24 Feb 2009

Herman Melville : Bartleby. O povestire de pe Wall Street

8 comments
As vrea sa intalnesc o persoana functionand in « campul muncii », in deplinatatea facultatilor mentale si eventual un pic peste, care sa nu fi simtit macar o clipa ca este momentul sa aplice « apararea Bartleby ». Zilele alea in care se aduna destule de facut incat mai ai foarte putin pana sa-ti iei pistolul-mitraliera si patru incarcatoare. Si sa pleci sa faci dreptate in lume. Chiar as vrea sa intalnesc un robotel de gen...

S-a tot scris despre nuvela asta, si dupa ce o citesti iti dai seama ca e oarecum nedrept pentru Melville sa fie cunoscut in principal pentru Moby Dick. E o carte faina, dar genul de roman clasic pe care cei mai multi il citim de voie, de nevoie, o singura data (adesea pentru scoala) si pe urma trece in lista celor care vor fi recitite. Candva. Sigur e vorba despre o balena. Una mare. Dar Bartleby mi se pare mult, mult mai buna.

Bartleby, un individ sters, famelic si mizer, ajunge din intamplare sa fie angajat copist intr-un marunt birou, tipic pentru acele vremuri. Supravietuieste in fiecare zi cu doar cateva prajiturele ieftine, lucreaza cu o seriozitate si « aplicatiune » demne de respect, isi ignora colegii (ingenios botezati cu porecle stranii precum Clestisor ori Curcanul), nu vorbeste, nu iese nicaieri, nu povesteste, nu socializeaza. Copiaza foarte bine, foarte mult, mecanic si totusi perfect, fara sa se planga, fara sa iasa la o tigara, fara sa-l ia somnul, fara sa vina mahmur. Angajatul-perfect. Robotelul care da totul pentru companie.

Pana in ziua, repede venita, in care incepe sa refuze. Rugat sa ajute la verificarea unei copii, Bartleby raspunde indiferent : Prefer sa ma abtin. Atat. Este singura sintagma pe care o va folosi pentru tot restul nuvelei, indiferent ce i se cere. Oricat de neinsemnat este ceea ce i se cere, Bartleby prefera sa se abtina. Refuza cu o politete mai jignitoare si stupefianta decat o cascada de injuraturi sanatoase. I would prefer not to / Prefer sa ma abtin. Prefer sa nu. Fraza-stas, apararea lui Bartleby in fata a orice ameninta sa il scoata din absenta sa. Si in scurt timp incepe sa refuze sa copieze acte, refuza sa lucreze orice, refuza sa se mai ridice de pe scaun si isi petrece zilele intr-o mutenie autista, indiferent la amenintari, promisiuni, implorari, explicatii, santaj, mita. Si refuza sa isi paraseasca biroul, chiar cand este dat oficial afara, locul unde s-a aciuiat si unde, dupa cum se afla, locuieste. Mai corect – supravietuieste. Loc pe care nu il va mai parasi decat fortat si unde se intoarce din nou si din nou. Ca un animal ranit care se ascunde in vizuina si isi asteapta moartea.

Enigma lui Bartleby ar da si cheia povestirii. Bartleby, maruntul contopist, refuza. Rotita minuscula a sistemului, omul-masa, omul-statistic, refuza sa isi mai indeplineasca rolul si astfel acea parte a masinariei se gripeaza. Poate fi un revoltat, un revolutionar, un indragostit de libertate, un intelept cu principii neortodoxe, un pumn de dinamita care ameninta sa arunce in aer intreaga lume in care se simte captiv. Poate fi un Mesia inversat, un eliberator, un rebel. Numai ca el prefera sa nu. Pur si simplu. Si nu aflam pana la sfarsit de ce. Bartleby nu are o biografie, nu are propriu-zis o identitate, nu are idealuri, dorinte, nevoi, nu are nimic. Tot ce se afla, prea tarziu, este ca a lucrat, candva, intr-un loc in care trebuia sa distruga scrisorile refuzate. Scrisorile moarte. Si acolo s-ar fi produs declicul.

Mizeria sa ar fi oricum atat de mare incat un sef cu inima, ca cel din carte, n-ar putea sa il zboare in strada (ceea ce se si intampla). In locul unui pumn in ceafa si unui sut in dos, seful incearca sa ii descopere enigma lui Bartleby. Ceea ce se dovedeste insa imposibil.

Iar Bartleby continua sa refuze pana la final. Prefera sa nu. Splendida politete suicidala, de inspiratie atat de britanica. Pentru ca, in final, poate ca Bartleby este unul dintre acei putini care au inteles ca in esenta conteaza sa ai forta de a spune « Prefer sa nu ». Si interpretarile la Bartleby ar depasi de cateva zeci-sute de ori cele 100 si ceva de pagini ale nuvelei.

O carte mica, dar atat de mare. Foarte mare. Prea putini scriitori au reusit sa spuna atat de multe intr-un spatiu atat de restrans. Imi vine in minte Kafka. El putea. Sau Borges.

Nota : aici, aici, aici si aici veti gasi alte recenzii faine.

23 Feb 2009

Noutati de luni

4 comments
F. S. Fitzgerald - Strania poveste a lui Benjamin Button …si alte povestiri din epoca jazz-ului, Ed TKJ, 22 Ron
Aldous Huxley - Geniul si zeita, Ed Polirom, 19.95 Ron
Ovidiu Drimba - Istoria culturii si civilizatiei, vol 12-13, Ed Saeculum I.O., 45.78 Ron
Francesca Twinn - Almanahul sexului, Ed Humanitas, 25 Ron
Boris Buzila - De-a v-aţi ascuns’ - Un destin basarabean, Ed Curtea Veche, 24 Ron
Jean Verdon - Dragostea in Evul Mediu, Ed Humanitas, 31.19 Ron
Marta Ramirez - Tarotul de Marsilia, Ed Teora, 65 Ron
Tim Burton - Melancolica moarte a Baiatului-stridie, Ed Humanitas, 23 Ron
Dan Berindei - Portrete istorice ale romanilor, Ed Compania, 35 Ron
Nichita Stanescu - Poeme de dragoste. Fals jurnal intim. Album Nichita Stanescu, Ed Academia Romana, 50 Ron

15 Feb 2009

Pipa Club – 6 februarie 2009

0 comments

Am ajuns la a doua intalnire cu ceva intarziere, in Hot Shots, si in final pot spune ca a iesit bine. Multa lume, cateva pipe si multe tutunuri noi, s-a discutat mult, s-a fumat pe aproape, servirea OK, muzica initial placuta, apoi deranjanta. Local destul de mic si inghesuit, prea intunecos pentru gustul meu, si pe la 8 ni s-a cam dat de inteles ca e momentul sa plecam. Cu explicatia ca incepe programul de club, cu muzica la maxim si muuuulte luminite si beculete. Ma rog...

Varia :

Am vorbit despre carti. Carti bune. Si multe.

Te simti bine sa asculti pe cineva care s-a intalnit de mai multe ori cu Grass. Pe strada. Si care l-a cunoscut pe Eco.

Am mai aflat cate ceva despre filme romanesti noi, de la cineva care chiar a lucrat la ele.

Cafeaua nu a fost deloc rea.

In primele ore muzica a fost perfecta, pe urma dimpotriva.

Am admirat o pipa japoneza, kiseru, ce poate fi vazuta si aici. Ciudata, foarte subtire, foarte eleganta.

Pipa lui Humidor arata invidiabil de bine si presupun ca fumeaza la fel.

Am vazut alte cateva pipe interesante, intre care una cu intarsii metalice.

Am gustat si luat ca mostre : Ashton Old London Peeble Cut, McConnell The Original Scottish Blend, Mac Baren Plumcake Navy Blend. Am mai fumat si un bol de Red Virginia, excelent. Mi-au placut toate, poate Peeble Cut a fost cel mai surprinzator.

Eugen, multumesc din nou pentru pipa imprumutata, a fumat excelent.

Lumea a inceput sa vina in numar tot mai mare, ceea ce e mai mult decat bine.

O seara foarte placuta, dupa o saptamana dificila.


Aici mai multe poze si comentarii.

Nota : abia acum am apucat sa postez. Programul mai mult decat incarcat si o raceala puternica m-au scos din circuit pentru cateva zile bune. Imi pare rau pentru intarziere.

10 Feb 2009

Gheorghe Florescu – Confesiunile unui cafegiu

27 comments
Trebuie sa marturisesc. Nu am fost niciodata amator de cafea. Daca este, o beau. Nu prea dulce. Dar habar nu am care e o cafea buna, care una proasta, care una cumplita. Asa ca l-am citit pe Gheorghe Florescu si pentru a afla cum naiba recunosc o cafea buna. Am gasit o carte buna, poate nu cartea anului 2008, dar un volum memorialistic bun. Placut scris, desi autorul nu este un scriitor profesionist, o poveste bine tinuta in frau (desi adesea cu prea multe amanunte de detaliu), o fresca ampla a unor decenii din care am prins mult prea putin. Vremurile in care de la importuri masive de cafea, portocale, tutunuri si tigari, bauturi fine, ciocolata si multe etc s-a ajuns la cartele, spaga, datul de sub tejghea, banane doar de sarbatorile de iarna.

Gheorghe Florescu este un personaj fabulos. A lucrat initial la Agentia de Import (practic oficina a Securitatii) in ciuda unor pete pe dosar, a iubit comertul si mai ales cafeaua, a invatat meserie de la Avedis Carabelaian, a invatat cum se face o cafea desavarsita, de unde sa aduci boabele, cum sa obtii amestecul. Detaliile unei arte minutioase. Alchimice. A preluat un magazin in Hristo Botev 10 (distrus la cutremurul din 1977) si s-a mutat apoi pe Sfintilor 6, unde avea sa i se termine si cariera de cafegiu. Intr-un mod pana la urma previzibil. Doar ca in acel moment, cand a fost la un pas de a impartasi soarta celebrului Stefanescu / Nea Bachus, Gheorghe Florescu era deja un personaj celebru in lumea bucuresteana. Si protejat mai mult sau mai putin discret chiar de ... Securitate. Pentru ca si securistii erau oameni : o cafea, un rom cubanez, niste tigari fine, niste portocale, un vin, Florescu facea rost de orice, se descurca, lasa de la el, cunostea. Se descurca. Omul de care aveai nevoie, daca te respectai. Ajuta-ma sa te ajut.

Si asta intr-o Romanie in care intregul comert (si in special cel exterior) era controlat de Securitate, direct prin oficiali cu greutate, unii ramasi din sumbrii ani dejisti – cum este atotputernicul Victor Ranga – altii urcati rapid in ierarhie si avand puteri aproape discretionare. Rafuielile dintre diversele grupuri erau dure, invinsii infundau puscaria cu pedepse mari, in cazuri extraordinare erau pensionati / trecuti in rezerva. O Romanie in care oficial se gaseau de toate, toti erau fericiti, nu exista coruptie si comertul era cinstit. Citesti cartea si ai senzatia ca vezi un rau mocirlos plin de piranha. Romania de azi s-a nascut atunci : colcaind, supurand, corupta in esenta sa, cu sefii si calaii din epoca. Si totusi cafegiul nostru a supravietuit chiar mai mult decat o buna parte dintre clientii sai cu grade.

Gheorghe Florescu nu a fost catusi de putin un disident. Dar nici un profitor al regimului. Sau nu mai mult decat multi altii. Si, se pare, nici un informator. A fost un adaptat, un personaj descurcaret – calitate cu care se mandreste adesea in carte – care a inteles cum functioneaza « minunata lume noua » si cum poti sa rezisti in ea. Mielul bland care suge de la doua oi. Negustorul prin excelenta, care stie sa zambeasca, stie ce, cum si mai ales pe cine sa serveasca prioritar, stie sa incurce contabilitatea cat sa-si acopere urmele si in fata celui mai al dracului control, Pastreaza vie traditia mostenita de la maestrul cafegiu Avedis Carabelaian, face toate giumbuslucurile posibile pentru a face rost de cafea buna si are printre clientii sai atat scriitori sau poeti (Marin Preda, Toma Caragiu, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu, Nichita Stanescu, si altii, si altii) cat si securisti de toate gradele. Unii vin aproape in fiecare zi si stau cu domnul Florescu, altii trec, cumpara sau iau ce vor. Afla informatii si barfe, deschide o cafenea improvizata in magazinul sau, pentru un numar foarte redus de clienti preferati, este respectat de securisti si stabi in fata carora restul tremura. Este comerciantul traditional, de manual, cumva nelalocul sau in Romania comunista, este nevoit sa vanda pe o piata unde de la un punct incolo nu se mai gaseste nimic. Oficial. Si din cate se pare un cafegiu perfect, capabil nu doar sa recunoasca orice soi de cafea, dar sa fiarba acea cafea unica si de neuitat. Extraordinar cum Gheorghe Florescu stie sa isi puna pe hartie amintirile, nu fara talent literar si cu o memorie surprinzator de proaspata si de vie, detalii minutioase, intamplari si descrieri triste sau amuzante. Ajungi sa vezi cum ar fi aratat magazinul lui Florescu si incepi sa simti in nari un strop de aroma de cafea.

Dincolo de amanuntele de culoare si stilul nu lipsit de farmec, memoriile lui Gheorghe Florescu sunt interesante pentru doua aspecte esentiale. Primul : politicienii si afaceristii infipti zdravan in paine astazi sunt copiii, nepotii si urmasii spirituali ai securistilor de atunci. Un transfer de generatii, nimic mai mult, dar cu un aparent plus serios de ticalosie. Al doilea : coruptia atingea inca de atunci cote greu de imaginat de naivii care mai cred in utopia comunista, iar vanzatorul (cu atat mai mult unul de produse de import) era un mic zeu. Taia si spanzura, pana cand altii mai tari il spanzurau la randul lor. Existau magazinele cu circuit inchis, ce era bun mergea doar la supra-pret sau pentru anumiti clienti, cei care se descurcau erau puternici. Ceilalti...

Nu am cunoscut nici un cafegiu in copilarie. Cafea mai primeam (cand primeam) in pachetele venite de la bunica-mea, din Israel, si era dijmuita pe cinste la oficiul postal. Astea erau vremurile, lasai si bani, si un pachet de cafea, o ciocolata, o cutie de ness, altfel nu mai vedeai pachet. Sunt curios Gheorghe Florescu in cat timp s-ar fi imprietenit cu acriturile de la vama. Cred ca ii lua vreo doua minute. Maxim. Si cartea lui trebuie citita, chiar daca va lua mult mai mult decat doua minute.

3 Feb 2009

Scrumiera pentru pipa (Humidor trademark)

7 comments
Inspirat de o idee a lui Humidor, postata aici, m-am apucat sa imi fac si eu o scrumiera pentru pipa. Foloseam una simpla, din ceramica, veche si un pic ciobita, fara dop de pluta, mai mult cu valoare sentimentala.

« Ingrediente » : una bucata tavita din lemn (5 lei), un dop de pluta (de la intalnirea Pipa Club) si un tub de Picatura. Lipit, asteptat 15 minute, acum am o scrumiera pentru pipa, cu logo Zarea. Humidor, mersi pentru model. Arata bine.

Rasfoiti mai mult forumul, sunt multe idei si povesti interesante despre pipe si tutunuri. Cred ca am pus si eu vreo doua review-uri mai demult.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This