30 Jan 2010

Pipa Club Bucuresti in Adevarul de Seara

8 comments
In Adevarul de Seara de ieri a aparut articolul despre prima intalnire din 2010 a Pipa Club Bucuresti. Intalnire care a avut la in La Popota, un local surprinzator de primitor si cald, unde ne-am simtit foarte bine. Aici aveti articolul si aici o galerie de poze (apar si eu pe acolo, cu una dintre pipele mele de suflet). A fost o seara placuta, din pacate n-am putut sa stau ca in alte dati. Dar a fost prima oara cand am incercat tutunuri elvetiene.

Chiar daca e un articol micut si nu s-au putut spune multe, foarte multe, e un mare pas inainte pentru mediatizarea activitatilor Pipa Club Bucuresti. Nu e prima data cand "aparem" in Adevarul de seara, si sper ca nu e si ultima. Aici puteti citi un articol despre Alguhan, un maestru pipier si membru al clubului. Sper sa ajungem intr-o zi la un numar impresionant de membri, dar mai e ceva vreme pana acolo.



Abia astept intalnirea din 20 februarie, Ziua Internationala a Fumatorilor de Pipa. Cine stie, poate ne dau din nou la gazeta :)

29 Jan 2010

Citindu-l pe Salinger

12 comments
De veghe in lanul de secara a fost una dintre primele carti "serioase" citite. Din fericire pe la varsta critica. Nu prea iti dai seama in ce directie sa te duci. Habar nu ai de nimic. Mai incercasem Franny si Zooey, recomandata de cineva. Nu pricepusem absolut nimic si imi paruse cumplit de plictisitoare. Dar la 15 ani (aproximativ) De veghe a avut statutul de revelatie. Aveam un prieten fanatizat de cartea sa, incerca sa fie un soi de Holden bucurestean, si inclin sa cred ca se luase de fumat, in buna parte, din cauza eroului sau. Era exact genul de anti-erou care prindea. In ciuda diferentei de generatii se potrivea foarte bine cu hormonii si muzica de la varsta aia. Fiecare dintre noi era intr-un fel Holden. Tom Sawyer ajuns prea urban si prea imbatranit. Multi ani aveam sa citesc si sa recitesc romanul asta, si a fost una dintre primele carti cumparate pentru "biblioteca mea" in curs de gestatie.

Noua povestiri a venit un an mai tarziu, iar povestea unei zile a pestilor-banana e si astazi una dintre piesele preferate in puzzle-ul salingerian. N-am fost niciodata incantat de celelalte, le-am citit mai mult ca pe o completare, un adaos, o lamurire. Si nu, nu cred ca voi avea surpriza unei capodopere salingeriene postume, maxim ceva titluri la mare distanta de Holden.

Pe Salinger il citesti atunci, cand esti pusti, sau risti sa nu-l mai gusti mai tarziu. Pe la 14-15 ani e momentul ideal, ar trebui sa fie un soc salutar. Salinger citit prima oara dupa 20 de ani nu mai te prinde, mai ales daca incepi cu "De veghe...". Nu pentru ca nu ar fi o carte exceptionala. Doar ca tu esti prea batran. Cred ca mai tarziu e bine sa incepi cu Noua povestiri, pe urma De veghe, si abia la final Franny si Zooey, Dulgheri, Seymour. Si un sfat : evitati "traducerea noua" la De veghe, e slaba, total nepotrivita. Nu poti sa-l treci pe Salinger in limbaj kewl si fashion de cartier. Nu merge.


J.D. Salinger a murit miercuri, la 91 de ani.

28 Jan 2010

Dan Tobacco : Da Vinci

3 comments

Tutun : Virginia, Black Cavendish

Aspect tutun : ribbon

Aroma : vanilie, patiserie, dulce, vin rosu

Tarie : scazuta

WAF : foarte ridicat

Prezentare : plic de 50 grame

O mixtura de virginie si black cavendish, totul fermentat in vin rosu Chianti din Toscana. Desi fumez foarte rar aromatice doream sa incerc de ceva vreme Da Vinci. Imi placuse ilustratia cutiei - cu o Mona Lisa in alb si negru, frumos stilizata - si ideea de tutun si vin suna, orice s-ar spune, tentant. Datorita lui Humidor am incercat prima oara Da Vinci la una dintre reuniunile clubului, iar cu alta ocazie am primit o mostra consistenta, dar din pacate nu mai retin de la cine. A fost asa cum sperasem, din fericire.

Mirosul in plic/cutie este puternic si surprinzator de placut : vanilie, patiserie, fructe confiate, dulce si interesant, dar se simte foarte bine si vinul. Chiar si eu, desi nu ma pricep, l-am simtit de prima data. Taietura marunta, tutun elastic si putin umflat, se pune usor in pipa si se aprinde imediat. In afara de flacara de prajire am reaprins de 2-3 ori la fiecare fumata, ceea ce nu e deloc rau. In prima jumatate a pipei gustul dulce de cavendish se amesteca celui de vin rosu - chiar se simte - dar si cu vanilie dulce si note de prajitura, dar prajitura dulce, facuta in casa. De la jumatate se schimba totul, fumul se amaraste sensibil, dulceata se estompeaza pana aproape de disparitie, iar gustul de black cavendish isi arunca armele si se lasa coplesit de virginie. Pentru mine nu a fost deloc rau, dar s-ar putea ca pasionatii de aromatice sa gaseasca aceasta schimbare deranjanta.

Pana la final fumul este dens, foarte alb, mirosul in camera deosebit de placut mai ales pentru "civili".

Concluzie : chiar daca nu e un tutun pe care l-as fuma toata ziua, este o mixtura buna. As pastra un plic de tutun Da Vinci pentru vizite si petreceri in familie, cand va face cu siguranta impresie foarte buna. Si desi am lasat aromaticele in urma, e un tutun pe care il recomand tuturor.

26 Jan 2010

Tarot de la A la Z

8 comments
Prin '97-'98, cand subiectul incepuse sa ma intereseze, nu gaseai in Romania mare lucru despre Tarot, si cu atat mai putin carti. Exista setul (carte + arcanele majore de Marsilia) de la Nemira, cam in aceeasi perioada a aparut si versiunea romaneasca de la Golden Dawn Magical Tarot. Si cam atat. Pachete de carti inexistente, carti despre Tarot si mai rau. Cand am avut nevoie de bibliografie pentru o lucrare de master pe subiect am ajuns chiar sa inventez titluri si autori. Carora le atribuiam cu generozitate inventiile mele. Lucrurile s-au schimbat in bine.

Vazusem anul trecut pachetul de Tarot de la Steaua Nordului.
Tarot de la A la Z. Editura buna, am mai luat cate ceva de la ei. Abia de curand am apucat sa rasfoiesc pe indelete cartea si sa vad pachetul de carti. Impresia initiala a fost mai mult decat pozitiva : cartile (arcane majore + minore) sunt bine tiparite, iar manualul din set e unul foarte bun, cu istoric, etalari si interpretari, totul suficient de clar si deloc schematic. Si cum au pus un set complet si un manual la doar 30 de lei, mi se pare alegerea perfecta pentru un incepator.

Cele 78 de carti din Tarot de la A la Z - arcane minore + majore - sunt de fapt clasicul Raider Waite, putin simplificat (anumite detalii au fost eliminate, unele alterate, culorile sunt mult mai vii, impresia generala fiind de miniatura in acuarela). S-a mers pe aceeasi calda naivitate a graficii, foarte atragatoare. Categoric este unul dintre cele mai frumoase aparute la noi. S-ar fi putut alege un carton mai solid, nu stiu cum si cat rezista in timp in conditiile unor tiraje zilnice, dar impresia de ansamblu este excelenta. Se poate, asadar.

Ca un exemplu grafic merita vazuta macar sumbra arcana XIII, un calaret intunecat si scheletic, in armura neagra, pe un calb alb si demonic, ducand un steag la fel de negru, dar cu stema alba. Undeva, in fundal, rasare un soare indepartat si cald. In prim plan, calaretul care aduce sfarsitul calca triumfator pentru un trup prabusit, fiind intampinat de papa si doi copii. Infrangerea ce va aduce victoria, moartea ce incheie un stagiu pentru a deschide altul, ritmul alternantei, atat de firesc si atat de cumplit. E frumos sa iei arcana dupa arcana si sa descoperi detaliu dupa detaliu, sens dupa sens. Nici arcanele minore nu sunt mai putin reusite fiecare ilustrand intr-o scena sensul de baza al cartii, inconjurat de numarul de simboluri. Dar spre deosebire de alte pachete in josul cartii nu mai este trecuta denumirea, cu exceptia cartilor de curte, ceea ce ar putea sa te deruteze pana te obisnuiesti.



Manualul este un alt plus pentru Tarot de la A la Z. Multe alte manuale sunt stufoase si de neinteles daca nu ai experienta serioase, sau sunt atat de "ezoterice" incat nu mai spun nimic. Dar o fac aparent tare interesant si inteligent. Te pierzi in termeni, mituri, alchimii, simboluri si interpretari pana cand nu mai reusesti sa retii nimic. Nu-i vorba, dar nici autorul nu cred ca a inteles ce si cum. Nu este cazul aici. Primul capitol este de istoric (cu momentele si ipotezele cele mai importante, nimic inedit) si cateva pagini de explicare a simbolurilor si semnelor folosite in grafica arcanelor. Ce inseamna floarea, dar fluturele, ce semnificatie are triunghiul, cum trebuie citit ochiul. N-am mai vazut asa ceva, interesant. Urmeaza un capitol destul de serios de etalari, de la cele complicate, pentru ocazii speciale, la cele zilnice, cu sugestii de interpretare si sfaturi. Sunt practic sute de etalari, zeci foarte cunoscute si folosite, aici sunt unele dintre cele mai bune.

Cea mai importanta parte a manualului este cea dedicata interpretarii sensurilor arcanelor, si e foarte bine scrisa. Fiecare arcana (majora sau minora) este reprezentata grafic, sensurile de baza pozitive si negative, o scurta descriere si simbolistica (doar intelesul de baza, suficient pentru o etalare) cateva sfaturi pentru interpretarea corecta in functie de pozitie. Mi s-a parut perfect pentru primii pasi. Iti alegi o etalare, apoi interpretezi arcana dupa arcana conform manualului. Sigur ca este mult mai complicat de atat, dar restul se invata in timp. Fascinante sunt legendele asociate fiecarei arcane, chiar si celor minore.


Tarot de la A la Z e una dintre cele mai bune aparitii de gen, si la un pret imbatabil - 30 de lei pentru pachetul de carti si manual. Daca initial am trecut cu vederea pachetul, acum imi dau seama ca am gresit. Trebuia sa il iau de ceva vreme. Recomandat. E o frumoasa piesa de colectie.


25 Jan 2010

Almost Metal Alphabet

11 comments
Am citit cate un Metal Alphabet la Arana si apoi la Krossfire. Multe din trupe nici nu le stiam. E adevarat ca sunt un batran conservator si prea putin interesat de largirea orizonturilor. Cam in orice domeniu. Am ramas tot cu trupele pe care le ascultam si acum 10 - 15 ani, si prefer sa le tot reascult decat sa caut ceva nou. Maniacal. Nu mai spun ca sunt total rupt de tot ce a mai aparut, si ca dintre albumele noi astept viitorul Burzum, Motorhead si Manowar. Desi as fi curios si de un King Diamond.

Interesant ca intr-un roman de Sorin Stoica (Dincolo de frontiere, o carte exceptionala) SS facea la ora de istorie un dictionar de trupe mari de rock. Merita cautat fragmentul si citita cartea. Credeti-ma.

Atentie, post destul de mult. Cand chiar n-am gasit o trupa cu litera respectiva, am sarit-o. Sa nu ajung ca pokemonii care isi iau un tricou adevarat, si nici nu au auzit de trupa aia. Se purta pe vremea mea. Si in afara de metale am mai strecurat si una-doua trupe de punk. Nu se uita asa usor anii formatori :) Dar fara Queen si fara doo wop, promit. N-am pus linkuri si filmulete din lene, recunosc.


Alice Cooper - nu pot sa-mi iert ca am ratat concertul, desi n-as fi vrut sa-l vad pe cetateanul Manson. Chiar daca are si albume experimentale si pentru mine de nesuportat, e mare. Foarte mare. Nu mai rezist sa ascult Poison vreodata, dar Hey Stoopid e un album de suflet. Ar fi mers tare bine si Anathema. Ii dam locul 2.

Burzum - am fost foarte aproape sa aleg Bathory, dar au avut cateva albume care nu mi-au placut deloc, asa ca sunt pe locul 2. Burzum mi-a placut de cand am ascultat Filosofem, mai ascult si acum destul de des, vreau sa apara noul album. Musai. Nu mai intereseaza ce tampenii a facut omul la viata lui, fiecare cu problemele si traumele sale, dar muzica imi place.

C - sa pun Cannibal Corpse ? :) Sau Cradle of Filth (primele doua mi-au placut) ? Nu, o sa aleg Crematory, pentru Tears of Time si nu numai, chiar daca ulterior n-am mai inteles ce fac si daca mai exista. Dar n-o sa uit niciodata ca facusem o obsesie pentru piesa asta si apoi pentru album.

Doro - am vrut sa pun Dio, care este obiectiv mult peste, dar de Doro ma leaga niste amintiri din categoria "prefer sa uit" si niste nopti de care e bine sa nu afle nevasta. Merge perfect pentru o atmosfera metal si ceva mai romantica. Daca o mai convingi ca esti si "the one", te-ai scos. Rezolvi obsesia Beavis and Butthead. I know I did.

Elend - nu stiu ce au mai scos si cum mai suna, dar primele doua albume au fost superbe si, atunci, un soc pentru mine. Plus ca daca erai un pusti idiot, te trimiteau la niste surse gen Milton, asadar aveau valente educative. De la Umbersun am rupt legatura si prefer sa le ascult si reascult pe primele doua.

F - chiar nu am gasit nici o trupa cu F care sa fi insemnat ceva. Erau toate alea cu "-ation" (Suffocation si restul), dar e f-ul la mijloc si nici nu mi-au placut cu adevarat.

G - ar fi Gorgoroth sau Gehennah, ar fi Gamma Ray, dar prefer la orice ora Grave Digger. Trupa mare, foarte faina, sound usor de recunoscut, buni. Chiar sa ma mai apuc de reascultat. Plus ca aveau coperti de zile mari la albume. Ma gandeam si la Green Jelly, dar nu. Little pig, little pig, let me in.

H - ar fi mers un Helloween, dar aleg Hagalaz Runedance, pentru ca de la primul album mi s-a parut ceva aparte, o combinatie de pagan si folk, atmosfera mistic-nordica, texte bune. Plus ca un plus de farmec feminin aparte nu strica niciodata. Pana acum nu mi-a displacut nimic din ce a aparut sub titulatura Hagalaz Runedance, si recomand.

Iron Maiden - azi si maine si tot timpul, n-ar putea sa fie cineva peste ei intr-un alfabet de gen. Am prins plecarea lui Bruce (adica ascultam Maiden pe atunci) si nu am vrut sa merg la concertul din '95. Nu fara Bruce. I-am vazut in 2008 si aveam lacrimi in ochi. Asteptasem ceva, dar a fost o zi magica. As fi ales un Immortal, in lipsa.

Judas Priest - Painkiller. Caseta RAKS, trasa de pe CD in fata mea. Ceea ce pe atunci era raritate. Pus in casetofon. Play. Un album cum nu poate sa existe decat o singura data. Desi nici perioada cu Tim nu a fost rea deloc, cred ca toata lumea se astepta sa revina Halford. Si Bruce la Iron Maiden.

King Diamond - pentru ca suna excelent, pentru ca are o voce pe care o recunosti instant, pentru ca sunt riffuri bune si piese care raman, pentru ca mi-a placut foarte mult concertul de la Bucuresti si pentru ca stie sa spuna o poveste bine. Si sunt de regula povesti bine scrise. Iar ca vechi fan horror, clar King rules, fie solo, fie cu Mercyful Fate. Nu putea sa fie altcineva in locul sau.

L - mi-au placut vreo doua albume de la Lord Belial, Lacrimosa nu au fost niciodata pe gustul meu, clar nici Limbonic Art... Gata, am gasit. Lita Ford :) macar pentru colaborarea cu Ozzy si isi are locul aici.

Motorhead : aici s-a dus lupta, ca mai erau si Manowar, si Megadeth, si Mercyful Fate, si, si. Dar cand ai peste trei decenii in spate, cand vii la Bestfest si canti cum au cantat, cand Motorhead inseamna Lemmy (Lemmy is God) nu cred ca putea sa fie altcineva la litera asta. Plus ca nu s-a intamplat sa ascult un album Motorhead si sa nu-mi placa. La M mi s-ar face pofta si de vechiul Mayhem.

Necromantia, clar. Mi-au placut foarte mult inca de la Black Arts Lead..., foarte bun disc atunci si acum. Cred ca sunt singura trupa greceasca pe care am ascultat-o, cu un loc aparte pentru Ancient Pride.

Ozzy Osbourne - cine ar putea sa fie la litera asta decat Prince of Evil/Darkness/Sitcoms ? Chiar daca in ultimul timp e un batranel 150% senil, sunt convins ca pe scena ar da totul, la fel ca in tinerete. Si e Ozzy. Adica e un fel de Lemmy mai afectat de droguri. Un loc doi pentru Obituary, poate singura trupa de death pe care o mai ascult si acum.

P - mi-au placut vreo doua albume de la Paradise Lost, am avut si perioada mea Pantera sau Pazuzu, dar o sa aleg Pyogenesis pentru un singur album - Sweet X-Rated Nothing. Chiar ar trebui sa il pun din tot pe repeat.

Q - n-am ascultat suficient Queensryche, si nici Quorthon solo nu ma incanta, asa ca aleg Queen. Mda, am zis ca fara Queen. Atunci zic aici ca n-am zis acolo si ramane QUEEN (he he).

Ramones - sigur ca aici s-ar mai fi gasit trupe, pe unul din locurile de varf au intrat Running Wild (piratii) dar Ramones este una dintre primele mele trupe de suflet. Am ascultat prima data Mondo Bizarro pe undeva prin 1994 - 1995 si a fost o adevarata revelatie, chiar daca era un album tarziu si sumbru. Idei si armonii doo wop, in stil punk. Ce poti sa-ti mai doresti ? Si uite ca au trecut multi ani, si la Motorhead aveam tricou cu Ramones.

Samael - si aici a fost concurenta, nu gluma. Si Savatage, si Sepultura, si vechiul Satyricon, Six Feet Under, etc. Multe cu S. Am ales Samael pentru ca am putut sa ascult chiar lucraturile de inceput, iar Ceremony of Opposites e mereu in top 10 pentru mine. Un album intunecat, agresiv si rapid. Nu mai vorbesc de tema generala. Nici urmatorul nu a fost deloc rau, foarte ciudat. Pe urma nu i-am mai prea ascultat, sincer sa fiu, raman cu inceputurile, pana prin 96-97. Am uitat de Sex Pistols, si ei au fost destul de sus in cautari.

Tiamat - aici a fost simplu, exista doua albume - Clouds si Wildhoney - la care nu renunt orice ar fi. Dupa Wildhoney puteau sa puna punct linistiti, oricum intrasera in istorie. Iar Sleeping Beauty e "slagar" curat :)

Ulver - nici nu erau prea multe trupe cu U in memoria mea, ei au aparut primii la Search, pentru ca prin 1998 m-a impresionat ce auzeam. Era altfel, era altceva, era dureros si intunecat de frumos, mai ales in comparatie cu miile de trupe cu Evil/Satan/Death/Black Metal. Si aveau un lup pe coperta.

Venom - daca nu iei prea in serios trupa, ajunge sa iti placa destul de mult. Macar sunt rapizi, agresivi (chiar daca nu poti spune ca sunt muzicieni remarcabili), au texte catchy si simple, si altii nu imi vin in minte la V. Ma rog, unii care sa-mi placa si pe care sa-i mai ascult.

WASP - Crimson Idol. Still Not Black Enough. W.A.S.P. Multe alte piese. Blackie. Suficiente motive.

X - oricat de completist as fi, n-am nimic aici.

Y - aici am, Yggdrasil, au sunat foarte promitator pe albumul ala aparut acum 2-3 ani, ceva de gen. Sa vad mai departe. Dar am gasit Y.

Z - habar nu am. Zyklon B au fost un proiect amuzant, dar nu i-as pune la preferinte. Asa ca la capitolul trupe cu Z care-mi plac - n-am.


Cam acestea ar fi, daca n-am uitat vreo litera. Cine ar vrea sa mai raspunda, va rog. Cui nu-i place lista asta, regrete. Astea imi place mie.

23 Jan 2010

Charles Bukowski : Hollywood

7 comments
Cat de greu poate fi sa transformi o carte intr-un film. Mai ales cand ai un scenariu scris de unul dintre marii autori americani. In 1987 regizorul Barbet Schroeder reusea in sfarsit sa termine un film care devenise o obsesie. Barfly. Cu Mickey Rourke si Faye Dunaway in rolurile principale. Nu a fost tocmai un succes. Un film a carui productie durase ani buni, din lipsa de fonduri, si care nu reusea decat partial sa surprinda lumea din scrierile celui care semna scenariul. Un film despre un scriitor alcoolic, un ratat jalnic aflat in razboi cu intreaga lume, pentru care singura distractie parea sa fie un Fight Club avant la lettre in spatele barurilor mizerabile. Atunci cand nu dormea, nu bea, nu regula sau nu scria. Numai ca scenariul pentru Barfly era semnat Charles Bukowski (singurul sau scenariu), era in mare parte autobiografic, iar Hank aparea pentru cateva secunde, ca unul dintre anonimii betivi de cariera, asezati la bar. Un cameo trist si singur. Un Bukowski batran, pentru care succesul venea mult prea tarziu. Pana la urma la fel se intamplase si cu zeul sau, John Fante.

Hollywood este penultimul roman publicat de Charles Bukowski. Este povestea (cu doze serioase de imaginatie) turnarii filmului Barfly. Deja Bukowski este un autor de succes, a lasat in urma mizeria si foamea, face primii sai pasi in lumea sclipitoare si bogata de la Hollywood, apasat mereu de obsesia ca "se vinde". Ca va ajunge un scriitor de succes. Ca trebuie sa plateasca acum taxe, sa isi cumpere o casa, un birou elegant, eventual masina de scris electrica. Nu mai bea tarii si bere, bea doar vin, de multe ori scump. Noua lui sotie este mereu alaturi, ca o umbra. O umbra in parte sora de caritate, in parte bodyguard. Accepta sa scrie un scenariu pur si simplu. Nu mai facuse asa ceva. Nu se mai gandise la asa ceva. Si stilistic Hollywood este mai apropiat de scenariu decat oricare dintre romanele lui Bukowski. Un pasionat al dialogului si stilului telegrafic aproape, stie sa miste camera imaginara rapid si interesant, fara timpi morti.

Capitol dupa capitol. Henry Chinaski si Sarah intra pas cu pas in vintrele Hollywood-ului. Petreceri, negocieri la sange pentru buget, productie, pre-productie, post-productie, mixaje, zile petrecute pe platoul de filmare, vin si trabucuri, mancare gratis. Pentru fostul factor postal e ca si cand s-ar fi intors la gradinita din Ham on Rye : i se par ciudati, straini, anormali. Nu mai pluteste in luminile albe si moarte, ci in galbenul reflectoarelor. Ii intalneste pe Barbet Schroeder si Dennis Hopper, ii vede la lucru pe Mickey Rourke si Faye Dunaway, sta in umbra si vede cum scenariul sau (scriitura de care nu e prea incantat) se transforma pas cu pas intr-un film. Miracolul de celuloid. Hank de acum revazandu-l pe Hank de atunci, din urma cu peste 20 de ani. Si Bukowski este, paradoxal pentru un vesnic nemultumit, destul de binevoitor. Poate n-a iesit asa cum ar fi trebuit, dar e aproape. Poate ca scena din lanul de porumb nu e chiar cum s-a intamplat, dar e aproape. Poate ca Faye Dunaway in rolul iubirii de tinerete a lui Hank nu e perfecta, dar e foarte bine. Nume ca Werner Herzog, Jack Kerouac, Sean Penn, Norman Mailer (cu care Hank a fost la un pas de un meci de box ad-hoc), David Lynch si altii si altii apar in roman, uneori usor de recunoscut, dar cu pseudonime. Si asa multi au fost fericiti sa fie mentionati intr-un roman de Bukowski. Paienjenis de celebritati. In care Hank se simte suspect de bine.

Practic, Hollywood poate fi privit ca un jurnal de scenarist/producator. Daca scenariul a fost gata publicat in 1984, filmarile au mers in pas de melc din lipsa banilor. De multe ori regizorul a trebuie sa recurga la santaj, prietenii, relatii, iar cand nu s-a mai putut a intrat in greva foamei in fata elegantelor birouri ale Marelui Sef, anuntand ca isi va taia cate o bucata din corp cu un fierastrau electric. O minunata campanie publicitara pentru lumea filmului. Shylock in cheie postmoderna. Si banii au venit pana la urma. Hank Chinaski este dezamagit de ceea ce prevazuse. Producatori care nu-si respecta contractul, bani care apar si dispar, fonduri de investitii care se prabusesc, actori care isi prezinta dramoletele si refuza sa joace. Dincolo de decorurile de mucava, o lume populata de oameni facuti din aceeasi materie, cu putine exceptii. Lui Bukowski nu ii placeau oricum filmele. Acum stie si de ce. E viziunea cuiva din afara industriei asupra viermuielii din umbra filmului. Si nu e tocmai binevoitoare.

Din cate am vazut pana acum, e cam greu sa-l ecranizezi pe Bukowski. Desi are un stil atat de simplu si e in principal un autor "epic", cand face saltul pe pelicula ceva se pierde. Ceva din atmosfera cartilor sale nu poate fi prins, oricat ai incerca. Poate Factotum sa-mi fi placut mai mult, ceea ce nu inseamna ca Barfly nu are farmecul sau. Macar pentru scena in care Faye Dunaway isi arata indelung picioarele. Frumoase. Scena introdusa in scenariu de Bukowski la cererea actritei. Hollywood e un roman care trebuie citit daca iti place Bukowski, dar nu mi se pare cea mai buna optiune pentru a-l descoperi. Inca astept sa se traduca si la noi Ham on Rye.

17 Jan 2010

Tema noua

10 comments
E gata. Asa ar trebui sa arate, cel putin o perioada. Pana cand iar ma plictisesc si simt nevoia unei schimbari. Acum am ales ceva mai dinamic, ceea ce nu inseamna ca voi gasi si timpul necesar pentru a scrie mai des. Nu mai am timp nici de citit, dar ce sa fac. Daca nu mi-a placut scoala...

Sper ca va place tema. Si nu uitati ca a aparut deja volumul 3 din 1001 de nopti, deci undeva spre sfarsitul verii (dupa calculele mele de autist matematic) ar trebui sa am in sfarsit seria completa.

Daca am uitat sa pun pe cineva in blogroll, rog sa-mi lase un comentariu sau sa-mi dea un mail. Mai sunt cateva bloguri de adaugat, sper sa apuc maine.

16 Jan 2010

Din avatarurile unui idiot

14 comments
Mai devreme anuntam ca vreau sa schimb tema blogului, sa fac si niste modificari in bloroll, sa sterg si niste postari mai vechi. Si asa de bine am mesterit si asa de bun sunt (curat Surubel si Piulita) ca am reusit sa sterg si cateva postari din decembrie si toate din ianuarie. Le-am recuperat pe cele mai importante - sper pe toate - dar comentariile voastre s-au dus in neagra genune a nefiintei. Imi prezint scuzele, ca altceva nu mai pot face.

Sunt complet idiot. Cu atat mai mult cu cat nu renunt si continui sa schimb si sa editez pe aici. Rugati-va pentru mine sa nu sterg tot. Pentru ca sunt perfect capabil.


George Orwell : Aspidistra sa traiasca

1 comments
Ce e o aspidistra ? O planta de interior, una din acele oribile verzituri in ghiveci, rezistenta cam la orice in afara unui cataclism atomic, o replica mini si britanica la ficusul atat de romanesc si omniprezent prin apartamentele de bloc. Aspidistra supravietuieste saraciei si mizeriei cu stoicismul unui filosof scapatat, nu pare sa aiba nevoie de lumina sau apa, e mereu acolo chiar daca nu iti doresti. Peste tot. Gordon Comstock, eroul acestui roman putin cunoscut al lui Orwell, este la randul sau una dintre aspidistrele bipede care umplu un oras murdar si mult prea britanic, mult prea stratificat si mult prea trist. La fel ca aspidistra, Comstock exista pentru ca exista si pentru ca ii e sila sa nu mai fie. Rol decorativ.

Gordon Comstock ar fi putut sa capete aura unui erou romantic de secol XIX, un personaj dickensian suferind de idealuri si macinat de TBC, daca Orwell i-ar fi permis. Dar, intr-o suprema ironie, cel care a scris 1984 si Ferma animalelor a construit un personaj (in mare parte satirico-autobiografic) mizer si ridicol. Am gasit prin recenziile de afara cateva trimiteri la eroul capodoperi lui Knut Hamsun, Foamea. Nu. Gordon Comstock nu are acea dimensiune metafizica, nu se misca in coordonatele unei catedrale a foamei atavice, mistice, obsedante. Comstock este un ratat, un nimeni, cea mai jalnica specie de scriitor - cel ratat si fortat. In varsta de circa trei decenii, murdar si rapciugos, murdar si zdrentuit, Gordon este umilul librar/anticar al unei pravalii mizerabile, cu carti de duzina amestecate cu mari clasici pe care nimeni nu ii citeste sau cumpara, supravietuind din doua lire amarate pe saptamana. Vinde rar carti stupide si ieftine, imprumuta prolilor din cartier romane cu sex, dragoste si aventuri, prost scrise si tiparite, isi rationalizeaza maniacal tigarile de patru pence pentru ca nu isi permite prea mult. Se spala rar, zambeste si mai rar, mananca pe saturate arareori. Provine dintr-o familie in care spectrul ratarii s-a confundat de la inceputurile firave ale arborelui genealogic cu mostenirea genetica. Chiar, un arbore genealogic poate semana si el cu o aspidistra. Nimeni nu a facut nimic, nu e o Forsyte Saga, este o epopee a absentei din lume, a ratarii. Fara realizari, fara averi, fara un nume.

Dar Gordon Comstock este, in mintea sa, un scriitor. A publicat o placheta de poezie, vanduta in vreo 150 de exemplare (ceea ce pentru Romania de azi ar fi un record de invidiat pentru poetese si poeti contemporani) inainte sa o vada la reduceri. Lucreaza la un amplu poem, Placeri londoneze, de cel putin 2000 de versuri, dar in clipele de luciditate stie ca nu-l va termina niciodata si ca nu este scriitor. Doar un amator cu un vis absurd. Are si o iubita, dulcea si blanda Rosemary, care isi doreste si ea o viata cu sot, copii, aspidistre si ceva mai multe lire pe saptamana, ceea ce il aduce pe Comstock la exasperare. Poetul are si un prieten, bogat editor socialist, un soi de inger pazitor care il scoate din belele si il imprumuta pe termen infinit cu bani. A fost candva un om de succes, ceea ce s-ar numi azi un copywriter, scria reclame cretine, dar de succes, si castiga. Bani. Destul de multi. Intr-un elan boem si cretin, regretat apoi, si-a dat demisia pentru a se dedica scrisului. De atunci se afla in razboi declarat cu maiestatea sa banul. Numai ca Banului nu ii pasa, iar Gordon face foamea. Si, fireste, Comstock are si o aspidistra.

Cartea este o satira necrutatoare in esenta sa. Societatea cu clasele, regulile si banii sai, reclamele si femeile frumoase din automobile, revistele elitiste pentru adevaratii intelectuali sterili, clasicii si cartile la 6 pence, familia pe care Gordon o uraste, frumoasa si simpla Rosemary prinsa intr-o relatie cu un pseudo-scriitor umilit de saracie, editori care cred in socialism si au un venit de 2000 de lire pe an, impresionati de somerii abstracti. Nu e o drama, catusi de putin. Au fost realmente pagini la care m-am cutremurat de ras citind aventurile acestui erou boem pana la caricatura. Umorul este intunecat, este sarcastic, este usturator, dar e prezent in doze mari. Diatribele lui Gordon la adresa capitalismului si imprecatiile de profet isteric impotriva banului si puterii sale, jurnalul sau interior de creatie (cum te poti rata ca scriitor - sa incerci sa fii unul), certurile si despartirile temporare de Rosemary, tentativa esuata de amor bucolic, Rosemary fiind la un pas sa ii cedeze si refuzandu-l din cauza unui mic detaliu deloc romantic, munca sa la libraria de doi pence. Sau - poate cea mai buna parte a cartii - ospatul sardanapalic pentru posibilitatile sale, pe spezele primului sau castig serios, care ii va aduce si prabusirea. Infrangerea in razboiul cu Maria Sa Banul. Si aspidistra. Pentru ca in final Comstock nu va fi un invingator. Nu, deloc. Va fi un om ce isi va lua, cat de curand, aspidistra sa. Ironie, numele tau este Gordon Comstock, de data asta.

Orwell n-a fost prea multumit de romanul acesta. Din cauza cenzurii si schimbarilor cerute de editor, l-a considerat mereu o carte partial esuata, buna doar pentru ca mostenitorii sa mai castige cativa banuti dintr-o eventuala editie postuma. Dar si de data asta Orwell demonstreaza cum trebuie sa iti prinzi cititorul si sa-l tii ca un paianjen in plasa, pana la capat, pentru ca romanul se citeste rapid si fara pauze, numai sa ai timp. Si da, renunti la cateva ore de somn, cu riscul de a calca pe langa bordura a doua zi, chior de somn. Dar fericit ca ai citit o carte buna.

Ce este o aspidistra, pana la urma ? Intrebarea e cui ii pasa.


Peterson : Irish Flake  

2 comments

Tutun : Virginia, Burley, Kentucky

Aspect tutun : flake

Aroma : tutun natural

Tarie : foarte ridicata

WAF : netestat

Prezentare : cutie de 50 grame

Tutunurile Peterson mi se par cea mai buna optiune din ce se gaseste la noi, chiar daca nu sunt foarte incantat de aromaticele lor. Sunt fan declarat University Flake (primul meu flake :) ) am fumat cu placere Old Dublin, incerc sa inteleg mai bine Irish Oak (recomandat de Molia) si nici Sherlock Holmes nu a fost deloc rau. Fata de alte mixturi si marci aparute prin putinele tobacco-shop-uri, Peterson sunt la ani distanta. Iar daca nu vrei aromatice (de multe ori de calitate indoielnica) sunt cam singura alegere. Si nici pretul nu este deloc rau. Cum au aparut recent si la noi Irish Flake si Peterson Perfect Plug, Mos Craciun mi-a adus cate o cutie din fiecare. Nu m-am grabit, abia dupa sarbatori am fumat prima oara Irish Flake.

Cutia dreptunghiulara este plina cu flake-uri inchise la culoare, cu textura marmorata de mici pete aurii, putin umede, perfect egal si riguros taiate, mirosul de tutun natural fiind surprinzator de puternic. Imi aminteste de University Flake, dar mai plin, mai intens, mai mult cu note de piele decat cu cele fructate. Am luat un flake, aerisit un pic mai mult, pus intr-un Butz Choquin pe care il folosesc doar pentru flake-uri fara latakie. S-a aprins un pic mai greu decat ma asteptam, poate trebuia sa il mai las la uscat, dar a pornit pana la urma. Gustul Irish Flake este asa cum ma asteptasem : tare, plin, complex. Aroma puternica de virginie bine prelucrata, densitatea de Kentucky, acel strop de savoare care este Burley, toate intr-un potpuriu care te face sa visezi si te incurajeaza sa tragi din nou si din nou. Este un tutun greu, pentru care iti trebuie ceva experienta, altfel ti se va parea prea mult.

Zudo ma avertizase din start ca este un tutun tare. Chiar foarte tare. Dar nu ma asteptasem la asa ceva. Am patit-o prima data cand am fumat Nightcap. La fel cand am incercat 1792 de la Samuel Gawith. Insa departe de Irish Flake. Dupa un sfert de pipa deja ma luase ameteala, ma trecusera toate apele, aveam stomacul strans si capul mi se invartea ca un carusel imaginat de Stephen King. Plus ca incepusem sa tremur. Ai senzatia ca iti fumezi pipa si te loveste in plin o locomotiva in plina viteza. Sau stai la un concert Motorhead mult prea aproape de boxe (experienta personala). Chiar daca imi placea gustul, am facut o pauza mai lunga, fumand restul pipei in reprize, de-a lungul zilei. Mirosul in camera nu este foarte placut, din fericire de fiecare data am apucat sa aerisesc bine camera inainte ca sotia sa se intoarca din oras. Am reusit peste cateva zile sa fumez o jumatate de flake pana la capat. Delicios, dar aveam deja mai multa nicotina decat sange.

Concluzii : nu este clar un tutun pentru incepatori sau unul pe care l-as putea fuma prea des. Este un tutun flake foarte bun, cu un gust matur si complex, dar cumplit de tare, cel putin pentru mine. Cred ca va dura mult timp pana cand voi termina cutia. Mi-am propus sa fumez Irish Flake doar dupa o masa zdravana, eventual seara, pentru ca dupa atata nicotina nu cred ca as mai fi in stare de ceva. Recomandat celor care vor un gust bun si o doza enorma de nicotina.

Samuel Gawith : Squadron Leader  

0 comments

Tutun : Latakia, Virginia, Turkish

Aspect tutun : ribbon

Aroma : latakie, dar si putin dulceag

Tarie : medie

WAF : foarte scazut

Prezentare : cutie de 50 grame

Squadron Leader a ajuns rapid unul dintre tutunurile mele preferate inca de la primele fumate. E adevarat si ca ce am fumat pana acum de la Samuel Gawith nu m-a dezamagit, stiu sa faca mixturi delicioase, puternice si interesante. Iar acesta mi se pare unul dintre cele mai bune.

Cutia dreptunghiulara e in stilul foarte grafic Samuel Gawith, cu imaginea unui avion militar biplan, un desen vintage foarte inspirat. Chiar citeam in recenzia lui Twain ca acesta era initial un tutun pentru pilotii din Primul Razboi Mondial, si chiar daca ar fi doar o legenda urbana, e o poveste frumoasa si tentanta. Odata deschisa, vezi amestecul de firisoare aurii si negre, putin umede (se recomanda un pic de aerisire inainte de fumat) iar aroma anunta ceva foarte bun. Nu este latakia clasica, amestec de foc de tabara si tamaie - chiar, cat de greu e sa descrii cuiva mirosul si gustul de latakie daca nu e pipar - ci are o puternica nota dulceaga, ciudata si tentanta.

Umpli pipa, din doua aprinderi cel mult Squadron Leader a pornit si incepe fumata. Prima impresie : latakie, matasoasa si cremoasa, intensa fara a fi agresiva, se insinueaza si este peste tot, lasand pe fundal virginia si jucandu-se cu impresia de oriental. Alte mixturi ca latakie mi s-au parut mai dure, mai tari, uneori prea amare, aceasta este diferita. Dupa jumatatea bolului se face trecerea spre mai multa aroma de virginie si devine sesizabil tutunul Turkish, dar nu in doze mari. Mi s-a parut ca e o mixtura cu o surprinzatoare complexitate si un gust pe care cred ca l-as putea recunoaste oricand. Fumul este rece, gros, aproape laptos si foarte alb, foarte mult si suprinzator de rece. Nu inteapa limba (e adevarat ca luat de aroma Squadron Leader nici nu mi s-a intamplat sa forjez vreodata), scrumul ramas la final este surprinzator de fin, parca cernut, foarte inchis la culoare. Nu este un tutun foarte tare, este placut si poate crea dependenta. In cazul meu asa s-a intamplat. E perfect pentru momentele speciale, de meditatie, pentru serile care raman in memorie, dar si pentru noptile cand ai mult de lucru si trebuie sa fumezi ceva care sa te tina treaz si in forma.

Concluzii : unul dintre cele mai bune tutunuri fumate, un amestec de care nu ma pot plictisi si pe care il gasesc de fiecare data pur si simplu delicios. Gros, dens, plin, foarte masculin, genul de tutun pe care l-as recomanda oricui vrea sa incerce o latakie pe cinste. Ar trebui sa-mi iau cat de curand inca o cutie, parca fara Squadron Leader orele serii devin cenusii si plicticoase. As fi curios cum e un Squadron Leader invechit, dar nu sunt sanse sa tin prea mult o cutie. Recomand.

Leapsa lecturistica

0 comments
Leapsa noua primita de la rontziki.blogspot.com. Frumos blog. Interesanta leapsa.

1. Cand cititi, pentru a marca locul unde ati ramas cu lectura, folositi semne de carte sau indoiti paginile?

Carti de vizita, semne de carte, carti de Magic the Gathering. Incerc sa am grija de carti cat pot de bine, asa ca n-as suporta sa maltratez paginile. Nici macar un pic. Din acelasi motiv nici nu subliniez pasajele interesante.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?

Ultimele trei au fost : Charles Bukowski - Hollywood, John Fante - Brotherhood of the Grape si Dan Ciachir - In lumea presei interbelice. Daca imi ia cineva carti sau tutun, e cel mai bun prieten al meu. Un timp.

3. Cititi in baie?

As vrea sa intalnesc pe cineva care nu citeste in acest lacas de cultura si meditatie. E cumva obligatoriu.

4. V-ati gandit vreodata sa scrieti o carte si daca "da" care ar fi fost aceasta?

Normal, mai ales ca in tinerete ideea de "scriitor in devenire" atragea fetele surprinzator de repede. Dar cum sunt un personaj realist, e clar ca decat sa scriu o carte proasta mai bine citesc altele bune. Fireste, promiteam duduilor un viitor roman colosal, care va revolutiona totul si va ramane ca ultima creatie a lumii. Iti dai seama cam cate capodopere am fi avut daca toti astia ca mine erau capabili ? :) Mi-e greu si mie sa-mi dau seama cat eram sincer si cat seducator. Dar a mers :)

5. Ce credeti despre colectiile de carte de la noi?

Am luat toata colectia Cotidianul, multe din Biblioteca Polirom, ceva de la Humanitas, din colectiile lor. Ce imi aduc aminte acum. Imi place ideea de colectie, de serie, de lista, te motiveaza sa le iei pe toate pana la urma. Inainte de '89 erau parca niste colectii mai bune, ca BPT, Clu, Romanul Secolului XX, Biblioteca de Arta, etc. Au aparut la noi carti extraordinare, cu toata cenzura si cu tot griul din creiere. Plus ca e placerea de a cataloga, aranja, rearanja.

6. Care este cartea preferata?

Foarte greu de spus, difera de la perioada la perioada si chiar de la zi la zi. Azi as alege Bukowski - Ham on Rye.

7. Va place să recititi unele carti si care ar fi acestea?

Da, fireste. Interesant ca nici o carte nu mai e la fel la recitire, fie e mai buna, fie mai proasta decat iti aduceai aminte, si mereu descoperi ceva nou, ceva in plus, ceva ce iti scapase. Recitesc maniacal Vlad Musatescu, Lovecraft, Fante, Bukowski, Hasek sau Stephen King. Amestec.

8. Ce parere ati avea de o intalnire cu autorii cartilor pe care le apreciati si ce le-ati spune?

S-a intamplat sa cunosc scriitori romani care imi placeau, normal ca m-am blocat (sunt eminamente timid si asocial) si presupun ca am fost penibil. E o emotie aparte sa il cunosti pe omul care a scris cartea "aceea". Nu vreau sa-mi imaginez cum as fi intrat in fibrilatii la intalnirea cu un clasic mai nou sau mai vechi. Presupun ca eram la un pas de lesin. Si nu stiu, as fi balbait ceva nu foarte inteligibil. Mi-ar fi placut macar sa il zaresc pe Lovecraft. Chiar in curand s-ar putea sa ma intalnesc pentru prima oara cu un scriitor pe care il admir. Va povestesc atunci ce si cum.

9. Va place să vorbiti despre ceea ce cititi si cu cine?

In general mai scriu pe blog. Nefiind o persoana sociala, nu prea ma intalnesc in lumea reala cu alti cititori. Mai comentez cu cei de la Pipa Club Bucuresti la intalnirile lunare, si cu un prieten pe care il vad destul de rar. Imi place, fireste ca imi place, asa mai aflu si eu despre alte carti, despre alti autori, descopar alte interpretari si viziuni, intru adesea in discutii contradictorii (cele mai faine).

10. Care sunt motivele care va determina sa alegeti o carte pe care sa o cititi?

In ordine : autor, recenzie (de regula de pe unul dintre blogurile in care am incredere), subiect. Desi s-a intamplat de vreo 2-3 ori sa cedez tentatiei in fata unei coperti inspirate, si am avut noroc sa fie si carti bune.

11. Care credeti ca este o lectura "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie sa o citeasca?

Ca vechi pasionat, as recomanda si aici 1001 de nopti. Tot a inceput Erc Press sa reediteze traducrea Gramescu, sper sa nu am surpriza cumplit de neplacuta sa vad cum un nou proiect ambitios moare in fasa. Sa fim optimisti. In 1001 de nopti gasesti de toate : ai dragoste, ai aventuri, ai poezie, ai romantism, ai istorie, ai mistica, ai imaginatie, fantezie, monstri, traditii, arta gastronomica, muzica, etc, etc, etc.

12. Care este locul preferat pentru lectura?

Daca se poate, tolanit in pat, eventual invelit in paturi, cu veioza larg aprinsa. Vara imi scot un scaun in gradina si stau acolo, la umbra.

13. Cand cititi ascultati muzica sau lecturati in liniste?

Cand eram mult mai tanar obisnuiam sa le imbin. Am constatat in ultimii ani ca nu ma mai pot concentra prea bine la amandoua, asa ca acum aleg ori una, ori alta. Desi era o combinatie interesanta Immortal cu Maupassant. :)

14. Vi s-a întâmplat sa cititi carti in format electronic?

Nu e foarte comod, dar am fost nevoit. Initial lucrari de specialitate in anii de scoala, acum titluri diverse, pe care nu le gasesc usor, nu s-au tradus sau, fatalmente, sunt mult prea scumpe. Si acum citesc in format electronic mai curand sinteze, rasfoiesc enciclopedii, Stephen King (pana s-or traduce toate), carti despre Tarot. Normal, si benzi desenate. Multe benzi desenate.

15. Cititi numai carti cumparate sau si pe cele care sunt imprumutate?

Se mai intampla sa imprumut carti, dar daca imi plac foarte mult raman cu un sentiment de frustrare. Trebuie sa o am, a mea, doar a mea :) Sa o pun la colectie, sa o pun in catalog, sa o asez in raft. Sa-mi apartina. Acum trebuie sa inapoiez Aspidistra sa traiasca, si abia astept salariul, sa o iau si eu. Se poate spune ca in studentie BCU ma deprima cumplit, din acest motiv.

16. O carte este pentru mine... Cum ati descrie o carte?

Obiect de regula paralelipidic, din hartie si carton, eventual piele, eventual cu poze, in productie de serie, pe care il colectionez, utilizez si cataloghez. Rar imprumut. Un sedativ de celuloza care face viata suportabila. Pipa cu litere.


Cine vrea sa preia leapsa, chiar sunt curios. Daca e sa aleg o tinta, ar fi Altheate, nu cred ca am lovit-o pana acum cu o leaps
a. Toti ceilalti din blogroll sunt invitati cu drag.

Jess Chonowitsch : T 14  

0 comments

Tutun : Burley, Virginia, Cavendish

Aspect tutun : ribbon

Aroma : tutun natural, condimente (?)

Tarie : medie

WAF : mediu

Prezentare : cutie de 50 grame

Am fumat cu ceva vreme in urma T 16 de la Jess Chonowitsch, mi-a placut, asa ca am vrut sa gust si o mixtura fara latakie de la acelasi producator. Am ales T 14, in ideea ca amestecul de virginie si cavendish imi va permite sa il fumez in casa, fara ca sotia sa-si doreasca sa ma trimita intr-o lunga plimbare nocturna prin curte. Nu este o amatoare de latakii, din pacate.

Amestec de auriu si negru, T 14 are un miros ce aminteste de condimente greu de identificat, cu note stinse de cafea si aroma de tutun natural, din care mi s-a parut ca se distinge cavendishul. Ciudat e ca imediat dupa deschiderea cutiei am avut impresia (falsa) ca pe undeva s-a strecurat si un pic de latakie. Nu necesita aerisire, se pune usor in pipa, se aprinde usor, iar in prima parte a fumatei se simte puternic gustul de cavendish, un pic de burley (aproape insesizabil) si un amestec slab de casing - cafea plus ceva greu de definit. Undeva sunt ceva arome, dar par sa se ascunda, sa se joace, sa fie prea slabe si nedefinite. De la a doua jumatate gustul devine un pic amar, dar ciudat de racoritor, in parte (cred) din ratiuni de cavendish. Nu infierbanta pipa, nu inteapa la limba, arde bine si destul de repede. La final ramane un scrum inchis la culoare, destul de fin.

Din pacate T 14 nu este un tutun extraordinar. Desi o mixtura buna, este plat (daca nu esti innebunit dupa cavendish) si parca nu i-am gasit un moment al zilei in care sa devina o fumata speciala. Nu mi s-a intamplat prea des ca un tutun sa ma lase atat de, sa-i spunem, indiferent. Ceva gen "ai fumat T 14 ? Da. Si cum e ? N-as putea sa-ti spun."

Concluzii : l-am fumat, dar nu a fost deosebit prin nimic. Cine vrea sa treaca de la aromatice la tutunuri mai "aspre" s-ar putea sa il gaseasca interesant. Un soi de tutun de tranzitie. Nu cred ca voi mai cumpara o alta cutie, cand exista atatea alternative mult mai interesante, la pret comparabil.

Dan Ciachir : Cand moare o epoca

0 comments
Cred ca oricine are o nostalgica si profund personala nevoie de trecut. O forma benefica si intelectuala de escapism. Redescoperim entuziast si fascinati perioada interbelica (poate cea mai pasionanta si neinteleasa din istoria noastra), intimitatea veacului al XIX-lea sau intunecatii si recii ani '80 ai secolului trecut, cu ceausismul sumbru si nebunia exuberanta a spectacolelor patriotice, impletite cu cozile si propaganda ridicola. Obisnuim sa visam cum era Romania in monarhie, cum ar fi fost sa purtam joben si mustata pomadata sau, dupa sex, corset, cum ar fi fost daca.

Citim povestile domnilor si doamnelor de altadata, patrundem in intimitatea unor fiinte care nu mai sunt nici cenusa, reconstruim biografii anonime. Reinventam cu pasiune trecutul. Dar intre toate aceste perioade exista acei ani dintre dezghet si Tezele din 71, o perioada nu foarte lunga in care comunismul stalinist parea ca se transforma intr-un atragator liberalism, ce imbina principiile marxiste cu marfurile si libertatile capitaliste (pana la un punct). Romania comunista devenise o tara de-a dreptul atragatoare. Un capitol despre care nu s-a scris/spus suficient, asa ca acest volum semnat Dan Ciachir este un potrivit prim pas in subiect.
Continuare fireasca si necesara a cartii Derusificarea si dezghetul, micuta si fragmentara cronica a unor ani, Cand moare o epoca este povestea unor decenii care aveau sa duca la triumful de aproape doua decenii al ceausismului, cu toate elementele sale de dictatura si vodevil isteric. Dan Ciachir are intuitia si talentul de a selecta exact acele pete de culoare, personaje si locuri aparte, intamplari si intrigi prea rar surprinse in cronicile docte ale epocii si in lucrarile "serioase" (citeste plicticoase) care au abordat ceva mai bine de un deceniu de liberalism straniu si stangist. Citesti fara sa-ti mai dai seama ca citesti. Pentru mine e suficient.

Este o perioada frumoasa, de trecere de la teroare la libertate, o epoca in care pana la Tezele din iulie s-a scris, s-a cantat, s-a iubit, s-a suferit si s-a visat. Dupa saracia si austeritatea impuse de stalinism, in aceasta epoca femeile sunt frumoase, dorite si elegante, incep sa se importe masini straine (mai ales Fiat), poti gasi Coca Cola la doza, tigari americane (inclusiv Pall Mall), whisky, coniac frantuzesc, stilouri de lux, prajituri care pastrau retetele elitiste interbelice, specialitati de tot felul, havane, magnetofoane Tesla. Gica Petrescu nu mai are succes cu M-am indragostit de tine, Moscova, se vad filme americane de tot felul, se pun in scena piese curajoase, multi tineri incep sa fie atrasi mai curand de arta decat de zbaterea in inima productiei. Inca inainte de gloriosul moment Ceausescu - 68 tinerii erau pasionati de Beatles si nu numai, se tiparea Proust, puteai bea un Campari, un Cinzano, puteai fuma Player's. Se tipareste chiar si Biblia, si Dan Ciachir povesteste cum atunci, in 1966, "vinovata" a fost de fapt...Regina Elisabeta a II-a. Se tiparesc alti autori, altadata interzisi, chiar daca se intampla ca editiile sa fie retrase de pe piata. Si incredibil, unor actori plecati in afara li se recomanda sa dea interviuri chiar la Europa Libera.

Cenzura pare sa aiba o gripa rebela si de multe ori nu e prezenta la datorie. Cine s-ar fi gandit ca undeva, peste un deceniu, incepeau lipsurile, proiectele dementiale, demolarile, distrugerile, frigul, foamea, tacerea. Cu siguranta in acei fascinanti ani '60 nimeni nu se gandea la mai rau. Si chiar in deceniul urmator, cand surubul incepe sa se stranga, era inca frumos.
Dan Ciachir a avut sansa de a-i cunoaste personal si chiar de a fi prieten cu multi dintre scriitorii, artistii, filosofii si preotii vremii. Si isi aminteste de ei cu sinceritate, fara resentimente, fara sa plateasca eventuale polite. Ca de dragi prieteni, oameni pe care i-a admirat si alaturi de care a petrecut un timp mai lung ori mai scurt.

Pasionant capitolul dedicat lui Eugen Barbu, megalomania cu care isi construia si juca propriul rol, cel de unica instanta a literelor romanesti, dusmanindu-i pasional pe Marin Preda sau Petru Dumitriu, ca pe rivali directi pe care nu ezita sa-i incondeieze cand putea. Un mare scriitor, cu ratari pe masura cartilor care raman, un histrion controversat, cu dusmani pe masura. Si un alt Barbu decat m-as fi asteptat. Superba evocarea unui Petre Tutea atat de puternic si de frumos ca inteligenta, aducand in fata unor tineri uluiti imbinarea sa de discurs sugubat, metafore memorabile, adevaruri riscant de spus si acel aer socratic. Desi isi face intrarea in naratiune printr-o butada care i-ar turba pe stangistii de atunci si de acum : "Marx era un onanist". Si povesteste cu umor nu doar despre filosofie si istorie, despre comunism si democratie, dar si despre cum s-a incercat sa fie acuzat de "trafic de valuta", la 75 de ani. Stilul securist al denigrarii. Sau cum l-ar fi ajutat pe un anume Gheorghe Vasiliu, mai cunoscut de unii ca Bacovia, platindu-i modestul salariu de contopist la MEN pentru ca poetul sa stea linistit acasa si sa scrie. Superb si caracteristic pentru Tutea.

Sau boierul Alexandru Paleologu, un domn de vita si moda veche, un fin intelectual si un spirit rafinat, cu o tragica poveste in urma si puterea eleganta de a trata cu lumea proletara in stilul boieresc de odinioara. Sirul evocarilor continua.
Intalnirea cu Iosif Sava, care a avut generozitatea si inspiratia de a invita in emisiunea sa (pe atunci radiofonica) din iulie 1983 pe un tanar de 30 de ani, pe nume Dan Ciachir, sansa pe care mult prea putini au avut-o atunci sau mai tarziu. Si da, Iosif Sava era urias. Si cati altii, evocati cu aceeasi afectiune si, de ce sa nu spun, talent : Dumitru Staniloae (si scrisoare de la Cioran), Prea Sfintitul Calinic al Argesului, Tascu Gheorghiu (omul care l-a tradus pe Lampedusa la noi), Horatiu Malaele, Octavian Cotescu si altii, multi altii.

Sau chiar inceputul volumului, cu un 2 Mai inainte de Vama Veche si toata nebunia postdecembrista, un loc seducator de liber, monden si artistic, ce imbina poezia si nudismul intr-un fel unic, o libertate pe care o ghicesti ca irepetabila. La fel de frumoase sunt paginile in care, rand cu rand, revine la viata acea lume a mahalalei bucurestene si a micilor cartiere cochete de vile elegante, multe dintre ele distruse mai tarziu cu furie pentru a face loc colosului autist numit astazi Casa Poporului. La fel ca multe biserici, ca alte monumente istorice sau, pur si simplu, monumente sufletesti. Strazi, case, meserii, arome, gusturi, retete, slagare, obiceiuri, mandatari, secrete, iubiri si tradari au trait in aceasta epoca si apoi au disparut pentru totdeauna.

Prin decret, prin buldozer, prin moarte, o epoca in care se recuperase mare parte din ce fusese bun inainte de razboi s-a spulberat. Raman doar amintirile.
Cand moare o epoca este pur si simplu o carte frumoasa, sincera si autentica, pe care v-o recomand cu caldura. Sa incepem anul cu o carte buna, o carte cu suficienta istorie pentru a interesa si un stil care te prinde rapid. Si nu-ti mai da drumul. Redescoperi un capitol obscur din istoria veacului trecut, si parca era cumplit de frumos. Pentru ca tocmai aceasta mi s-a parut miza cartii - nevoia de a rememora ce a fost frumos atunci, si de ce uratul era doar un capitol micut si usor de trecut cu vederea.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This