26 Feb 2008

Lars Saabye Christensen - Beatles

19 comments
Nu ascult Beatles. Cumva nu s-au legat de mine, poate ca nu a venit momentul. Dar cum am trupele mele preferate, pot sa inteleg foarte bine Beatlemania. Cred ca am ascultat cateva piese dupa "Padurea norvegiana" a lui Murakami, si nimic mai mult. Poate tocmai de aceea am asteptat cu nerabdare cartea lui Lars Saabye Christensen (unul dintre cei mai populari autori norvegieni contemporani), publicata in colectia Cotidianul. Este o carte buna, se citeste rapid in ciuda faptului ca are cateva sute de pagini (542, mai exact), dar este in parte o dezamagire.

Beatles este povestea lui Kim Karlsen - vocea principala a cartii - un adolescent norvegian cuprins tocmai de Beatlemania. Alaturi de alti trei prieteni, Gunnar, Ola si Seb, viseaza sa infiinteaza o trupa - The Snafus - dupa modelul Beatles. Totul se petrece in turbulentii ani '60, cand Beatles se impunea de la un an la altul, iar fiecare capitol al cartii poarta titlul unei piese Beatles (si, din cate am vazut cu Google, a unor piese solo spre final). Isi cumpara discurile Beatles, fie LP sau single-uri si le asculta doar impreuna, intr-o tacere religioasa, comentand apoi piesele noi. Se intampla sa fie dezamagiti de noile piese, se tem ca trupa s-ar putea desparti. Si eu am trecut prin asta - cred ca toti am trecut - cand faci rost de un album, dupa o lunga asteptare, si il asculti cu prietenii. Cand ai o trupa preferata, cand te identifici cu muzica ei, cand cauti totul despre ea, perioada aceea cretina cand ai nevoie de idoli. Cei patru adopta ca porecle numele celor patru Beatles, "lupta" cu parintii si scoala pentru a purta parul lung, stiu pe dinafara piesele nota cu nota si se extaziaza in fata versurilor. Pe langa Beatles asculta si Stones, Animals, Kinks, mai tarziu vor descoperi Doors si mai ales pe Morrison, care ii eclipseaza treptat pe Beatles si ii atrage in mirajul eliberarii. Este acea epoca a experimentarii, a drogurilor, a muzicii, a revoltei, flower-power, India, marijuana, bere si toate celelalte.

Si tocmai aici cartea m-a dezamagit. Ma asteptam ca cei patru sa vorbeasca mai mult despre Beatles, despre albume, piese, concerte, stil, texte, sa fie practic o istorie a trupei cu toate detaliile mai putin cunoscute. Eu stiu ce as putea scrie despre Queen. In loc de asta, Beatles pare un pretext pentru a-ti lasa parul lung si a incerca sa fii un rebel. Nici macar atata nu reusesc insa. Poate ca societatea norvegiana era prea conservatoare, dar tinerii imi par destul de infantili si nehotarati, un fel de rebeliune in limitele bine stabilite. Mai tarziu vor ajunge sa fie militanti de stanga, vor protesta impotriva razboiului din Vietnam, impotriva SUA, se vor implica intr-un fel sau altul in evenimentele din Paris 68, vor incepe sa se drogheze si sa bea serios. Totul pare insa fals, fara substanta, fara idealuri. Iar cand Beatles se despart, deja pe Kim si pe ceilalti trei nu ii mai intereseaza, nici macar nu vorbesc despre asta. Este ceva mult prea departe. Stangismul lor este si el o forma de protest la moda, un "hai sa fim anti-capitalisti, sa ascultam Doors si sa ne drogam", Lenin, Mao sau Stalin fiind un fel de vedete pop, care trebuie sa naruie societatea burgheza. Ar fi fost amuzanti sa ii vedem pe rebelii norvegieni in Rusia sovietica sau in China maoista. Nu cred ca pletele si Beatles ar fi fost de actualitate.

Straniu este ca pentru cei patru - ca si pentru prietenii lor - sexul nu pare sa fie prea important. Prefera sa pescuiasca, merg in excursii, mai tarziu calatoresc prin Europa si Scandinavia, dar nu ajuns sa aiba experiente erotice (ca sa fiu delicat). Ciudat, in anii 60 sa nu te intereseze prea mult subiectul, oarecum eroii isi pierd din autenticitate tocmai prin asta. Exista cateva momente de un romantism emotionant, dar nu sunt finalizate, nu se implinesc, femeile raman un mister. Mai ales pentru erou principal.

Totusi, in ciuda acestei dezamagiri legate de Beatles, cartea mi-a placut foarte mult. Este un roman bun. Fara sa aiba idealuri sau valori bine definite, personajele sunt simpatice si iti place sa afli ce mai fac. Chiar daca nu fac ceva deosebit. Cel mai interesant ramane insa Kim, care va avea si finalul pe care il prevedeam. Spre deosebire de ceilalti prieteni, refuza "normalitatea", dar si "rebeliunea" programata, acceptata, la moda, alegand dementa personala, neinregimentata, totala, care il va face liber dar il va distruge. Intr-un fel, asa s-a intamplat si cu cei patru Beatles. Kim alege sa traiasca asa cum isi doreste, isi paraseste familia, este nevoit sa isi abandoneze prietenii - putini la numar - studiile, nu are simpatii politice clare, nu isi doreste cu adevarat nimic, bea pentru ca are ocazia, fumeaza si se intalneste cu femei la fel, pare incapabil sa faca ceva cu adevarat. Fara Beatles, pare ca a pierdut totul, si este dintre cei patru singurul care rateaza cu adevarat. Sau, mai exact, rateaza in ochii altora si se castiga pe sine. Este acesta un refuz al maturizarii, este cea ce Ramones numeau "I don't wanna grow up" ? Foarte posibil. Kim devine un erou dramatic, si tocmai partea de final este cea mai bine scrisa si cea mai intensa, intr-o fractura stilistica inspirata.

O carte pe care o recomand, in pofida dimensiunilor si a faptului ca nu va schimba viata nici unui cititor. Asa au privit tinerii norvegieni Beatlemania. Este mai putin decat imi imaginam, dar oricum este interesant. Iar autorul stie sa gaseasca stilul si vocea narativa necesare. Ceea ce inseamna destul de mult. Poate ca eroii sunt mai imaturi decat ma asteptam, dar asa poate ca va fi fost. Oricum, merita sa o cititi.

25 Feb 2008

Sfintii inchisorilor – Traian Braileanu

0 comments
Dupa o indelungata absenta, serialul dedicat sfintilor inchisorilor din Gulagul romanesc revine pe HotNews.ro, de aceasta data cu un episod dedicat lui Traian Braileanu, considerat de specialisti unul dintre marii nostri sociologi. A fost unul dintre membrii Senatului Legionar, a fost ales pe listele Totul pentru Tara in 1937, iar in scurta perioada a Statului National-Legionar a fost ministru al Educatiei Nationale, Cultelor si Artelor. Va fi arestat de autoritatile antonesciene, apoi inchis in temnitele comuniste. Moare in 1947 la Aiud. Unul dintre intelectualii marcanti ai Miscarii Legionare, din pacate prea putin cunoscut astazi. Cezarina Barzoi si Ionut Baias merita, ca de fiecare data, felicitari.

Sfintii inchisorilor – Traian Braileanu

21 Feb 2008

Salom Alehem - Romanul unui om de afaceri

10 comments
Nu am cap pentru afaceri. Sunt un perdant nativ cand vine vorba de bani. Si sunt un consumator avid de literatura umoristica. Asa cum un urias precum Steinhardt isi gasea linistea in literatura politista, asa si io pastrez masura si ma delectez cu umor. Fie ca este vorba de Perpetuum Comic, fie de Jerome K. Jerome in zilele sale bune, scrierile umoristice sunt un adevarat viciu, de care n-am chef sa ma dezbar (nu pare prea periculos). Trezit din somn, cu lanterna in ochi si somat sa enumar cinci umoristi preferati, in afara omului din barca de mai sus, sunt sigur ca as psalmodia cu viteza de mitraliera Maxim : Vlad Musatescu, Jaroslav Hasek, Karinthy Frigyes (daca as afla cum se pronunta),Ilf si Petrov. Lista este posibil sa se schimbe, dar nu prin eliminare, ci prin adaugire. Imi place literatura umoristica. Si cu toate acestea…sunt destul de trist.

Ego Ego imi atrage atentia ca lista mea de cinci are doar patru nume. Presupunem ca am uitat unul, cum eram proaspat trezit din somn. Impardonabil este ca l-am uitat tocmai pe Salom Alehem. Nu a fost un mare autor, si va ramane cu siguranta ca unul minor, dar farmecul sau, limbajul savuros si mai ales umorul amarui il pun pe lista preferintelor mele. Un autor aparte. Nascut intr-o familie evreiasca clasica, dovedind de timpuriu talent pentru scris, Salom Alehem a calatorit mult, a scris mult, a avut sansa de a cunoaste lumea evreiasca de la sfarsitul secolului XIX - inceputul secolului XX cu bunele si relele sale, traditiile si schimbarile, pogromurile si anti-iudaismul in crestere, targusoarele si ghetourile adesea murdare si mai mereu sarace, incapatanarea cu care evreii se bagau in toate, faceau afaceri mai mereu paguboase, se iubeau, se urau, se certau, se impacau, traiau si mureau. Si, cum spune Menahem Mendel, eroul "Romanului unui om de afaceri", si eu la mijloc. Salom Alehem a avut inspiratia extraordinara de a prezenta specificul evreiesc cu un umor adesea trist, uneori muscator, plin de compasiune si intelegere, cu un limbaj colorat si plin de viata, totul atat de specific evreiesc, acei evrei din Rusia (si nu numai) inghesuiti in locuinte mizere, incercand sa isi castige painea de zi cu zi din slujbe neinsemnate, si visand la acea afacere care ii va face milionari si ii va scoate din cenusiul cotidian.

Menahem Mendel este un astfel de personaj. Se pare ca Salom Alehem chiar l-a cunoscut, candva, undeva. Casatorit cu Seine Seindl (Sheine Sheindl), avand o liota de copii si o soacra cumplita, care il dispretuieste si il cadoriseste mereu cu vreo vorba de duh, vrea sa scape de saracie si se apuca de afaceri, plecand din oraselul lui natal, Casrilifca (locul unde se intampla cam toate in lumea lui Alehem) intr-o goana dupa aur. Practic, este un roman epistolar, gen care a cam disparut din literatura, schimbul de scrisori intre Menahem Mendel, care haladuie prin lume, de la Odesa pana la capatul zilelor, si Seine Seindl care il asteapta sa revina, macar cu cateva ruble, doar sa il vada din nou. Si, in stilul care ii prefigureaza pe Ilf si Petrov, Menahem Mendel este agent de bursa, petitor, scriitor, vinde mori si fabrici de zahar, mosii, actiuni, este “spiculant”, misit, agent de asigurari, si de fiecare data ii scrie lui Seindl, povestindu-i izbanzile, iar ea ii raspunde, blestemandu-l si implorandu-l sa vina dracului inapoi acasa. Fabuloasa este si respectarea stricta a conventiilor epistolare. Indiferent de subiect, Menahem incepe fiecare scrisoare cu “Nepretuitei, istetei si preacuratei mele neveste, Seine Seindl, sa traiasca ! Inainte de toate afla ca sunt, slava Domnului, bine sanatos si sa dea Dumnezeu sa auzim intotdeauna unul de la altul numai vesti bune, amin !”. Numai ca de afacerea de care iti ziceam s-a ales praful, trimite zece ruble sa nu mor de foame. Iar serafica Seine Seindl ii raspunde, deschizand epistola cu “Iubitului, priceputului, neintrecutul, vestitului, invatatului meu barbat Menahem Mendel – ramane-i-ar numele de pomina in vecii vecilor ! Mai intai si intai iti fac cunoscut ca ne gasim cu totii, slava Domnului, in cea mai deplina sanatate. Acelasi lucru sa dea Dumnezeu sa-l aud si din partea ta si mai rau sa nu ne fie”. Dar-ar ciuma in tine si plesni-ti-ar inima, cum nu vrei tu sa te intorci in Casrilifca si imi prapadesti bruma de bani, cand toti rabdam de foame. Cu adevarat credincioasa ta nevasta, Seine Seindl. Si tot asa. Iar in fiecare epistola soacra trimite cate un sfat veninos, o zicatoare din nesfarsita-i intelepciune. Ea stie ca sotul fiicei e un neispravit, dar n-ar fi bine sa i-o aminteasca ? De fiecare data.

“Romanul unui om de afaceri” este cea mai vesela carte scrisa de Salom Alehem. Sigur, Menahem Mendel este un invins, familia lui se zbate in mizerie, nu e in stare sa lege doua ruble, si in general esueaza orice ar incerca. Dar este departe de dramatismul unui personaj precum Tevi Laptarul sau micutul orfan din “Halal de mine, sunt orfan”. Chiar si vituperarile sotiei si soacrei sunt amuzante, si nu disperate. Menahem Mendel nu va castiga niciodata, pentru ca este un visator, cu capul in nor, vrand sa ajunga Rothschild desi nu stie nici macar sa vanda o marfa. Iar aventurile sale te fac sa te cutremuri de ras. Si chiar daca stii ca o va da de fiecare data in bara, chiar esti curios sa vezi exact cum o da in bara si de data asta.

Nimic trist aici, nimic tragic, nimic zguduitor. Stii din start ca Menahem Mendel, asemeni eroilor marca Ilf si Petrov, nu va reusi nimic. Si ce daca ? Asta nu inseamna ca nu o va face cu umor si cu o inteleapta resemnare. Pierde actiunile, nu i se publica scrierile, da faliment peste faliment, este fugarit de politie – ca evreu nu are voie sa locuiasca in anumite orase – este pacalit de alti samsari evrei, promite familiei mii de ruble si nu aduce nici macar o copeica. Cu acea milenara intelepciune evreiasca, Menahem Mendel stie ca totul este in mainile Domnului, si ca orice ar face, nu poate trece peste voia sa. Si daca Jehova vrea ca Menahem Mendel sa fie sarac, cum ar putea acesta sa se impotriveasca ?

Cei care vor sa-l citeasca pe Salom Alehem sau au chef sa rada, pot sa inceapa cu “Romanul unui om de afaceri”. Este un prim pas excelent. Recomand romanul oricui vrea ceva bun. Sigur, nu este o capodopera, dar uneori carti mai mici te fac sa vibrezi mai bine ca marile capodopere.

16 Feb 2008

Peterson – Sherlock Holmes

4 comments
Peterson – Sherlock Holmes

Marca: Sherlock Holmes
Producator: Peterson
Tutun : Virginia si Burley
Aspect tutun : galben inchis si maro deschis, taiat in panglici mici, subtiri:

Aroma : tutun clasic, cu stafide si ceai (mai intens daca este umed)
Tarie : ridicata
Pretul: 45 Ron / cutie 50 g


Ultima achizitie, este un amestec de Virginia si Burley, reteta irlandeza din 1865 (cel putin asa scrie pe cutie). Este un tutun interesant, surprinzator de tare (cel putin pentru mine), dar nu un aromatic. Mai bun decat ma temeam si mai slab decat ma asteptasem, tinand cont de numele Peterson. Cand am desfacut cutia, aroma initiala a fost de tutun clasic, amestecat cu…stafide. Si ceai, ceai englezesc, tare. Tutunul este un amestec de galben inchis si maro deschis, foarte placuta. Aroma se pastreaza foarte bine, dar nu pot spune ca se simte si in pipa. In cutie tutunul este foarte umed (am citit ca si altii s-au confruntat cu aceeasi problema), dar se usuca repede daca se lasa cutia deschisa la temperatura camerei. Mai ales daca se faramiteaza tutunul intre degete. Uscat este mult mai umflat si intra mai putin intr-o pipa obisnuita. Interesant este ca in cutie tutunul este protejat de un capac din carton si un ambalaj de hartie, ceea ce da un aspect interesant.

Nefiind un aromatic, ci o mixtura “clasica”, s-ar putea sa ii dezamageasca pe cei care vor o aroma “specifica” pentru pipa. Dar recupereaza prin taria amestecului. Se aprinde destul de usor in pipa, dar trebuie fumat lent, fara graba, altfel incinge pipa si pisca la limba destul de tare – dar suportabil. Gustul nu ofera surprize, este gust de tutun, cu un continut ridicat de nicotina, fara alte arome, poate putin cea de ceai englezesc. Nu lasa un miros foarte placut in camera, dar nici unul respingator, poate prea apropiat de cel de tigara clasica. Pipa nu necesita reaprinderi dese, dar mi s-a parut ca arde prea repede. La final scrumul este foarte fin, cenusiu inchis spre negru. Din pacate, o alta problema este umezeala. Oricat de bine ar fi uscat, Sherlock Holmes lasa la sfarsit umezeala in pipa si fire de tutun nearse tocmai din aceasta cauza, alterand si gustul. Poate daca este mai uscat, problema dispare.

Concluzie : este un tutun mediu, care nu exceleaza prin nimic, dar poate fi un tutun de tranzitie de la tigari la pipa, avand suficienta nicotina si un gust comun, de tutun clasic, fara arome artificiale dar si prea putin interesant. Prea scump insa pentru calitatile sale, la acelasi pret sunt alte optiuni mai interesante, chiar din gama Peterson. De evitat de cei care vor un tutun aromat.



15 Feb 2008

Concert Manowar in Bucuresti

2 comments
DeMaio scrie pe blog ca Manowar va concerta in Bucuresti pe data de 7 iulie 2008. Organizatori sunt Kompas Events, care au reusit ceva ce parea imposibil. Nu stim inca locatia si pretul biletelor, urmeaza sa aflam. Dar ce mai conteaza…

Este incredibil, o sa avem Iron Maiden si Manowar in acelasi an, in Bucuresti, Romania. Dupa foarte multi ani de asteptare si zvonuri. Daca mai avem si Motorhead, macar anul viitor, nu mai vreau nimic. Am vazut concertele pe care le visam.

Sau cum imi spunea un bun prieten : daca apuc sa vad concertele astea, o sa cred in Dumnezeu din tot sufletul meu.

Mai multe detalii pe site-ul organizatorilor sau pe Metalhead.
Much, much later edit : potrivit ultimelor informatii aparute pe Metalhead, concertul se amana undeva spre toamna. Normal, toate detaliile vor fi comunicate ulterior. Nu stiu de ce ma tem de o teapa in stil romanesc... Sper sa ma insel.

14 Feb 2008

Benoit Duteurtre - Fetita si tigara

6 comments
Fumez de prin 1998. Fumez pentru ca imi place. Si nu intentionez sa ma las. Tigara mi-a fost in toti acesti ani cel mai apropiat prieten. E adevarat, pe care trebuia sa il platesc pentru a fi alaturi de mine. Dar asa se intampla de fiecare data. Nu ma intereseaza legislatia anti-fumat, nu ma intereseaza ca s-ar putea sa mor de cancer, inima sau ceva de gen, nu ma ating campaniile pentru o viata fara fumat, si mai bine renunt la carti si mancare pentru acel gust ideal, de tabac zdravan si aromat. Am fumat afara, in casa, in scoala, in universitate, la joburi, in baie, in padure, cam peste tot pe unde am ajuns. Am fumat pana m-am confundat cu tigara. Si nu vreau sa renunt.

Tocmai de aceea am asteptat cu interes "Fetita si tigara", romanului lui Benoit Duteurtre, publicat in colectia Cotidianul. Anuntat ca o pledoarie pro-fumat, romanul nu este o capodopera, dar este suficient de bun pentru a fi citit. Avem doua povesti care se intrepatrund la un moment dat. Prima este cea a unui condamnat la moarte, Desire Johnson, acuzat de uciderea unui politist, a carui ultima dorinta este sa fumeze o tigara. Regulamentul corect din punct de vedere politic interzice fumatul in inchisoare, alta lege spune ca ultima dorinta a condamnatului trebuie respectata. Si de aici, prima criza. Ce faci ? Ce lege respecti ? Cat de birocrat trebuie sa fii ? Intrebarea desparte opinia publica in doua tabere in razboi : cei care vor ca Desire sa fumeze si cei care il vor direct lichidat. Totul transpus in imagini emotionante de massmedia, care il va transforma intr-o vedeta si care ii va inlesni o miscare de geniu, de as al manipularii prin televiziune. Un condamnat la moarte, un nimeni, care "ar fi putut" sa il ucida pe politist (este deja putin important daca a facut-o sau nu) devine prin puterea televizorului un erou, un simbol al iubirii si pacii, un erou.

Societatea imaginata de Benoit Duteurtre aici ne va parea absurda, este societatea in care esti sanatos, vesel si iubesti orice copil, altfel de ia mama dracului. Unii l-au comparat cu Franz Kafka, mi se pare exagerat, nu are suferinta si alienarea acestuia. Este o lume gretos de roz si birocratica, unde esti fortat sa fii fericit dupa cum vor ei, un fel de 1984 ce nu sperie, dar socheaza prin absurd. Un Orwell diabetic. Fumatorii sunt prigoniti aici mai ceva ca vrajitoarele in Salem, au tot mai putine locuri unde sa se bucure de viciu, sunt pocniti de campanii si amenzi, se ascund ca liceenii prin toalete, pentru a savura acel cilindru mic de hartie plin cu iarba lui Al din balta. In tabara ostracizatilor, la celaltalt capat al lumii, il gasim pe eroul nostru , fumator ilegalist. Intelectual, mereu in conflict cu sefii sai imbecili, ocupand un post bun si bine platit, nu ii pasa de regulile si valorile impuse de lumea in care traieste. Vrea sa fumeze, vrea sa se simta bine, vrea sa se bucure de viata asa cum o vede el. Iubeste si este iubit, nu are copii pentru ca ii detesta, iar placerea sa secreta este sa fumeze la birou. Numai ca locul unde lucreaza este impanzit de copii. Parte birouri, parte cresa, gradinita, loc de joaca, intr-o lume in care copiii sunt imparatii atotputernici ai zilei, in care ei sunt noii stapani, unde cuvantul si interesele lor primeaza, iar adultii trebuie sa ii slujeasca sau sa duca viata unui evreu in al treilea Reich. Orice greseala, orice suparare minora adusa unui copil, te distruge. Nu il mai iubesti pe Marele Frate, dar iubesti fiecare copil.

Ori eroul nostru ii detesta. Nu se teme de ei, ii respinge, ii dispretuieste, il obosesc, il sufoca, ceea ce il face suspect. Obisnuieste sa se ascunda in toaleta institutiei, departe de detectoarele de fum, isi da jos pantalonii, se aseaza pe tron si fumeaza cate o tigara, cu detasarea si placerea celui care triseaza sistemul si incalca regulile. Gustul tigarii devine secundar, marea placere este sa nu respecti niste interdictii idioate, mai ales cand sunt in favoarea copiilor, adica celor pe care ii detesti. Mica sa fronda – destul de grava totusi pentru lumea sa – il duce la dezastru cand este prins fumand in toaleta. Cel care il prinde este o fetita, la fel ca toate celelalte, pe care nefericitul o ameninta sa nu spuna nimic.

De aici incepe gloriosul dezastru. De la fumatul in loc interzis. Acuzatiile aduse vor fi insa infinit mai grave, ii vor distruge viata si il vor forta sa incerce, la fel ca Desire, ca castige simpatia publicului intr-un joc televizat extrem, cu un singur castigator, in care marea sa sansa este sa piarda. Daca va castiga sau nu pana la sfarsit…

Nu a fost deloc o carte rea, ci una destul de buna. Ideea interzicerii fumatului pana la consecinte orwelliene mi-a dat fiori, ca oricarui fumator. Sa stii ca din cauza pasiunii tale ajungi sa iti distrugi identitatea si sa te pierzi pe tine – iata ceva mai cumplit decat spectrul cancerului. Tocmai de aceea am renuntat la tigari. De vreo cateva luni fumez pipa.

13 Feb 2008

Pink Floyd - The Wall. A Complete Analysis

11 comments
Iata unul dintre cele mai interesante site-uri dedicate trupei, si din cate stiu eu singurul care analizeaza secunda cu secunda The Wall. Unul dintre albumele mele de suflet, pe care l-as recomanda oricui, oricand, ascultat prima oara cu destui ani in urma, la care revin mereu fara sa ma plictisesc si fara sa am senzatia de saturatie, de suficient. Mi se pare perfect, fiecare nota, fiecare vers, fiecare imagine este acolo unde ar fi trebuit sa fie. Chiar daca il stiu deja pe dinafara. Genul de album (sau mai bine creatie) despre care ai vrea sa scrii sau sa vorbesti, dar ti-e frica. Ti-e frica pentru ca indiferent ce faci, riscul de a spune o tampenie este urias. In epoca, The Wall a fost interpretat de multi ca un atac la adresa Zidului Berlinului sau ca o expresie a alienarii vedetei. Pentru mine, ar fi o explicatie prea simpla. Insuficienta. The Wall a fost mereu Zidul… Si asta inseamna totul.

Pink Floyd - The Wall. A Complete Analysis

Albumul este prezentat pe site cu o minutiozitate maniacala, clipa cu clipa. Initial mi-a dat fiori, gandindu-ma cat va fi durat sa analizezi un dublu album, in format audio si video, pana sa ii dai o interpretare de gen. De la When the Tigers Broke Free, part 1 pana la Isn't This Where We Came In? fiecare piesa este disecata in cate un articol, insotit de imagini din filmul omonim (genial, by the way). Ce inseamna fiecare vers, ce legaturi exista sau ar putea exista intre acest album si restul creatiilor Pink, ce au incercat membrii trupei sa spuna si ce credem ca ar fi incercat, ce semnifica o anume fraza muzicala sau un cadru de pelicula pe care altminteri le-am trece cu vederea. Ce este cu Pink, cine a fost Mother, cum ajunge sa fie rock star si cum se pierde de ceilalti, inconjurandu-se de zid, cine sunt profesorii, cine sunt inchizitorii, cum ajungi sa fii liderul unei organizatii de neoprit, ce inseamna de fapt razboiul cu ceilalti, cine si ce sunt ceilalti, cum se inchide definitiv zidul.

Am avut rabdare sa citesc mai tot site-ul, piesa cu piesa, ascultand pe fundal albumul, mai facand o pauza sa vad secventa din film. Intelegi altfel ce a fost cu albumul asta si de ce este considerat si azi o capodopera. Este fascinanta reteaua de referinte, trimiteri, interpretari existenta aici. E practic o lucrare doctorala despre The Wall decat o simpla prezentare a albumului, si chiar as fi curios sa aflu daca cei de la Pink Floyd si-ar privi la fel creatia dupa cateva ore petrecute pe site. In afara analizei albumului, avem si o sectiune de Frequently Asked Questions, care raspunde la intrebarile generale privind The Wall.

Genul de site pe care il recomand celor care iubesc albumul, celor care il mai asculta, celor care il detesta si celor care nu au auzit de el. De ascultat pe fundal Pink Floyd. Obligatoriu.

7 Feb 2008

Italo Calvino – Baronul din copaci

10 comments
Intr-o buna zi, un baietel de 12 ani, Cosimo, viitorul baron di Rondo , refuza sa manance melcii fierti in supa si prajiti in tigaie, adusi la masa. Cum o asemenea cutezanta nu putea ramane nepedepsita intr-o familie nobila si stricta, singura lui scapare este sa o zbugheasca si sa se urce in primul copac din frumoasa gradina a domeniului, in speranta ca astfel va scapa de fulgerele paterne de manie. Ceea ce parea o revolta copilareasca, un fel de “nu ma dau jos de aici pana nu ma iertati” ,se transforma intr-un mod de viata, dupa ce Cosimo descopera fascinat libertatea si varietatea unei lumi aflate la doar cativa metri de pamant. Cum copacii alcatuiesc un sir ce se prelungeste in toate directiile, de la arborii obisnuiti la cei exotici, plantati de unul dintre vecini, domeniul baronului din copaci este aproape la fel de intins ca domeniile tuturor puse laolalta, dar mult mai liber. Iar ceea ce incepuse ca o revolta copilareasca, se va transforma in viata baronului din copaci. Povestita de fratele sau, Biagio, devenit cronicar mai mult fara voie, singurul care va pune cap la cap ceea ce ii spune fratele, ceea ce se aude in tinut, ceea ce ii spun parintii, pentru a alcatui o saga pitoresca si picaresca.

Asa ar putea fi povestit pe scurt unul dintre romanele lui Italo Calvino, parte a “trilogiei”, cum mai este numita (si cea mai ampla parte). Pornind tot de la o premisa aparent absurda, Calvino reuseste – din nou – sa creeze o poveste fantastica si frumoasa. Sigur, pare imposibil sa traiesti prin copaci, departe la doar cativa metri de oameni, si totusi cu totul in alta lume decat ei. Oricat de bun catarator ai fi. Iar Cosimo este un bun catarator. Dar acolo, liber, departe de normele oamenilor, isi reconstruieste lumea dupa necesitati si, cat se poate, dupa bunul plac. Purtand hainele de acasa – mai tarziu va purta si o bereta din blana unei pisici salbatice, una din primele sale “victime”, - mananca fructe, pasari, vanat sau mancarea primita de la parinti, isi face nevoile intr-un loc anume si chiar improvizeaza o baie, deviind un parau cu un ingenios sistem de tevi. Dus la inaltime. Descopera fascinat lectura si citeste ca un maniac, carte dupa carte, agatat cu agilitate de primata de cate o creanga, epuizand rapid biblioteca parintilor si cerand noi si noi carti, este viciul sau adevarat, este pasiunea sa dementa, este identitatea sa. In afara de statutul de baron. Chiar daca nu mai este baron pe pamant, Cosimo isi pastreaza un stil de viata aproape aristocratic. Ca un Robinson Crusoe al arborilor, isi intocmeste o lume proprie, cu valori, principii si reguli, cea mai importanta fiind “nu voi mai cobori niciodata pe pamant”. Cu agilitate de neintrecut va reusi asta pentru tot restul vietii.

Se va indragosti de frumoasa fetita Viola, “printesa” din vecini, care va pleca apoi, revenind mult mai tarziu si tarandu-l pe Cosimo in marea iubire a vietii, sfartecandu-l pentru totdeauna ; va deveni cel mai cunoscut si temut vanator ; Zburatorul din padure, care le lasa grele pe fetele din tinut, pe negandite ; filosoful in spiritul rationalist al epocii, care incepe sa citeasca din intamplare si ajunga sa corespondeze cu marii ganditori ai vremurilor ; invatatorul care il face pe un temut talhar sa renunte la crime pentru a se dedica romanelor din acea perioada ; filantropul si protectorul taranilor, carora le da sfaturi despre natura, plante, animale ; ciudatul baron, privit ca o curiozitate, mereu aparand si disparand din copaci, tot mai batran si mai bolnav, tot mai amar, dar stiind ca de acolo, de sus, vede lumea altfel. Pentru prima data, viziunea sa nu mai este limitata, ci este pretutindeni. La jumatatea distantei dintre pamant si cer, Cosimo este deasupra omului si imediat sub zeu. Cu atat mai ciudata – dar in spiritul umanist al epocii – este si grija pe care o are pentru cei de jos, pentru cei marunti, pe care ii ajuta, ii sfatuieste, si care il accepta ca pe un protector un pic bizar. Ii salveaza de piratii care ii jefuiau, ii vede cum se nasc, cresc si mor, este permanent in preajma lor. Astfel de tineri romantici, provenind din familii bune si gata sa se sacrifice pentru ceilalti aveau sa apara secole mai tarziu, asa ca acest Cosimo e un precursor ilustru si excentric. Cu familia relatia este mentinuta in limitele unei politeti protocolare clasice, in spatele careia se ascunde afectiunea. Mai ales pentru Biagio.

Si astfel, ca Baronul din copaci, Cosimo trece prin istorie, prin revolutie, cunoaste alti excentrici, corespondeaza cu inteleptii lumii, vede dramele si bucuriile de pe pamant, pana va ajunge la randul sau la sfarsitul povestii. Sfarsit care il va aduce in sfarsit pe pamant, mort, gata sa fie ingropat si dovedind ca nu si-a incalcat juramantul din copilarie ? Sau Cosimo va gasi o solutie spectaculoasa pentru a nu parasi arborii ? Ramane de vazut.

O carte excelenta, poate cea mai buna a trilogiei, meritand sa fie citita si recitita. Un Calvino mai bun ca in alte randuri.

6 Feb 2008

Le voyage dans la Lune (1902)

4 comments
Regie : Georges Melies
Scenariu : Georges Melies
Actori : Georges Melies, Victor Andre, Henri Delannoy

Oricat as incerca, nu reusesc sa imi aduc aminte cand si unde am vazut pentru prima oara capodopera lui Melies, Le voyage dans la Lune. Ani buni am fost convins ca il vazusem la cursurile de Istorie si film, dar Cinabra m-a lamurit : nu acolo. Sigur nu acolo. Il voi fi vazut la Cinemateca, la vreun post TV, pe vreo caseta video ? Imposibil sa-mi aduc aminte exact. Stiu ca inca de prima data m-a socat. Sa faci asa ceva cu mijloacele tehnice din 1902 si sa iasa primul film “stiintifico-fantastic” din istorie, o poveste coerenta si plina de trucaje, animatii, este nu greu, ci aproape imposibil. Trebuie sa ai geniu. Nu pot decat sa-mi imaginez care va fi fost reactia in epoca, daca acest film este si astazi cel putin interesant. Engleza are un termen foarte bun : "groundbreaking". Georges Melies era cunoscut drept creator de spectacole de teatru, oarecum un teatru de revista, cu balet, cuplete, muzica, dar mai ales scamatorii si iluzii, de unde si pasiunea de mai tarziu pentru trucaje. A invatat totul, lucrand ca autodidact, si isi turna filmele lucrand ca regizor, scenarist, realiza decorurile, dadea ultimele indicatii, alegea costumele, gasea noi idei si juca diverse roluri. A realizat sute de filme, majoritatea fantastice, prea putine pastrandu-se insa, dar i-au asigurat popularitatea in acea vreme.

Le voyage dans la Lune, un film de circa 12 minute, a fost la data aparitiei pur si simplu o nebunie. Nimeni nu mai facuse un film de 5 ori mai lung decat un film obisnuit – desi multe pelicule inca aveau in jur de un minut – cu atatea decoruri, costume, actori, figuranti, scenarii, trucaje, tehnici de filmare inedite. Ramane legendara scena in care luna umanizata sub forma unui chip de clovn se pomeneste cu obuzul infipt in ochi - grimasa este memorabila. Daca ar fi putut, Melies ar fi facut un film color, cu sunet, mult mai lung, mai substantial. Din pacate tehnic ii era imposibil. E adevarat ca din multe puncte de vedere pelicula este primitiva : cadre statice, dintr-un singur unghi, succesiunea de tablouri similare scenei unui teatru, filmate mereu la fel, decoruri din mucava, inserarea unor secvente ce nu isi au locul, dar erau obisnuite in “feeriile” marca Melies.

Il costase 10.000 de franci, dar lansarea a fost un triumf. Lansat fara acordul sau in SUA, nu i-a adus nici un ban lui Melies, succesul fiind insa imens. Celebru si destul de instarit, Melies a continuat sa faca filme. S-a ruinat in anii razboiului si dupa aceea, uitat de toti, vindea maruntisuri la o taraba din Paris. Regasit accidental prin anii ’30 de o industrie care il uitase, datorita unui articol de ziar, este primit ca un erou, un creator al spectacolului cinematografic, un pionier. Intuise, intelesese, vazuse. Dar in egala masura ca un dinozaur, o ultima pasare Dodo, care nu putea intelege ce se schimbase in cinematografie. Va muri la putin timp dupa aceea, de cancer, dupa ce incercase sa revina pe platourile de filmare. Pregatise chiar un film in stilul de vodevil, cu urmariri si rastunari spectaculoase de situatie. Era prea tarziu.

Calatoria pe Luna

Pornind de la Jules Verne “De la Pamant la Luna" si H.G. Wells "Primii oameni pe Luna" , povestea imaginata de Melies prezinta aventura excentricului profesor Barbenfouillis (interpretat chiar de regizor), care isi anunta colegii astronomi ca pregateste o expeditie pe Luna. Folosind un obuz spatial, reuseste sa ajunga pe Luna, alaturi de alti cinci exploratori. Isi petrec noaptea acolo, supravegheati de comete si stele, pentru a fi capturati de enigmaticii Seleniti (interpretati de dansatori de la Folies Bergere), care ii duc in regatul lor. Reusesc sa scape si sa revina pe Pamant, aducand cu ei si un Selenit, agatat de “nava” lor. Sunt primiti ca eroi, printr-o parada de zile mari. Totul in mai putin de 12 minute. Aceasta ar fi povestea pe scurt.

Nu am avut insa, din pacate, varianta completa a filmului, redescoperita prin 2002, din intamplare, colorata manuala si avand inclusiv scena finala, cu intoarcerea triumfatoare a exploratorilor, scena care lipseste din versiunile mai vechi, ci filmul "clasic". In lipsa de altceva, sa vedem ce sa intampla in primul SF din istorie.

Voyage sur la Lune

Odata cu primul cadru al filmului intram in atmosfera agitata a Societatii de Astronomie, o camera mica, cu un décor-butaforie, plina de personaje, intre care si viitorii exploratori, Imbracati cu robe lungi decorate cu sori, stele si planete, purtand palarii inalte si conice, barbi de toate felurile, astronomii par “a merry bunch”, o adunatura inghesuita de excentrici, putin “sariti”, ca toti oamenii de stiinta, reprezentarea clasic-umoristica a savantului rupt de realitate. Intr-un fel aduce cu o clasa de scoala, dominata de o catedra cu o tabla in spatele ei, sau mai curand cu un auditorium. Senzationala intrarea presedintelui Societatii, viitorul explorator (Melies), care isi pierde palaria impozanta la cateva secunde dupa ce ajunge la catedra. Accident sau gag voit ? Cine stie. Le prezinta barbilor savante planul unei calatorii pe Luna, cu gesturi bombastice : se va trimite spre luna un obuz-nava, dintr-un tun gigantic. Se simte traditia teatrala, inca nu putem vorbi de o scoala pentru actorii de film, multi in fapt amatori care isi castigau banii cu slujbe marunte. Putem simti rumoarea din sala, regizorul a stiut sa isi aseze si dirijeze actorii si figurantii Planul este acceptat de astronomi, cu exceptia unui singur membru, care isi exprima opozitia intr-o maniera exagerata, gesticuleaza amplu, sufocant chiar, repede impiedicat de ceilalti sa se apropie de venerabilul presedinte. Cearta se transforma intr-un tir de hartii aruncate de la contestatar la presedinte si inapoi, un alt gag subtil introdus de Melies. Inspirat de altfel. Hilar chiar. Ii vedem cum se contrazic, cum cer, cum explica. Sase curajosi vor pleca pe Luna. Isi imbraca redingotele, isi pun palariile. Sunt gata de lansare.

Scenele de pregatire a obuzului, intr-un atelier, anticipeaza in mic atmosfera din Metropolis, dar la o scara mult mai umana si mai restransa. Este o manufactura stramta - ca toate cadrele filmului - in care se pregateste nava. Savantii vin, ii saluta reverentios pe muncitori, se urca si coboara din obuz, veseli ca niste copii. Un nou gag, strecurat printre miscarile de robot ale muncitorilor : venerabilul presedinte se impiedica si cade pe spate, restul se reped sa il ridice. Se pleaca in sfarsit, cu garda de onoare, saluturi, palarii ridicate, barbi infoiate, iar obuzul este proiectat in spatiu de un tun gigantic. Scena in care fetele in uniforme - dansatoare ale trupei de teatru conduse de Melies - imping obuzul in tun, salutand apoi cu palariile, este de efect. Iar lansarea este sarbatorita de aceleasi dansatoare, dar si "targoveti, osteni, popor" ce le fac semne de ramas bun exploratorilor. Este in aceasta scena atata naivitate narativa, se transmite o bucurie teatrala, incat te face sa zambesti.

Si urmeaza scena pentru care filmul ramane in istorie, cea mai cunoscuta : Luna, la inceput indepartata, filmata cu (poate) primul travelling din istorie, se mareste din ce in ce. Este un chip, o Luna vie, cu grimase de clovn, care se trezeste cu obuzul infipt in ochiul drept. Omul din Luna. Exploratorii au ajuns.

Triumf, doar ca Luna arata cu totul altfel decat ne-am imagina. Exista inclusiv ciuperci uriase si tot felul de cratere. Se poate respira fara probleme aici. Nici urma de viata. Obuzul aselenizat dispare (ca prin farmec) pentru a lasa loc savantilor sa admire rasaritul…Pamantului. O explozie si o flacara scurta ii doboara ca pe popice. Fara alte explicatii. Luna nu pare prea primitoare. Ostentativ osteniti, se culcusesc pe sol, se invelesc frumos cu paturile si dorm. Pe deasupra lor trece o cometa, apoi apar sapte stele, avand in centru cate un chip de femeie, inlocuite de o planeta (Saturn) cu un omulet in mijloc, , o stea tinuta de doua tinere, o semiluna pe care sta in echilibru o frumoasa cu mainile si picioarele dezgolite (cumplit de obscena reprezentare a Zeitei Lunii). Universul este viu, este umanizat, este in tonul spectacolelor si feerilor semnate de Melies, pe gustul publicului. Incepe sa ninga, iar fulgii ii trezesc pe exploratori, corpurile ceresti dispar. Adapostindu-se de fulgi in subteranele din Luna, printre ciuperci si alte plante ciudate, de un stat de om, cei sase pun la cale un nou gag (o constanta a filmului) : umbrela conducatorului expozitiei este deschis si infipta in "pamant". Sub ochii lor uimiti, se transforma intr-o ciuperca uriasa, un trucaj reusit. Apare si primul Selenit, misteriosii locuitori ai lumii, ce dispare intr-un nor de fum cand este pocnit zdravan cu umbrela. La fel si al doilea, insa apoi exploratorii sunt capturati si dusi in regatul Selenitilor, decorat intr-o maniera orientala, extravaganta, pe tron gasindu-se Regina Selenitilor. Inconjurati de garzi cu sulite, intr-un décor de teatru, dupa un scurt schimb de cuvinte exploratorii o iau pe regina, dau cu ea de pamant si in felul acesta o ucid, fugind apoi de Selenitii furiosi. Cinci dintre ei se urca in obuz, in timp ce seful expeditiei, dupa noi dueluri cu umbrela, il invinge pe ultimul selenit cu un sut in partile moi. Se agata de obuz, isi foloseste propria greutate pentru a-l dezechilibra si a-l proiecta in spre Pamant - desi nu stim cum a ajuns pe muchia unui deal si nici cum va supravietui curajosul in spatiu - dar in ultima clipa (ca in peliculele moderne), un Selenit se agata si el de obuz. Se prabuseste in mare, de unde iese la suprafata cu ajutorul "aerului comprimat" din interior, iar temerarul astronom care se "sacrificase" apare in cadrul urmator, pe obuz, in timp ce sunt remorcati de un vas, spre mal. Selenitul se ineaca. Lipseste ultima scena, din pacate. Din ce am citit, sunt primiti ca eroi. O scurta si primitiva secventa de animatie. Sfarsit.

Voyage sur la Lune este departe de ceea ce am numi astazi un film perfect. Exista numeroase stangacii si erori de montaj, inconsistente ale povestii, elemente de décor ce apar si dispar, o atitudine poate prea teatrala a actorilor. Decorurile sunt de teatru si nu foarte reusite. Cu toate acestea filmul poate fi vazut si astazi ca unul dintre cele mai importante. De fapt, nu "poate" ci trebuie. Melies a reusit capodopera sa, a folosit travelling-ul si trucajele intr-o maniera noua si, atunci, revolutionara, iar povestea rezista.

Voyage sur la Lune poate fi descarcat gratuit de pe Internet Archive.

4 Feb 2008

Freddy’s back …

6 comments
Dintre toti eroii negativi ai copilariei, Freddy Krueger ramane de departe preferatul. Ok, era desfigurat de foc, era un ucigas de copii, dar avea manusa cu lame de brici, avea palaria si celebrul pulover in dungi, avea replici care te faceau sa razi – si un umor negru magistral – si, mai ales, era practic invincibil. Am vazut toate cele sapte parti ale seriei de nenumarate ori – in continuarea partea preferata ramane V, Dream Child – stiu si acum replici, pot povesti scenele principale si inca mai imi aduc aminte suficiente despre Freddy Krueger ca sa castig locul doi la un concurs de gen. Dar poate sa te ucida atunci cand dormi, iti controleaza visele si impune propriile reguli. Iar tu trebuie sa dormi, nu-i asa ? Macar putin. Nu se poate altfel. Iar cand adormi, Freddy este acolo. De fiecare data. Indestructibil. De neoprit. Nu se poate negocia, nu poti sa scapi, nu il poti infrange. Pe teritoriul si cu regulile sale. Trebuie sa ii afli punctul slab si sa-l infrunti in lumea sa pentru a-l aduce in a ta. Una dintre cele mai bune serii horror facute vreodata.

Freddy nu este cu siguranta un model pozitiv. Cand eram mic ma simteam in egala masura ingrozit si fascinat de el, si mi-am dorit toata viata o manusa ca a lui Freddy. Am si gasit copii excelent facute pe Ebay. Poate in curand… Desi originalul ar fi fost de dorit. Nu originalul din film (disparut si el). Manusa lui Freddy. Krueger. Un adevarat parinte spiritual pentru copiii care nu sunt cuminti. Sau locuiesc pe Elm Street.

Asa ca m-am bucurat si nu prea afland ca se pregateste un nou film din seria Nightmare on Elm Street. Desi Freddie vs Jason mi-a placut. Nu se stie sigur daca va fi regizata tot de Wes Craven, unul dintre greii genului, sau proiectul va fi condus de altcineva. Nici daca va fi un remake al vreunei parti a seriei (prima a aparut in 1984 si a fost un succes), un prequel, sequel sau doar va prelua personajul principal pentru o noua poveste. Secret total. Ceea ce se stie – si m-a deprimat – este ca Robert Englund nu va relua rolul lui Freddy Krueger, rolul care practic i-a adus celebritatea, ci se va apela la un actor mai…tanar. Astept cu nerabdare noul NOES.

Va fi poate un film bun, ca remake-ul dupa The Hills Have Eyes sau ceva ridicol precum remake-ul la Texas Chainsaw Massacre ori Omen. Ramane de vazut. Clar ca fara Englund nu va mai fi cu adevarat Freddy Krueger.


One, two, Freddy's coming for you.
Three, four, better lock your door.
Five, six, grab your crucifix.
Seven, eight, better stay awake.
Nine, ten, never sleep again.

Setlist probabil Iron Maiden

6 comments
Setlist-ul probabil pentru concertul Iron Maiden de pe 4 august 2008 :

Intro. Churchills Speech
1. Aces High
2. 2 Minutes To Midnight
3. Revelations
4. The Trooper
5. Wasted Years
6. The Number Of The Beast
7. Run To The Hills
8. Rime Of The Ancient Mariner
9. Powerslave
10. Heaven Can Wait
11. Can I Play With Madness
12. Fear Of The Dark
13. Iron Maiden
14. Moonchild
15. The Clairvoyant
16. Hallowed Be Thy Name


Nimic suta la suta sigur, acesta este playlist-ul standard pentru Somewhere Back In Time World Tour, daca nu se vor decide sa ne ofere vreo surpriza la Bucuresti. Lipsesc piese pe care le-as fi dorit, m-as fi putut lipsi de Heaven Can Wait, dar este mai mult decat interesant. Ciudat ca ar fi trebuit sa avem piese pana la SSOSS, si totusi apare Fear Of the Dark. Ramane sa vedem. Pacat ca mai e atat de mult de asteptat.

Share This