28 Aug 2008

Zinaida Serebriakova (1884 - 1967)

13 comments

Zinaida Yevgenyevna Serebriakova s-a nascut in Ucraina, in 1884, intr-o familie de artisti. A ramas in istoria artei mai ales pentru portretele sale, dar si pentru scenele de gen si peisaje. Remarcabile sunt lucrarile – inclusiv nudurile – dedicate frumusetii feminine, sub toate aspectele sale, de la senzualitatea adolescentina la forta maternitatii si misterul batranetii. Un talent extraordinar, o mana delicata si in egala masura sigura, cu un simt al culorii de invidiat. Cel putin la fel de interesante sunt autoportretele sale. Un artist plastic extraordinar, din pacate prea putin cunoscuta astazi. Ma bucura enorm sa descopar lucrari de o asemenea frumusete, circumscrise catorva teme generoase, dar in acelasi timp surprinzator de diverse.

Studii de arta la Petersburg, incepand din 1901 sub indrumarea lui Rupin. Lucreaza si in atelierul lui Braza. Calatoreste in Italia in doua randuri, se inscrie in 1905 la Academie de la Grande Chaumiere din Paris. Interesata mai ales in prima faza de traditiile si frumusetile Rusiei, realizeaza in primii ani ai carierei mai multe scene rurale, dar si compozitii tinzand spre monumental, scene orientale, peisaje, cateva piese mitologice. Dupa Revolutia din 1917, cand pierde practic totul, reuseste sa supravietuiasca lucrand ca grafician, fara sa adopte realismul socialist. Pleaca in toamna anului 1924 la Paris, pentru a realiza o pictura murala. Nu se va mai intoarce niciodata in Rusia, reusind sa ii aduca alaturi de ea pe doi din cei patru copii. Va calatori in Africa mai tarziu. Deosebit de populara mai ales in Rusia, unde dupa 1966 sunt organizate mai multe retrospective. Moare la Paris in 1967, la 82 de ani.

Anglia (1953)

Dupa micul dejun (1914)

Albirea tesaturilor (1917)

Nud (1930) - fiica artistei, Katia

Autoportret (1909)

Model dormind (1941)

Nud Katya Serebriakova (carbune)

Foto : art-catalog.ru

Legaturi :

Biografie pe Wikipedia

O superba si foarte bogata galerie de lucrari pe www.art-catalog.ru

26 Aug 2008

Borkum Riff – Cherry Cavendish

4 comments
Marca : Cherry Cavendish

Producator : Borkum Riff

Tutun : Kentucky, Burley, Virginia

Aspect tutun : panglici subtiri, scurte

Aroma : cherry (foarte vag)

Tarie : slaba

WAF : mediu

Prezentare : plic 40 g

Black Cavendish nu a fost pe gustul meu. Cum in total am primit patru Borkum Riff, le-am luat la rand. Cherry Cavendish, al doilea “testat”, are partile sale bune si rele, dar in mare este un tutun ok. Mediocru, simplu si bun de fumat, fara nimic memorabil. Un tutun de fiecare zi, dar cu siguranta se gaseste ceva mai bun de atat. Pe Tobaccoreviews.com nu s-a bucurat de prea multa simpatie. Lucrurile nu stau insa atat de rau.

De ceva timp doream sa incerc ceva cu “cherry”, asa ca m-am bucurat cand am primit un pachet de Borkum Riff Cherry Cavendish. Avea cherry, avea Cavendish, la deschidere era potrivit de umed, am umplut prima pipa. Primul semn de alarma ar fi trebuit sa fie mirosul. Tutun, ceva fructat, dar clar nu cherry. Sau ceva foarte, foarte vag. Visul meu stereotip al unui tutun de pipa care sa trazneasca a cirese mai are, se pare, de asteptat.

Pachetul era suficient de proaspat totusi. Si arata destul de bine. Se aprinde usor, tutunul este destul de “springy”, amestec de tutun auriu inchis si negru, dar promisa aroma de cherry este cel mult discreta. Atat de discreta incat abia se simte. Am vrut cherry, am gasit la Cherry Cavendish un fel de cherry ultra-light. Extrem de ultra-light. O mare dezamagire din acest punct de vedere.

Se fumeaza bine, suficient de rece si inteapa suportabil, se poate mult, mult mai rau. Suprinzator de dulce, mai ales in prima parte a pipei. Mirosul in camera este placut, dar din nou nu gasesc nimic de cirese. De la jumatatea bolului se intensifica gustul de Burley amestecat cu Virginia, gust de tutun simplu, fara nimic prea complicat, mai amar. Genul de tutun pe care il fumezi in timp ce faci altceva, pentru ca nu prea ai ce degusta la el. Nici nu are atat de multa nicotina incat sa fie deranjant sau greu. Cenusa foarte fina, gri inchis spre negru.

Concluzie : de cherry nu am avut parte, trebuie sa mai caut. Insa este un tutun care imi place – nu in exces – fara complicatii si pretentii. Destul de rece, destul de usor. Calitate cel mult medie, dar merita incercat. L-as recomanda ? In lipsa de altceva e OK pentru orice iubitor de aromatice.

PS : stie cineva un cherry care sa aiba chiar aroma de cherry ? Eventual usor de gasit la noi ?

Nota : recomand celor care vor sa afle mai multe despre tutunuri si pipe blogul Piparul.

Foto : www.borkumriff.com

24 Aug 2008

Martin Page – M-am hotarat sa devin prost

19 comments
“Creierul meu alearga ca la maraton toata ziua, toata noaptea, se invarte neincetat ca o roata pentru hamsteri”

S-a scris destul de mult despre cartea asta, in general de bine spre foarte bine. Am fost curios sa o citesc, dar am ajuns sa scriu despre ea abia acum, desi promisesem sa o fac de ceva vreme. M-am temut ca Martin Page este inca un copil teribil si imbecil al prozei actuale, umflat zdravan de media, desi nu spune prea multe. Ma bucur ca cel putin in M-am hotarat sa devin prost mi-a dovedit ca ma insel. Intr-un stil pe alocuri simplist, pe alocuri pretentios pana la pedanterie, Martin Page construieste o poveste inedita.

Antoine, eroul cartii, este un personaj posibil, dar in egala masura absurd. O varietate de Asperger nespectaculoasa, un intelectual total rupt de realitate si inadaptat prin definitie, un paria care nu se poate adapta unei lumi isteric de vesele, colorate si lucitoare in inconstienta sa. Sufera de o dubla boala : este grotesc de sarac si gandeste prea mult. Tot timpul. Este un erou anacronic si romantic, cu anumite caracteristici aproape kafkiene : a facut studii absurd de pretentioase, care nu ii pot asigura nimic ; prietenii sai sunt poate mai ciudati decat el ; este atat de sarac incat fura din magazine maruntisurile necesare. Respins de toti, nu vorbeste aceeasi limba, nu intelege si nu gusta realitatea cat se poate de autentica, isi construieste propriul sistem de valori si temeri. Este ceea ce in limbaj scrasnit proletar se cheama “intelectual”. Un intelectual care se simte respins, strain, inutil, care nu isi permite nici macar sa viseze si care vrea, mai mult ca orice, normalitatea. Normalitatea care, adup Antoine, exclude inteligenta.

Fura pasta de dinti, samponul, sapunul, crema de ras, ciresele – cate o boaba, cate un pic, storcand cat are nevoie pentru o zi intr-o cutiuta minuscula. Nu are bani de carti, asa ca le fura pagina cu pagina si le lipeste artizanal acasa. Editii unice in lume. Editii cleptomane, in numar de 20 si ceva. Prietenii sai sunt Ganja, Charlotte, Aslee, Rodolphe, fiecare straniu in felul sau, fiecare inadaptat si mandru de asta. Sau As, uriasul retardat si fosforescent. A studiat numai teme criptice pentru majoritate, teme pe care nu le cauta nimeni, subiecte atat de specializate incat sunt inutile. Nu i-ar asigura nici macar un post de maturator. Si peste toate Antoine sufera. Vrea o rezolvare. Si una rapida. Inteligenta a devenit incompatibila cu umanitatea.

Incearca sa scape de drama sa interioara ca alcoolic. Va esua lamentabil, dupa ce afla mai multe despre esenta existenti ca alcoolic, capotand dupa jumatate de pahar de bere. Incearca sa devina un sinucigas si descopera cursurile de arta a sinuciderii, cei obsedati de sinucidere ca de ceva trendy, ratatii care se agata de asta pentru a demonstra ca lor nu le pasa. In final, Antoine are revelatia, care este si cheia romanului. Veritabila epifanie. Se decide sa devina prost. Pentru ca adevarata nefericire, spleenul, drama sa, totul este provocat de prea multa inteligenta. Inteligenta, luciditatea, ideile, cultura, il scot in afara lumii reale, il fac sarac, urat, trist, absurd. Singura lui sansa, dupa o cerere refuzata de lobotomizare, este sa devina prost. Sa se indoape cu pastile anti-depresive, sa isi caute o slujba unde sa munceasca mult, rutinat si sa castige bine, sa isi cumpere haine, masini si mobilier modern, sa mearga la McDonalds, la petreceri. Pentru a fi cu adevarat imbecil. Pentru a deveni in sfarsit prost. Pentru a fi in sfarsit incadrat undeva, un om-masa, fericit si zambitor, doldora de pastile si carti de debit sau credit, cu un post bun, colegi de birou, afaceri peste afaceri, lovituri de geniu pe piata. In mare masura reuseste. Chiar reuseste nesperat de bine sa devina imbecilul perfect. Prostul. Cu majuscule. Spre un final poate previzibil, dar oricum amuzant.

M-am hotarat sa devin prost este una dintre acele carti surprinzatoare, de care dai destul de rar. Genul de carte pe care ti-ai dori sa o fi scris daca erai scriitor. O piesa mai greu de gasit. Aparent un manual aiurit despre cum poti sa devii prost. Daca nu esti deja, desigur. Dar poate ca este mai bine sa nu devii imbecilul perfect, cel putin nu in felul lui Antoine. Sa nu devii un om serios si la locul lui. M-a facut curios sa citesc si altceva semnat de Martin Page. Oricum pe aceasta o voi reciti. Si de aceea o recomand. A scris si Tomata cu Scufita aici.

16 Aug 2008

Lista de cumparaturi

12 comments

De azi…

Stelian Tanase – Luxul melancoliei

Martin Page – M-am hotarat sa devin prost

Vlad Musatescu – Contratimp (yesssss !)

William P. Blatty – L’exorciste

Simone de Beauvoir – La force de l’age

Marcel Brion – Arta fantastica

Henri Perruchot – Viata lui Gauguin

Antonina Vallentin – Pablo Picasso

Mircea Horia Simionescu – Banchetul

H. Ch. Andersen – Povestea vietii mele


Conteaza enorm sa ai un prieten anticar. Doar ca sta cam departe.

13 Aug 2008

Irvine Welsh – Porno

22 comments

Trainspotting mi-a placut enorm. Dar m-a facut si sa ma tem ca Welsh nu va mai scrie nimic la acelasi nivel. Din fericire odata cu Porno, continuarea cu titlu neortodox si simplu, Welsh mi-a dovedit ca ma inselam. Este la acelasi nivel. Sau foarte putin…mai putin. Ideea de a continua aventurile grupului de drogati/ratati/furiosi, dupa ce Mark Renton le tradase increderea, incalcase toate regulile si disparuse cu toti banii, mi s-a parut cel putin interesanta. Dupa mini-decameronul drogurilor, avem o saga a pornografiei. Cum sa faci un film porno in stil Irvine Welsh ?

Au trecut 10 ani de la evenimentele din Trainspotting. Un deceniu in care fostii junkies au ajuns fie oameni de afaceri curati, care au inlocuit dava cu elitista si mult mai scumpa heroina si freamatul pentru bani, fie ratati care se feresc de heroina si o ard pe speed. Mark Renton, cel care le-a dat cea mai mare teapa imaginabila, care a trecut peste orice prietenie si promisiune, a ajuns in Amsterdam, unde este un rezonabil organizator de party-uri si co-proprietar de club. Sick Boy a devenit domnul Simon Williamson, revenit in Leith unde preia un pub ordinar, pe care vrea sa il transforme intr-o afacere macar profitabila, daca nu de top. Spud, ratatul Spud, omul caruia nimic nu ii iesea si care ar fi facut totul pentru o doza, a inlocuit heroina cu speed si pastile de tot felul, isi pierde vremea prin baruri de duzina, spera ca lucrurile vor fi bine. Ba, mai mult, se apuca sa scrie o istorie a Leith-ului, mai mult ca sa se convinga pe sine ca nu este chiar un gunoi. Va fi, asa cum era de asteptat, inca un esec. Dar cel mai periculos a ramas psihopatul Begbie, Franco, singurul cu adevarat dement, singurul care nu avea nevoie de dava pentru a se distruge. Eliberat din inchisoare, are o singura obsesie : Mark Renton. Rentboy. Omul care i-a tras-o si care trebuie sa plateasca.

Cand grupul se va reuni – cu un Renton picat mai mult pe neasteptate inapoi acasa, ferindu-se de Begbie, un Sick Boy furios, dar deschis spre noi afaceri, si un Spud aerian si cu creierul aproape prajit – este momentul sa o ia de la capat. Doar ca de aceasta data nu mai sunt drogurile. Nu mai e dava. Sigur, ramane cocaina, dar asta este cu totul altceva. Ideea, banala in aparenta, este cheia romanului. Nu vor mai face trafic cu droguri, nu vor mai face cate o invarteala, o afacere marunta, totul pentru o doza. Vor face un film porno. Si nu un film porno de amatori, ci unul cu scenariu, replici, costume, profunzimi metafizice – ok, nu chiar, gen – care va fi lansat cu ajutorul relatiilor lui Renton din Amsterdam. Pentru ca un film porno nu este pana la urma decat un produs. O piesa infinitezimala dintr-o industrie gigantica. Mereu in expansiune. Cum spune la un moment dat Welsh, industria care a creat Internetul. Si au nevoie de camere, un regizor, gagici frumoase si “actori” care sa evolueze la comanda. Impreuna cu noile lor cuceriri si noii parteneri, femei superbe si dorince de experiente, masculi idioti dar bine dotati, cei doi – Renton si Williamson - incep cea mai reusita parte a cartii : turnarea efectiva a filmului.

Nu stiu cum se desfasoara lucrurile pe platoul de filmare al unui film porno. Dar am incredere in Welsh. Iar acesta reuseste o performanta dificila. O buna parte din roman se desfasoara aici : se filmeaza, se pregatesc scene, sunt descrise scenele, accidentele, apar firestile bloopers, reticentele, refuzurile, frustrarile. In spatele produsului se munceste serios, chiar daca pare ca este doar regulat cat e ziua de lunga. Numai ca pentru un minut care sa dea bine pe banda se trag alte 100 care nu folosesc la nimic. Welsh nu este nici aici un pudibond, spune lucrurilor pe nume, foloseste termenii de strada si nu unii docti, eufemistici. Numai ca reuseste rara performanta de a nu fi vulgar. Si nici macar obscen. E adevarat ca limita mea de toleranta fata de obscen este ridicata, dar Welsh reuseste o alta performanta stilistica. Totul este descris cu lux de amanunte, fiecare penetrare, fiecare pozitie, fiecare idee isi face loc in fraza, este surprinsa perfect natura mecanica a sexului-afacere. Si totusi nu se ajunge la vulgaritate, la gratuit. Exista chiar si cateva momente, scurte, de un erotism surprinzator. Economia si cursul textului sunt astfel gandite incat sa fie evocatoare, clare si bine tinute in frau. Nu am avut senzatia de repetitie, de oboseala, de umplutura, de mizerie. Am gustat umorul, m-a amuzat imaginea evocata, agitatia, repetitia, ridicolul, obsesia. Cartea merita citita macar pentru aceasta abordare a pseudo-pornografiei din spatele produsului final. Cum sa scrii bine despre cativa cetateni care si-o trag in fata camerei.

Filmul, cu un titlu pe masura – cititi cartea – va ajunge, cu un strop de ajutor, la celebrul festival de profil de la … Cannes. Succes, glorie, femei, cocaina de cea mai buna calitate, stralucirea reflectoarelor. Pentru ca dincolo de pornografie aceasta este tema centrala a romanului : evadarea din anonimat. Daca in Trainspotting personajele incercau sa scape de dava, de aceasta data fiecare vrea, intr-un fel sau altul, sa scapa de mediocritate, de ratare chiar, prin orice mijloace, indiferent care, pentru a obtine respectul, banii, dragostea, linistea. Confirmarea ca si tu contezi, ca nu esti un nimeni, ca ai putut sa lasi totul in urma si sa tii fruntea sus. Pana la final insa nimeni nu va reusi cu adevarat. Inchisi in cerc, la un pas de succes, vor vedea cum certitudinile se rastoarna. Adesea intr-o maniera socanta.

Traducerea, semnata de Andra Matzal – care a tradus si Trainspotting – este exceptionala. Vie, dura, adaptand perfect argoul lor argoului nostru. Atat de bine incat suna cat se poate de familiar si autentic. Personajele sunt deja familiare celor care au citit Trainspotting – chiar iti starnesc pofta de a-l reciti, umorul marca Welsh este omniprezent, realismul situatiilor este la locul sau, atmosfera sumbra si agitata este aceeasi. Si totusi, cumva se simt cei zece ani, inca o dovada ca Irvine Welsh stie sa scrie. Structural, este preluata si amplificata constructia din Trainspotting. Capitolele scurte se succed in cele trei parti ale romanului, vocile narative – surprinzator de diferentiate – se schimba de la unul la celalalt, si adesea acelasi eveniment, fie si anodin, capata o alta nuanta reflectat si povestit de un alt personaj. Registrul devine in scurt timp usor de recunoscut si iti spui “a, asta e Spud, asta e Sick Boy”, etc.

Porno este un roman pe care l-as recomanda oricui, cu doua conditii : sa accepte fara pudibonderii subiectul si sa fie pregatit pentru un limbaj foarte liber. In rest – un roman excelent. O poveste care te prinde de la o pagina la alta. Plus ca finalul este deschis, asa ca, cine stie…Poate Welsh va continua.

Mai e ceva de spus la final ? Da. Sa nu ai incredere in nimeni. Absolut in nimeni. Mai ales cand vrei sa intri pe piata pornografiei. Cam asta este concluzia.

9 Aug 2008

Borkum Riff – Black Cavendish

9 comments

Marca : Black Cavendish
Producator : Borkum Riff
Tutun : Kentucky, Burley, Cavendish, Black Cavendish
Aspect tutun : panglici subtiri, scurte
Aroma : Cavendish, nuca (vag)
Tarie : ridicata
WAF : mediu
Prezentare : plic 50 g

La deschiderea plicului se simte un miros artificial, foarte parfumat, dar placut. Mixtura de tip ribbon este alcatuita din patru feluri de tutun, predominand cele doua feluri de Cavendish. Un joc interesant de negru, auriu si cafeniu inchis. Nu mi s-a parut prea umed, tocmai bun de fumat. Pipa se umple usor, datorita taieturii, dar se aprinde relativ greu si se stinge destul de des. Pana pe la jumatatea bolului se fumeaza relativ bine, fara sa intepe prea tare la limba si fara sa se incinga foarte mult.

Aroma este amestecata : sunt note de ciocolata si nuca (vagi), predomina gustul de Burley si pe fundal se simte un pic ceea ce ar trebui sa fie Cavendish. Ar fi trebuit sa aiba si aroma de nuga si “truffles”, eu nu le-am simtit. In a doua jumatate gustul de Burley si Cavendish se intensifica, aromele artificiale dispar complet, dar fumul incepe sa intepe zdravan, iar pipa se infierbanta rapid. Este insa un tutun dens, greu. Genul de tutun care profita de orice graba sau neatentie ca sa dea in clocot. Aroma in camera este placuta, dar nu extraordinara, poate prea grea. La final ramane un scrum de culoare inchisa si mici bucatele de tutun nears.

Este un tutun cu multa nicotina – dupa o pipa plina deja iti simti capul cam usor. Dupa doua – ai o senzatie de greata, parca te-ai dat jos din rollercoaster. Nu l-as fuma in fiecare zi, doar din cand in cand, eventual dupa masa sau inainte de culcare. Interesant ca alternanta, dar nu ca obisnuinta. De cateva ori l-am amestecat cu alte varietati mai slabe, rezultatul nu a fost rau. Dar nici memorabil.

Borkum Riff Black Cavendish este un tutun cu multa nicotina, aroma de Burley si Cavendish, notele suplimentare se simt prea putin. Un tutun nu prea complicat, care te lasa sa iti vezi de treaba in timp ce il fumezi, fara sa te uimeasca prin ceva. Nu este rau, dar nici mai mult de mediocru. Nu tocmai pe gustul meu, prefer ceva mai aromat si mult mai usor. In lipsa de altceva, este OK. Daca exista alternative, nu. Pretul am inteles ca este accesibil (l-am primit cadou) asa ca poate fi o experienta. Mi-e greu sa cred ca una repetata.

Prea pretentios, prea fierbinte si prea intepator. Parca prea mult efort pentru o fumata prin nimic memorabila.

5 Aug 2008

Cum l-am descoperit pe Soljenitin

10 comments

Alex Petria ne “instiga” sa ne aducem aminte cand si cum l-am descoperit pe Soljenitin. Ciudat ca asta m-a facut sa-mi amintesc si de anumite persoane pe care nu le-am mai vazut de mult timp.

Prima data am auzit de Soljenitin de la Paul Goma. De fapt, am citit numele intr-una dintre cartile lui Paul Goma. Si cum Paul Goma era, mai ales atunci, un adevarat “profesor”, am inceput sa il caut pe disidentul asta, Soljenitin. Auzisem cate ceva de el, am aflat mai multe atunci. Prima data am gasit “O zi din viata lui Ivan Denisovici”, intr-o traducere frantuzeasca aparuta la Julliard. Cu poticnirile inerente, am citit-o in doua zile M-a dus cu gandul la “Amintiri din casa mortilor”. Cosmarul Siberiei adus la zi, Gulagul despre care, ca multi altii, stiam prea putine. A urmat mai putin cunoscuta “Pavilionul cancerosilor”. Adesea prea lenta, nu prea interesanta pe alocuri, un roman clasic si destul de fad, cel putin in aparenta. Dar cu momentele sale extraordinare, cu cateva personaje memorabile si mai ales cu o miza, un personaj omniprezent : cancerul. Cautam cu frenezie, aproape cu disperare, Arhipelagul Gulag. Devenise o obsesie, o carte mitica, o carte despre care se vorbea cu anumita veneratie prin cercurile in care ma invarteam. Numai Musil mai avea acest statut. Nu o gaseam insa pe nicaieri.

Pe la inceputul facultatii mi-am gasit insa, printr-un prieten comun, o interesanta sursa de carti. Era un fost detinut politic. Legionar. Sau aproape, pentru ca nu apucase decat sa activeze, putin timp, in Fratiile de Cruce. Urmase traseul comun tuturor detinutilor politici in regimul comunist : inchisoare, eliberare, slujba mizera, presiuni, supraveghere, prieteni care il turnasera, Revolutia din ’89, noile dezamagiri. Era atat de diferit de imaginea legionarului promovata cu isterie de propaganda comunista incat parea ireal. Foarte distins, cu un umor adesea sarcastic, de o vitalitate pe care i-o invidiam. Citise enorm, stiam foarte multe, nu renuntase niciodata la convingerile de tinerete, dar nici nu incerca sa faca prozeliti. Un domn autentic. Nu as putea spune ca eram prieteni, aveam cunostinte comune, dar vazand ca ma intereseaza Gulagul romanesc, imi mai imprumuta din cand in cand, cu o suta de recomandari despre cum se pastreaza o carte, titluri pe subiect.

Cartile aparute despre Gulagul romanesc au fost publicate de multe ori in regie proprie de fostii detinuti, in cateva sute de exemplare, conditii modeste, distributie dezastruoasa, iar cele care aveau detalii ce deranjau prea multe erau cumparate rapid. Dispareau misterios de pe piata. Sau erau distribuite in circuit inchis. Curata ilegalitate. Multe erau trecute cu vederea sau ignorate pentru ca autorii erau fosti legionari sau chiar legionari ce ramasesera activi. Greu de gasit, domnul in cauza le avea cam pe toate. Si am avut astfel sansa de a citi destule. Fiecare o piesa dintr-un puzzle cumplit, petrecut aici, in Romania, cu parintii si bunicii nostri. Unii tortionari, altii victime.

Senzatia de cosmar, de grotesc, de ireal. Reeducarea, puscariile, torturile, arestarile de legionari, taranisti, liberali, etc, etc, motivele adesea ridicole si fortate, procesele kafkiene, conditiile de exterminare, asasinatele din inchisori si din afara lor, eliminarea celor eliberati care devenisera incomozi. Totul se gasea aici. Ingrozitor. Toate acestea s-au intamplat.

De acolo, trecerea la marturiile privind alte lumi in care cosmarul comunist avusese loc a fost fireasca. Si tot de la el luam majoritatea cartilor. Dar cumva ratasem tocmai una esentiala.

Din vorba in vorba, cand i-am inapoiat o carte, a aparut si numele lui Soljenitin. Cum, domnule, n-ai citit Arhipelagul Gulag ? Nu-l citisem. Mi l-a dat sub promisiunea ca voi avea grija de el ca de ochii din cap. L-am citit intr-o saptamana. Soljenitin devenise pentru mine un zeu, un colos, un erou. Radiografia Gulagului sovietic, un spatiu bestial, despre care se vorbea atat de putin. O marturie insuportabila. Una dintre marile carti ale istoriei. Mi-am cumparat si eu cele trei volume peste catva timp, gasite din intamplare, intr-un anticariat cu pretentii.

Atunci insa i-am adus cele trei volume inapoi. Le-ai citit, domnule ? Da. Si ? Este incredibil. Este incredibil ca s-a intamplat asa ceva. A zambit. Nu fuma, dar atunci s-ar fi potrivit. Privea oarecum pe langa mine. Cand a vorbit, parea ca este foarte, foarte departe. Domnul meu…totul este real. Totul a fost asa. Soljenitin nu a scris un singur lucru. A facut o lunga pauza, dupa care s-a uitat la mine.

Domnule, a fost mai rau decat ne-am temut noi.

In timp, din varii motive, nu am mai tinut legatura. Cumva se terminase perioada in care invatam de la el. Cumva nu am mai putut sa aflu mai multe. De cate ori vreau sa imi aduc aminte, revin la Arhipelagul Gulag. Ideea ca ar mai putea fi cineva care sa aiba fie si cea mai mica simpatie pentru comunism imi apare cu atat mai absurda. Din pacate, nu este. I-am citit si alte carti. Mai tarziu. Ce a aparut la noi.

Ar trebui Arhipelagul Gulag sa fie lectura obligatorie ?

4 Aug 2008

A murit Soljenitin

16 comments
S-a stins Aleksandr Soljenitin. La 89 de ani. Unul dintre putinii scriitori suficient de curajosi pentru a spune adevarul despre “fericirea” de a vietui in Uniunea Sovietica. Si mai ales in Gulag. De fapt, mai mult decat doar un scriitor.

Raman O zi din viata lui Ivan Denisovici, Pavilionul Cancerosilor, Vitelul si stejarul, Problema rusa la sfarsitul secolului XX. Controversatul Doua secole impreuna.

Arhipelagul Gulag. A carui reeditare in Romania pare sa fie un proiect fara sfarsit. Din motive care imi scapa. Poate nu este considerat un proiect vandabil, nu ? Macar acum sa se intample.

Nota : avem si noi un “Soljenitin roman”, cum il numea cu decenii in urma critica literara occidentala. Trecut acum la index, din anumite motive, asa cum s-a intamplat si cu Aleksandr Soljenitin. Un nume tabu in lumea buna mioritica. Care va fi primit cu aceeasi tristete aceasta veste.

Share This