29 Apr 2008

Amelie Nothomb - Antichrista

6 comments
Nu am fost niciodata un admirator al deja celebrei Amelie Nothomb. A scris mult, a publicat mult, are o biografie mult mai interesanta decat opera, a fost tradusa in mai multe limbi, premii, distinctii, elogii, are un stil profund personal, nu ezita sa provoace controverse, o citesti usor si nu fara placere. Cu toate acestea, intotdeauna ceva mi s-a parut ca lipseste. Ceva greu de definit poate, dar care ma face sa nu caut sa o citesc cu frenezie, si cu atat mai putin sa o recitesc. Asa cum exista "disposable pop", asa exista si "disposable books". Sunt bune, sunt placute, au ceva de film american de sambata seara, insa nimic mai mult. Genul de carte pe care o termini in doua ore.

Nici "Antichrista" nu face exceptie. Desi mi s-a parut mai buna decat alte titluri marca Nothomb. Dar nu o carte care ramane. Cat de mult iti poate cotropi un prieten viata, cat de departe poate merge prezenta sa, cum te poate sufoca ? Si cat de bun prieten iti este ? Dar cand vine vorba de doua adolescente, una practic invizibila pentru ceilalti si una adorata de intreaga lume ?

Blanche, prin forta lucrurilor eroina secundara a cartii, este o adolescenta timida, speriata, indepartata de toti si de toate, care prefera singuratatea, uneori cartile, si careia ii este imposibil sa se adapteze. Asperger de manual ? De ce nu, chiar daca nu este numit. Stearsa, usor de ignorat, se va trezi in lumea ei cu seducatoarea Christa, opusul a tot ceea ce este Blanche.

Va amintiti filmele americane cu adolescenti, povesti stas in care ceea ce conteaza mai mult este "popularitatea" ? Popularitate pentru care ai face orice ? Majoreta blonda cu bust generos, care se duce la "date" cu jucatorul de fotbal american, cu profil perfect si frizura pe masura ? Invidiata de restul fetelor care isi doresc sa ajunga in locul ei ? Cam asa este si cazul Christei. Doar ca pentru ea este ceva natural. Toata lumea o adora, toata lumea ii cauta prietenia, toti vor sa o asculte si sa ii stea alaturi. Christa exercita o vraja neinteleasa asupra lumii, este o viitoare femeie frumoasa, este o forta careia timida Blanche nu ii poate rezista. Iar cand Christa se invita la Blanche, nu mai poate fi oprita. Ii ravaseste camera virginala, se dezbraca si socheaza cu nuditatea, o forteaza si pe Blanche sa renunte la secretul hainelor. Ceea ce cititorii visatori sperau sa se transforme intr-o scena de lesbianism este in fapt zdrobirea timidei Blanche. Fara haine, ridiculizata de Christa pentru formele ei copilaresti, Blanche observa cu groaza cum aceasta ii cucereste ultima reduta. Lumea cretina, falsa si plina de sclipici de care Blanche se ascunde ii cotropeste lumea interioara prin aceasta Anti-Christa.

Parintii lui Blanche sunt vrajiti de farmecul noii prietene, ii cer sa o scoata pe Blanche din carapace, sa o ajute sa isi faca prieteni, sa o transforme intr-o adolescenta populara. Mai mult, impresionati de povestea vietii Christei - copil sarac, locuind intr-un orasel mizer, munceste pentru a se intretine, studiaza stiintele politice - parintii o "adopta" si ii propun sa locuiasca, gratuit, alaturi de Blanche. In camera ei. In casa lor. Sora pe care Blanche - ce descopera cu oroare cum Christa se transforma in Anti - Christa - nu a avut-o niciodata. Copilul pe care ei nu l-au avut. Copilul pe care si l-ar fi dorit, dar zeii au fost mahmuri, si le-au dat-o pe Blanche.

Indepartata de propria familie, pusa in umbra de aceasta posesiva si agresiva sora impusa, Blanche stie ca pentru a distruge Anti-Christa – exceptand omuciderea voluntara, cu numeroase detalii sangeroase – trebuie sa ii distruga imaginea. Trebuie sa ii afle secretul. Oricine are un secret care ii distruge imaginea publica. Oricine a ajuns ca Anti-Christa. Iar secretul Christei este previzibil. Atat de previzibil incat finalul se prabuseste intr-un cliseu dulceag, de-a dreptul gretos.

In concluzie, o carte de citit cand asteptati trenul, autobuzul sau tortura pe scaunul destinului. Lectura usoara, nu atat de facila pe cat pare si nu atat de buna pe cat si-ar dori un scriitor de calibru. Bubble-gum story. Nu spun ca este ultima carte de Amelie Nothomb pe care o voi citi. Dar nici nu as regreta daca ar fi. Nu o recomand.

22 Apr 2008

Unde gasim tutun de pipa ?

10 comments
Am gasit pe forumul Pipe Club Romania o lista a magazinelor din Bucuresti unde putem gasi tutun de pipa, pipe si accesorii. Nu sunt foarte multe, dar totusi mai multe decat ma asteptasem. O redau mai jos :

Unirea – un stand in aripa Calarasi

Victoria - la parter

World of Cigar - pe Calea Victoriei nr. 222 (multe pipe, accesorii, cateva tutunuri la preturi mai bune)

City Mall - la etajul 1, tot un magazin World of Cigar

Vitan Mall - la subsol, tot langa scarile rulante (are mai mult tutunuri Skandinavik)

Plaza Mall - la subsol, orientat din ce in ce mai mult pe trabucuri

Auchan - un magazin bine aprovizionat, pe undeva prin fata caselor de marcat

Cora Pantelimon - un stand cu multe tigari si cu numai cateva pipe si tutunuri.

Lizar - are un stand in P-ta Dorobanti

Nik Classic - tot pe Beller, peste drum de P-ta Dorobanti, e un magazin cu multe pipe si tutunuri (pe locul 2 la capitolul asta dupa World of Cigar)

Magazinul fostei benzinarii Shell - de pe soseaua Fundeni, langa parcul Motodrom, nonstop (via Serban)

Pavilionul H din Herastrau : doua magazine, dar oferta este destul de slaba (via Dedes)


Dintre toate, am vizitat pana acum doar trei. Din pacate. Probabil ca pe masura ce voi ajunge si la celelalte, le voi adauga pe aici.

1. Unirea : e destul de mic, dar are multe tutunuri : Peterson (sapte sortimente – 45 Ron), Mac Baren (cateva – 45 ron), WO Larsen (trei sortimente, pret 80 – 90 Ron), uneori Sunday’s Fantasy (35 Ron), Stanwell (mai multe, 30 – 32 Ron), Skandinavik (30 – 32 Ron). Am vazut si Tillbury, Exclusiv Wild Mango, Borkum, Captain Black, dar nu le-as recomanda nimanui. S-ar putea sa fi vazut aici si Amphora sau Clan, dar nu sunt sigur. Au si cateva pipe interesante, perii, butucei, solutii de curatat, brichete, filtre. Tot aici am gasit si seturi-cadou : pipa + bricheta, pipa + tutun, in casete destul de dragute (cred ca erau Peterson) pe la 200 si ceva Ron. Tentant. Mai scump, dar bine aprovizionat si relativ central. Cand ma grabesc sau am drum pe la Unirea, prefer sa cumpar de aici.

2. Auchan : este ceva mai mare, foarte bine amenajat, au destul de multe pipe, de la cele ieftine la cele destul de scumpe. Au preturi un pic mai mici si multe tutunuri : Larsen (3 feluri, intre 75 – 90 Ron), Mac Baren (vreo 5 feluri, inclusiv Vanilla, Scottish Mixture, Original, 45 Ron), Sunday’s Fantasy (33 sau 35 Ron, nu mai retin exact), Borkum, Captain Black, Tillbury, Peterson (mai nou, vreo 5 feluri, 45 Ron), Skandinavik (la un moment dat), Stanwell, Amphora. Pana acum este preferatul meu.

3. World of Cigar – Calea Victoriei 222. Este considerat cel mai bun magazin de gen. Are preturile cele mai accesibile, un numar impresionant de pipe, de la cele ieftine la cele scumpe, inclusiv cele din “spuma de mare”, forme de toate felurile, accesorii, brichete, etc, etc, etc. La tutunuri insa stau ceva mai prost. Au gama Stanwell (cam 30 de ron), Skandinavik (inclusiv Vanilla, la 29.5 Ron toate) si WO Larsen (cel mai mic pret de pe piata, in jur de 72 – 75 Ron). Pare cam inghesuit, dar dupa ce te obisnuieste e mai mult decat frumos si aranjat cu gust. Locul cel mai bun pentru prima pipa si primul tutun.


Oarecum offtopic. Sincer, nu ma pot obisnui cu denumirea de “tobacco-shop”. As fi vrut sa le zica in continuare “tutungerie”, suna mult mai frumos. In Donnie Darko un personaj spune la un moment dat ca in toata literatura engleza cel mai frumos cuvant ar fi “cellar door”. Idee despre care aflu ca e preluata de la Tolkien. In romana cred ca “tutungerie” ar fi in topul primelor 10. Poate chiar 5.

21 Apr 2008

John Fante - Intreaba praful

9 comments
Ai o senzatie aparte cand iti vezi primul text tiparit. Nu conteaza in ce ziar puchinos sau revista uitata de lume. Nu conteaza ca este ceva ce tu pana la urma n-ai citi. Nici ca nu ti-a iesit poate perfect. Este al tau. Te uiti pe foaia mai buna sau mai proasta, citesti cateva randuri pe sarite si iti spui "asta am scris eu". Pe urma te rutinezi si ajungi chiar sa uiti senzatia. Multi cunoasteti foarte bine senzatia, unii ati publicat sute si chiar mii de texte, dar acea deflorare editoriala ramane.

Asa ca l-am inteles pe Arturo Bandini, eroul din “Drumul spre Los Angeles”, care acum, in “Intreaba praful”, a ajuns la Los Angeles, unde incearca sa supravietuiasca fara bani, fara prieteni, fara mancare si tutun, amenintat mereu sa fie dat afara din camera mizera de hotel. Nu are sperante, are doar convingerea ca va rupe lumea in doua cu randurile sale si siguranta ca va fi un mare scriitor. Care va avea cel mai fin tutun de pipa - aici il inteleg - cele mai frumoase si usuratice femei, cei mai multi admiratori, cele mai multe exemplare vandute, cel mai sigur viitor, cea mai rapida masina, el ramanand insa acelasi rebel controversat. Controversat, dar in esenta un pseudo-scriitor ratat. Traieste o viata singuratica, viseaza mult, se hraneste cu portocalele cumparate cu 5 centi duzina de la un nipon milos, bea cand poate, fumeaza chistoace culese de pe strada, bate furibund la masina pagini pe care le rupe a doua zi. Nu este un boem, este un pusti hranit cu prea multe carti nedigerate. Si cu stomacul chinuit de prea multe portocale. Care vrea doar sa fie un mare scriitor. De fapt, el este de la nastere un mare scriitor. Doar ca ceilalti nu au aflat-o inca.

Insa a reusit deja sa publice prima sa povestire, “Catelul care a ras”, intr-o revista pe care practic nu o citeste nimeni. Asta nu inseamna prea mult. Gloria, banii, femeile, editurile tarandu-se in coate, interviurile, vila, pipele, toate mai au de asteptat. Abia a doua povestire, aparuta sub titlul “Dealurile de mult uitate” in revista condusa de un anume J. C. Hackmuth ii va aduce gloria - 175 de dolari, o suma imensa pentru Arturo Bandini. Pe care o va cheltui incercand sa o impresioneze pe Camilla, o chelnerita mexicana dintr-un local jegos, singura care i-a rapit inima genialului Arturo Bandini. Ea este mexicana, ea are parul lung si negru, ea are sani mari inghesuiti intr-o uniforma prea mult spalata, ea serveste la mese, ea poarta sandale rupte si vechi, ea face baie goala in mare, ea isi cumpara pantofi albi cu toc inalt ea este visul vacant al lui Bandini, ea face glume macabre, ea fumeaza marijuana ascunsa in sifonier, ea vrea o dragoste noua, ea nu este impresionata de catei si dealuri, ea nu vrea dragostea lui Bandini. El nici nu i-o poate oferi, dar ajunge sa uite de scris din cauza ei. Cei doi se chinuie reciproc intr-un joc periculos, se jignesc ingrozitor, se despart, ajung aproape sa faca dragoste si se despart din nou. Dependenta de alinarea adusa de marijuana, atrasa de un barbat care apartine unei alte lumi, Camilla are o forta de seductie pura, originara, aproape animalica, fara fineturi, rafinamente, tehnici. Respira prin toti porii fapturii sale un miros caruia Bandini nu ii poate rezista.

Arturo Bandini, scriitorul care continua sa scrie intr-o camera de hotel, in speranta ca va fi din nou publicat - si chiar va reusi mai tarziu - se arunca intr-o poveste de dragoste cu frumoasa si nevrotica mexicana, lucreaza inversunat la primul sau roman, este parasit si incearca sa uite. Ca un sot grijuliu si serios, care a avut o criza a varstei mijlocii si a fugit dupa simpatica chelnerita din barul mizer. Revine la masina sa de scris, isi cumpara tutun, iese la plimbare in haine elegante si scrie primul sau roman. Incearca sa uite pana cand Camilla revine si ii cere sfaturi si sprijin pentru noul ei iubit, Sammy, barman si scriitor infect. Avand mai putin de un an de trait, Sammy nu va fi niciodata mai mult decat un scriitor prost. Dar unul in care Camilla crede. Un barbat aspru, simplu, care nu ezita sa o pocneasca din gand in gand, care nu ii dedica pagini intregi, care nu viseaza ca ea sa revina macar o data. Un barbat cu picioarele pe pamant. Nu un scriitor. Ii va parasi insa in final pe amandoi, alungata de Sammy si dorita cu disperare de Arturo, intorcandu-se in desertul unde scriitorul o vazuse mereu ca apartinand, lasand in urma primul roman semnat de Arturo Bandini. Roman pe care nu l-ar fi citit niciodata. Un exemplar cade pe urmele ei in final. Inutil. Camilla a ales sa plece, Bandini a ramas scriitor, Sammy este Sammy. Nimic din ceea ce s-a intamplat intre ei nu va schimba lumea. Nici macar mica lor lume.

Primul meu text a fost o stiruta despre un atentat in Irak. Aparuta intr-un ziar mai putin cunoscut. Nu cred ca avea mai mult de 8 randuri, dar avea 17 morti si 20 si ceva de raniti. Masina-capcana. Era pe vremea cand credeam ca vreau sa fiu ziarist. M-am dovedit total nepotrivit pentru o astfel de meserie. Ca si pentru oricare alta.

20 Apr 2008

Orlik - Skandinavik Vanilla

2 comments

Marca : Skandinavik Vanilla
Producator: Orlik
Tutun : Black Cavendish, Virginia
Aspect tutun : mixture, taietura mai mare, mici fasii de Virginia
Aroma : aroma puternica de vanilie, fructe confiate
Tarie : foarte scazuta
WAF : foarte ridicat
Pretul : 29.5 Ron / Plic 50 g
Magazin : Calea Victoriei 222


Imi doream de ceva timp sa gasesc un aromatic, dupa ce Peterson Sherlock Holmes nu fusese chiar pe gustul meu, iar Sunday’s Fantasy, preferatul meu, nu se prea gasea. Auzisem lucruri bune despre Skandinavik Vanilla de la cineva pasionat de aromatice, asa ca am cumparat un plic de 50 de grame. Inainte de orice, Skandinavik Vanilla are vanilie. Foarte multa vanilie. Pentru unii cred ca ar fi exagerat, mie mi-a placut mult. Apoi este usor de gasit.

Cand deschizi plicul, tutunul este destul de umed, asa ca o idee foarte buna ar fi sa il lasi sa se usuce, macar 24 de ore, la temperatura camerei. Aroma de vanilie este deosebit de puternica, aproape sufocanta, amestecandu-se cu cea de alcool (rom, whisky ? )in fundal simtindu-se si un miros intens de fructe confiate. Foarte placut, are ceva de prajitura. Dupa ce se mai usuca, aroma se tempereaza, este mult mai placuta – desi tot puternica – si tutunul se fumeaza mult mai bine. Amestec de Black Cavendish si doua feluri de Virginia – cel putin asa scrie pe plic – are un aspect interesant, mixture cu taietura destul de mare.

Se aprinde usor si arde uniform, totusi mai repede decat alte tutunuri. Nicotina nu se simte aproape deloc, abia de la jumatatea bolului apare un gust usor de tutun, pana atunci fiind un amestec de vanilie si fructe, dulceag. Pe la jumatatea pipei gustul incepe sa fie mai amar, dar nu insuportabil. Fiind un tutun destul de umed si cu arome artificiale poate sa incinga serios pipa daca “forjati” si sa devina intepator pentru limba, dar fumat lent si dintr-o pipa buna, eventual cu filtru, este usor si relativ uscat. La final ramane scrum negru, amestecat cu putin tutun nears, putin umed.

Concluzie : imi plac tutunurile aromatice, iar Skandinavik Vanilla este pentru mine excelent. Are o aroma delicioasa, este foarte usor, se fumeaza bine, este danez si are un pret OK. Daca il grabiti, inteapa si se fumeaza umed. Cu siguranta ca exista altele mai bune, dar dintre cele usor de gasit la noi as zice ca este un aromatic foarte, foarte bun. Recomandat. Insa doar pentru cei care rezista la multa, multa vanilie. Un bun tutun de inceput pentru cei care vor sa se apuce de pipa, dar vor arome intense si putina nicotina.

19 Apr 2008

Ryu Murakami – Albastru nemarginit, aproape transparent

5 comments
Ryu Murakami – nici o legatura de rudenie cu mult mai popularul Haruki Murakami – este un exemplu interesant din literatura nipona contemporana, si se spune ca este chiar reprezentativ. Dar “Albastru nemarginit…”, dincolo de rezonanta titlului – amintind de Kundera – nu impresioneaza prin nimic si este, pana acum, cea mai slaba carte a sa. Interesanta stilistic – maniera sincopata, fragmentara si rapida – cu numeroase si frapante scene erotice, intre care si o orgie condimentata cu droguri, poate fi privita ca un experiment literar, in spiritul epocii (a fost publicat in 1976), dar nimic mai mult. Am inteles ca exista si o ecranizare, realizata chiar de Ryu Murakami si, se pare, mai interesanta decat cartea.

Ce este reusit la “Albastru nemarginit…” este ca rupe imaginea-cliseu a Japoniei postbelice, o tara care si-a revenit prin munca si sacrificiu dupa cumplita experienta a razboiului. Nu este singurul care incearca o astfel de abordare, dar in timp ce alti autori ne prezinta tineri niponi revoltati, dornici sa schimbe sistemul din jurul lor, urmasi ai samurailor gata de sacrificiul suprem pentru un principiu, povesti de dragoste impresionante sau drame morale, Ryu Murakami a ales un grup de … ratati. Replica japoneza a celor din Trainspotting, grupuletul vesel din “Albastru nemarginit…” il are in centru pe Ryu, chiar daca nu pata de culoare, dependent de heroina si restul drogurilor, alcool si petreceri, incercand sa supravietuiasca in atmosfera Japoniei postbelice. El este in mare masura cronicarul putinelor intamplari care strabat existenta celor catorva tineri. Dar spre deosebire de cei din Trainspotting, eroii din “Albastru nemarginit…” nu au nimic amuzant.

Nu este nimic frumos, bun, de viitor, nu se sacrifica pentru slujba si imparat, nu le pasa de Japonia, se invart pe langa bazele americane, ramase dupa razboi, unde sunt “carne de tun” la petreceri pentru ceva heroina, alcool si eventual mancare. Doar ca atunci cand ai ajuns la un pas de supradoza nu prea iti mai arde de mancare si distractie, iar muzica celor de la The Doors curge ca printr-un zid de ciment, in timp ce gazdele te folosesc drept papusa gonflabila, in voie. Pentru ca aceasta este cealalta constanta din viata lor, dupa drogurile de tot felul : sexul. In plina revolutie sexuala, flower-power, make love not war, grupuletul lui Ryu si-o trage. Si-o trage des, cu cine apuca, intre ei sau cu altii, avem si o reusita scena a unei orgii – condimentata cu scene homosexuale – la una dintre petrecerile “americane”, avem sangerari, urinari si toate celelalte, avem ici colo cate unul zguduit de heroina. Ryu insusi ajunge la un moment dat la un pas de moarte, intr-o alta scena mai mult decat reusita. Sincer, nu mi-am putut imagina vreodata cum e sa iei heroina pana nu l-am citit pe Ryu Murakami. Acuma stiu. Si nu pot spune ca ma tenteaza.

Totul este haotic, lipsit de orice frumusete, lipsit de aspiratiile si visele adolescentilor timizi si iubitori din filmele americane. Mergand prea departe, au uitat sa se intoarca. Si au esuat in haos, heroina, sex, inutilitate. Cu siguranta prea mult pentru un cititor pudibond, “Albastru nemarginit…”anunta un autor cu forta narativa serioasa, care a trait sau si-a imaginat cel putin ca traieste ceea ce scrie. Lucru rar.

In esenta insa, “Albastru nemarginit…” nu este o capodopera si cu atat mai putin cea mai reusita carte semnata Ryu Murakami si aparuta la noi. Prefer oricand “In supa miso” sau “Copii de aruncat”. Nu am citit inca “Ecstasy”, despre care Turnavitu a scris o interesanta
prezentare.

Ca experiment literar si fresca a Japoniei postbelice reale, merita insa. Cum spunea o prietena, dupa ce a citit cartea, este ca si cand i-ai proiect pe boemii lui Murger in lumea reala si i-ai indopa cu amfetamine. Hippiotii ca urmasi ai pilotilor kamikaze. De citit. Despre recitire nu stiu ce sa spun.

16 Apr 2008

O duzina de filme

13 comments
Tomata cu scufita mi-a facut o mare bucurie cu o noua leapsa : filmele care m-au impresionat atat de mult incat sa ma fi si invatat ceva. Sau, cum suna leapsa in original, care sa-mi fi schimbat viata, ceea ce – Tomata are dreptate – poate-i un pic prea mult. Am ales doar 12 in final, pentru ca as fi riscat sa ma intind prea mult sau sa tot fac liste peste liste. Mereu aveam senzatia ca ar trebui sa pun si… si… sau…. O duzina de filme care imi sunt foarte dragi dintr-un motiv sau altul. Mi-au placut multe altele, sunt importante multe altele, cine stie daca peste o luna-doua aceasta lista nu s-ar schimba. Mai sunt atat de multe...

Dar acum acestea sunt. Nu in ordine valorica, doar cum au venit random. Daca mai vrea cineva leapsa, il rog sa o preia si dea mai departe. Sunt prea obosit pentru a pune linkuri.

Donnie Darko : filmul regizat de putin cunoscutul Richard Kelly se numara de mult timp printre preferatele mele. Genul de film despre care mi-ar fi foarte greu sa vorbesc. Foarte dens. Foarte straniu. Nelinistitor. Nu pot spune ca l-am inteles cu totul nici acum.

Fight Club : a existat riscul ca filmul sa nu fie la nivelul cartii lui Palahniuk. Pe alocuri insa, o depaseste. Si este si o premiera absoluta : pentru prima oara Brad Pitt aproape ca este actor. Edward Norton este ca de fiecare data magistral. O oda a nihilismului. Manifestul vizual al unei generatii pierdute.

Falling Down : de ceva timp William “D-Fens” Foster a intrat in galeria eroilor mei preferati. Un film pentru acele zile in care totul merge prost si in care simti nevoia sa explodezi. Si este foarte greu sa te abtii.

Scarface : Pacino este genul de actor care nu are nevoie de o partitura redutabila pentru a te convinge. Dintre toate, Scarface ramane preferatul meu. Fara alte comentarii.

Birth of a Nation : primul film cu adevarat important al lui D.W. Griffith este cumplit de incorect politic, dar din toate punctele de vedere una dintre marile capodopere. L-am vazut si revazut de cateva ori – zeci de ori – si nu pot spune ca m-am plictisit.

Dellamorte Dellamore : practic un film obscur, pentru mine are valoarea unui poem vizual socant, intens, de o nostalgie sfasietoare. Michele Soavi a reusit sa faca un film exact pe sufletul meu.

Napoleon : Abel Gance a reusit aici sa creeze un personaj de o intensitate dureroasa, insuportabila, intr-o maniera care revolutiona practic cinematografia. Pacat ca nu a avut banii si timpul pentru a realiza seria de filme dedicate lui Napoleon, asa cum isi dorise.

Taxi Driver : din aceeasi categorie cu Falling Down sau Boondock Saints, dar in note mult mai sumbre, aproape sufocante. Travis Bickle, veteranul cu insomnii si psihoze, devine un erou incercand sa faca ceea ce i se parea natural, dupa ce evitase in ultima clipa statutul de asasin.

Tin Drum : este ecranizarea desavarsita a romanului semnat de Gunter Grass, desi foloseste doar jumatate din toata cartea, schimband inclusiv finalul. Dar cum Grass a fost co-scenarist...

Stalker : ca sa scoti dintr-un roman practic modest asa ceva, trebuie sa ai geniu. Geniu pur. Genul de creatie care te lasa fara cuvinte.

Pink Floyd The Wall : nu stiu ce se poate spune despre The Wall. N-am nici o idee. Poate doar ca dupa The Wall nu mai esti acelasi.

The Boondock Saints : la final, un film care a avut nesansa sa fie lansat intr-un moment foarte prost, ceea ce l-a transformat intr-un esec financiar de proportii. A devenit film – cult abia dupa lansarea pe DVD. Inca nu m-am saturat de el.

14 Apr 2008

“In cautarea timpului pierdut” la Editura Leda

9 comments
Editura Leda a lansat o noua editie integrala a uneia dintre cele mai bune carti scrise vreodata : Marcel Proust – In cautarea timpului pierdut. Cele sase volume paperback, intr-o eleganta “caseta” de carton, arata surprinzator de bine. Si costa doar 150 de RON, ceea ce mi se pare mai mult decat rezonabil pentru o carte de asemenea nivel.

Interesanta si ideea de a reuni cele sapte parti in sase volume aproape egale ca marime – “Captiva” si “Fugara” intr-un singur volum. Tocmai bune pentru a inlocui vechea editie BPT (13 volumase) sau vechiul Univers (nu mai stiu daca au aparut toate, pana la urma). Daca nu sunteti printre “excentricii” care si-au luat noua serie cartonata publicata mai demult tot de Leda. La un pret ceva mai mare. Nu stiu cine a realizat traducerea, ar fi interesant sa fie o traducere noua. Nu stiu insa daca ar fi mai buna decat cea semnata Eugenia si Radu Cioculescu.

Noua editie poate fi cumparata online de aici. Interesanta idee de cadou pentru Pasti…
Later edit : Dragos C ma anunta ca pana la urma Univers editase integral ciclul proustian. Multumesc pentru informatie. E bine de stiut.

7 Apr 2008

The Dead Zone (1983)

4 comments

Regia : David Cronenberg
Scenariu : Jeffrey Boam
Distributie : Christopher Walken, Brooke Adams, Tom Skerritt, Martin Sheen

Ce ai face daca ai putea sa schimbi viitorul si sa impiedici astfel sfarsitul lumii ? Pierzandu-te pe tine…Ce ai face daca ai primi un dar care te scoate pentru totdeauna din randul oamenilor ?

O alta ecranizare dupa Stephen King, si una reusita. Primul motiv : Christopher Walken. Unul dintre cei mai interesanti actori, cu un stil unic, o carisma inimitabila si talentul de a transforma orice rol intr-o evolutie magistrala. Ciudat ca este si unul dintre actorii care nu au avut parte de succesul pe care il meritau. Al doilea motiv : cand a scris Stephen King vreo poveste proasta ? Cel putin eu nu am gasit pana acum nici una. Si nici o ecranizare care sa ma dezamageasca. Nici macar Carrie. Pentru ca Stephen King stie sa evite prostul-gust si sa foloseasca inteligent chiar si ceea ce am ajuns sa numim cliseu. Iar David Cronenberg a reusit cu The Dead Zone una dintre cele mai bune adaptari. Mai curand thriller SF decat horror, un film surprinzator de bun, desi poate parea cam lent pe alocuri. Iar Martin Sheen, desi intr-un rol destul de “economic”, are momentele sale surprinzatoare. Scenariu are ceva din revistele anilor 50 – 60, pe care King marturisea ca le citea in copilarie, dar si din populara serie Twilight Zone (revistele, nu serialul). Stiu ca Dead Zone a fost si numele unui serial (sau doua ?), inspirat de aceeasi povestire, dar n-am vazut nici un episod.

Scena de inceput, cu Walken in rolul unui profesor de liceu, John Smith, citindu-le elevilor celebra “The Raven”, este simbolica pentru restul filmului. Nevermore… Le recomanda Sleepy Hollow, fara sa stie ca este ultima sa recomandare de lectura. Si face urmatorii pasi in programul zilnic. O viata obisnuita, o slujba pe care o iubeste, o femeie cu care se va casatori si care este, se pare, marea dragoste. Si ciudate stari de rau, tot mai dese. O existenta banala, dar care il face fericit. Pana intr-o noapte ploioasa, cand refuza sa isi petreaca noaptea alaturi de viitoarea sotie, dintr-un romantic respect. Decizie care ii va schimba viata cu totul, cand masina sa se ciocneste de o cisterna iesita de sub control. Johnny Smith scapa cu viata, dar va petrece urmatorii cinci ani in coma, intr-o clinica particulara. Sarah, marea sa iubirea, l-a parasit. Recasatorita, un copil. Tot ceea ce insemna ceva s-a pierdut. Cinci ani pot insemna o eternitate. Insa Smith se trezeste din coma cu un dar, care ar putea fi un blestem : incepe sa vada trecutul si viitorul. Incepe sa vada doar adevarul. Viziuni ingrozitor de realiste, care il ajuta sa prevada viitorul apropiat al unor persoane sau trecutul pe care acestea au incercat sa il uite. O simpla atingere declanseaza scene de o intensitate ucigatoare pentru fostul profesor, dar nu se inseala niciodata, nu i se poate ascunde nimic, adevarul iese intotdeauna la iveala. Numai ca pentru el astfel de viziuni il fac sa se simta in agonie, simte cum moare in interior, cum se stinge. Chiar daca afla ceea ce poate nici cei de langa el nu stiau despre sine. Secretele uitate, ingropate, viitorul in care viata le va fi pusa in pericol, acel moment care le schimba sau incheie destinul pentru totdeauna.

Privit ca un monstru, incearca sa revina la viata normala, fosta iuubire se intoarce pentru doar o zi in viata sa – terminand ceea ce ramasese neterminat - reuseste folosindu-si noile puteri sa il prinda pe ucigasul in serie care teroriza orasul. Iar aceasta victorie il va forta sa si plece din orasul in care copilarise, in cautarea unui nou inceput. Acest nou inceput, suprapus peste perioada de recuperare, nu se va mai termina niciodata. Un paria, un monstru, Johnny Smith este pe moarte. Fiecare viziune, fiecare clipa in care atinge pe altcineva si ii vede viitorul in ce are mai rau sau mai bun il ucide. Pas cu pas. Stie ca nu mai are mult. Isi exerseaza din nou talentele uitate de pedagog ca profesor si indrumator al unui copil, inainte de a afla, la un miting electora, un teribil secret. Secret ce ar putea duce la sfarsitul lumii. Sfarsit pe care John Smith (chiar si numele este anonim) l-ar putea impiedica.

Este unul dintre filmele mai putin obisnuite pentru imaginea clasica a lui King. Walken este perfect pentru rol, ca de fiecare data. Sheen se descurca destul de bine la randul sau, are cateva moment de-a dreptul psihotice. Temele sunt clasice pentru King : eroul anonim care primeste o putere dincolo de intelegerea umana ; respingerea lui de catre ceilalti ; sacrificiul adus de cunoasterea superioara ; istoria si existenta ca linii predefinite.

The Dead Zone este incadrat cu prea mare usurinta in genul horror. Doar doua scene pot fi considerate socante vizual, in rest totul este insinuat, eufemizat, soptit. In locul tensiunii grafice, ramane cea psihologica. Este mai curand un thriller SF, bun spre foarte bun, chiar daca ritmul naratiunii poate parea uneori prea lent, iar unele situatii au ceva putin teatral, artificial. Pentru mine a fost o surpriza si una placuta, pentru ca poate fi gustat si de cei nu foarte deschisi la horror. Iar Christopher Walken…este actor.

6 Apr 2008

Marcel Picard - Tarot. Practici si interpretari.

7 comments

Cred ca este cea mai cunoscuta dintre lucrarile de profil aparute la noi. Nu este cea mai buna si nici una neaparat de referinta, dar nici nu se poate spune ca exista un interes prea mare pentru subiect. Publicata in doua editii de Nemira, a fost (cred) prima lucrare despre Tarot care venea si cu un set de carti - Marsilia, doar arcanele majore, din pacate. Calitatea cartilor a fost surprinzator de buna de fiecare data, iar cum era vorba despre unul dintre cele mai cunoscute seturi de Tarot, la un pret suprinzator de scazut (atunci) am inteles ca a fost ceva vanzare. N-am mai vazut de ceva vreme cartile, iar volumele din prima si a doua editie erau la un moment dat la reduceri, in anticariatele din centru.

Tarotul de Marsilia editat de Nemira si distribuit cu cartea - desi l-am gasit de vanzare si separat - este foarte bun. De fapt, unul dintre cele mai bune seturi "clasice". L-am vazut prin diverse locuri, in colectia mai multor persoane mai mult sau mai putin paralele cu subiectul. La un moment dat in anumite cercuri devenise un cadou care te scapa de obligatii. Tranteai cartea si pachetul de Tarot in bratele sarbatoritului si te infigeai in masa cu bunatati. Jenanta a fost aniversarea la care trei au adus acelasi cadou - Picard si Marsilia. Dar nu stiu cati dintre acestia au citit cartea cap-coada.

Specialistii spun despre Tarotul de Marsilia ca pastreaza cel mai bine elementele initiale, ca este cel mai aproape de imaginile primare ale cartilor, iar Marcel Picard tocmai asta si incearca sa demonstreze in lucrarea sa. "Tarot. Practici si interpretari" are doua parti : una practic, dedicata lucrului efectiv cu pachetul de arcane majore - cum se pastreaza Tarotul, cum se foloseste pentru divinatie, tiraje, interpretari, legaturi intre Tarot si alte metode - si una teoretica, sa-i spunem, de departe cea mai interesanta, in care cele 22 de arcane majore sunt prezentate una cate una. De la Scamator si pana la Mat, Picard are inteligenta si cultura necesare pentru a analiza lama cu lama. Fiecare arcana majora devine o mica poveste, dar nu este deloc ceea ce a incercat Calvino in "Castelul…" sau. De aceasta data este cineva care cunoaste multe despre istoria si practicile Tarotului - si despre ocultism in general - iar aceste capitole sunt splendide exemple de antropologie culturala. Cu unele elemente ce tin de fictiunea speculativa, dar interesant strecurate in corpul textului, mici inadvertente, intr-un un stil poate cam neglijent.

Sa luam de exemplu arcana mea preferata, IX, Hermitul. In esenta, prima reprezentare este cea a inteleptului ascetic, a descoperitorului, a magului ce a inceput sa raspandeasca intunericul cu felinarul sau, pornit la drum sprijinindu-se in toiagul sacerdotal, gata sa cucereasca mai departe misterele. Picard, pe urmele ocultistilor si specialistilor din trecut, “diseca” practic arcana, demonstrand ca nici un element nu este decorativ sau intamplator. Nici unul nu a fost un capriciu al graficianului anonim. Faptul ca personajul arcanei priveste spre dreapta simbolizeaza viitorul, pozitivul ; are barba, parul si fata de culoarea carnii pentru ca reuseste sa uneasca intelepciunea cu materia ; cele trei riduri de pe frunte formeaza un triunghi ; culoarea mantiei aminteste de noaptea pura, disimuleaza, ascunde si camufleaza ; felinarul aduce lumina in noaptea necunoasterii, flacara fiind aparata de peretii de sticla ; tinut cu mana dreapta, foarte sus, raspandeste tenebrele si semnifica nazuintele inalte ; toiagul, de culoare trandafirie, se aseamana prin forma cu un sarpe, trimitand la caduceu sau la toiagul preschimbat in sarpe de catre Moise ; este sprijin, insemn al autoritatii, unealta magica.

Sunt doar cateva dintre explicatiile pe care Marcel Picard le ofera pentru elementele ce compun arcana, si face la fel pentru fiecare dintre arcanele majore. Nimic nu este la intamplare si nimic nu este uitat. O cuta, o culoare, un milimetru patrat pot avea valori simbolice uriase, iar Tarotul este descompus si recompus intr-o maniera aproape postmoderna, pentru a fi inteles in toate detaliile sale. La final avem o prezentare a principiilor practice : cum se impregneaza Tarotul pentru a putea fi folosit, cum se face o etalare, reguli si recomandari, exemple de tiraje, un tabel al sensurilor primare ale arcanelor, pentru lame normale si pentru cele rasturnate. Suficient pentru un incepator si un bun punct de pornire.

Cartea lui Marcel Picard este perfectibila. Sunt mici erori, referinte care nu se confirma si idei fortate ; redactarea ar fi putut fi mai inchegata, mai atenta ; prezentarea sintetica a sensurilor si semnificatiilor arcanelor este totusi mult prea schematica ; poate deruta la inceput prin explicatiile complicate ale elementelor Tarotului. Dar nu sunt defecte majore. Pentru un prim pas, ramane cea mai buna alegere aparuta pe piata romaneasca. Din pacate, multe alte titluri sunt compilari, adesea neinspirate. Asa ca, vrem nu vrem, revenim mereu la Picard.

Leapsa de la Camir

14 comments
Un blog descoperit tarziu, din pacate. Incerca sa recuperez, pentru ca merita citit si privit. Opt lucruri aleatorii despre mine. Hmmm…

Fumez de mai bine de 10 ani. Nu intentionez sa renunt. Vreodata.

Cea mai mare realizare din viata mea o reprezinta casatoria. Restul devin neinsemnate in comparatie.

Colectionez. Asta fac de multi ani. Cea mai importanta si draga colectie ramane cea de carte.

Imi place literatura umoristica :Hasek, Allais, Vlad Musatescu, Ion Baiesu, Karinthy Frigyes, Jerome K. Jerome. Si altii.

Cu mult timp in urma aproape doi ani am ascultat doar black metal. In principal Burzum, Mayhem si Immortal. Plus altele.

Colectionez de ceva timp bootleg-uri Queen. Am in jur de 200 – 250, majoritatea live.

Ma uit foarte rar la televizor. Prefer un sitcom bun, vechi.

Nu sunt tocmai la curent cu ce se intampla prin literatura contemporana.

3 Apr 2008

Metallica revine la Bucuresti

14 comments
Dupa mai multe zvonuri, articole si un mini-scandal, iata ca a venit confirmarea oficiala : Metallica va concerta pe 23 iulie 2008,.pe Stadionul Cotroceni din Bucuresti. Evenimentul este organizat de Emagic Entertainment, “vinovati” si pentru Kylie Minogue, Lenny Kravitz sau Iron Maiden.

Potrivit comunicatului Emagic Entertainment, biletele vor costa 350, 250, 200, 120, 100 de lei si vor fi vandute din 5 aprilie pe
www.myticket.ro si din 7 aprilie in magazinele Diverta.

Aici comunicatul de pe
www.metallica.com

Iar
aici aveti comunicatul oficial al Emagic Entertainment.

1 Apr 2008

Somerset William Maugham – Robie

11 comments
Am avut o lunga perioada in care citeam numai romane sa le spunem clasice. Unele erau bune si le-am recitit ulterior, altele au necesitat efort si multa, multa rabdare. Rabdare de care nu as mai fi capabil astazi. La un moment dat ajungi sa nu mai ai multa rabdare nici fata de carti. Dar cum Polirom-ul a reeditat recent capodopera lui Maugham, am recitit-o pentru prima oara dupa multi ani. Editia mea veche, nu cea noua, cu pret obscen. Placuta senzatia de revedere a celor trei volumase Bpt. Cam vechi si cam uzate. Este un roman excelent. Clasic in sensul bun al cuvantului, personaje bine construite, situatii veridice si interesante, cateva scene si idei controversate pentru acea epoca (romanul a aparut in 1915), puternice accente autobiografice, distruge imaginea idioata a lumii boeme ramasa dupa Henri Murger. Un bildungsroman cum se scriau odinioara. Iar Somerset Maugham un mare scriitor. Nu l-am citit integral – ar fi destul de greu, a fost un profesionist surprinzator de prolific – dar stiu ca de fiecare data m-a surprins placut prin stil si inteligenta vie.

Eroul principal al cartii, Philip Carey, este un erou realist prin excelenta. Marcat de o infirmitate din nastere – are un picior “bont” – ramane orfan la varsta de doar noua ani, si avand o vaga si nedefinita nostalgie a fericirii vietii de familie si mai ales a mamei, prezenta calda si linistitoare, este adoptat de unchiul sau. Personaj fabulos, zgarcit si bigot, acrit in monotonele sale tabieturi, pare desprins din lumea lui Dickens. Casatorit cu o femeie micuta, blanda si iubitoare, incapabil sa ii ofere micului Philip dragostea si caldura unui camin, ii ofera in schimb lectiile despre un Dumnezeu straniu si rece, care il vor indeparta si mai mult pe Philip de un demiurg si o credinta carora le putea reprosa destule. Asa ca plecarea copilului, pasionat de carti si singurate, la internat este o usurare pentru unchiul morocanos.

M-am temut ca aici vom aluneca in lumea din David Copperfield sau intr-o replica data de Maugham imaginii tragic romantice a nefericirilor baietilor ajunsi in scolile publice, dar Carey, o inteligenta vie, cu o sensibilitate sporita de infirmitate, reuseste sa se adapteze si sa se impuna ca unul dintre cei mai buni elevi. Nu mai avem eroul tipic cenusiu al romantismului famelic, invins de viata si de ceilalti, ajungand sa moara in mizerie sau sa se sinucida. Philip Carey este in felul sau un invingator, decis sa ajunga cineva – desi nu stie exact ce si cum – sa intre in posesia banilor lasati mostenire de mama sa (doar la majorat) si sa nu se lase infrant. Este un erou realist, este un luptator, la fel ca si Maugham.

Pleaca la terminarea studiilor in Germania, renuntand la visul unchiului de a deveni preot, cunoaste o lume vesela de intelectuali, invinsi, ratati, scriitori si artisti, perfect adaptati atat seriozitatii teutonice, cat si vietii boeme, relaxate, fara prea multe excese insa. Experienta germana va fi definitorie, caci Philip trece printr-o adevarata apostazie si renunta pentru totdeauna la Biserica. Devenit mai curand agnostic, se intoarce “in familie”, unde are si prima experienta erotica, alaturi de mai batrana Miss Wilkinson, vaga ruda si prietena de familie. Un semi-esec, datorita diferentei de varsta si lipsei de farmec, si totusi pentru Philip este o sublimare a prezentei piciorului sau bont. Lucreaza un timp intr-un birou de contabil, apoi se decide sa plece in Franta, pentru a deveni pictor. Lumea de aici nu are nimic din mizeria stralucitoare din Scene din viata de boem, uluitorul basm pentru maimute adulte, ci este o competitie dura, o adevarata Curte a Miracolelor, populata in majoritate de ratati care se tem sa-si recunoasca esecul. Prilej pentru Maugham de a creiona aceasta lume fascinanta, plina de personaje interesante – chiar daca prea putin invingatoare – in care Philip Carey incearca sarguincios sa invete. Va renunta in final, convins ca ar fi cel mult un pictor mediocru, si revine la Londra unde incepe, cu greu, sa studieze medicina, dorind sa calce pe urmele tatalui pe care practic nu il cunoscuse niciodata. Probabil ca intr-un roman romantic ar fi murit intr-o mansarda pariziana – soarta impartasita de un personaj secundar – ori s-ar fi lansat in pagini bune de lamentatii. De data asta insa nu se intampla asta.

In perioada studiilor, prima data cand domnul Carey face ceea ce isi doreste, ceva util si potrivit pentru un gentleman, incepe si perioada de “Robie”. Indragostindu-se de vulgara si prea putin atragatoarea Mildred, o usuratica chelnerita dintr-o lume straina lui Carey, inferioara din toate punctele de vedere, viitorul medic aproape se rateaza. Sacrifica totul, inclusiv bruma de avere ramasa, munceste ca un nebun, se lasa inselat si chiar ii da bani lui Mildred pentru vacantele cu iubitii, o primeste insarcinata si joaca rolul de sot si tata, este jignit, umilit, desfiintat si totusi de fiecare data, intr-un fel sau altul, Mildred revine in viata lui. Decaderea sa este totala, uluitoare pentru putinii prieteni cu care mai tine legatura, o poveste pe langa cea din “O dragoste” a lui Dino Buzzati Voluptatea mizeriei, a umilintei, nevoia maladiva pe care o dobandeste de a se lasa calcat in picioare de Mildred pentru o simpla privire, aceasta este adevarata robie in viata unui om. Iar Maugham are intuitia de a o prezenta minutios, aproape naturalist, in toate fazele ei. Spre deosebire de romantici, el stie ca Mildred nu poate fi “salvata”, nu este un personaj dostoievskian ce se mantuieste prin sacrificiul altuia si devine el insusi mai bun. Nu, Mildred este doar o faptura vulgara, materialista, usuratica, ce va ramane indiferenta chiar la moarte propriului copil, o fiinta fara nimic frumos si luminos, un personaj ce ar parea tezist daca nu ar fi dureros de real.

Dupa numeroase despartiri si impacari dureroase, Carey se va transforma intr-un protector si nimic mai mult, fiind in final parasit inca o data, de data aceasta pentru totdeauna, tocmai pentru ca nu mai poate fi inlantuit. Iar finalul, dincolo de accentul de “justitie poetica” – Mildred moare, ca sa stiti de acum – este fericit, echilibrat si meritat de Carey. Casatorit, realizat, eliberat de obsesie, multumit cu sine pentru ca a incercat, desi in zadar, sa ajute o fiinta.

Am scris cam mult despre Robie. Este o carte frumoasa, clasica, se citeste destul de repede si cu mare placere, fie macar pentru prezentarile unor lumi astazi stinse, boeme si pline de farmec sau dimpotriva pline de suferinta si tristete. Un roman foarte bun. Cel mai bun scris de Maugham. Si eu sunt de acord cu aceasta afirmatie. Pacat ca pretul de la Polirom este obscen. Dar editia este frumoasa.

Share This