27 Oct 2008

Planta – Cellini classico riserva

8 comments

Marca : Cellini classico riserva
Producator : Planta
Tutun : Black Cavendish ; Virginia
Aspect tutun : taietura marunta, mixta
Aroma : portocala, fructata, puternice, usor acrisoara
Tarie : slaba
WAF : ridicat
Prezentare : plic 50 g

Un tutun italian, amestec frumos de tutunuri marunt taiate, auriu inchis si cafeniu, in plic de 50 de grame. La deschidere mirosul fructat cu puternice note de portocale este surprinzator de intens, dulce-acrisor, dar tutunul este putin prea umed (din pacate pe masura ce se usuca notele de portocala dispar aproape de tot). Pipa se umple si se aprinde usor, iar aroma de portocala si fructe se simte chiar si cu filtru, puternica fara sa fie totusi deranjanta.

Gustul este perfect pentru mine. Dulce-acrisor, un tutun slab spre mediu, foarte placut si (cred) usor de recunoscut. Spre jumatatea bolului fumul devine putin mai amar, notele de fructe incep sa se disipe, dar fumata ramane la fel de placuta. Se fumeaza bine, pana la sfarsit, fara sa intepe la limba sau sa infierbante pipa. Usor, poate chiar delicat si racoritor din cauza gustului de fructe. Mirosul in camera este pe masura, foarte placut.

Imi plac aromaticele, iar Cellini classico riserva este unul dintre cele mai bune pana acum. Pentru cei atrasi de tutunurile mai “tari”, va fi cu siguranta prea dulceag si prea usor. Dar pentru cei care vor un tutun aromatic putin mai altfel este o optiune recomandata. Sigur voi mai cumpara si fuma.

Un alt review gasiti pe humidor.ro.

26 Oct 2008

Vlad Musatescu – Expeditia “Nisetrul 2”

4 comments
E una dintre cartile mai putin cunoscute ale ciclului Al Conan Doi. Din cate stiu, inainte de reeditarea din colectia Vlad Musatescu – Opere complete de la Adevarul (cat sunt de complete e alta discutie) a mai existat o singura editie, aparuta in 1987 la Editura Ion Creanga si ilustrata de un nume des intalnit in cartile pentru copii – Vasile Olac. Cine a avut editia mare Tom Sawyer, aparuta tot la Ion Creanga, prin anii ’80, il va recunoaste instant.

Un episod secundar din ciclul scriitorului/detectiv Al Conan Doi. Nu mai apar ostrogotii, nici Penke, nici Misu Falconetti, dar macar avem parte de tanti Ralita in tineretile ei. Al Conan Doi si un profesor de sport, tovarasul Vasilescu, zis si Somnu, ajung mai mult din intamplare la un motel, Istrita, unde seful este Mehmet Ali Ciubuc, ospatar aerianul Papalina, iar alti oaspeti nu exista. Asa cum se dovedeste ca nu exista nici bufetul suedez promis in prezentarea motelului, apa calda si caldura, mancarea la care viseaza cei doi haplea (in sfarsit Al Conan Doi si-a gasit un “conational” in imperiul gurmanzilor). Si mai ales borsul de crap cu cap din imaginatia infierbantat a detectivului scriitor. Si nici mecanicul auto care sa o repare pe Bombita aflata in stare grava, vecina cu coma.

Fortati sa petreaca un numar de zile la motel, Al Conan Doi si Somnu se apuca sa dea totul peste cap in tihna motelului. Si mai ales se apuca de povesti. Iar cum tovarasul profesor de sport tocmai se intorsese dintr-o excursie pioniereasca in Delta, expeditia Nisetrul 2, Al Conan Doi incepe si el sa-si aduca aminte de o aventura similara din copilaria sa, expeditia “Copaia”. Prilej pentru fanii lui Conan sa afle cum era organizata o expeditie halucinanta prin Pitestiul anilor 30, in cautarea Horezmului. Eroii : capitanul Cox sau Bicox (viitorul Al Conan Doi), Mat Robinson, Tele Nansen si Misca-te Tone. Toti patru luati de val si de lecturile intensive din Submarinul Dox, Tarzan sau Cei trei cercetasi, carti publicate in epoca in brosuri ieftine. Dar de mare succes. Si adesea originalele erau continuate de scribi anonimi de prin birourile editurii. Asa ca cei patru, secondati de cainele Motofleasca si mai tarziu de o tanti Ralita in plina a doua tinerete, se pun pe facut planuri si furat cele necesare. Sunt momente de un comic fabulos marca Vlad Musatescu, si bineinteles ca toata aventura din micile creierase visand la glorie se va termina in coada de peste. Intaratati si de nastrusnica tanti Ralita, ajung aproape sa ii demoleze casa, se electrocuteaza, fura un berbec ce se dovedeste vaca, sunt la un pas de inec, etc, etc, etc. Cine a mai citit ceva de Vlad Musatescu stie la ce sa se astepte. Unele momente mai apar si in Aventuri aproximative, altele sunt nou-noute.

Prin contrast, povestirea expeditiei Nisetrul 2, expeditie pioniereasca – fireste – condusa de profesorul de sport, este mult mai palida si pe alocuri fortata, cu momente de un patetism lozincar in spiritul epocii, dar care acum nici macar nu mai amuza. Pionierii se extaziaza in fata realizarilor oamenilor muncii, primesc lectii despre lume si viata, dau nas in nas cu expozeuri didactice – norocul cititorului ca-s scurte. Alternand episoade din cele doua aventuri, una tragi-comica, alta de-a dreptul plictisitoare, cartea schiopateaza un pic. Dar e Vlad Musatescu, e Al Conan Doi, merita citita.

Fireste ca la final, pe langa mecanicul indelung visat de cei doi – si mai ales de Papalina, care nu mai stie cum sa scape de clientii sai mancaciosi – apare si tanti Ralita, care mai mereu joaca rolul de deus ex machina prin romanele detectivului aiurit. Numai ca in loc sa salveze situatia, mai mereu o incurca si mai tare.

Umor de limbaj, umor de situatie, gaguri in cascada, multa mancare, vanatai si par smuls de pe scalp, un Al Conan Doi ireal de traznit si in copilarie, si la maturitate, un chelner care isi va mai face aparitia si in alte carti, cu mici schimbari, Bombita fara pistoane, pionieri prin Delta stergand crapii cu prosoapele, cateva lectii moralizatoare si usor de uitat. Si mult ras. Mai in hohote, mai discret, mai din plin, cum poate fiecare.

E una dintre cartile “mici” si mai slabuta decat celelalte. Dar la Vlad Musatescu slabut inseamna totusi un nivel greu de atins de alti “humoristi” de atunci si de acum. Spre deosebire de multi alti autori mult mai titrati si mai “respectati” in epoca, Vlad Musatescu a reusit o performanta destul de dificil de atins : a scris cateva carti si a creat cateva personaje memorabile. Ceea ce nu e usor de uitat. 

22 Oct 2008

Trei carti

8 comments

Leapsa de la Dragos / Chestii livresti. Interesant de ciudata. Te pune un pic pe ganduri.

Mai ai doar trei luni de trait. Si timp sa recitesti/citesti doar trei carti. Care ar fi ?

Io as alege asa :

1. 1001 de nopti. Ma multumesc cu editia BPT, daca trebuie, altfel as vrea editia Burton eventual, tradusa frumos si talentat in romana. Neaparat cu gravurile din editia originala Burton, sau ceva similar. Si in nici un caz sa nu se sara peste pasajele cenzurabile.

2. Opere complete H.P. Lovecraft, nu stiu ce editie, dar trebuie sa existe vreuna. Sau sa ne imaginam ca exista. Vreau sa plec avand inca in mine macar cateva pasaje din Lovecraft si sa am satisfactia ca in sfarsit il am si l-am citit integral.

3. In cautarea timpului pierdut – poate asa voi reusi in sfarsit sa o termin, stiind ca e ultima sansa. Mi le-as lua pe cele de la Corint, sa-mi mai fac si o ultima placere de cumparator.

Si neaparat in aceste trei luni as fuma cat mai mult si divers. Doar nu mai trebuie sa imi ingrijesc sanatatea.

Leapsa ar merge mai departe, daca o vrea cineva. Mie mi-a placut.

21 Oct 2008

Borkum Riff - Vanilla Cavendish

6 comments

Marca : Vanilla Cavendish
Producator
: Borkum Riff
Tutun
: Burley ; Kentucky ; Virginia
Aspect tutun
: taietura marunta
Aroma
: complet artificiala, teoretic vanilie
Tarie
: slaba
WAF
: scazut
Prezentare
: plic 40 g

Dupa Exclusiv Wild Mango am crezut ca nu voi mai intalni niciodata un tutun care sa-mi displaca atat de mult. Si totusi se pare ca nu trebuie sa-ti pierzi speranta, pentru ca miracolul s-a produs : Borkum Riff Vanilla Cavendish. In afara corabioarei de pe plic - sigla Borkum Riff - nu am gasit nimic placut sau bun sau tentant.

Producatorii se lauda cu un amestec de Burley, Kentucky si Virginia, taiat in panglici scurte, fermentat si avand o aroma intensa de vanilie de cea mai buna calitate. La desfacerea plicului insa - nici urma de vanilie. Tutunul, putin prea umed, taietura conventionala, culoare comuna, dar nimic din delicioasa aroma de vanilie, ci un miros atat de artificial si de ciudat… Greu de descris. Ca o prajitura cu multa E-uri uitata in vitrina. Ca o sticluta cu esenta pentru prajituri lasata sa se evapore. Miros de plastic, dulceag si neplacut, cu o umbra de alcool ieftin.

Bagat in pipa, aprins nu fara dificultate, fumat. Este un tutun usor, dar inteapa bine la limba in stil Borkum Riff si se incinge destul de repede. Chiar prea repede. Dar toate astea ar fi mers pana la urma, daca gustul nu ar fi fost atat de fals, de gretos, de indulcit artificial. Nimic din vanilia promisa, absolut nimic, doar o dulceata dezgustatoare si un fum iute.

Concluzie : Borkum Riff Vanilla Cavendish este cel mai prost, tern si indigest tutun de pipa pe care l-am incercat pana acum. Celelalte trei din serie sunt la ani lumina de el, parca ar fi alta firma. Daca vrei sa ai tot restul vietii o relatie "tensionata" cu cineva, fa-i cadou un plic. Si insista sa-l fumeze. Tilbury, da-te la o parte, ai concurenta puternica.


20 Oct 2008

John Kennedy Toole - Biblia de neon

5 comments
Daca este adevarat ca J.K Toole a scris Biblia de neon la doar 16 ani, atunci ne aflam in fata unui autor de calibru. Si imi place sa cred ca nu este simpla inventie retrospectiva, pentru a vinde cartea. Tinand cont ca a lasat doar doua romane si ambele au aparut postum, am pierdut un scriitor extraordinar, un scriitor nascut si nu unul artificial, unul care presupun ca simtea literatura adevarata pe limba si cand se spala dimineata pe dinti. Daca se spala. Si este extraordinar ca mama sa a reusit pana la urma sa publice si Biblia de neon. Cartea este de o dezarmanta autenticitate, genul de text in care te-ai teme sa tai sau sa adaugi ceva, pentru a nu distruge tot ansamblul. Ca ton si atmosfera iti trezeste nume precum Salinger - Noua povestiri (mai ales Omul care rade) sau Capote cu Harfa de iarba. Doar doua exemple. Sau ca sa trec in alt registru, IT, Stephen King, momentele in care grupul se strangea pe Maidan. Este acea nevoie de rememorare, pofta de inocenta copilariei, lumea privita prin ochii un copil care se afla la un pas de balansul periculos spre hormonal intens. Numai ca oficial Toole era inca un pusti, un adolescent care se impartea probabil intre scris si hormoni, varsta la care greu poti sa filtrezi totul de o asemenea maniera, daca nu ai talent cu groaia.

Debut cinematografic al povestii : David, un pusti cu o poveste inca necunoscuta, este intr-un tren care se indreapta spre niciunde, si porneste un bildungsroman aparent naiv, un roman in zece capitole, cu un final socant. Pornind de la amintirea unui trenulet de jucarie, poate cel mai drag cadou primit de erou, incepe o lunga marturisire. Toole se joaca dezinvolt cu textul asa cum ar face-o un mare regizor cu o camera perfecta. David locuia candva impreuna cu parintii sai si tanti Mae, o batrana cantareata, personajul care il va marca definitiv, intr-un mic orasel traditional si traditionalist. Tanti Mae a cantat in baruri si localuri care exista, oricat de miraculos ar parea, in afara orasului prafuit din Louisiana, prins in timpul mort din anii 30 – 50. Tanti Mae se imbraca scandalos, flirteaza si se indragosteste la o varsta la care ar fi trebuit sa fie doar o bunica respectabila. Dar este si singurul prieten al singuraticului David, care nu se poate simti nicaieri in largul sau.

David este un exclus, un nimeni, un singuratic. Provine dintr-o familie nu prea bine privita in orasel, locuieste intr-o casa aproape daramata, nu are prieteni, este sarac. Un tata violent, o mama aproape absenta, tanti Mae singura pata de culoare. Totul se reduce la spatiul orasului minuscul, in care mori cu incetul. Orasul este singura lume posibila, cu regulile si mai ales interdictiile sale, si nimeni, nici macar David, nu isi poate imagina ce e dincolo de granitele fictive. Avem in acest spatiu restrans si un mini-razboi religios, intre un evanghelist si pastorul local, scandaluri si dramolete, pe tanti Mae care isi retraieste un tardiv succes ca “entertainer” prin barurile din regiune – si este si singura care pleaca din oras. Evadeaza. Fuge. Avem barfele si o profesoara care il uraste pe David. Avem dramele din fiecare familie, certurile si economiile la sange, jucariile si colegii, scoala si slujba la o modesta drogherie. Razboiul, marele razboi, in care va muri si tatal lui David, este undeva departe si totusi influenteaza in rau viata tuturor. David se va indragosti inutil, va privi neputincios cum mama sa se prabuseste cu incetul, incapabila sa suporte pierderea sotului, singurul barbat pe care il iubise, va vedea cum saracia si teama ii reteaza orice gand de a se rupe de viata de pana atunci.

Iar cand tanti Mae se decide sa plece la Nashville – pentru David e ca si cand ar pleca pe Marte – ruptura fragilului echilibru din viata eroului este definitiva. Singur, cu o mama dementa, are nevoie doar de un declic. Declicul va fi persoana pe care o detesta cel mai mult. Intr-un orasel care il respinge, unde singura fata care trezise ceva in el este o alta straina, intr-o casa care putrezeste aproape de ramasitele gradinii plantate de tatal sau, cu toti concitadinii redusi la un chip identic si ostil, David isi va vedea adolescenta terminandu-se intr-o drama. Drama care il forteaza sa fuga din oras, lasand totul in urma. Si totul se termina ciclic, in partea a zecea a cartii, cand lunga confesiune s-a terminat, iar David este intr-o compartiment saracacios de tren, mergand spre niciunde, dar cat mai departe. Amintindu-si ce se intamplase in asezarea dominata seara de seara de biblia de neon de pe acoperisul bisericii, element kitsch si mort. Stralucind insa fals in de la apus la rasarit.

Stilul, surprinzator de economic si bine tinut in frau, este de o maturitate coplesitoare, cu accente minimaliste, fiecare cuvant si virgula parand ca trebuie sa fie acolo si nu in alta parte. Scriitura densa si stransa, fara excese si fara volute care nu fac decat sa umple spatiu tipografic si sa-i aduca autorului 25 de centi per coala editoriala. Exista pasaje de o nostalgie cumplita, sufocanta, pasaje de o inocenta rapitoare – pentru ca Toole a stiut sa priveasca prin orbitele unui baietel care creste impotriva vointei sale – se simte gustul de praf si vechi al locului unde toti se misca la fel. In nu prea multe pagini, in zece parti derulate printr-un proiector anamnezic, Toole reuseste sa construiasca o poveste credibila, cat se poate de autentica, dar si cat se poate de literara. Sub impresia naivitatii si simplitatii – un text excelent.

O carte foarte buna, foarte dinamica. Si foarte trista. Mi-a placut enorm. De mult timp nu mai citisem ceva de gen, si simteam nevoia. Cred ca nu peste mult timp voi relua si Conjuratia imbecililor, carte de la care ma asteptasem la mult mai mult, insa la prima lectura m-a dezamagit.

17 Oct 2008

Danske Club Vario Form 185. My precious…

12 comments
Erau opt in total, patru puse pe suporturi, patru inca in cutiute. Din cele la vedere una era rusticata, un biliard simplu si dens. Opt pipe Danske Club, si eu puteam sa aleg una singura. Cine si-a cumparat cel putin o pipa noua, indelung asteptata, poate sa inteleaga cam ce simteam in momentele acelea. Cred ca multi isi aleg nevasta, jobul sau masina cu mai putin atentie decat si-ar alege pipa. Primele patru nu m-au incantat, cel putin nu in exces. Erau frumoase, dar nu aveam sentimentul "asta este !". A cincea era in cutie, pusa intr-un frumos saculet de panza moale. Saculetul era verde si avea sigla Stanwell. In cutia cu sigla Danske Club era prima mea pipa noua. Adica cea de mai jos.

Din prima secunda a fost dragoste la prima vedere. Era exact ceea ce imi dorisem. De cand am vazut-o pe un site. Doamna, nu mai imi aratati nimic, pe asta o iau. Sigur ? Mai mult decat sigur. Rusticata, Danske Club Vario Form 185, half-bent, cu filtru de 9 mm, vine intr-o cutie simpla de carton. Pret 123 de lei la magazinul din Calea Victoriei 222. Am mai luat un pachet de Amphora Full Aroma (29.5), un pachet de perii simple (5), un pachetel cu 15 filtre balsa Savinelli (6) si am mai primit si un butucel nou cadou, in forma de pipa, mult mai mare decat futacul meu vechi. Faceti si dv socoteala cat a fost tot, deloc mult pentru placerea de a tine in mana o pipa noua. Nu am intrebat de adaptor pentru a o fuma fara filtru - sper ca se gaseste asa ceva la noi - si nu i-am luat nici suport. Emotiile…

Se fumeaza excelent, la mare distanta de necajita prima pipa. La inceput - primele doua-trei dati - s-a mai simtit totusi un usor gust ciudat (lemn/lac/nou) pe urma a disparut. Pana acum am fumat numai Amphora Full Aroma, si este o pipa de care m-am indragostit. Pipeaza rece si uscat, poate ajutata si de filtrul de balsa, chiar daca se pierde ceva din aroma tutunului tocmai din cauza filtrului. Si cand te gandesti ca in imaturitatea mea sunt un mare amator de aromatice/prajituri. Chiar daca sunt chimizate la greu. Ceva mai grea decat eram obisnuit, nu prea merge tinuta doar cu dintii, decat cu efort. Arata bine, fumeaza bine, e inceputul unei - sper - viitoare colectii de lasat mostenire. Daca nu mi se va permite sa o iau cu mine la azil.

Acuma sper sa imi ajunga tutunurile stranse pana spre Craciun. Nu de alta, dar deja e tot mai tentant sa imi fumez noua pipa. Sa incerc si alte tutunuri, sa o curat, sa-i schimb filtrele, sa o pun la loc dupa ce e bine si frumoasa. My precioussss….

7 Oct 2008

Tigari Sunday’s Fantasy

16 comments
Primul meu tutun de pipa a fost Thomas Radford Sunday’s Fantasy, care mi s-a parut extraordinar. Taietura aparte, un parfum pe care l-as recunoaste si peste 20 de ani, o dulceata intensa. Astazi nu-l mai apreciez la fel, mi se pare uneori prea floral, prea artificial, desi se mai intampla sa cumpar sau sa primesc vreo cutie. Un tutun bun si ieftin, perfect pentru inceput, dar sunt altele si mai bune.

Am luat un pachet de tigari Sunday’s Fantasy, desi nu auzisem lucruri foarte bune despre ele. Dar la 7 lei nu era un experiment cu miza financiara enorma. M-am asteptat sa nu imi placa, sa fie mult sub tutunul de pipa, sa fie inca o pacaleala. In loc de asta mi-au placut destul de mult.

20 de tigari, tutunul invelit intr-o frumoasa hartie maro, putin mai tare decat cea obisnuita, imitand destul de inspirat foaia de tutun. Inauntru, din cate mi-am dat seama, un amestec de tutun obisnuit si tutun de pipa. Sau tutun cu aromele artificiale din cel de pipa, greu sa-ti dai seama. Aromate, relativ usoare, cu o dulceata care se pastreaza bine.

Bune, accesibile ca pret, nu foarte tari, o alternativa potrivita cand n-ai timp de o pipa. Nu au buchetul de arome din tutunul de pipa, insa sunt mult mai bune decat tigarile obisnuite. Iar cum un pachet de Blackstone, spre exemplu, este cel putin dublu ca pret, le recomand cu drag. Merita cel putin incercate. Savurate pe fuga.

LE (11 noiembrie 2011) : am gasit din nou tigari Sunday's Fantasy la Carrefour Regie, la Inmedio. Acum sunt 13 lei, dar cuprins de nostalgie  si in pana de tutun de pipa am luat un pachet. Foarte placute, si macar mirosul in camera bate orice alta tigara obisnuita. 

6 Oct 2008

Alasdair Gray - Lanark. O viata in patru carti

5 comments
O carte grea. Din toate punctele de vedere. Genul de roman care te lasa la final fara suflu si te face sa te intrebi ce soi de creatura va fi fiind Alasdair Gray. O carte mare. In ultimul timp am avut ceva noroc. Am dat peste carti care mi-au placut si despre care nu auzisem inainte nimic. Citit in orb, ca in urma cu destui ani. Fara recomandari. Si am nimerit aproape exclusiv carti de calibru greu. Printre ele : Lanark. O viata in patru carti. Unul dintre cele mai bune romane citite in ultimii ani.

Cele patru parti ale cartii sunt aranjate de autor altfel : Cartea a Treia – Prolog – Cartea Intai – Interludiu - Cartea a Doua – Cartea a Patra – Epilog. Pentru final – Addendum. Care lamureste mai bine lucrurile. Pe cat este posibil. M-a derutat initial, m-a amuzat, dar nu s-a dovedit a fi decat inceputul.

La inceputul inceputurilor, in Cartea a Treia, un anonim se trezeste intr-un vagon de tren, fara sa stie cine este, cum a ajuns acolo si spre ce se indreapta. Omul fara trecut – omul fara identitate. Orasul in care ajunge, Unthank, este un oras intunecat, fara soare, aproape parasit, bantuit de ceva nedefinit. Ingrozitor aici nu este atmosfera sumbra, tristetea, absurdul birocratic al unor situatii, ce ar insemna atat de mult. Este senzatia, magistral construita de Gray, ca in spatele acestei metropole se ascunde altceva. Ceva ce nu ti-ai dori sa afli, dar de care nu te poti feri. Este taina Castelului kafkian, in timp ce birocratia si atitudinea celor din Institut sau din sistemul politic duc direct la Procesul. Am avut mai ales in prima parte – pentru ca in a patra multe lucruri sunt explicate, pe cat posibil – senzatia de cosmar din care nu te poti trezi. Daca alte distopii rastoarna practic regulile incetatenite si ofera ceva malefic, Gray a mers pana la construirea unui sistem absurd, urias, imposibil de inteles sau macar de vizualizat fugar, dar care totusi functioneaza. Iar Unthank este cel mai bun exemplu. Unthank, orasul cu un destin tragic. Si unde anonimul isi gaseste un nume, Lanark, ceea ce incalca deja regulile.

Locuitorii sunt fie prea tristi, fie prea veseli, grupul de care Lanark se lipeste nu ii spune prea mult, iar in scurt timp eroul se imbolnaveste de o boala ciudata, dragonita, care ii transforma mai intai un brat in… Lanark, la fel ca multi altii, se transforma treptat in dragon. Boala il va arunca, aidoma unei nasteri, in misteriosul Institut, partea ascunsa a lumii fantastice, Institut unde cei atinsi de boala se transforma aproape intotdeauna in dragoni, mai rar in altceva, apoi au un sfarsit tragic. Energia si fiinta lor vor fi folosite pentru Institut. Revoltat, Lanark vrea sa plece, si astfel ajunge sa intalneasca oracolul, care ii povesteste viata lui Duncan Thaw, pictorul nebun din Glasgow, copilul care nu a reusit niciodata sa isi iubeasca tatal cu adevarat, artistul care nu a reusit niciodata sa iubeasca ceea ce facea, sa puna pasiune in culorile sale, barbatul care nu a stiut niciodata sa se faca iubit.

Si aici, in Cartea Intai si Cartea a Doua, totul se schimba, se da peste cap, face o tumba si din sumbrul Unthank si regulile sale ne trezim intr-un roman clasic, roman al formarii unui artist, in Glasgow-ul postbelic, cu traumele imaginare si personale, cu personajele sale, scolile sale, prietenii si inamicii sai, profesorii si tartinele, mirosurile si pipa fumata de tata, iubirea si moartea mamei. Este o lume cat se poate de reala, o lume nu doar posibila, cat existenta, iar felul in care Gray se joaca intr-un nou plan, cu noi reguli si acelasi stil, este colosal. Se simte aici puternic influenta romanului englez al secolului trecut, mi s-a parut un puternic aer de Maugham, este un roman clasic din toate punctele de vedere. Doar ca de aceasta data Duncan Thaw / Lanark nu mai este un gentleman scrobit si pretios, ci un existentialist, un om revoltat, un posedat de obsesia pentru arta, singura axa care i-ar fi dat un sens. Axa care se va rupe rapid, cu un final tragic precum delirul unui nebun, iar Thaw / Lanark se prabuseste din nou in universul dominat de orasul pe moarte Unthank. Ghidat la fel de bine de acelasi Gray. Este insa Thaw – Lanark ? Sau este Lanark – Thaw ? Cei pe care i-a cunoscut intr-o lume exista cu adevarat in cealalta ?

Este mult Kafka in Lanark, marturisit de altfel. Un fel de tribut. Cladirile, orasul, autoritatile, uriasul sistem din lumea fantastica a lumii de care apartine ciudatul oras Unthank, Institutul. Sunt momente ce amintesc de comunicarea autist / psihotica din Orbirea lui Canetti. Frazele si situatiile sunt grotesti, absurde, si totusi in acea lume au sens. Sunt scene desprinde din Poe sau din distopiile nenumarate, precum Minunata lume noua. Se simte si pregatirea cuiva care a studiat si a iubit romanul clasic, sunt nuante de gotic englez. Scriitura romanului dublu – pentru ca pana la urma vorba de un roman alcatuit din doua povesti siameze – penduleaza intre un clasicism britanic, in care naratiunea este bine tinuta in frau, cu personaje credibile si respectuoase fata de gravitatie, si o explozie de fantastic, de reverie dementa, in care se amesteca elemente de cyberpunk, edificii mecaniciste desprinse din Metropolis, maladii simbolice, creaturi din imaginar, un imaginar intunecat cu reflexe lovecraftiene. Senzatia de la inceput ca in Unthank te sufoci, teama ca vei fi urmatorul care o sa dispara fara prea multa galagie, prezenta aproape nevazuta dar zdrobitoare a sistemului care coordoneaza totul, pentru a face saltul brusc in lumea aseptica a Institutului. Trecerea aproape fireasca – pentru Lanark – in lumea noastra, reala, intr-un Glasgow ce isi revine dupa razboi, in care Duncan Thaw, alter ego pentru Gray, devine un pictor fanatic, rebel, insingurat, dedicandu-si toata forta marii sale opere – pictarea interiorului unei biserici. Rezultatul, o gigantica fresca, amintind de Gauguin prin dementa evocatoare, detaliata pana la nebunie, incercand sa cuprinda totul. Ratarea, nebunia, cosmarul si revenirea in lumea Unthank, pentru o continuare pe langa care cele mai stranii vise sunt doar un preludiu. Totul culminand cu un sfarsit neasteptat, categoric unul dintre cele mai bune de care m-am ciocnit de mult timp. De foarte mult timp. O constructie livresca atat de complicata si adesea atat de stranie incat ti se face teama. Daca si-ar fi ecranizat povestea, Gray ar fi dat lumii un film aproape insuportabil. De bun. Cred.

Lanark. Viata in patru carti nu este un roman usor. Se citeste cu o anumita dificultate, pentru ca este foarte dens, Gray se joaca mult, da adesea adevarate lectii de postmodernism – intreaga structura este un triumf al curentului – si nu se limiteaza prin nimic. Foarte greu sa rezumi un astfel de titlu. Foarte greu. Este ca si cand ai vrea sa povestesti doua lumi intr-o carte postala. Poate fi interpretat in atat de multe feluri… Iar ultima parte este un adevarat poem dement. Este nu un roman bun, ci unul excelent. Si nu recomandat, ci obligatoriu.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This