28 Jul 2008

Paolo Vincenzo Bonomini (1756 – 1839)

3 comments
Nascut in 1756 la Bergamo, Italia. Artist local, stilul sau fiind o interesanta imbinare de rococo si neo-clasicism. Prea putin cunoscut in restul tarii si cu atat mai putin in strainatate, a fost pictor, decorator de interioare, caricaturist, desenator. O biografie prea putin interesanta.

A realizat mai multe fresce si picturi, dar ramane in istoria artelor plastice datorita scenelor sale macabre, infatisand schelete. Purtand costume de epoca si surprinse in activitati cat se poate de banale - pictand, rugandu-se, pozand ca model, muncind, plimbandu-se – personajele sinistre sunt pictate cu un uimitor realism si pasiune pentru detaliu. Dar si cu o doza de umor si caricaturizare. Un artist cel putin interesant.

Ciclul de lucrari de gen purta numele de Scene di scheletri viventi sau Danza Macabre. Comparat de unii istorici ai artei cu Goya, dar fara a avea geniul, profunzimea si talentul acestuia. Moare in 1839 la Bergamo.


Foto : Wikimedia Commons


Nicolae Steinhardt – In genul…tinerilor

9 comments
Nu stiu daca Nicu-Aurelian Steinhardt, viitorul parinte Nicolae, si-a atras simpatia celor vizati in volumul sau de debut, “In genul…tinerilor”, publicat in 1934 la Editura Cultura Poporului, in acelasi an in care Eugen Ionescu lansa celebrul sau “Nu”. Exemplare din aceasta prima editie se mai gasesc uneori pe la licitatii si anticariate pretentioase, desi pretul este destul de mare. Atunci, in 1934, multi dintre tinerii intelectuali – in frunte cu seful lor de generatie, Mircea Eliade – se gaseau intr-o agitatie febrila, intr-un razboi cu “batranii”, deja marcati de sufocanta carisma a lui Nae Ionescu si alunecand (unii mai repede, altii mai incet) spre dreapta spectrului politic.

Prieteni si apropiati ai lui Steinhardt aveau sa se apropie, unii fatal, de Miscarea LegionaraNoica, Eliade, Cioran, fratii Acterian, pentru a nominaliza doar cativa. Adesea cu violente regrete postbelice. Prea putin aveau sa ajunga la stanga politica. In cautarea de solutii, se propuneau utopii, revolte, rupturi, revolutii interioare si exterioare, erau admirati Hitler, Mussolini, Lenin, Corneliu Zelea Codreanu, Ioan Mota, gazetele si revistele de stanga si de dreapta apareau si dispareau dupa buget si pofta cenzurii. Multi se angajau politic si spiritual, vroiau cruciade, vroiau o Romanie transfigurata, erau gravi si solemni, agresivi si violenti, docti si guralivi, cu uniforme si fara. Se publicau volume care amenintau sa spulbere totul – religie, societate, politica, credinte – se propuneau ierarhii, lideri, mantuitori, revolutionari, se puneau la cale atentate culturale, se crea avangardist, gandirist, trairist, legionar, carlist, stangist, marxist, anarhist, multe –isme pe ordinea de zi. O generatie avand constiinta dramatica a tragediei. O generatie prea serioasa si prea incarcata de destinul ei. O generatie care avea sa sfarseasca in inchisoare/lagar/front sau in exil.

Steinhardt facea si nu facea parte din aceasta generatie. Omul de cultura, evreu ca sange si indragostit de ortodoxie si romanism, rafinat cunoscator al literaturii moderne si clasice, pasionat de stiintele juridice – cum avea sa demonstreze cu lucrarea sa de doctorat - incapabil sa se alature efectiv unor cauze la moda. Si totusi postbelic va da cea mai minunata dovada de prietenie si onoare, acceptand o condamnare intr-un lot mistico-legionar. Un evreu, condamnat pentru favorizarea legionarilor, ajuns calugar ortodox. Si ramas tot timpul un mare scriitor. Atunci insa acest volumas modest ca infatisare ar fi putut sa aiba efectul unui pumn.

Am primit cartea in dar, o frumoasa editie anastatica publicata in 1993 de Editura Pan, astazi disparuta – cred – fara prea multe alte indicatii editoriale. Cu un aspect mai curand modest. Au trecut cativa ani de atunci. Semnata Antisthius, ca un omagiu adus lui La Bruyere si Caracterelor sale, cu subtilul inspirat “exercitiu de stil asupra unei generatii neortodoxe”. “In genul tinerilor….” debuteaza printr-o excelenta prefata, ce demonstreaza cat de actual a ramas Maiorescu cu texte precum Betia de cuvinte. Un text inca dureros de actual, pentru cunoscatori. Dar este doar inceputul.

Corpul volumului este o suita de pastise. Stilul si maniera tinerilor furiosi ai epocii, imitate grandios, cu o ironie adesea sarcastica, mai mereu muscatoare, aproape de perfectiune si totusi aruncand totul in derizoriu prin tema, un oximoron inspirat, o metafora ce duce la absurd numele celui caricaturizat. Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Geo Bogza, pentru a nu-i numi decat pe cei mia cunoscuti. Sunt parodiate revistele de avangarda ale epocii, interminabilele articole stiintifice, ilizibile si atunci si acum, ce umpleau paginile ziarelor, reviste de “atitudine” ale diverselor curente politice de stanga/dreapta, piesele de teatru moderne, texte devenite astazi canonice pentru admiratorii interbelicilor. Nicu-Aurelian Steinhardt dinamiteaza practic toata explozia de scrieri si atitudini din acei ani, astazi superbi cand ii privim printr-o subiectiva lentila. Iar fiecare bucata poarta titlul “in genul lui….” urmat de numele autorului, revistei, manifestului.

Cateva exemple : “Elanul tasnit din radacinile adancului vegetal-organic atinge inaltimile aerului creator si incepe sa planga desnadejdea lumei eroice. (…) Sau rasul barbar, sangeros, al bestialitatii Erosului monstruos”. Sau “Sa apreciem frumusetea adevarului cilindric punctualizat. Simplicitatea ordonata a ideilor. Calcule, calcule, calcule nesfarsite si minunate… Idei, idei, idei geometrice ce stau deasupra materiei diferentiatorii”. Si, de ce nu, pour la bonne bouche “Am incercat sa citesc, dar n-am reusit ; am aruncat cartea Karastrakruopatavana, sinteza intelepciunii bengalice, pe care o citesc intr-o excelenta traducere franceza”.

Sunt Emil Cioran, aflat pe culmile disperarii, Noica dupa succesul avut cu Mathesis, Eliade, liderul si romancierul unei generatii. De fapt, este Steinhardt scriind ca Eliade, Noica, Cioran. Imitandu-le cu desavarsire stilul. Dar rasturnand in anumite locuri fraza, termenii, sensul, tema, incat se ajunge la un rezultat ce te face sa izbucnesti in ras. Aceasta este si prima reactie dupa ce uimirea in fata imitatiei perfecte dispare : te cutremuri de ras. Solemnitatea, acribia, importanta unor asemenea autori – si a altora – se spulbera intr-o clipa. Ca un episcop caruia i se vad izmenele, textul imaginat de Steinhardt si trecut in portofoliul autorului parodiat imbina gravitatea si ridicolul, poza grandioasa si hohotul de ras, limbajul fracturat si imagistica sfaramata.

Bietul Noica ajunge astfel sa scrie despre Thempesis sau Prostiile obisnuite, despre posibilitatea de a nu manca, de a visa ca mananci si a te contopi cu ideile, despre hotararea de a nu manca ; Eliade cauta neologisme, se prezinta ca seful generatiei, da sentinte, pozeaza ; Petru Comarnescu devine un haios alcoolizat care amesteca engleza adesea fortata si romana intr-un idiom adesea grotesc ; un baiat serios trimite o scrisoare ampla si cretina de la Paris “simpatiei” ramase in tara. Doar cativa dintre actorii acestui carnaval al hazului, ironiei, intepaturilor.

Intr-un registru serios, Mircea Cartarescu a reusit ceva similar cu marii poeti romani, dar acolo nu exista parodiere, pastisa, urzicare, este admiratie pura, este Eminescu/Bacovia/Blaga vorbind prin Cartarescu, dupa decenii, multe la numar. In primul sau volum Steinhardt spulbera tot pantheonul vremurilor, toata agitatia tinerilor, toate operele lor. Si o face atat de bine incat cu siguranta cei vizati ar fi trebuit sa ii multumeasca. Se vede ca pe unii ii admira, cu altii este prieten, pe cei din a treia categorie i-a citit cu atentie, mimandu-le muzicalitatea scriptica. Un Steinhardt foarte dotat ca scriitor, umorist si critic. Ceea ce il face sa isi depaseasca vreodata masura, sa jigneasca sau sa urasca. Ceea ce, gandind la rece, este foarte mult.

Inainte de Jurnalul fericirii, In genul tinerilor este una dintre cele mai bune introduceri in opera lui Steinhardt. De fapt, cea mai buna. Pentru ca este un Steinhardt foarte tanar, departe de destinul sau tragic, un Steinhardt persiflant si ironic, stralucitor si talentat, dur si amuzat, admirand si muscand zdravan. Cat vor fi apreciat in epoca cei vizati, iata o intrebare la care un viitor cercetator al operei lui Steinhardt trebuie sa raspunda. O carte mica, dar geniala, amuzanta, esentiala. Obligatorie.

Nota : extraordinara ideea celor de la Polirom de a incepe, in sfarsit, editarea operelor complete Steinhardt. Primele cinci volume, intre care si “In genul tinerilor…”, au aparut deja. Am inteles ca vor urma alte 15.

25 Jul 2008

Noi achizitii

9 comments

Claudia Golea – French Coca-Cola

John Kennedy Toole – Biblia de neon

John Kennedy Toole – Conjuratia imbecililor

Bret Easton Ellis – Glamorama

Sorin Stoica – Aberatii de bun-simt

Philip Roth – Complotul impotriva Americii

Philip Roth – M-am maritat cu un comunist

Ryu Murakami – Ecstasy

Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism

Chuck Palahniuk – Monstri invizibili

Chuch Palahniuk – Cantec de leagan

Irwine Welsh – Porno

Irwine Welsh – Jeg

Gunter Grass – Decojind ceapa

Ilie Danilov – Dictionar de mitologie slava

Alasdair Gray – Lanark. O viata in patru carti


si alte cateva…

Mos Craciun a venit mai devreme si a fost foarte generos. Multumesc. Stie dumnealui cine este.

22 Jul 2008

Marie Darrieussecq – Bebelusul

11 comments
Bebelusul nu vine cu manual de instructiuni. Nu are certificat de garantie. Mai ales ca tata, oricat de pasionat ai fi, oricat de mult ti l-ai fi dorit, nu ai idee ce trebuie sa faci cu maimuta aceea urlatoare, care in prima faza nu stie decat sa zbiere, sa manance si sa aiba colici. Eventual sa vomite pe tine, in clipele de tandra intimitate si relationare tata – bebe. De fapt, bebe-tata. Prioritatile s-au schimbat. Sa zici mersi daca te mai baga restul lumii in seama cand bebe este pe primul loc. Devii Omul Invizibil. Te stergi. Si totusi esti mai fericit, mai speriat si mai mandru decat oricand. Cat despre schimbarea scutecelor, mai ales cand nu se rezuma la pipi angelic de bebe, e momentul cand barbatii se separa de baietei. Presupun ca pentru mama este mai greu si mai usor. Presupun.

Este greu, daca nu imposibil, sa scrii despre aceasta prima perioada din viata de parinte fara sa cazi in cliseele din revistele pentru mamici si femei care nu au devenit inca mamici pentru ca sunt femei de succes. Roz bonbon, floricele, ciupercute, iepurasi, ingerasi si tot harnasamentul. Scrii, vrei nu vrei, cu ovarele. De regula scrii fals si prost.

Marie Darrieussecq, scriitoarea si mamica avand un nume imposibil, reuseste in Bebelusul, una dintre aparitiile recente din colectia Cotidianul, sa scrie cu creierul si sufletul. Nimic visator, nimic edulcorat, nimic fals. Nu stim nimic despre ea, nu stim cum l-a cunoscut pe tata – care va avea in toata cartea un rol de figuratie, de suport, un rol tertiar – nu stim cum a avut copilul, cum a fost noaptea sau dupa-amiaza sau momentul zilei de amor, nu stim nimic despre conceptie. Totul este o alta poveste. Cartea incepe brusc cu intrarea copilului in viata autoarei. Un baietel. Care apare parca adus de un comis-voiajor, comandat, pe semnatura, te trezesti cu el. Si acesta este un moment destul de bulversant. De fapt, primele luni alaturi de copil sunt scrise de oricine sub forma unui jurnal de campanie. De pe campul de lupta, din transee. Inveti din mers, rezisti fara somn si mancare, te trezesti la 1-2-3 ore, schimbi scutece, dai de mancare copilului. Te face sa devii iritabil si filosofic, deprimat si mirat.

“Bebelusul” mamicii pe nume Marie Darrieussecq este o succesiune aproape cinematografica de impresii, de tuse literare mai scurte sau mai lungi, momente surprinse in instantanee foto. Pentru ca asa se intampla, fiecare moment are o valoare intrinseca si toate se succed ametitor de repede. Scriind adesea in caietul/jurnal/viitor roman, cu bebe in brate, Marie este un supravietuitor, un soldat, un rezistent. O rezistenta, mai curand. Extaziata de felul in care bea copilul, de cum ragaie, de cum tuseste, plange, se ineaca, vomita, inghite laptele, trage de sfarcurile deja tumefiate, fascinata de sexul lui minuscul, de miros, de gesturi, de acumularea de sunete/cuvinte, de miscari. Bebe este privit mai intai de scriitoare si apoi, aproape simultan, de mama, dar tocmai aceasta intarziere infima face deliciul romanului. In loc de extazieri cretinoide, mama/scriitoare se mira, studiaza, incearca sa inteleaga, il vede si ca cel mai formidabil experiment literar posibil : sa descrii o fiinta care a iesit oarecum din tine.

Bebe, dupa propriile ei randuri, “este rentabil. (…) Sapte kilograme de lapte praf, fara sa punem la socoteala alaptarea cu lapte de mama, au ca rezultat patru kilograme de bebelus ; pierderile sunt minime”. Doar un exemplu – preferatul meu – al umorului adesea scandalos de care da dovada autoarea. Mai sunt si altele. Multe. Totul este privit cu duiosie si haz, pentru ca orice bebe are o doza imensa de umor. Practic inepuizabila si initial folosita involuntar.

Totul se incheie dupa ce bebelusul a implinit noua luni. Egalul perioadei de gestatie, doar ca de aceasta data petrecuta in afara. Bebelusul este o fiinta. O fiinta atat de complexa incat nu poate fi cu adevarat descrisa. Parafrazandu-l pe Mircea Nedelciu, bebelusul nu se descrie, el se povesteste (regretatul Nedelciu vorbea despre patrie.) Fotograme cu bebe, usor de inteles de cei care au macar unul acasa. Si cel mai bun manual pentru cei care se pregatesc pentru comis-voiajorul care va aduce bebelusul.

A scris si Zmeura despre carte. Vad ca si ei i-a placut.

16 Jul 2008

Orlik – Stanwell Melange

21 comments

Marca : Stanwell Melange
Producator : Orlik Tobacco
Tutun : Black Cavendish, Burley, Orientals, Virginia
Aspect tutun : taietura marunta, mixta
Aroma : vanilie, caisa
Tarie : scazuta
WAF : ridicat
Pret : 29.5 Ron / Plic 50 g
Magazin : Calea Victoriei 222

Stanwell Guarana a fost un tutun superb, surprinzator, deosebit. Prefer aromaticele, iar Guarana a fost tocmai pe gustul meu. Stanwell Melange insa, desi mai “titrat”, s-a dovedit partial o dezamagire. Poate pur si simplu mi-am dorit prea mult de la el.

La deschiderea plicului, ca majoritatea aromaticelor, tutunul este putin prea umed si trebuie lasat sa se usuce. Macar 24 de ore. Mirosul dupa desigilare nu este la fel de tare ca in cazul altor aromatice, este o combinatie delicioasa de vanilie, note de caisa, alcool (vag) si nuca de cocos (foarte vag), un amestec ce aminteste de prajituri sau patiserie fina, nu de tutun. Deloc sufocant, mai curand tentant si dulceag. Cutia lasata deschisa, pentru echilibrarea nivelului de umiditate, parfumeaza foarte placut camera. Are de altfel un WAF ridicat.

Daca este relativ bine uscat, se aprinde usor si arde relativ bine, dar… Oricat am incercat, se fumeaza foarte fierbinte, incinge pipa si inteapa zdravan, cel putin in briar, cu si fara filtru. La aprindere aromele de vanilie se intensifica, gustul de Burley si Cavendish trece in fundal, iar notele de cocos si fructe dispar aproape de tot. Interesant. Dupa jumatatea bolului aromele se tempereaza si fac loc gustului intens de Burley. La final ramane cenusa neagra, amestecata cu fire de tutun. Macar nu se stinge prea des. Pe o scala de la 1 la 5 ii dau un 2.5. Spre 3, daca n-ar intepa rau.

Interesant ca aromatic, dar la pretul acesta sunt si altele care mi-au placut mai mult. Un tutun mediu, deloc rau, dar deloc extraordinar. Are un gust si o aroma usor de recunoscut. Daca se fuma mai rece si isi pastra mai bine aroma, ar fi fost mult mai bun. Merita incercat, dar nu stiu daca voi mai cumpara alt plic. Sunt curios ce mai este interesant din gama Stanwell. As cauta un Kir & Apple data viitoare. Sigur urmatorul prezentat aici va fi surprinzatorul Black Cavendish de la Borkum Riff.

Later Edit : lasat mai mult timp, se schimba mult in bine, aromele se matureaza, gustul este parca mai dulce si inteapa mai putin. Nu e tocmai pe gustul meu, dar merge.


Foto : penance.cocolog-nifty.com

14 Jul 2008

Un an…

35 comments

Pe 15 iulie anul trecut puneam primul post, fara sa stiu exact ce si cum, mai mult ca o forma de terapie. Era o perioada stresanta. Pentru ca este mai bine sa iti consumi ceva timp si nervi cat mai des decat sa stai intins pe canapea – sau, in Romania, ciucit pe scaun – si sa te auto-exorcizezi. Plus ca revine mai ieftin pe cap de melc furajat. Psihoterapia este foarte scumpa si pe taramurile mioritice. Si e plictisitor sa vorbesti despre tine cu cineva platit pentru asta. Ca Bukowski, sunt cuvintele pe care le scrii ca sa te linistesti. Sa nu cedezi.

Nu sunt blogger si nu voi fi niciodata. Nu ma intereseaza si nu mi-o doresc. O confrerie post-moderna careia nu ii apartin. Nu fac parte dintr-o comunitate, dintr-un grup sau dintr-o gasca. Habar n-am care sunt rivalitatile, prieteniile, interesele, cum se scoate banul greu din povestea asta, care sunt evenimentele, taierile de mot si chiuretajele la care ar trebui sa particip. Citesc doar oamenii pe care ii gasesc interesanti, chiar daca nu sunt printre bloggerii “de top”. Am si eu sensibilitatile mele. Scriu doar ceea ce vreau, si ma intereseaza mult prea putin numarul de unici pe zi. Si nici nu ma intereseaza sa seduc scriptic domnisoare cutremurate de cateva cuvinte razatoare printre ferigi, la soare, ca sa-l parafrazez pe Jules Valles. La inceput puneam carti, poeziile altora si mici texte, concerte Queen, apoi cate un film, mai tarziu tutunuri de pipa, cate o leapsa, liste, cronici, anunturi. Cateva decese. Si tot asa. Am crescut un pic, exact cat trebuia. Am evitat tot ce era prea popular, prea cautat, prea cerut. Sa incercam sa oferim altceva, camarade. Cartile au fost fundatia, restul s-a dezvoltat oarecum firesc. Firesc pentru mine. Pacat ca adesea nu am timpul si energia de a scrie tot ceea ce as putea.

Am cunoscut virtual oameni cel putin interesanti, cu unii dintre ei poate m-as intalni la un moment dat. Daca as putea sa depasesc anumite obstacole inerente. Din tot blogroll-ul meu cunosc relativ bine doar trei persoane, si intr-un fel sau altul am lucrat cu fiecare, am impartit niste lucruri, am trecut prin niste zile. Cu o a patra m-am intalnit o singura data, ii citesc si acum blogul si recitesc uneori cartile.

Citesc zilnic 15 – 20 de bloguri, unele imi plac cu totul, altele partial, unele imi starnesc adesea invidia prin calitate si forta, altele ma amuza. Sunt oameni care scriu extraordinar, si din pacate nu sunt cititi mai mult. Presupun ca sunt altii care scriu mizerabil si au vizite garla. Presupun. Am dat peste oameni care merita, dar am dat si peste cretini socanti in imbecilitatea lor delabrata, frustrati juvenil-acneici, incapabili sa accepte ca singura dovada de noblete din partea lor ar fi sinuciderea. M-am ciocnit de agramati agresivi, de toleranti isterici, de farisei epileptici. M-am ciocnit si am mers mai departe. Ceva din balele lor a ramas, dar trece la dus. Cu apa vie, apa moarta.

Am vrut sa renunt la un moment dat. Cred ca toata lumea trece prin asta. Am revenit pentru ca sevrajul a fost cam dificil, pentru ca toata jucaria asta ma relaxeaza, pentru ca este placut sa ai un proiect numai al tau, indiferent cum l-ai numi. Tonul, temele, ideile au inceput sa se schimbe. Cinabru, ca personaj, s-a schimbat. Am revenit pentru ca am dorit sa revin si pentru ca unora le-as fi lipsit, cu elucubratiile si isteriile mele calm-dubitative, atat de asemanatoare uneori cu dansul Sf Vitus. Macar am fost mereu sincer.

Va multumesc celor care ma cititi. Uneori ma gandesc, fara doza inerenta umanului de cabotinism, ca nu se prea merita. Nu se prea merita sa mai scriu pe aici. Ar trebui, precum Al Bundy, sa-mi fac o gradina de legume pentru a-mi combate stresul. Nu-mi place sa lucru in gradina. Pe urma imi dau seama ca unora chiar va place. Asa ca mai raman pe aici. Macar un timp.

Am un surprinzator Borkum Riff Black Cavendish, sunt burdusit de Cola, ar mai fi fost multe de spus, si deja mi-e cumplit de somn. Maine o iau de la capat cu toate. S-au adunat suficiente carti despre care ar trebui sa scriu.

Noapte buna, vise placute, si toate alelalte.

13 Jul 2008

Din insemnarile pavianului cinocefal

9 comments

Cum a cunoscut-o pavianul pe Simone de Beauvoir si s-a amorezat de ea

Am visat-o pe Simone de Beauvoir. La Grande Chartreuse. Castorul. Cel putin ea eram sigur ca era. Asa cred. Eu trebuie sa fi fost un soi de Jean Paul Sartre sau vreunul dintre pretendentii la coroana cervicala a distinsei doamne. Nu am avut parte de ea tot visul. Am visat-o pe Simone de Beauvoir, doar ca nu arata prea mult ca in pozele din presa si enciclopedii. Acolo arata a rozator de biblioteca, nu e deloc hot. Chiar naspa. Mai curand arata ca un star de cinema din anii 70, deceniu teribil in care femeile erau femei, aveau carne si toate cele, luxuriante covorase, aveai de ce sa te agati. Si in care sa dea dracu daca s-a intamplat ceva notabil. Erau anii in care totul pendula intre pastel, psihedel si isteric, in care se faceau filme marcate de Vietnam si se scriau carti ciudate. Deceniu in care aveam Pink Floyd and stuff. Si cand industria pornografica incepea sa se impuna cum trebuie.

Ca sa ajungi la Simone trebuia sa urci un deal interminabil. Pe drum erau trepte roase de vreme. Asezate haotic. Pe fiecare erau numere. Dupa cum calcai ai fi putut afla cat mai aveai de trait. Si cum o sa mori. Numerele erau la intamplare. 47 cu 5 cu 82 cu 16 cu 33 putea insemna cancer cu agonie cu operatie cu moarte. 13 cu 26 cu 5 cu 7 insemna ca ajungeai la Simone si nu apucai sa-i faci nimic. Asta pica multora.


Cand m-am intors odata acasa, stiam ca mai am trei cutii de tutun de pipa. Doua intacte si una inceputa. Doua virgine si una mai bagaboanta si mai tremuratoare la argumente. Danemarca si Anglia. Bune. Aproape perfecte. Am gasit-o pe Simone alb-galbuie la fata, fumandu-mi tutunul in tigari grosolane, din foaie de ziar. Mi-ar fi placut sa fi fost Der Sturmer. Aratau ca joint-urile sau ca niste cotolani cu matase de porumb, in aer pluteau sperantele pierdute ale tabacului ce nu mai ajunsese in pipa, iar mie mi se rupea sufletu’ ca si cand orfanii din Somalia ar fi trebuit adoptati de mine. Se intoxicase cu nicotina si avea pe ea o camasa galbena si chiloti albi si cuminti. Camasa era bine inchisa. Dupa cateva zeci de secunde, ca intr-un roman de Kundera, a inceput sa vomite toata nicotina si intreaga lista a unui delicios mic-dejun parizian, pe jumatate digerat si amestecat cu piese de fiere. Cred ca era si un croissant cliseistic acolo.

La un moment dat a aparut si Jean Paul Sartre. Nici el nu arata ca in versiunea oficiala. De pe site. Mai curand arata a domn destul de distins si destul de intre doua varste. Am fumat impreuna cate o tigara si i-am spus omule, imi place cum scrii. Si el mi-a zis pe bune ? Da, dar nu tot. Mai sunt si chestii care nu-mi plac. A, a facut Sartre si a lasat ochii in jos. Era ca un jurnalist care nu si-a primit prima de Paste. Imi place mult si Camus, i-am mai zis. O, a facut Sartre. Nu stiu daca il deranja ca ma dadeam la Simone. Mai curand parea usurat ca i-o mai ia cineva de pe cap. Ati vazut ca niciodata scriitorul real nu seamana cu poza pregatita pentru sepia ? E una dintre putinele constante. Asta si faptul ca 99 din 100 de scriitori sunt niste ratati sufocati de propria iluzie. Sunt atat de convinsi ca au talent incat se constipa periodic. Sau povestesc peste tot cum stau ei in biblioteca si vad meciul de pinball in liga mica din Cuba.

La sfarsit Simone s-a transformat intr-un paianjen urias, paros si verzuliu ca o musca. Avea un burdihan tremurand, gelatinos, uns cu lubrifiant Norocel. M-a intepat si am reusit sa fug. Am murit in rigola, cateva minute mai tarziu. Suferind de ficat. Undeva, in sumbra si diareica lume a blogurilor, cineva ma musca de cur in absenta. Sa fie primit…

Foto : de aici.

6 Jul 2008

Doro Live la Rockin’ Transilvania

12 comments

Potrivit Metalhead.ro, Doro va concerta pe 13 iulie 2008 la Sibiu, in cadrul festivalului Rockin’ Transilvania. Pe 12 iulie vor avea loc alte trei concerte : Benedictum, Testament si Kreator. Mai multe informatii – aici.


In primul rand – Doro Rules ! In al doilea, unul dintre putinele dezavantaje ale statutului ontologic de married with children este ca nu am cum sa plec la Sibiu. Asa ca cei care veti ajunge faceti macar o poza, dati de stire, scrieti un pic. Or something. Nu mi-a placut in exces ce a facut cu Warlock – cu notabile exceptii - si nu mi-a placut deloc Machine II Machine. In rest – este exact pe gustul meu.

Recomand oricui un album ca Doro (1990), True At Heart (1991), Calling the Wild (2000) si chiar ciudatul Love Me In Black (1998). Doro a jucat un rol imens intr-o anumita perioada critica din biografia mea, a fost una dintre vechile obsesii si ramane una dintre principalele preferinte. Cred ca ii datorez atat de mult, in pastrarea fragilului meu balans psihiatric, incat ar fi trebuit sa ajung la Sibiu. Intotdeauna exista o a doua sansa. Sper sa existe si de data asta si eventual sa am parte de Doro in Bucuresti.

Foto : www.dororocks.net



1 Jul 2008

Dead

14 comments

I am not a human. This is just a dream and soon I will awake. It was too cold and my body was frozen all the time.

Per Yngve Ohlin (1969 - 1991)

Cu multi ani in urma am avut o lunga perioada in care ascultam, obsesiv si exclusiv (aproape), black metal. Mai ales norvegian. Genul avea numai avantaje : inca nu era la moda ; era suficient de agresiv si depresiv pentru a fi pe gustul meu ; suna suficient de true (criteriu esential) pentru a nu fi pe placul altora ; nu era un gen socializant (nu te intalneai cu prietenii la o bere sa asculti black metal, ar fi fost penibil) ; nu avea un mesaj pozitiv, optimist sau motivator ; textele erau morbide, satanice, bolnave si ininteligibile. Si pe deasupra incepuse sa imi placa tot mai mult. Ascultai singur, gandeai singur, nu aveai nevoie de companie, ii detestai pe ceilalti si erai cat mai evil. Cautai trupe cat mai necunoscute, chiar daca sunau groaznic. Daca altora le placea, clar tie nu mai trebuia sa iti placa. Ma rog, asta este o alta povestea. Regula care admitea si cateva exceptii. Una dintre ele : Mayhem. Alta, esentiala, Burzum.

Trecusem prin perioada Cradle of Filth si Dimmu Borgir, dupa cativa ani de punk, death, trash, heavy and the likes, si simteam nevoia de ceva mai mult. Mult mai mult. Primele doua albume de care am facut rost au fost Burzum - Filosofem (dar despre Varg cu alta ocazie) si genialul De Mysteriis Dom Sathanas. Mayhem. Cu textele scrise integral de un anume Dead, fostul vocal al trupei. Care se impuscase in aprilie 1991. Dupa care Burzum il omorase pe chitaristul si liderul trupei, Euronymous. Cam asta mi-a spus cel care mi le imprumutase. O trupa de copii de cor. Un album definitoriu al genului, chiar daca fara Dead. Noul vocal, Atilla Csihar, nu era prea grozav. Un album agresiv, sumbru, violent, satanic, intunecat, pentru mine un album superb. Dar fara Dead. Pe care aveam sa il ascult pentru prima oara pe Live in Leipzig, cea mai buna inregistrare Mayhem avandu-l in prim plan. Si singura, cu exceptia unor bootleguri si demo-uri.

Dar destul despre album, merita un post ulterior. Vroiam atunci sa aflu mai multe despre Dead, care avea sa fie pret de cateva luni noul erou al copilariei mele intarziate. Si care a fost pentru black metal ceea ce Sid Vicious a fost pentru punk : imaginea iconica.

Inceputurile

Per (Pelle) Yngve Ohlin s-a nascut pe 16 ianuarie 1969 in Vasterhaninge, langa Stockholm. Nu se stiu multe despre anii de inceput. Cand a fost descoperit de scena black metal norvegiana era deja un personaj depresiv, taciturn, sadic, suicidal, fara prieteni, asocial. Diferit de toti. Trecuse la varsta de 10 ani printr-o "near-death experience" : in timp ce patina, gheata cedase si Per a cazut in apa inghetata. In moarte clinica, a fost reanimat cu greu. Nu a fost prima experienta de gen, dar l-a inspirat mai tarziu sa adopte numele de Dead. Obsedat de : moarte, true black metal, Bathory, Venom, Celtic Frost si orice alta trupa true, singuratate, snuff, poezie, decrepitudine, boala. Convins ca nu este o fiinta umana, ci altceva. Avea un simt al umorului bolnav, morbid, prefera sa scrie textele pentru viitoarele cantece - unele chiar surprinzator de bune - si sa deseneze intr-un stil aparent infantil, foarte sangeros si macabru, fara sa vada pe nimeni zile intregi. Detesta visceral tot ce il inconjura, mai putin muzica. Ura pisicile, crestinismul, era interesant de magie, mitologii, vrajitorie, satanism. Filmul preferat - Cannibal Ferox. Dadea adesea dovada de sadism, ducea totul la extrem. Venea direct la repetitii si concerte, disparea apoi si se inchidea intr-o camera sau pleca in padure. Nu este sigur daca vreunul dintre interviurile atribuite lui si aparute prin fanzine obscure sunt autentice sau inventate.

A fost mai intai vocalistul obscurei trupe Morbid, apoi, pe la jumatatea lui 1988, se alatura celor de la Mayhem. Era vocalul perfect, era imaginea desavarsita, era cel de care Euronymous avea nevoie, chiar daca mai tarziu, in urma unui conflict banal, Dead a incercat sa il injunghie. Avea un timbru unic, imitat mai tarziu dar imposibil de reprodus. Urla pe scena asa cum ar fi urlat un mort-viu caruia i se smulg intestinele. Incerca sa dea prin voce impresia mortii. Nu avea nimic artistic, lucrat, totul era ura si moarte. Cei din trupa il acceptau, dar in egala masura se tineau la distanta.

Dupa un concert in Norvegia, in 1990, Dead a ajuns la spital. Pierduse prea mult sange. Atunci a fost din nou in moarte clinica, povestind mai tarziu ca a trecut "dincolo", unde totul era scaldat intr-o stranie lumina albastra, acesta fiind primul plan al existentei dupa moarte. Cum Mayhem avea pe scena, la putinele concerte, capete de porc infipte in tarusi, Dead se distra aruncand cu ele in public. A reusit sa dea o noua dimensiune concertelor Mayhem, ducand totul dincolo de limite. Daca pentru altii un show era doar un show, pentru Dead totul trebuia sa fie real. Si doar cei care suportau asa ceva erau true. Nu prea multi, cum era si firesc.

Dead Live

Isi ingropa hainele in pamant saptamani in sir, apoi le dezgropa si le purta pe scena, pe jumatate putrezite si pline de viermi si insecte.

Obisnuia sa se taie pe scena cu bucati de sticla si cutite. De fiecare data ii stropea cu sange pe cei din public si restul trupei.

Intotdeauna pe scena purta corpse-paint, dar nu pentru spectacol, ci pentru a semana cat mai bine cu un cadavru.

Nu manca saptamani in sir, incercand sa para cat mai slab, practic emaciat.

In timpul concertelor, intre piese, aspira dintr-o punga de plastic in care avea un corb mort, pentru ca duhoarea mortii sa il inspire.

Comunica foarte putin cu publicul. Dupa concerte ramanea din nou singur cat mai mult timp.

Sfarsitul

S-a sinucis pe 8 (12 ?) aprilie 1991. Mai intai si-a taiat venele cu un cutit de bucatarie. Apoi s-a impuscat in cap cu o arma de vanatoare. Arma era a lui Euronymous. Cartusele erau un cadou facut de Varg Vikernes, de Craciun. Dead a lasat doar un mesaj sumar - "Excuse all the blood". Avea doar 21 de ani. Cand a fost gasit de membrii trupei, Euronymous a fotografiat cadavrul - imaginea avea sa fie folosita pentru coperta unui bootleg, Dawn of the Black Hearts. Apoi, potrivit unor surse mai mult sau mai putin credibile, a gatit creierul lui Dead si l-a mancat. Sub forma de supa cu ardei. Din bucatele de craniu au fost facute mai multe amulete, cateva fiind trimise altor trupe true - Samael si Abruptum, printre cele mentionate mai tarziu. Cel mai probabil o simpla legenda, dar popularitatea trupei a ajuns la cote maxime. Cel care nu suportase niciodata trupele comerciale a devenit centrul unei campanii de marketing de succes. Ironic… Nu a mai apucat sa inregistreze viitorul album, care avea sa apara abia in 1994. Pentru cei mai multi atunci s-a terminat si cu Mayhem si chiar cu black metal-ul.

Mayhem nu mai este astazi Mayhem, ci altceva. Care nu mai seamana deloc. Primul si ultimul lor album a fost De Mysteriis Dom Sathanas. Pe urma totul s-a terminat. La fel ca si Dead.

Only death is real…

Mi-a placut Dead pentru ca in felul sau a fost un Damien Hirst in black metal. Sau un Andy Warhol, fara spirit antreprenorial. A construit un personaj si o imagine, s-a confundat cu ele, a trait totul la intensitate maxima, a fost una ditnre cele mai bune voci ale genului, a scris unele dintre cele mai bune texte. Un erou negativ, fireste. Si cand a simtit ca asta este totul, a pus punct. Cu un umor absurd, maladiv. Cum nu se simtise niciodata om, presupun ca a fost singurul sau moment de extaz. Dar un erou negativ fascinant in felul sau. Cu care am avut si un tricou. Nuclear Blast, m-a costat vreo 30 de marci. Era un LS. L-am vandut mai tarziu. Si acum mi se intampla sa mai ascult Live in Leipzig pentru Funeral Fog si Freezing Moon, piesele mele preferate. Insa e penibil sa spui RIP cand vine vorba de Dead.


Foto : wikipedia.org ; www.freewebs.com/peryngveohlin/
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This