea din Jeepers Creepers : nu poate fi oprita, nu isi abandoneaza niciodata prada, nu are mila si nu face compromisuri. Iar capcana pregatita de Dwight in final, un aeroport plin de victime, in care reporterul isi descopera iadul personal, este un sfarsit surprinzator.

The Night Flier este o poveste alerta si un film sangeros, foarte sangeros chiar, cu numeroase scene socante, ceea ce nu poate fi decat excelent. Pentru o productie fara un buget impresionant, efectele speciale sunt de cea mai buna calitate, in stilul clasic, fara animatii pe computer and stuff. Isi fac foarte bine treaba, totul arata extrem de realist – ceea ce nu ma mira, tinand cont de pretentiile lui King – cadavrele si ranile sunt “autentice”, Dwight este o imbinare de grotesc si infricosator – desi se mentine o latura de kitsch - iar Miguel Ferrer reuseste o interpretare buna. In ultimele minute are chiar secvente in care aminteste destul de mult de rolul lui Jack Nicholson in Shining.

Un horror bun, prea putin cunoscut din pacate, meritand cu siguranta mai mult decat alte productii de gen, mult mai mediatizate, dar si mult mai slabe. Nu este neaparat o creatie originala, are unele clisee – bine folosite insa – dar merita vazut si chiar revazut. Se simte insa si mana lui Stephen King, care s-a implicat si in aceasta ecranizare a uneia dintre povestirile sale. Sincer, nu ma asteptam sa imi placa prea mult. Mi-a placut. Il recomand. Ca nota, cred ca merita un 8. Chiar un pic mai mult.

5 Jan 2008

Inca o leapsa de la Tomata

11 comments
Tomata imi trimite o noua leapsa, la care incerc sa raspund cu o mica intarziere : de ce sa gandim frumos ? Nu am nici cea mai vaga idee. Nu gandesc niciodata frumos, pozitiv, de bine. In primul rand din prudenta. In al doilea – mi s-ar parea plictisitor. In al treilea – nu am motive. Nu am motive sa gandesc pozitiv, frumos, bun. Si nu sunt un optimist. Nu cred ca gandurile bune m-ar ajuta in vreun fel, nu cred in gandirea pozitiva, nu cred in energia benefica.

Daca cineva imi face rau in vreun fel sau daca ceva abstract ma enerveaza, nu o sa trec niciodata cu vederea, nu o sa ma gandesc de bine la el, ea sau ei, nu o sa le doresc toate cele bune. Nu pot. Nu sunt nici Hristos, sa ii iert si sa-i iubesc, nici Vrajitorul din Oz, sa le dau creier. Dar nici nu ma duc sa le dau foc. In loc de ganduri pozitive si pline de bunatate, de regula ma descarc cu o avalansa de injuraturi, blesteme, “critici” si amenintari. Ma relaxeaza enorm, ma ajuta sa trec de la o zi la alta, fara sa imi pierd mintile. Injur, blestem, amenint, le doresc ciuma, leucemie, alergie la morfina, decese cumplite in familie, pandemii infricosatoare, agresiuni sexuale cu tenta necrofila, cele mai ingrozitoare blasfemii, gama completa. Virtutea terapeutica a injuraturii. O forma de tratament. Nu urasc. Pur si simplu ma descarc si trec mai departe. Altfel as ajunge poate sa urasc din tot sufletul, ceea ce n-ar fi tocmai rau, in anumite situatii.

Asa ca dau alte trei motive pentru care nu gandesc frumos :

nu mi se potriveste
nu merita efortul
m-ar ucide sa nu pot sa ma descarc prin “ganduri negative”
Cam astea ar fi.

4 Jan 2008

John Fante – Drumul spre Los Angeles

7 comments
“Fante este zeul meu” (Charles Bukowski)

Ca multi altii, l-am descoperit pe John Fante datorita lui Charles Bukowski. Practic, John Fante avea sa fie redescoperit datorita mult mai cunoscutului sau admirator, care il mentiona in majoritatea interviurilor la capitolul “scriitorul preferat”. Cu siguranta ca altfel John Fante ar fi fost uitat, in ciuda valorii. Dupa ce am citit “Drumul spre Los Angeles”, am inteles ce vroia sa spuna Bukowski, dar si cat de mult a fost acesta influentat de Fante. John Fante este unul dintre acei scriitori pe care ii iubesti sau ii urasti, fara cale de mijloc. Unul dintre cei care ar putea fi asimilati beatnicilor, postmodernilor, clasicilor, dar care in esenta au ceva aparte, o nota discordanta cu toate curentele, dar si o suprinzatoare si proaspata originalitate. Un alt exemplu de gen ar fi Salinger, cu care de altfel Fante are destule in comun, mai ales profilul personajelor. Iar Arturo Bandini, protagonistul cartii si un alter-ego al lui Fante este la randul sau un Holden Caulfield mai teatral sau un viitor Henry Chinaski. Mult prea tanar si intoxicat de carti citite prea repede si prea amestecat, Bandini este un anti-erou prin definitie, dar devine repede familiar cititorului pentru ca cei mai multi dintre noi am fost cel putin o data Bandini. Si cred ca suntem destui.

In aceasta prima parte a tetralogiei cunoscuta si ca Saga lui Arturo Bandini (sper ca vor fi traduse si ultimele doua volume, dupa ce a aparut si Intreaba praful) il cunoastem pe eroul lui Fante la varsta adolescentei. Trebuie spus din start ca Arturo Bandini nu este un model, un exemplu pozitiv sau genul de tip cu care ai vrea sa fii prieten. Arturo Bandini este un pusti, care a citit prea mult, haotic si fara sa inteleaga nimic, dar acum trebuie sa lucreze intr-o fabrica de conserve de peste pentru a-si intretine familia. Admirator al lui Spengler, Schopenhauer si mai ales Nietzsche (pe care il citeaza cu delicii), Arturo isi imparte orele zilei intre slujbele mizere si prost platite, reverii si fantasme cu fetele nude din paginile reviste “Artists and Models”, familia (mama si sora) pe care ajunge sa o deteste pentru ca il dezamageste, colegii de munca (masa amorfa si imbecilizata de mizerie), cartile pe care le imprumuta de la biblioteca municipala, paginile sale de manuscris. Pentru ca, previzibil, Arturo Bandini este scriitor. De fapt, el este singurul geniu, un talent zdrobitor, care va rupe traditia culturala a lumii pe urmele maestrilor sai, va avea cele mai frumoase femei, admiratia si gloria umanitatii, teama dusmanilor, averi, putere, nemurire. Va scrie de altfel o carte, povestea cuceririlor lui Arturo Bandini prin lumea intreaga, dar va fi – previzibil – un esec. Satul de tot, nu isi recunoaste infrangerea, ci vinde modestele bijuterii ale familiei si cu banii adunati pleaca spre Los Angeles. 110 dolari. Banii pentru care isi furase si abandonase familia. Pentru a deveni marele scriitor, marele amant, marele invingator. Deocamdata, este un ratat. Arturo Bandini este un ratat, un adolescent fara viitor, cu crize de megalomanie si sadism. Este un nimeni. Dar libertatea, Los Angeles-ul si cei 110 dolari il vor transforma cu totul. Sau nu. Cel mai probabil nu. Aidoma acelor beatnici care vor schimba literatura americana, pleaca "On the Road", primul pas intr-o halucinanta descoperire de sine.

John Fante socheaza placut inca din start prin stil. Nu mai am rabdare sa citesc autori morti si falsi. Imi plac cei vii. Acea maniera aproape telegrafica, foarte concisa, in egala masura foarte artistica din proza americana a vremii. Multe verbe. Multa miscare. Multa energie. Foarte placuta. Drumul spre Los Angeles este un bun inceput pentru tetralogie. Iar Arturo Bandini, in pofida unor tusa manieriste – Chinaski de exemplu mi s-a parut mult mai sincer, mai autentic – si a caracteristicilor picaresti, este un erou pe care nu il poti iubi, a carui ratare o simti, dar a carui soarta te intereseaza. Aproape simpatic. Crizele sale de megalomanie, agresivitatea cu care raspunde oricaror tentative de apropiere, mai ales din partea familiei, citatele si cuvintele pretentioase pe care le revarsa in cascada in orice situatie, furia sa indreptata impotriva lumii, dispretul cu care se apara de toata lumea … Toti am fost Arturo Bandini la un moment dat.
Doar ca personajul lui Fante / Fante insusi a impins rolul mult prea departe. Este un adevarat autism cultural, sau mai curand, pentru clasici, schizofrenie paranoida cu aspecte megalomaniace. Bandini isi construieste propria lume fantastica pentru a scapa din lumea reala, absolut dezgustatoare, pentru ca se teme ca la randul sau se va abrutiza si va deveni un tolomacus americanus. Ca toti ceilalti. Asa facem multi dintre noi, in fiecare zi, doar ca ne-am obisnuit cu disimularea si nu mai recunoastem. Nu mai avem timp. Nebunia sa, rolul, furia, toate alcatuiesc o masca, masca pe care o punem in fiecare dimineata si uneori o pastram peste noapte. Crizele sale, precum uciderea a zeci de crabi, la marginea oceanului, cu o pusca cu aer comprimat, ruperea pozelor cu modelele iubite, ura cu care isi respinge mama, sora si pe Dumnezeu insusi, sunt nebunii care il ajuta sa nu innebuneasca. Sa nu devina la fel ca ceilalti, marea sa spaima. Aparandu-si cu toata furia identitatea, chiar si una maladiva, refuza sa devina omul-masa. Asa cum va rezista si in sumbra, post-moderna fabrica de conserve de peste, mai potrivita pentru Gulag decat pentru o societate de consum. Mizeria si decaderea din spatele ambalajelor frumoase.

Un revoltat tipic pentru America acelor ani, Bandini este un James Dean al cartilor de filosofie, torturat de nerabdarea reusitei, spectrul saraciei si de asaltul hormonilor, intaratati si de modelele de hartie din paginile revistei preferate, pe seama carora izvoraste scene si povesti fantastice, in care el este marele seducator. Isi joaca rolul pana la ultimele consecinte, in cautarea unui ideal infantil, greu de atins si foarte probabil dezamagitor in final, dar in care crede cu inconstienta varstei. Un erou interesant, o carte surprinzatoare si un autor deloc comun. Recomandat. Voi mai reveni la Fante de multe ori. Este pe gustul meu, pentru ca in parte spune povestea celor ca mine. Astept acum Intreaba praful.

3 Jan 2008

Procession – 29 Noiembrie 1973

2 comments
Din turneul “Queen I” avem pana in prezent sase concerte, mai mult sau mai putin complete – 13 septembrie, 17, 20, 26, 27 si 29 noiembrie – de calitate ce variaza de la exceptional la bun. Pacat ca pana in prezent nici unul dintre aceste concerte nu a fost editat oficial. “Procession” este inregistrarea concertului sustinut de Queen pe 29 noiembrie 1973 la Colston Hall din Bristol, Anglia, bootlegul fiind de calitate buna, dar nu foarte buna, fiind astfel din start potrivit doar pentru fani, nu pentru ascultatorul obisnuit. Setlist-ul este standard pentru acea perioada, cu unele suprize excelente, precum Hangman sau Bama Lama Loo, alaturi de un medley rock and roll foarte bun. Daca si calitatea ar fi fost mai buna, am fi avut chiar un album live deosebit.
Freddie vorbeste destul de mult cu publicul, insa din pacate calitatea slaba a inregistrarii face ca aceste comentarii sa fie foarte greu de inteles.
Dar cu astfel de surprize in setlist, merita ascultat. Mai ales ca trupa se remarca nu doar prin energia ce va deveni specifica pentru concertele din anii ’70, dar si prin coeziunea si maturitatea neobisnuite. Departe de stadioanele pline de mii de fani, dar un inceput exceptional. Pacat ca in nici unul dintre cele sase concerte existente nu avem versiunea “slow” a piesei Stone Cold Crazy, pana acum un mister al perioadei de inceput a trupei. Piesa a fost cantata cel putin o data live, dar nu avem nici o inregistrare. Pana acum. Va fi lansata in 1974, dar in versiunea rapida pe care o cunoastem.

Dupa Procession (banda) se intra in Father to Son, versiune de peste 5 minute si jumatate, foarte puternica si cu numeroase improvizatii marca Brian May, foarte reusita, iar Freddie are o voce nesperat de buna dupa un turneu deja foarte lung, reusind niste portiuni de falsetto surprinzatoare. Freddie “Thank you ! Good evening ! (neclar)Yes. We’d like to carry on with a number from our first album, it’s called Son and Daughter”. O alta piesa marcata de spiritul vremii, compozitie de peste sapte minute, ce intercala la jumatate si un solo de chitara marca Brian May, care va evolua in urmatorii ani pana la dimensiunile unei piese in sine, cu mari diferente de la un concert la altul. Ulterior va inspira si piesa Brighton Rock. Interesant de observat cum suna un solo May la inceput. Brian (?) “Thank you. (neclar) probably seen you before in Colston (?)” Freddie “ That’s better. I knew (neclar) We’d like to do something that some of you have probably heard before, this is from our second album, yet unreleased, it’s called Ogre Battle”. Compusa in 1972 de Freddie, piesa era cantata in concert sensibil mai lent decat pe album, iar in Bristol suna excelent, foarte dura, fiind una dintre cele mai bune piese din perioada de inceput. Superba si de aceasta data, cu un text pe masura. Urmata de o alta surpriza, Hangman, una dintre cele mai rare piese Queen, a carei versiune de studio, daca exista, inca nu e disponibila. Avem din fericire cateva versiuni live, intre care si aceasta, si este o piesa extraordinara, cu mici schimbari si experimentari de fiecare data. Foarte heavy si foarte buna, pacat ca nu si-a gasit loc pe nici un album. De aceasta data Brian May are un incredibil solo, foarte lung si foarte bun, iar in unele pasaje Red Special-ul are o agresivitate surprinzatoare.

Freddie “(neclar) This is called Keep Yourself Alive”, piesa cu care trupa s-a facut remarcata pentru prima oara, si in ciuda calitatii mai slabe pe aceasta portiune a inregistrarii, se simte cat de multa pasiune si rapiditatea se gaseau in KYA la inceputuri. Mai tarziu, mai ales in timpul turneului “The Works”, piesa va suna cu totul diferit. O prefer la inceputurile Queen. Se trece apoi direct in Liar, alta piesa de rezistenta pentru Queen in anii ’70, anticipand capodopera Bohemian Rhapsody si fiind aproximativ pe aceeasi structura ca alte piese precum Ogre Battle sau March of the Black Queen. Este o piesa lunga, densa, care il pune in valoare pe Mercury mult mai bine live decat in studio. Concertul continua cu un medley rock and roll, trademark pentru trupa pret de multi ani, si una dintre partile preferate de Freddie, care se simtea de fiecare perfect in timpul cover-urilor pieselor preferate. La concertul din Bristol trupa a ales Jailhouse Rock (intr-o varianta foarte dura, cu Brian May schimband complet sound-ul), urmata de Shake Rattle And Roll, Stupid Cupid si Jailhouse Rock (Reprise), totul in mai putin de patru minute, foarte rapid si energetic. Acest medley va fi pastrat mult timp si va fi readus pe scena, intr-o varianta sensibil mai lenta, in timpul Magic Tour.

Ultimele piese ale concertului, in aceeasi maniera, sunt Big Spender (care va reveni de asemenea in 1986, cu deosebit succes) si o raritate, Bama Lama Bama Loo, cantat doar in perioada de inceput a trupei, doar in unele concerte. Sfarsitul ultimei inregistrari disponibile din turneul Queen I. Fara God Save the Queen.

Puncte forte : Hangman, medleyul rock and roll, Bama Lama Bama Loo, unul dintre putinele concerte din 1973.

Concluzii : un concert foarte bun, cu un setlist interesant, din pacate calitatea inregistrarii este prea slaba pentru a putea fi ascultat de oricine. Pentru cei interesati de acea perioada, concertul din 13 septembrie 1973 este de calitate excelenta si usor de gasit. Din pacate, in setlistul aceluia nu vom gasi unele din piesele rare de aici. Procession ramane un bootleg interesant, insa doar pentru fani.

Piese

01. Procession
02. Father To Son
03. Son And Daughter
Guitar Solo
Son And Daughter (Reprise)
04. Ogre Battle
05. Hangman
06. Keep Yourself Alive
07. Liar
08. Jailhouse Rock
Shake Rattle And Roll
Stupid Cupid
Jailhouse Rock (Reprise)
09. Big Spender
10. Bama Lama Loo


Share This