28 Sep 2008

Biblioteca mea

29 comments

Tomata cu scufita imi trimite o leapsa frumoasa, care a circulat destul de mult deja. Cum arata biblioteca ? Biblioteca mea. Mai greu a fost cu pozele. Strang carti nu doar pentru a le citi. Asta e alta poveste. Strang carti pentru ca imi place sa adun carti. Pentru ca vreau sa am cat mai multe si mai bune. Pentru ca am nevoie viscerala sa posed anumite titluri. Pentru ca daca o carte mi-a placut, trebuie sa o am. Si la fel daca ar putea/trebui sa-mi placa.

Nu stiu cate carti am. Exista o lista facuta in Excel, dar a trecut ceva de cand n-am mai actualizat-o. Caut acum un soft special pentru biblioteci, sa vad ce gasesc. Asadar, nu stiu cate carti am. De asezat, sunt asezate in 9 corpuri de biblioteca, asezate in L pe peretii unei camere. Am incercat sa fac o poza de ansamblu, nu mi-a iesit prea bine. Ma rog, sunt noua. Noua corpuri de biblioteca. Practic opt si jumatate, teoretic noua. Luate unul cate unul, pe masura ce a fost nevoie. Nu-mi plac bibliotecile elegante, stil, care par facute pentru orice altceva decat pentru carti. Iau corpuri simple, cu latime de 30 de cm si sase rafturi. Sa spunem un nu hotarat stilului. Cartile sunt puse de regula pe doua randuri. Colectiile numerotate in ordinea aparitiilor, celelalte colectii pe autori. Albume de arta la albume de arta, istorie la istorie, filosofie si eseistica impreuna, BPT, Globus, CLU, Romanul Secolului XX, Romanul Secolului XXI, si altele. Carte legionara. Istorie si teorie a artei. Tarot. Carti pentru copii. Multe, multe romane. Si volume de povestiri. Poezie. Putin teatru.

Doua lucruri trebuie spuse / scrise :

a. camera in care e biblioteca a devenit acum loc de joaca pentru copii. Asa ca biblioteca este intr-o agreabila dezordine si intesata de carti pentru plozi, jucarii de tot felul, masinute, mingiute, roboti, etc, etc. Plus ca ma sperie bibliotecile prea ordonate, par aseptice, de decor, fara viata. Asa parca este mai nostima.

b. pozele n-au iesit prea bine. Am incercat io sa le fac mai clare, mai artistice. Fotograf prost, lumina slaba, aparat mediocru. Asa ca rezultatul nu e cel mai bun. Poza sus – legenda langa.

Biblioteca mea

1 : BPT-uri pe primul rand, de la primele numere ale seriei III pana 538, cu firesti lipsuri. In spate Romanul de Dragoste – in ciuda numelui au aparut destule carti bune aici – plus cateva romane mai putin importante, critica si istorie literara, carti peste care n-am apucat sa ma uit. Hasek, Eminescu, Dostoievski, primele volume din Proust in BPT, Camus, Kafka, La Bruyere, Cervantes, Kazantzakis, Maupassant, etc.



2 : Pe raftul de sus sunt cateva mini-albume de arta, cateva monografii, albume cu timbre si poze. Al doilea are cateva – mai multe – albume de arta, majoritatea din celebra serie Clasicii Picturii Universale, scoasa de Meridiane, cateva albume straine, ghiduri muzeale din anii 70. Al treilea si ultimul are cateva titluri din colectiile Document, Historia si Plural – Polirom. Andrei Oisteanu, Mihai Pelin.


3. Tot BPT-uri pe randurile din fata, raftul 1, 2 si 5, de sus in jos. La mijloc Dostoievski – cateva editii la care tin in mod deosebit, in traducere franceza - cat s-a strans pana acum, mai jos o parte din colectia de carte legionara si istorie interbelica. Pe randurile din spate Hugo, Dickens, Galsworthy, Maugham, Rebreanu, Balzac, Zweig, in fata Holderlin, Malory, Reymont.




4. A fost mult timp centrul de atractie. Stima noastra si mandria. Jos dictionare, doua Larousse, Istoria lui Calinescu, un pic de critica. Mai sus Le Livre d’Art – 10 volume, o editie chiar rara – ghiduri si brosuri cu muzee si orase, Shakespeare Complete Works, cateva biografii si mici albume de arta, Istoria ilustrata a picturii. Urmatorul este raftul de Kernbach, Dramba, Eliade, Vulcanescu, cateva volume de studii de folclor romanesc (S Fl Marian, Niculita - Voronca, etc). Sus colectia Globus si Meridiane, ceva istorie si istoriografie, mult pe imaginar si mentalitati. Grass, Golding, Tournier, Musil, Braudel, Goff.



5. BPT-uri iarasi, sir pastelat, raftul din mijloc are o parte din volumele din Biblioteca de Arta, o pasiune recenta, foarte dragi deja, cu o preferinta pentru Perruchot, cateva numere mai rare. In spate un raft de CLU seria veche, Cervantes, Roger Martin du Gard, Sienkiewicz, Heinrich Mann, Preda, Rabelais, Buzura, etc. Varstele peliculei.



6. In spatele raftului colectia de Romanul Secolului XX – Canetti, Mann, Faulkner – si Clasicii Literaturii Universale – Hardy, Hoffmann, Tolstoi, Zola – pe ultimul raft Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Laurentiu Fulga, o colectie micuta de carte franceza veche (cea mai noua aparuta in 1891). In partea din fata colectia de filosofie si conexe. Jos in principal romanii – Noica, Vulcanescu, Tutea, Ionescu, Cioran, Steinhardt – mai sus restul. Antologia lui Bagdasar (reeditata), Weininger, Evola, Berdiaev, Sestov, etc.



7. Sus psihanaliza, Eco, colectia mai veche Clasicii Literaturii Moderne de la Univers, mai jos Livre de Poche, Rao. Mai jos doua rafturi foarte dragi, cu poezie – Bacovia, Eluard, Radu Gyr, Baudelaire, Rimbaud, Blaga, Lenau, Rilke - Cartarescu si Haruki Murakami, cateva numere din Ego Proza. Claudia Golea, Cezar Paul-Badescu, Sorin Stoica. Jos de tot Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Vlad Musatescu, Ion Baiesu, Paul Goma.


8. Sunt doua rafturi, aflate in spatele biroului. In rest cd-uri si dvd-uri. Biblioteca Polirom – Bukowski, Nabokov, Ellis, Palahniuk, Welsh si restul – in rest Fante, Celine, in spate Stephen King, Borges, Canetti, Lovecraft. Cam aici am strans ce imi e mai drag. In parte. Nu stiu ce poza sa pun in centru.





9. Ultimul. Sus o parte din colectia Cotidianul si istorie, urmatorul raft Biblioteca de Arta / istorie si istoriografie, religie, carti pentru copii – Habarnam, Doctorul
Au-ma-doare, Trei grasani – si restul de Cotidianul, dictionare, diverse.

Cam astea sunt. Stiu. Multe nume si titluri. Sunt snob. Fac SEO cultural intens.

Nota : sa pui poze pe blogger este sublim. O veritabila depilare nervoasa.

24 Sep 2008

Lucrurile ce imi plac sau nu – via Lascaris

23 comments

Lascaris mi-a facut surpriza placuta de a-mi trimite o leapsa ce a facut ceva valuri pana acum : o lista cu lucrurile care imi plac/nu imi plac. Am citit ce a scris el, ne-am potrivit in cateva puncte, chiar destul de multe. Daca tot a venit si randul meu… Din fiecare sunt destul de multe, pana la urma, asa ca le-am pus intr-o ordine foarte exacta. Foarte precisa. Adica asa cum mi-au trecut prin cap. Voi mai fi scapat o multime.

Ce imi place : Queen ; tutunurile aromate si usoare ; sa-mi cumpar carti ; Bukowski ; filmele horror ; animalele ; black metal ; foarte putini oameni ; copiii ; heavy metal ; alte feluri de metal ; Biblioteca de Arta ; Lovecraft ; Brigitte Lahaie ; basmele ; Coca Cola ; sa aranjez cartile in rafturi ; slanina afumata ; Baldur’s Gate ; desene animate ; Freddie Mercury ; sa cataloghez cartile ; sa le rearanjez ; muzica clasica (pretentious little brat) ; Polirom ; Carturesti ; anticariatele care nu mai exista ; Stephen King ; mitosfera ; unele filme ; Hoffmann ; macabrul ; Cotroceniul ; sa colectionez colectii ; concediile foarte lungi ; Hasek ; presa interbelica ; jocurile mai vechi ; Jagged Alliance 2 ; imaginarul ; unele bloguri ; sa pierd timpul ; Colonization ; mirosurile uitate ; Canetti ; BCU ; Heroes 3 ; tricourile de “roacker” ; Bulgakov ; casele vechi ; Sorin Stoica ; sa am bani de cheltuiala iresponsabila ; unele orase ; multi, multi altii ; bibliotecile altora ; cloarea neagra ; Ryden, Van Gogh, Munch ; si restul.

Ce nu-mi place : munca ; sa imprumut carti ; specia umana in ansamblu ; alcoolul ; intarzierea Apocalipsei ; petrecerile ; crestinii fanatici ; BOR ; socializarea ; sporturile de orice fel ; televiziunea ; cartile idioate ; feministele ; cinefilii de CAP ; presa romana de azi ; cretinii care te injura in alte parti ; pentru ca n-au tupeu sa ti-o spuna in fata ; plicticosii ; o groaie de autori bine cotati ; pantofii ; bugetul scheletic ; unele zile ; hainele elegante ; papagalii care au citit "atat de mult" ca vomita de importanta ; scoala ; muzica ne-pe-gustul-meu ; propaganda de stanga ; telefoanele ; bibliotecile altora ; siropoasele ; calatoriile lungi ; romanele politiste, SF sau fantasy ; ce am mai uitat.

Am vazut ca multa lume a raspuns deja, asa ca nu mai stiu cine, ce si cum. Cine ar vrea sa o preia, multumesc.

16 Sep 2008

Borkum Riff - Bourbon Whiskey

3 comments
Marca : Bourbon Whiskey

Producator : Borkum Riff

Tutun : Virginia, Burley

Aspect tutun : taietura marunta, auriu si negru

Aroma : bourbon/whiskey

Tarie : medie

WAF : mediu

Prezentare : plic 40 g

Am incercat patru Borkum Riff, acesta mi-a placut cel mai mult, secondat de Cherry Cavendish. Bourbon Whiskey nu este un tutun memorabil, nu are un gust care sa te faca sa plutesti sau vreo aroma indicibila, nu este subtil si plin de note delicate, nu este genul de tutun pe care sa il fumezi in public cu rafinament si un strop de snobism. Este un tutun decent, ieftin, cu o slaba aroma de whiskey/bourbon - nu sunt bautor asa ca habar n-am de diferenta - si de tarie medie.

La deschiderea plicului mirosul este de intensitate rezonabila, se simte alcoolul, amestecat cu mirosul de tutun. Amestec de Virginia si Burley, preponderent Burley, este un tutun simplu si direct. Este un amestec de nuante de cafeniu si auriu, putin prea umed. Pipa se umple usor, e destul de afanat si taiat in panglici subtiri, se aprinde un pic mai greu, dar dupa aceea arde relativ usor. Inteapa un pic la limba, dar suportabil spre foarte usor. Aroma este placuta, in prima parte se simt notele discrete de alcool, apoi, de la jumatate, loveste gustul de Burley, care mi se pare deja specific pentru Borkum Riff. De fapt, si acest sortiment pare cam aceeasi mixtura Borkum Riff, cu alta aroma.

Se incinge destul de tare daca este fortat, altfel ramane in limite rezonabile chiar si intr-o pipa mai ieftina si mai slaba calitativ. La final ramane scrum negru si cenusiu, putin tutun nears. Aroma in camera este discreta si se risipeste repede.

Borkum Riff Bourbon Whiskey nu este un tutun de top. Nici macar unul foarte bun. Este decent, simplu si ieftin. Se fumeaza destul de repede, genul de tutun pe care il bagi in pipa cand te ocupi de altceva. Tutun fara pretentii, aroma placuta, nu te distrage de la ce faceai. Nici nu este prea tare, asa ca se poate fuma cam in orice parte a zilei. Cred ca in lipsa de altceva o sa mai cumpar un plic. Un exemplu de simplitate reusita, la care nu m-as fi asteptat, sincer sa fiu.

15 Sep 2008

Queen + Paul Rodgers – The Cosmos Rocks

25 comments
Noul album Queen. Sau Queen + Paul Rodgers. Ascultat, reascultat. Hmmm… In primul rand nu mai avem nici macar o piesa cu Freddie. Pentru ca tot inainte de lansare se facusera speculatii peste speculatii. In al doilea rand, albumul nu mai suna deloc a Queen. Catusi de putin. Pare mai curand, din cat imi dau seama, un album Paul Rodgers/Bad Company/whatever, featuring Brian May, Roger Taylor si altii. Chiar pe alocuri mi s-a parut ca ascult un album solo Roger Taylor, ceea ce nu este deloc un lucru bun. Cine se asteapta la un album in stil Queen va avea, ca si mine, o mare dezamagire. Red Special-ul parca nu mai este Red Special, Roger Taylor este undeva departe in mix, nici o piesa nu este memorabila, nu ramane in urechi, singurul care se simte bine parand a fi Paul Rodgers. Nu mai vorbesc de lipsa lui John Deacon.

Cei care pot trece peste faptul ca nu mai este Queen si il plac pe Paul Rodgers vor descoperi un album poate nu prea rau, aproape OK. Doar ca nu se remarca prin absolut nimic. Cel mai bun este Paul Rodgers, care atunci cand nu incearca sa cante piesele lui Freddie - misiune imposibila - canta in stilul sau. Si suna bine, chiar daca nu iti place genul. Albumul a iesit de altfel foarte bluesy, dar si numeroase momente country (greu de suportat) si ii pune vocea in valoare excelent, dar cam aceasta este singura parte pozitiva. In rest dupa maxim cinci piese ai senzatia de somn de plumb, sau de nervi intinsi, in asteptarea unei piese pe care sa o retii si/sau fredonezi. Nu se intampla.

Albumul are momentele sale, dar si piese care nu se mai termina, fie enervante, fie plictisitoare, fie ambele. Si nu sunt putine : Small, Call Me, pasaje din alte piese. Are si piese mai bune, chiar placute, precum Say It’s Not True, Voodoo, Through the Night. In ansamblu este de o surprinzatoare platitudine, dar nu pot sa nu ma intreb ce ar fi facut Freddie din piesele astea. Ma tem insa ca nu prea mult. Cand ai material prost din start, nu mai faci minuni.

Versurile variaza si ele intre mediocru si penibil, departe, foarte departe de ce reusea Queen inca din primele albume sau de textele de pe Innuendo sau chiar A Kind of Magic. Faptul ca cei trei sunt profesionisti nu mai poate salva prea mult, cand ai piese slabe, texte pe masura si senzatia ca au scos un album pentru ca trebuia sa editeze ceva, nu pentru ca aveau ceva de valoare. Mi-e groaza cand ma gandesc acum ca urmeaza ditamai turneul mondial, in care albumul asta va fi intr-un fel sau altul promovat. Doar trebuie sa se vanda.

Queen + Paul Rodgers poate fi un proiect pe care il sustii sau pe care il vezi ca o alegere neinspirata pentru trupa. Eu fac parte din a doua categorie. Queen a luat sfarsit in 1991, asta este. Dar chiar si fanii Queen + Paul Rodgers nu cred ca vor gasi “The Cosmos Rocks” un album remarcabil sau macar foarte bun. Cei mai duri il vor gasi foarte prost.

Concluzie : albumul nu mai are nimic in comun cu ceea ce a fost Queen, este cu totul altceva. Nimic sa te lase cu pulsul ridicat. Multi vor fi dezamagiti, dar cei care il tolereaza/plac pe Paul Rodgers vor avea o surpriza interesanta. Nu mi-a placut prea mult si sunt foarte mici sansele de a-l reasculta prea curand. Nici nu il recomand. Pana si coperta este stupida. Trist final pentru ce a fost Queen.

Personal...prefer sa ascult Body Language pe repeat. Doua-trei zile. Si tot e mai bine decat The Cosmos Rocks.

Foto : amazon.co.uk

14 Sep 2008

Ryu Murakami - Ecstasy

9 comments
Dupa Copii de aruncat, Albastru nemarginit, aproape transparent si preferatul meu, In supa miso, aveam asteptari mari de la al patrulea Ryu Murakami aparut la noi, Ecstasy. Am inceput sa am ezitari serioase dupa ce am citit recenzia lui Turnavitu, dar tot l-am luat si citit. Daca primele trei au fost foarte bune, aceasta este stupefiant de slaba. O dezamagire este putin spus, a fost una dintre rarele dati in care chiar am simtit ca imi pierd timpul citind-o. Cu o tema cel putin generoasa - lumea sado-maso - Ecstasy putea sa fie un roman extraordinar, dar nu reuseste decat sa fie o auto-pastisare, o insailare ce pare ca umple doar coli tipografice, un esec.

Povestea, atat cat este : Miyashita, eroul central, asistent intr-o echipa de filmare, ajunge la New York pentru un angajament temporar. Aici da peste un cersetor straniu care il pune in legatura cu o anume Keiko. Keiko se va dovedi cheia care ii deschide lui Miyashita cheia spre o lume sado-maso, care ar fi trebuit sa fie infricosatoare, fascinanta si mai ales dura. Si de aici lungi discutii despre sado-masochism, complimentate cu deschiderea oferita de pastilele de ecstasy, lungi confesiuni si monologuri, dialoguri care nu duc nicaieri si scene care se vor socante. Nimic nu se leaga, nimic nu iese, iar Ryu Murakami rateaza din nou si din nou. Personajele nu sunt doar lipsite de forta, dar nici macar nu sunt interesante, nu te poti lega de ele, si intr-o carte in care ar trebui sa iti pese de suferinta lor…nu iti pasa. Situatiile sunt teziste, de manga ieftina, dialogurile neverosimile si false, scenele de sex plictisitoare. Unde este stralucirea din celelalte carti nu pot sa-mi dau seama.

Ideea de baza, oarecum un truism, este ca ajungi sa experimentezi atunci cand sexul "normal" nu iti mai este suficient, cand ai nevoie de ceva care sa te duca dincolo de ultima limita, cand simti nevoia de durere. Nu stiu daca Ryu Murakami a experimentat asa ceva, nu stiu daca si-a facut macar temele de acasa si a studiat fenomenul - pentru ca este un fenomen, mai ales in Japonia de astazi. Umilirea celuilalta, sexul in grup, sufocarea, "aberatiile" sexuale, misofilia si conexele, abuzul de droguri, lovirea, schingiuirea persoanei dorite sau de catre persoana adorata, toate ar fi trebuit sa formeze scene si o lume socanta si insuportabila. Ceea ce nu se intampla. Ryu Murakami pare sa nu fi inteles nimic din lumea sado-maso, Sade - cel mai prestigios exemplu - fiind la ani-lumina. De fapt, in comparatie cu ce se intampla fie si doar in filmele de gen japoneze, printre cele mai bolnave creatii pentru pasionati, personajele din Ecstasy sunt un pic mai mult decat adolescenti in calduri. Mai exact, Murakami promite scene hard, erotic-violente, masochism, torturi, umilinte, distrugerea, aneantizarea Celuilalt, si in loc de asta ofera ceva edulcorat, care nu mai are din sado-maso decat, cel mult, un gest exterior sau un nume. Cumva autorul nu a inteles nimic din S&M si mai ales nu a inteles ce atrage si ce dezgusta.

Pentru ca aici sta prabusirea intregului esafodaj. Fara personaje interesante, dialoguri bune sau situatii macar literare, romanul se putea salva prin sado-masochism dus la extrem, prin veridicitatea unor scene morbid erotice, chiar cu riscul unor puneri in scena exagerate pana la caricatura. Este un fel de reclama mincinoasa. Nu mai poti scrie ca inainte, macar socheaza pe cat se poate. Ryu Murakami nu reuseste aici nici macar atata.

Ce se intampla pana la urma cu Miyashita ? Va reusi sa iasa din lumea sado-maso sau va ramane acolo, prea slab ori prea fascinat ? Cine este de fapt Keiko ? Care este legatura cu cersetorul din New York ? In alt roman, poate ca i-ar fi pasat cuiva. Cu Ecstasy sigur nu iti mai pasa ce dracului se intampla personajelor, te bucuri ca s-a terminat.

Nu recomand cartea nimanui. Chiar ma tem ca cineva ar putea citi Ecstasy si nu ar mai avea curiozitatea sa citeasca altceva de la Ryu Murakami. Dar cu siguranta daca si viitorul roman publicat la noi este la acelasi nivel - no more Ryu Murakami for me.

12 Sep 2008

Gunter Grass – Decojind ceapa

9 comments

“Firma Henkel, cu sediul in Dusseldorf, a produs un detergent pe nume Persil (…) Cu ajutorul acestuia, nu putini au fost aceia care si-au spalat rahatul brun din biografie. De acum inainte nepatati, isi savurau slujbele si demnitatile”.

Sincer chiar nu vreau sa mai aud de scandalul cu Gunter Grass cel nazist, cu Grass care a pozat toata viata in democrat si a recunoscut abia octogenar ca a facut parte din Waffen SS, ca a provocat furia intregii Germanii pentru a-si vinde primul volum al memoriilor, cu titlul ciudat Decojind ceapa. Toata povestea asta a umplut prea mult spatiu, fara sa se vorbeasca suficient de carte. Mai ales ca zelul inchizitorilor este al unor oameni care in perioada nazista s-ar fi pus, mai mult ca sigur, cu mult zel in slujba Reich-ului. Pana la urma Grass ramane un mare scriitor, orice ar fi. Si nu pot sa nu ma gandesc ca nu ar fi fost la fel de revoltator pentru aceiasi acuzatori ca Grass sa fi fost un tortionar comunist. Prea seamana cu ce i s-a intamplat lui Hamsun, lui Celine, cu Heidegger sau cu Mircea Eliade, Cioran, Radu Gyr, etc, etc, etc.

Decojind ceapa este o carte buna. Nu la fel de buna pe cat ar fi fost de asteptat, si cu siguranta nu cea mai buna semnata Gunter Grass. Nici pe departe. Pentru o autobiografie scrisa la o varsta de invidiat are prea putin dintr-o insiruire seaca de date si cifre si mult dintr-un poem in proza, o rememorare intensa, cu cateva momente literare de grad maxim. Ceea ce este minunat. Dar si cu pasaje in care Grass pare sa fi pierdut cartea sau pur si simplu vrea sa umple un paragraf. Inegala si lipsita de suflul tineretii., dar cu sclipiri extraordinare. Care o fac sa reziste minunat.

Cartea incepe cu copilaria viitorului prozator, o copilarie saraca si destul de trista, marcata treptat de ascensiunea nazista, copilarie petrecuta intr-un mic apartament de doua camere, cu baia comuna pe holul blocului. Ani in care invata valoare banilor recuperand datoriile celor din cartier. O copilarie in care marea pasiune a lui Grass devine arta, colectionarea de mici reproduceri ale operelor celebre si lipirea lor intr-un album special. A carui pierdere va fi si marea drama a copilariei, despartirea de inocenta, ruptura de fericire. Prima sa criza. Urmeaza adolescenta, incadrarea in Waffen SS, razboiul absurd in care Grass nu se dovedeste un erou, lagarul aliat, inceputurile sale ca cioplitor in piatra, sculptor, desenator. Apoi pictor, poet, indragostit. Totul pana la o fericita casatorie si primele proze, pana la aparitia capodoperei sale, Toba de tinichea. Moment in care ceapa isi indeparteaza ultima foaie. Povestea a ajuns la sfarsit. Nu mai e ceapa si nici chef.

Interesanta si prezentarea trecutului/actului rememorarii/vietii trecute ca o…ceapa. Fiecare foaie ascunde o poveste/un personaj/o drama/o fericire, fiecare se da la o parte pentru a face loc urmatorului capitol. Totul este dominat de cele trei feluri de foame : foamea de mancare, ce il chinuie mai ales in perioada lagarului, cand viseaza la mancare, cat mai multa mancare ; foamea de dragoste, care il face sa iubeasca si sa posede tot ce poate, cand poate si unde poate ; foamea de arta, care il indreapta spre sculptura / obsesie, spre grafica, poezie si apoi spre literatura. Trei feluri de foame, fiecare coplesitoare. La fel de interesant este ca Grass nu pare a controla memoria capricioasa, povestea, se lasa controlat de ea, se trezeste deodata in naratiune.

Merita citita fie si doar pentru trei aspecte / teme / subiecte :

  1. Legatura lui Gunter Grass cu regimul nazist. Daca in trecut prozatorul evitase orice precizare, acum recunoaste ca a fost in Waffen SS, dintr-o elan mai curand romantic, marcat de propaganda epocii, fara sa fi luptat efectiv. O face totusi destul de vaporos, destul de eufemistic pe alocuri, dar cu unele momente literare extraordinare. Cum ar fi cel in care il descrie pe camaradul care in ciuda tuturor amenintarilor a refuzat sa puna mana pe o arma. Fie doar pentru banala instructie. Un rebel simplu, respingand ideea de razboi, dar acceptand orice ordin care il tinea departe de arma. Clar nici el nu isi poate explica de ce s-a prezentat ca voluntar, de ce a facut ceea ce a facut, chiar daca niciodata nu a luptat efectiv. Si cu atat mai putin nu s-a numarat printre tortionarii nazisti. Mai mult, se pare ca propaganda ascundea suficient de bine ororile din lagare, despre care Grass avea sa afle mult, mult mai tarziu. Va fi insa marcat si rusinat pentru toata viata de optiunea de tinerete. Pe care va incerca sa o plateasca prin angajarea in frontul social-democrat. Pana la excese ce ii vor fi reprosate ulterior.
  1. Cat din adevaratul Grass se gaseste in cartile sale si mai ales in Toba de tinichea, inceputul pe care nu a mai reusit sa il atinga, dar sa-l depaseasca. Cate dintre elementele din cartile sale au fost inspirate din realitate. A fost cioplitor in piatra ? A existat praful efervescent ? Dar Maria ? Cine i l-a inspirat pe Oskar si cum ? A existat chiar un copil tobosar, straniu si nelalocul sau ? A fost Oskar la o manifestatie hitlerista pe care a transformat-o in haos ? De unde calcanul, tiparii, de unde covorul de bambus, de unde jazz-ul ? De unde racul ? La unele intrebari Grass da raspunsul, la altele nu.
  1. Extraordinarele momente de literatura pura, numeroase si geniale. Momentul unei superbe iubiri rurale, cu miros de fan ; extraordinarul profesor de arta culinar, bucatar exotic trecut si prin Romania, care in foametea turbata a lagarului, folosind aerul, gesticulatia si o germana stricata, asterne in fata elevilor salivand cele mai rafinate preparate posibile, imparatul definitoriu ramanand augustul porc ; febra cu care lucreaza potentialul sculptor ; scenele in care baietelul Gunter Grass merge la datornici si incaseaza banii. Si sunt doar cateva. Raman destule foi de ceapa.

In esenta ramane o carte esentiala pentru cei care vor sa il inteleaga mai bine pe Gunter Grass. Astept cu nerabdare volumul al doilea, care ar trebui sa apara in Germania in curand. Sper ca va fi tradus si la noi. Recomandata, cu siguranta.

5 Sep 2008

Freddie Mercury (5 sep 1946 - 24 nov 1991)

15 comments
Freddie ar fi implinit astazi 62 de ani.

Cu siguranta ca de la Innuendo si pana astazi nu am fi avut Made in Heaven, dar piese de el ar fi ajuns pe unul sau mai multe albume noi. Am fi avut cel putin inca un turneu mondial, cel pentru The Miracle, anulat din cauza starii lui Freddie. Poate si unul pentru Innuendo. Innuendo live - ar fi fost ceva incredibil.

Cu siguranta si concerte pentru noul album / noile albume. Eventual mult asteptatele editari pe DVD ale concertelor din 1970. Piese noi, un proiect solo in gen Barcelona, eventual un musical. Mult asteptatul box-set cu piese rare, inregistrari live, demo-uri, single-uri mai greu de gasit. Hangman eventual. Jesus live. Freddie nu s-ar oprit si nu cred ca trupa s-ar fi oprit. Si nici nu s-ar fi destramat pentru inca mult timp. Asa imi place sa cred. Nu pot sa-mi imaginez cum ar fi evoluat, dar sunt optimist. Si cu siguranta ca pentru cea de a 62-a aniversare Freddie ar fi organizat si o noua petrecere.

Ciudat este ca in cateva zile trebuie sa apara noul album Queen. Fara Freddie. Cu totul fara Freddie. Il astept si nu il astept, pentru ca stiu ca oricat de bun ar fi … nu este Queen.

Sunt foarte rare zilele in care nu ascult Queen. Minim o piesa. De regula mai mult. Foarte rare, si atunci ramane un soi de neliniste deosebit de neplacuta.

Multumesc, Freddie…

Nota : interesant ca Bach s-a nascut tot pe 5 septembrie, dar in 1735.

Foto : Queenzone.com

A scris si Zmeura.





4 Sep 2008

Jerome K Jerome – Arta de a nu scrie un roman

17 comments
Scriitura/umorul lui Jerome K Jerome seamana foarte bine cu tutunurile englezesti de pipa : iti trebuie ceva experienta in ale literaturii umoristice, ceva deschidere spre glumele britanice, un strop de rafinament. Nu e genul de umor facil, la care te rupi de ras si uiti in cinci secunde poanta. Nu. Este un umor tipic britanic, adesea grav, amestecat cu episoade triste. Cartile sale sunt practic puzzle-uri de povestiri si anecdote care ar fi putut umple volume bortosele de nuvele pentru un narator mai lacom de coala tipografica. De fiecare data personajele sale, indiferent de scopul intalnirii – merg cu barca, scriu un roman, se plimba cu bicicletele – se apuca sa povesteasca. Sunt naratori inveterati. Jerome K Jerome reduce totul la anecdota/povestirea/frantura de text esentiala, intr-un stil sobru si plin de umor, delicios dupa ce te-ai invatat. Dupa ce l-ai gustat, parca ai vrea doar tutun/umor englezesc. Nu mai vrei aromatice ieftine, cel putin nu la ocazii speciale.

Cred ca este clar ca Jerome K Jerome este umoristul meu preferat. Dupa Hasek. Inainte de Salom Alehem. Iar “Arta de a nu scrie un roman” mi se pare cea mai buna introducere. In epoca in care apar o gramada de ghiduri how to – cum sa regizam filme porno cu hamsteri, cum sa ne traim viata in zece pasi simpli, cum sa schimbam becurile – “Arta de a nu scrie un roman” este o carte cumplit de actuala. Pentru ca de fapt este un anti-ghid in arta romanului. Numai ca, desi prezentata de mai toti asa-zisii critici ca o carte umoristica, are si numeroase pasaje/scene/povestiri ce numai vesele nu sunt. In ansamblu, este cea mai trista si serioasa carte de Jerome K Jerome.

Patru prieteni – autorul si alti trei gentlemen – se hotarasc sa izbeasca viata literara londoneza cu un roman. Cum un roman bun este scris de un singur om, cu o singura inteligenta, patru creiere stralucite vor face cu siguranta o treaba atat de buna, incat va fi nevoie ca cititorii sa-si rezerve cartea, ca sa nu o piarda. Asa ca mai in fiecare seara cei patru scriitori se reunesc, isi aprind gravi pipele si se apuca sa faca planuri. Aceasta este miza : prietenii se reunesc si incep sa povesteasca. Pretextul : cum sa fie eroii cartii si ce sa faca fiecare. Sa fie o tanara frumoasa si saraca, asteptand marea dragoste si sperand la un camin ? Atunci scriitorii incep sa isi aminteasca povesti legate intr-un fel sau altul de fetele sarace. Sa fie eroul principal un personaj negativ si respingator ? Cu siguranta se vor gasi si povesti cu astfel de eroi. Este oarecum modelul folosit si de Hasek pentru Svejk : un fir narativ central, mai mult calauzitor, impanzit cu nenumarate povesti de tot soiul. Asa cum Svejk incepea sa povesteasca ba una, ba alta, la fel si cei patru scriitori se apuca de basme. Fara sa scrie vreun rand. Isi traiesc un londonez Decameron.

Un univers vesel si trist, foarte britanic si totusi cu accente exotice, populat de personaje de tot soiul : servitoare ce accepta sa isi plateasca locul de munca doar pentru a fi aproape de cazarma soldatilor ; pisici care sunt aproape de sinucidere dupa ce asculta o poveste mult prea trasa de par ; scriitorul si sotia sa, plus slujnica, locuind pe o mica barca, o miniaturiala casa pe ape, in care nu te poti misca deloc ; indragostiti ciudati ; un nou caz Jekyll and Hyde ; un sat-butaforie cu saraci alesi cu grija, jucandu-si la perfectie rolurile ; Amenda, slujnica mereu cu ochii vraiste dupa uniforme si indiferenta la tot. Sunt si povesti tragice, foarte triste, stranii pentru o carte prezentata ca umoristica. Te cam scot din starea de buna dispozitie si te pun pe ganduri.

Forta stilistica a lui Jerome K Jerome este seriozitatea cu care glumeste. Nu este un umor spumos, gros, vulgar, care inteapa si sfasie cam orice stapanire de sine. Ti-l imaginezi pe Jerome K Jerome, intr-un costum impecabil, perfect barbierit, perfect tuns, fumand cel mai bun tutun dintr-o pipa estate. Citeste egal si monoton, fara intonatii surprinzatoare, fie ca este vorba de o scena trista, fie de una vesela. Nimeni nu rade prea tare, desi simti nevoia. Este umorul sobru. Este umorul unui domn serios. Este umorul fin. Prezentat intre prieteni, intr-un salon elegant, in timp ce afara burniteaza rece sau ninge.

La fel de interesant este felul in care Jerome K Jerome, prin alter-ego-ul sau si prin ochii celorlalti potentiali prozatori, isi priveste personajele. Nimic depreciativ, nimic jignitor, nimic superior. Observa lumea, ii vede gafele si absurditatea, suprapune deasupra un filtru moral. Nu o poate schimba si nici nu o acuza. O povesteste. Nu se oripileaza, nu este scarbit, nu este revoltat. Un bun inceput pentru cei care vor alt gen de umor. Un adevarat ghid introductiv in tainele umorului britanic.

Fireste ca pana la sfarsit nu vor scrie nimic. Dar asta era clar de la inceput, nu ?

1 Sep 2008

Ernest Hemingway – Batranul si marea

10 comments

“Nu-si mai amintea momentul in care incepuse sa vorbeasca prima oara cu voce tare cand era singur”

Am cunoscut, acum ceva timp, un fan Hemingway. Frecventam accidental aceleasi cercuri, pentru o scurta perioada. Poate fan Hemingway nu pare o sintagma inspirata, dar cand vine vorba de tipul asta era singura descriptiva. Nu se remarca prin nimic altceva, pot spune chiar ca era unul dintre cei mai idioti si insipizi existenti peste care am dat vreodata, dar cand venea vorba de Hemingway era fascinant. In camera lui de camin isi facuse un fel de altar dedicat lui Hemingway, cu poze de tot felul si un afis imens cu un Hemingway cliseistic de barbos in centru. Hemingway era magia lui, era legatura sa cu lumea, apendicele prin care exista. Stia tot ce se putea sti despre Hemingway. Chiar as fi putut provoca orice biograf al scriitorului si poate pe scriitor insusi. Nimeni nu cred ca putea sti mai mult. Avea zeci de editii de tot felul, de la cele vechi romanesti la cele americane. Inclusiv una nipona. Visa sa aiba candva editii princeps, manuscrise, reviste, autografe sau scrisori. Nu cred ca a reusit.

Sa-l ascult vorbind despre Hemingway – aprovizionandu-l in schimb cu tigari – era fascinant. Ore intregi, pe care nu le simteai.
De la el am citit “Fiesta”, “Adio arme”, “Zapezile de pe Kilimanjaro”, “Pentru cine bat clopotele”. Sincer sa fiu, atunci nu m-au entuziasmat. Poate din spirit de contradictie, poate pentru ca nu venise momentul ecleziastic pentru Hemingway. In fata unei atari blasfemii, fanul nu mi-a mai dat “Batranul si marea”, cartea perfecta, cheia de bolta, piatra unghiulara. Apogeul lui Hemingway. Ma dovedisem incapabil sa il inteleg pe scriitor. Asa ca aveam sa citesc “Batranul si marea” abia acum.

Substanta epica nu este prea complicata. Un batran pescar, Santiago, aflat la un pas de moarte si la 84 de zile de cand a prins ultimul peste, porneste in expeditia pe care o simte norocoasa. Este mai mult norocul disperarii, teama ca va fi considerat prea batran pentru a mai munci, teama de excluderea definitiva din comunitatea de pescari ce ii este tot mai indepartata. Deja considerat cel mai nenorocos pescar, pleaca singur, neinsotit nici macar de baiatul care ii era ajutor si ucenic. Si unicul prieten ramas.
Santiago pleaca pe mare avand presentimentul unei capturi care ii va schimba radical viata. In bine sau in rau. Se duce mai departe decat toti, in cautarea acelui Graal care ii va aduce bogatia si gloria in sat. Un peste imens, un peste cum nu s-a mai vazut, un peste de jumatate de tona, poate chiar mai mare. Il prinde in cea de a 85-a zi, flamand si insetat, obosit si fericit. Prea mare pentru a fi tras in barca, prea mare pentru a fi ucis, prea mare pentru ce sperase Santiago. Un peste perfect, de o frumusete magica.

Trei zile de lupta si asteptare, de zbateri terifiante din partea pestelui si teama batranului ca nu va reusi sa invinga. Pestele va muri pana la urma, iar Santiago reuseste sa il lege si sa-l remorcheze incet spre tarm. Facandu-si planuri. Numai ca atrasi de sangele magnificului animal, apar rechinii. Intr-o lupta disperata, Santiago va incerca sa mai salveze ce se poate salva. Zadarnic. La mal va ajunge doar cu scheletul pestelui. Un schelet imens, colosal, un schelet cum nimeni nu mai vazuse. Un schelet ce devine un concept.
Santiago este un erou invins. Ceea ce ar fi trebuit sa ii aduca linistea ultimelor zile de viata a ramas in ape. Si totusi este un castigator. A reusit sa prinda peste sau de legenda, propria versiune de Moby Dick, si-a implinit obsesia. Este un castigator care nu ia nimic. Este un batran, ajuns la final, care si-a dovedit ca poate sa invinga. Cu toate ca visele de acest gen nu sunt niciodata palpabile, materializate, existente in realitate. Ramane doar un schelet.

Incredibila relatarea legaturii care se face intre batran si peste. Primul nu mai este pescar, al doilea nu mai este prada. Sunt razboinici angrenati intr-o batalie pe viata si pe moarte, singuri printre valuri, doi samurai ai marii care duc lupta finala. Numai unul va supravietui, numai unul va trai sa povesteasca, unul singur va fi cel intelept si inspirat. Insa amandoi isi vor pastra onoarea. Tensiunea dialogului/monologului stabilit intre cei doi este palpabila, pe alocuri dureroasa. Calitatea duala a textului – literara si filmica – este greu de descris. Omul Santiago se gaseste singur in fata imensitatii apelor. Se pregateste pentru proba sa initiatica in problema mortii. Odata terminata, poate sa moara. Poate sa se desparta de lume. A facut ceea ce a visat dintotdeauna. A invins.


O carte desavarsita, in sens clasic. O economie perfecta a textului. Nici un cuvant nu este in plus, nimic nu lipseste. Traducerea lui Radu Pavel Gheo mi se pare perfecta. Comparand, pe cat mi-a fost posibil, cu originalul, imi pare ca a gasit exact ritmul si tonul de care era nevoie. Foarte densa, dureroasa chiar. Fanule, sincer nu mai stiu cum te cheama. Ai avut dreptate. Cartea este colosala. Imi pare rau ca au fost altele, deseori mult mai slabe, care m-au impiedicat sa o descopar pana astazi. Multumesc pentru Hemingway.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This