31 Jul 2011

Stephen King - Jumătatea întunecată

3 comments
Vrăbiile zboară din nou...

Sub pseudonimul Richard Bachman, Stephen King a publicat șapte titluri, bune spre foarte bune chiar (ezit să-l aleg pe cel mai bun între Thinner și The Long Walk) până când în 1985 a venit momentul ca Richard Bachman să dispară. Cu ceruta mini-campanie de presă, deși de ceva vreme asemănările stilistice și nu numai dintre cei doi autori făcuseră să circule destule zvonuri.  Dezvăluirea, așa cum era de așteptat, a făcut ca vânzările cărților apărute sub pseudonim să crească rapid, chiar dacă nici înainte nu fuseseră neglijabile. Nu a fost singurul autor care a publicat sub pseudonim, istoria genului e cumplit de lungă și egal de interesantă, și cine știe azi mai curând de Samuel Langhorne Clemens decât de Mark Twain? Doar un exemplu. King a explicat ulterior că alesese un pseudonim pentru a fenta regula nescrisă în branșă - un autor publică o singură carte pe an - dar și pentru a vedea dacă o carte publicată de el sub alt nume va fi un succes. Un fel de joc, început ca un experiment și care a l-a prins ulterior, până la punctul în care începuse să îl imagineze pe Bachman ca o persoană reală, cu biografia și temerile sale. Ultimele două titluri, Regulators și Blaze (scris în tinerețile creative ale lui King) aveau să fie publicate dupa 1990, tot sub semnătura lui Bachman, ca o continuare a jocului. Apariții postume, într-un fel. Iar toată tevatura i-a inspirat povestea din Jumătatea întunecată, apărută în română în traducerea lui Mircea Pricăjan în 2006.

Cât de departe poate ajunge fascinația pseudonimului, care îi dă voie unui autor să scrie absolut orice, fără să-și pericliteze în vreun fel cariera ”oficială”? Unde se termină și unde începe acest alter-ego? Din ce punct acest pseudonim începe să îți placă mai mult decât cine ești cu adevărat? Cum de King are inspirația de a transforma elemente și personaje colective anodine, ușor de trecut cu vederea (în acest caz stoluri de banale și cenușii vrăbii) în simboluri terifiante? Și ce faci atunci când un personaj imaginar trece acea graniță fragilă și intră, oarecum, în realitate? Mai ales când nu este un tip de treabă.

La vârsta de 11 ani Thad Beaumont, un băiețel pasionat mai mult de povești decât de lumea reală, este operat pe creier. O tumoare apărută din senin amenința să îl ucidă în cel mult zece ani, transformându-l în cea mai mare parte a acestora într-o legumă chinuită de cumplite migrene. În locul unei banale tumori, pe creierul său se găsea o mică parte din fratele său geamăn, absorbit la începutul existenței paradisiace din uter. O nară, un ochi diform care clipește, câțiva dinți, câteva unghii, prea puțin pentru a-l considera altceva decât o anomalie fascinată pentru neurochirurgie. Oricum nu o ființă umană. Victimă a canibalismului uterin, atât de frecvent încât nu mai stârnește nici un interes printre specialiști. O mână de celule care vor sfârși la crematoriu. 
Mulți ani mai târziu Beaumont și-a împlinit parțial visul. Este căsătorit, chiar e o căsnicie fericită, și are doi gemeni, un băiat și o fată, aflați la vârsta la care explorează lumea de-a bușilea. Ca multe altele dintre personajele lui King - se pare că rămâne una dintre temele preferate - Beaumont a devenit scriitor, și, cu o mică precizare, chiar unul de succes. Cărțile publicate sub numele Beaumont au fost mai mult trecute cu vederea, și nu s-au vândut cât să-i permită să devină scriitor ”full-time”. Dar cele apărute sub pseudonimul George Stark, thrillere violente, întunecate, avându-l ca erou pe un anume Alexis Machine, sunt devorate. Au fani, înregistrează vânzări dincolo de așteptări, și fac din George Stark unul dintre cei mai populari autori. Mizer? Non-literatură? Cărți de consum? Dincolo de orice tangență cu arta scriitoricească? Categoric, dar vând. Interesant este că dacă Beaumont își scrie cărțile la o mașină electrică, cele semnate Stark sunt scrise de mână, cu creioane Berol Black Beauty, pe carnețele mici, într-o stare de transă care îl schimbă în altcineva. Ca și când în acele perioade altcineva pune stăpânire pe scriitorul slab, cu păr rar și ochelari, acel ”eu” întunecat pe care în secret l-ai dori să fie ”eul” tău. 

Când secretul lui Beaumont iese la iveală, așa cum i s-a întâmplat și lui King cu Bachman, scriitorul se transformă în actor diletant și pune în scenă o campanie publicitară, în care punctul culminant este un interviu și o serie de fotografii la proaspătul mormânt unde se odihnește George Stark. Un tip nu foarte simpatic. Butaforie bine regizată, cu o piatră de mormând falsă, un loc într-un cimitir din apropiere, suficientă reclamă pentru ca vechile titluri Stark să necesite o grabnică retipărire. Și, cine știe, poate și cele doua titluri Beaumont vor fi contaminate de idee. Orice ca să vindem, nu? Și ca să scăpăm de George Stark.

Ceea ce părea o bună relansare pentru autorul Beaumont se va transforma rapid în altceva. Locul unde ar fi fost îngropat Stark, câțiva metri de pâmânt lângă o alee a cimitirului, arată de parcă ceva sau cineva ar fi ieșit din mormânt. Dar nimeni nu fusese cu adevărat înhumat acolo. Toți cei care contribuiseră la dezvăluirea secretului Beaumont-Stark sunt vânați maniacal, torturați și uciși. Făptașul, imposibil de prins, seamănă din descrierile martorilor exact cu George Stark. George Stark, masiv, cu accent sudist, păr blond, cu o biografie imaginată până la ultima literă de creatorul său, Beaumont. Are aceleași amprente digitale cu scriitorul real și aceeași amprentă vocală, cu prea mici deosebiri. Și îi place enorm să folosească un brici. Când Beaumont începe să aibă din nou migrene și să aibă din nou stări de absență, de pierdere de sine, știe că George Stark, într-un fel afurisit, este real. Că pseudonimul sub care a scris cele mai bine vândute titluri a apărut într-o lume cât se poate de reală, și că refuză să fie omorât de un scriitoraș plăpând și neîndemânatic. Iar Stark știe că este într-o cursă contratimp. Știe că dacă a reușit să ajungă aici după ce Beaumont l-a ucis nu înseamnă că poate rămâne prea mult. Știe că trebuie să se confrunte cu Beaumont cât mai repede și să afle de la acesta secretul regelui - cum să scrie următoarea carte din seria Machine. George Stark este un personaj king-ian perfect. 
Un thriller bun marca Stephen King, mai ales când știi povestea lui Richard Bachman și eventual ai și citit câteva dintre titlurile apărute sub numele acestuia. Atunci vezi deja relația Beaumont-Stark altfel, legând-o imediat de cea care va fi existat între King și Bachman. Chiar dacă Bachman pare să fi fost un tip mult mai simpatic decât Stark. Are și momentele sale mai slabe, lungite inutil, și uneori simți că ar fi fost mai bine ca autorul să renunțe la pasaje întregi, dar în ansamblu este o poveste reușită. Filmul, regizat de George Romero, este una dintre ecranizările bune după King, chiar dacă, așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, nu respectă la literă romanul. Relația dintre Beaumont și Stark, dezvăluită treptat, este mai complicată decât pare inițial. Tatonările, convorbirile, felul în care printr-o comunicare telepatică așa cum, se spune, se formează între gemeni, totul conturează o confruntare îndelung amânată. Întâlnirea celor doi, la final, pune față în față nu atât doi rivali în ale romanului cât doi gemeni care au evoluat cumplit de diferit, dar se completează reciproc neașteptat de bine. Fiecăruia îi lipsește ce are prea mult celălalt, și scena în care ca într-o oglindă se apucă în tandem să continue aventurile lui Machine este terifiantă și oferă cheia întregii structuri. Pentru că Beaumont, fără să o recunoască, l-a căutat și găsit pe Stark pentru că avea nevoie de acea doză de sadism, de brutalitate, de crimă. Avea nevoie de jumătatea sa întunecată. 

26 Jul 2011

Trei scriitori români

6 comments
Laurențiu Fulga - scriitor și traducător, fost militar de carieră, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Vlas Mușatescu scrie cu multă afecțiune despre Fulga atât în Oameni de bună-credință cât și în Aventurile aproximative (cei doi au fost colegi la liceul militar). Și nu este singurul. Cam singurele surse de unde poți afla câte ceva despre scriitor, zgârcit până la tăcere cu mărturiile despre sine, altfel decât filtrate în romanele sale. A colaborat la principalele publicații culturale înainte și în timpul războiului, a avut un debut interesant în volum cu nuvelele din Straniul paradis (1942) - poate titlul care a rezistat cel mai bine în timp - și după 1950 publică mai multe romane, nu fără o anumită monotonie stilistică și marcate într-o mare măsură de manierism poetic, temele principale fiind iubirea și războiul, cu elemente fantastice. Aproape de fiecare dată eroul își pierde iubirea perfectă, eventual pe fundalul conflagrației, încercând să o regăsească fără succes. Interesant și pentru Moartea lui Orfeu și Salvați sufletele noastre. au fost primele citite. Astăzi aproape uitat. Un scriitor mare ? Nu tocmai, mai curând unul aparte.

L-am citit prima oară prin liceu, când ești în egală măsură generos în aprecieri și ușor de impresionat, zbătându-te să ieși din limitele bibliografiei școlare. L-am citit aproape integral, și ținând cont că trecuse ceva vreme de când se bucura de succes a durat un pic până să îi găsesc majoritatea volumelor prin anticariate. Eroica, spre exemplu, am găsit-o când deja renunțasem la Fulga. M-a fascinat atunci. Îmi părea cel mai bun scriitor descoperit în acel an (să fi fost 1997), mult peste nume mari. Apoi au venit alții, l-am abandonat, iar cărțile au fost mutate în rândul din spate al unui raft mai greu accesibil. Exilul autorilor pe care îi vei citi/reciti cândva, dar nu te înduri să îi arunci/dai mai departe. E și un reflex definitoriu al colecționarului. Redescoperit acum vreo doi ani, imposibil de recitit cu excepția unora dintre nuvele, cel mult fragmente, și aici un rol major îl juca nostalgia. Nu este singurul cu care mi s-a întâmplat asta.

D.D. Pătrășcanu - mulți critici l-au privit încă din timpul vieții ca un autor modest, mai cunoscut în epocă drept om politic și, ulterior, ca tatăl unui important lider comunist, un scriitor pentru care literatura părea mai curând o plăcere, o destindere, un supliment. Genul de autor moldav inspirat de viața monotonă, plină de dramolete de familie și iubiri conjugale a unui târg ce nu se mai face odată burg, lipsit de acea inspirație care să îl facă remarcabil. Nu lipsit de umor, o concesie făcută de critică din timpul vieții lui Pătrășcanu, și totuși... A jucat un rol important în istoria Vieții Românești, unde a și publicat mult după începutul secolului trecut, iar în anii 20 face eforturi pentru relansarea revistei. Cei apropiați de cercul Vieții Românești și-l vor aminti ca un personaj bonom, zâmbitor, pasionat de literatură.

L-am descoperit din întâmplare cu un volum apărut în 1987 la Junimea, Candidat fără noroc, o selecție din volumele sale de proză scurtă (păstrând doar titlul, nu și cuprinsul volumului din 1916), și de atunci se întâmplă să îl recitesc destul de des. Nu e un scriitor esențial, în nici un caz, dar are o naturalețe a stilului, împănat cu regionalisme (multe devenite de atunci arhaisme), un umor blajin și înțelegător, își privește personajele cu afecțiune și simpatie. Și aproape de fiecare dată cu un blând umor. Eroii sunt, de regulă, mici funcționari cu tipicurile lor, oameni politici mai mărunți care ajung să gafeze în fața mai marilor zilei, tineri romantici și îndrăgostiți, puști care preferă chiulul și hoinăreala, tați de familie obosiți de numeroșii copii. Atmosfera cuprinsă de un timp molcom, răbdător, și fără sfârșit sau tragedii personale, doar cu micile bucurii și supărări atât de obișnuite, că prea puțini le mai amintesc. Unul dintre ei este torturat de principiile higienice impuse de soție. Un altul privește cu teroare momentul plimbării de seară alături de doamna sa. Un maniac religios, unul din acei nebuni întru Hristos, își trăiește blânda rătăcire în spațiul mânăstirii. Copiii de atunci sunt la fel ca cei de astăzi când vine vorba de fuga de la școală. Un univers mărunt, dar pe care scriitorul îl transpune în proze scurte reușite și nu lipsite de un stil propriu, de o cadență muzicală aparte și o notă densă nostalgică. Și în acest univers aparent restrâns și provincial Pătrășcanu reușește să-și identifice acele caractere care te fac să-l citești cu plăcere de fiecare dată.

Damian Stănoiu - nu a fost singurul cleric-scriitor, dacă ne gândim doar la Gala Galaction sau Valeriu Anania (cât de mult mi-a plăcut Rotonda plopilor aprinși). Chiar și pentru Arghezi, cu stilul său bogat și vitriolant, cât de mult a contat perioada petrecută între zidurile mănăstirii. Pentru a nu mai aminti de un anumit cleric, astăzi autor canonic, repede slobozind cu pușcociul după ciorile din cuvioșii copaci. Păcat că istoria literară nu menționează dacă balansul acestora era lenevos, iar păsările aidoma. Dar și un soi de Panait Istrati, hoinar practicând o seamă de meserii diverse înainte de a trece pragul mănăstirii Căldărușani, pentru ca mai târziu, asemeni unora dintre eroii săi, să ajungă și preot. Ajuns călugăr mai mult de nevoie decât ascultând o chemare lăuntrică, așa cum mărturisește, se va descoperi ca scriitor surprinzător de prolific, chiar dacă și aici nevoia de bani va fi fost mai puternică decât o inspirație de invidiat, unii critici contemporani acuzându-l mai târziu de repetiție și manierism. Publică atât în volum, cât și în periodice, mai mult cu succes de public decât de critică, dar esențial pentru omul Damian Stănoiu este că din această plăcere, devenită repede pasiune și chiar demon, își câștigă atât banii pentru modestul trai zilnic, cât și o sumă de prieteni între scriitorii vremii. Numele său apare în Viața Românească, este un colaborator statornic al Gândirii și al Adevărului Literar și Artistic, iar din 1928 publică volume de povestiri și romane, inspirate de viața monahală. Dar dacă numeroși critici, scriitori și mai ales cititori îl apreciază, autoritățile clericale nu sunt prea încântate de trăznăile călugărului, care numai de pilde din Pateric, explicate pe înțelesul mirenilor, nu se ține. Așa că din 1932, forțat să părăsească mânăstirea, dupa 19 ani petrecuți acolo, este din nou preot, apoi se dedică aproape exclusiv scrisului, și este în interbelic și chiar mai târziu unul dintre cei mai populari autori. Moare în 1956.

Categoric, Damian Stănoiu este un autor cel puțin interesant. Abordând viața monahală într-un registru care nu prea fusese încercat în literatura română, cu umor și simpatie pentru personajele sale adesea memorabile, nu e de mirare că i-a supărat în scurtă vreme pe superiorii săi ierarhici. Povestirile și romanele sale se petrec cel mai adesea în lumea monahală sau în parohii de țară (la schimbările de mediu al acțiunii se simte o forțare a stilului, o falsitate a autorului) și autorul își prezintă personajele - călugări tineri și bătrâni, călugărițe prinse în certuri și împăcări, înalte fețe bisericești, țărani căpoși sau dimpotrivă generoși, babe pe jumătate surde și pricepute în ale bucătăriei - cu o nedisimulată simpatie. Sigur, cel mai adesea călugării sunt doritori de bani, de o cană zdravănă cu vin roșu, de ceva mâncărică de frupt sau de un cântec mai lumesc, mai păcătos. Vânează o parohie bună la țară, se dușmănesc și se împacă pe cât de repede s-au certat, iar la ”cei mari” se duc așa cum este obiceiul cu plocoane. Departe de pildele din cărțile bisericeștii, eroii lui Damian Stănoiu se dovedesc umani, mult prea umani, iar dacă anahoreții din pustie se luptau cu Diavolul prefăcut în fiare și boli, aici fețele bisericești se luptă cu omeneștile și măruntele păcate. Și tocmai aici stă farmecul - în umanitatea lor dezinvoltă, reală și adânc înscrisă în carne, în contrapondere cu pravilele, ascultările și restul obligațiilor bisericești. Și tot în această nepotrivire stă și umorul. Sunt oameni, cu bune și cu rele.

12 Jul 2011

ABC Leapșa livrescă

12 comments

Pentru această leapșă, înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii. Eu nu pun, că nu prea citesc alte cărți în afară de romane.

A - Arta de a nu scrie un roman - Jerome K. Jerome

Ă - Aspidistra să trăiască - George Orwell

 - Un om sfârșit - Giovanni Papini

B - Bartleby - Herman Mellvile

C - Chemarea lui Cthulhu - HP Lovecraft

D - Diavoliada - Mihail Bulgakov

E - Extravagantul Conan Doi - Vlad Mușatescu

F - Firmin - Sam Savage

G - Ghepardul - Giuseppe Tomasi de Lampedusa

H - Ham on Rye - Charles Bukowski

I - IT - Stephen King

Î - Împăratul muștelor - William Golding

J - Joe Limonadă - Jiri Brdecka

K - Frații Karamazov - F.M. Dostoievski

L - Lanark - Alasdair Gray

M - Maestrul și Margareta - Mihail Bulgakov

N - Nostalgia - Mircea Cărtărescu

O - Orbirea - Elias Canetti

P - Peripețiile bravului soldat Svejk în războiul mondial - Jaroslav Hasek

Q - Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha - Miguel de Cervantes

R - Întreabă praful - John Fante

S - Străinul - Albert Camus

Ș - Fetișul piciorului - Vicente Munoz Puelles

T - Toba de tinichea - Gunter Grass

Ț - Țara de piatră - Geo Bogza

U - Lumea Sofiei - Josten Gaarder

V - Vineri și limburile Pacificului - Michel Tournier

W - White Line Fever - Lemmy Kilmister

X - Abaddon, exterminatorul - Ernesto Sabato

Y - Forsyte Saga - John Galsworthy

Z - Confesiunile unui opioman englez - Thomas de Quincey


Toți cei din blogroll sunt invitați să o preia, dacă doresc. 

Depeche Mode - A Broken Frame (1982)

1 comments
Jonathan Miller relatează în ”Depeche Mode - Stripped” (poate cea mai bună biografie a trupei) că după plecarea lui Vince Clarke, liderul care compusese aproape integral primul album, Speak and Spell (1981), toată lumea era convinsă că Depeche Mode nu va mai continua. Avuseseră un neașteptat succes, mai ales pentru un album care ascultat astăzi este stângaci și copilăros, foarte departe de compozițiile ulterioare. Astăzi e foarte greu să mai asculți Speak and Spell, deși este de înțeles popularitatea de atunci. Încă una dintre trupele apărute și dispărute în acea perioadă, după ce unul dintre componenți hotărâse că direcția în care se îndreptau e greșită. Așa cum se întâmplă destul de rar, plecarea celui mai important membru a declanșat o nouă etapă în istoria trupei, iar Martin Gore s-a văzut nevoit să compună piesele pentru al doilea disc, A Broken Frame, apărut în 1982. Rezultatul- o mare surpriză. Alan Wilder, cel de al patrulea membru, a fost cooptat inițial pentru concerte și, din păcate, nu a participat efectiv la înregistrarea albumului. Ținând cont de rolul jucat ulterior de Wilder în istoria trupei aportul său ar fi fost mai mult decât util. 

A Broken Frame nu este deloc un album rău, chiar dacă ulterior Martin Gore îl va considera cel mai slab disc Depeche Mode. Un mare plus este atmosfera generala creată, mult diferită de senzația de pop adolescentin din trecut, de stilul pe care Clarke îl va păstra și dezvolta mai ales cu Erasure. Este un album de tranziție, melodic dar ezitant pe alocuri, neinspirat în altele, poate prea grăbit ca producție și compoziție, dar mai bun și mai lucrat decât Speak and Spell, marcând o evoluție spre un sunet mai întunecat, matur. Trupa își căuta încă un sunet propriu, o direcție, un stil, și se simte. Categoric mai complex decât compozițiile vesele și simpliste purtând amprenta lui Vince Clarke. Nu înseamnă că lipsesc piesele de gen, The Meaning of Love și A Photograph of You, care par să fi fost păstrate din sesiunile pentru Speak and Spell, fac notă distonantă cu restul și sunt foarte, foarte slabe. Alte doua piese, Monument și Satellite (interesantă pentru versurile depresive și sumbre) sunt poate insuficient lucrate, monotone, minimaliste, experimentale în sensul improvizației și anticipând următorul album, Construction Time Again

Albumul mai rezistă astăzi prin cele câteva piese rămase. Leave in Silence și My Secret Garden, poate primele piese abordând o temă ce va deveni clasică pentru Depeche Mode - relațiile eșuate și rememorate cu nostalgie - sunt foarte ”pop”, melodice, prima fiind lansată și ca single (cel dintâi, dacă rețin, în care apare și Alan Wilder). Nothing to Fear este o piesă instrumentală surprinzătoare, una dintre cele mai bune de pe album și chiar din toată discografia, în timp ce See You, cântată foarte mult în turneele următorilor ani, păstrând mult din stilul lui Vince Clarke, este foarte pop și foarte ritmată, melodică, genul de piesă perfectă pentru radio. A avut succes atunci, astăzi are momente când sună înduioșător de ”cheesy”, la un pas de ridicol, fără să-și piardă totuși farmecul. Shouldn't Have Done That, penultima de pe disc, este și cea mai ciudată, o compoziție în care Martin Gore a încercat toate sunetele și efectele posibile, combinând totul cu versuri depresive, încărcate de regret, pentru un rezultat straniu. Cea mai bună piesă de pe A Broken Frame este cea care încheie albumul, excelenta The Sun & The Rainfall. La mare distanță de celelalte, mi se pare astăzi că s-ar fi potrivit perfect pe Music for the Masses sau Violator, și este surprinzător că atunci nu a fost lansată și ca single, în timp ce altele, mai slabe, au apărut. Iar Dave Gahan, care nu a fost niciodată o ”voce” în adevăratul sens al cuvântului, oferă aici o interpretare surprinzătoare.    

Nu este cel mai bun album Depeche Mode, dar este interesant pentru schimbarea de atmosferă și direcție, care va duce nu peste mulți ani la albume ca Black Celebration sau Music for the Masses. Categoric, îl privesc acum cu o nostalgică subiectivitate, ținând cont că a fost al doilea album Depeche Mode ascultat, undeva prin 1991 (cred). Dar chiar și acum și-a păstrat farmecul, în pofida defectelor. Îl mai ascult din când în când, dacă am chef de Depeche Mode înainte de Violator sau Songs of Faith and Devotion, albumul după care am renunțat să îi mai urmăresc. 

6 Jul 2011

Citind Turnul Intunecat

6 comments
Am ajuns la volumul 4, Vrajitorul si globul de cristal, in traducerea excelenta a aceluiasi Mircea Pricajan. Imi place sa cred ca a inceput deja sa lucreze la volumul 5, nu de alta, dar rabdarea nu a fost niciodata punctul meu forte. Imi pare rau acum ca am amanat atat de mult seria Dark Tower, poate unde Ochii dragonului nu m-a entuziasmat, iar ideea unui King-fantasy/cyberpunk (mai ales ca nu sunt un lector al genului) nu mi se parea ca s-ar potrivi cu restul cartilor. Eram totusi curios, mai ales dupa ce in Orasul BantuiIT aparuse Testoasa, cea care la un moment dat nu a mai putut sa ajute. Poate murise in carapacea ei, inecata cu o alta galaxie. Am inceput sa citesc fara sa stiu mai nimic despre saga Dark Tower, asa ca surpriza a fost uriasa. Ma bucur ca m-am inselat. Poate ca e adevarat ca anumite carti apar singure la momentul potrivit. Cu ajutorul generozitatii cuiva foarte, foarte drag. 

De multa vreme nu am mai citit o carte cu atat de multa placere. Valabil pentru toate cele patru parti. De la Pistolarul am uitat de tot. Si ca trebuie sa-mi caut de lucru (cat mai repede), si cam am datorii prin toate partile, si ca trebuia sa primesc niste telefoane care nu au mai venit, si ca partea a cincea inca nu a aparut si cred ca va mai dura, si ca fiecare zi aduce o suta de probleme mici si vreo cateva mai maricele. Mi-am abandonat in mod iresponsabil si blamabil si copiii, care au descoperit ca daca tata e absent pot sa stea pe jocurile cu Tom si Jerry cat au pofta. Am redescoperit placerea de a citi o carte, in ultimul rand ma lasasem pe tanjeala. Preferam sa recitesc, si daca se putea mai putin beletristica. Dintr-o pornire nostalgica, influentat de cateva dosare cu xeroxuri si notite vechi de zece ani, revenisem la interbelic - jurnale, memorii, documente, istorie, presa literara si politica a epocii. O forma de escapism. Scut impotriva litost. Alternand cu ceva clasici sau ceva Vlad Musatescu (Extravagantul Conan Doi s-a bucurat deja de un numar incredibil de recitiri), Hasek si Trei grasani. S-a cam terminat cu nostalgiile. 

Acum sunt in lumea Turnului Intunecat. Ka-tet. 




4 Jul 2011

Ion Manzatu - Cum am compus cantecele legionare (II)

4 comments

Din cate stiu, acest scurt text memorialistic este si singura sursa privind compunerea principalelor imnuri legionare. Din pacate Manzatu nu noteaza data decat cu aproximatie, uneori deloc. Din relatarile sale, fiecare compozitie trebuia aprobata de liderii legionari si in special de Codreanu insusi, care nu a ezitat sa interzica unul dintre cantece. Ulterior partiturile erau multiplicate si raspandite in toata tara, imnurile si marsurile fiind cantate la sedintele de cuib, in taberele de munca, cu ocazia diverselor evenimente organizate de Miscare. Iar impactul lor propagandistic a fost esential pentru ascensiunea Garzii de Fier. 



Sfanta Tinerete Legionara: cantecul care se va impune ca imn oficial al Miscarii Legionare a fost scris in primavara lui 1936, dupa ce compozitorul participase la prima sa sedinta de cuib, unde descopera fascinat legionarismul, dar este profund nemultumit de calitatea si ritmul cantecelor deja existente. Si cum cantecul era esential pentru legionari, Ion Manzatu isi propune sa compuna un cantec reprezentativ, lipsit de rudimentaritatea si stangaciile altora. Ciudat cum un tanar liberal a fost sedus, atat de repede, de o ideologie opusa liberalismului. Incepe astfel sa compuna, pe structura de mars, iar pentru text ii este recomandat un tanar asistent universitar, poet cunoscut - Radu Demetrescu-Gyr, atunci una dintre personalitatile marcante ale Garzii de Fier. Cei doi se cunosteau vag, mai mult din presa culturala a epocii. Ceea ce trebuia sa fie o colaborare ocazionala se va transforma intr-una de durata si intr-o puternica prietenie.
Prezentat in casa compozitorului mai multor capetenii legionare (Gyr, Gheorghe Clime, Ion Victor Vojen, Puiu Garniceanu) si primit cu entuziasm, va fi repede aprobat si de Corneliu Codreanu (care ii da si titlul) si de Generalul Cantacuzino-Granicerul. Este tiparit ca brosura, cu o coperta de Alexandru Bassarab, in 5000 de exemplare, la tipografia Caraianu de pe cheiul Dambovitei, iar tirajul de 5000 de exemplare se epuizeaza repede. Din pacate nu cred sa mai existe vreun exemplar, ar fi interesat de vazut. Va fi cel mai cunoscut imn legionar. 

Imnul Mota-Marin: dupa ce Ioan Mota si Vasile Marin au fost ucisi in Razboiul Civil din Spania, in ianuarie 1937 (inmormantarea celor doi, atent regizata, se va transforma intr-un triumf propagandistic pentru Legiune), Codreanu i-a cerut lui Manzatu sa colaboreze din nou cu Gyr, de aceasta data pentru un imn dedicat celor doi. Potrivit relatarii lui Manzatu, Codreanu i-a cerut "un imn de slava pentru sacrificiul lor (...) va consemna pentru totdeauna marea lor jertfa". Un cantec sumbru si grav, potrivit momentului, a fost cantat pe tot parcursul funeraliilor, care au adus Miscarii Legionare o nesperata popularitate si a impus in mitologia legionara fraza testamentara a lui Mota "Sa faci, Capitane, o tara/Ca soarele sfant de pe cer". Este si astazi cantat la manifestarile comemorative de la Majadahonda, si ramane unul dintre cele mai cunoscute si longevive din repertoriul legionar. 

Imnul Muncitorilor: replica legionara la Internationala a fost compusa in iarna lui 1937. Atunci, invitat de Codreanu la Predeal, in calitate de prieten si de interpret, Manzatu a asistat la intalnirea Capitanului cu Gustav Celmins, lider nationalist leton. Interesant ca avertizat de Celmins sa paraseasca tara, Codreanu se arata increzator in viitorul sau, afirmand "nu vad mana romaneasca sa ma ucida". Avea sa fie asasinat peste aproximativ un an. Nu stiu daca exista stenograme ale intalnirilor de gen, mi-ar placea sa le citesc, dar cum arhiva legionara a fost in buna parte distrusa in 1938, din ordinul lui Codreanu, este putin posibil. Poate doar daca Siguranta vremii si-a facut treaba. Dupa intalnire ii cere lui Manzatu sa compuna "un cantec de lupta al muncitorilor, mai tare decat Internationala", care "s-a intins ca o pecingine, fiind intonata de toti adeptii universali ai ideologiei sovietice". Declarandu-se impresionat de mizeria in care traia proletariatul, si intuind o sursa de aderenti insuficient exploatata, Codreanu ii recomanda lui Manzatu sa colaboreze, din nou, cu Gyr. O fraza este surprinzatoare in amintirile compozitorului. Codreanu ii spune atunci "Nu ovreiul este marele inamic national, ci insasi Romanul". 
Cantecul s-a nascut repede, la fel ca si celelalte, iar Codreanu insusi ar fi modificat versul initial "Tiranii painea ne-au furat" cu "Tiranii painea ne-au luat", aspect minor, dar mentionat de Manzatu ca o schimbare radicala a sensului. Intuitia lui Codreanu a functionat perfect, ca in multe alte ocazii. Impactul cantecului si al propagandei intensive asupra mediilor muncitoresti din Capitala (si nu numai) a fost nebanuit, iar Corpul Muncitoresc Legionar, condus initial de Gh. Clime, a devenit in mai putin de doi ani una dintre cele mai puternice, radicale si bine organizate grupari legionare. 

Rasbunare: scris undeva in 1936, in colaborare cu Radu Gyr, din indemnul lui Vasile Marin, a fost, din cate se stie, singurul cantec legionar interzis de Codreanu pentru violenta textului. Inspirat de lungile discutii cu Marin despre istoria tradarii la romani, vazut ca un mars "pentru stigmatizarea tradarii si nevoia de pedepsire a tradatorilor", avea urmatorul refren : "Pentru tradatori, misei si tradare/Azi vrem gloante - si vrem streang - razbunare !/ A inceput vifornita cea mare - Rasbunare!". Nu ar fi fost niciodata cantat in timpul vietii lui Codreanu, dar potrivit altor surse a fost interpretat in perioada statului national-legionar. In lipsa unei inregistrari e greu de spus, dar oricum ca violenta lingvistica este mult peste celelalte imnuri legionare. 

Imnul Romanilor Secuizati: ar fi, potrivit lui Manzatu, penultima compozitie legionara, intr-o perioada in care renuntase sa mai compuna lucrari de gen din cauza asaltului de cerinte venite de la diversi legionari, fiecare dorind un mars propriu cuibului sau regiunii. Cedeaza totusi propunerii lui Horatiu Comaniciu, avocat din Miercurea Ciucului, care ii trimite textul cu acest titlu, ce descrie "maghiarizarea unei compacte masse romanesti din granita Ardealului si adsorbirea sa in imperiul habsburgic". Textul, cu o anumita naivitate populara, dar impresionant, il atrage. Se va intalni cu Comaniciu la Bucuresti si vor deveni buni prieteni (din pacate nu este precizat anul, dar trebuie sa fie undeva in jurul lui 1936), iar imnul va avea succes mai ales in zona Ardealului. 

Imnul Biruintei Legionare: ultimul cantec legionar al tandemului Manzatti-Gyr, a fost scris in vara lui 1938, an in care Manzatu va fi internat alaturi de alti legionari in lagarul de la Tismana, apoi la Miercurea Ciuc si Vaslui. Increzatori inca in victorie - victorie care va veni, dar intr-o forma si avand consecinte care vor distruge in mare masura credibilitate si popularitatea Legiunii - Manzatu si Gyr compun acest imn, cu refrenul "venim cantand din inchisori, biruitori". Va fi inregistrat ulterior. 

3 Jul 2011

Marin Ionita - Kiseleff 10. Fabrica de scriitori

0 comments
La inceputul anilor '50, cand deja destui scriitori alesesera exilul (cei norocosi), fusesera arestati sau se intretineau din slujbe mizere, fiindu-le interzis sa mai publice, noua oranduire a realizat ca Partidul are nevoie si de scriitori. De literati. De autori. Care sa construiasca in paginile lor esafodajul unei noi literaturi, comuniste si revolutionare, in spiritul noilor vremi, literatura care cam lipsea din panteonul comunismului romanesc. Recuperarea entuziasta si fortata a unor autori minori, trecerea unor clasici ingenios cenzurati in lista celor care au inteles, au prevazut, au simtit pulsul noului ev, convingerea unor Sadoveanu, Calinescu sau Camil Petrescu sa se alature Partidului ca "tovarasi de drum" (cu beneficiile aferente, deloc putine), toate acestea se dovedisera insuficiente. La fel ca propulsarea unor autori minori si zaharisiti, gen A. Toma. Spre deosebire de Uniunea Sovietica, Romania era lipsita de o literatura proletcultista. Nu aveam Tanara Garda, nu aveam Fadeev, nu aveam mai nimic de gen. Asa ca, urmand modelul Institului Maxim Gorki din Moscova, in Bucuresti, pe Kiseleff 10 (unde putem gasi astazi, simbolic, sediul PSD) se deschide "Fabrica de scriitori". Unul dintre studentii acesteia, eliminat inainte de examenele finale, avea sa fie Marin Ionita. 

Oficial numita Scoala de Literatura si Critica Literara "Mihai Eminescu", deschisa oficial cu fast in 1950, cu participarea lui Mihail Sadoveanu, "uzina de condeie" avea sa fie un alt fiasco grandios al noului regim, care incerca sa gestioneze generatia viitoare de scriitori comunisti asa cum ar fi facut cu o ferma de galinacee placide si greu de convins sa creasca productia de oua pe zi. Arta scriiturii privita ca o productie de uzina, ca o comanda de rulmenti ori o sectie de otelarie. Inscrisa pe traiectoria mecanicista a imaginarului comunist, in care un scriitor egala un strung, ce trebuia sa depaseasca norma cu entuziasm si dorinta de sacrificiu. Un experiment comparabil, ca imaginar, cu funestul Canal Dunare-Marea Neagra (din fericire fara crimele de acolo), un alt esec de proportii. Avea sa fie desfiintata in 1955, iar potrivit lui Marin Ionita cea mai mare parte a arhivei Institului nu mai exista astazi. Majoritatea cursantilor, multi dintre ei intrand doar datorita "dosarului" curat ca lacrima, dar lipsiti de vreo urma de talent, au disparut in anonimat, atunci cand nu au avut sansa de a deveni activisti marunti de partid sau jurnalisti de duzina. In locul unei generatii stralucite - neantul. Au existat, fireste, si varfuri ale acestei scoli, dar cred ca au devenit scriitori sau critici cunoscuti mai tarziu tocmai rezistand educatiei stalinismului dogmatic, profitand de avantaje si scriind asa cum simteau ca trebuie sa scrie. Fireste, multi dintre ei au facut si compromisurile necesare, semnand pagini inepte, dar cerute atunci.  

Din fericire si cea mai mare parte a productiilor literare care au luat nastere acolo, imbinare grotesca de realism socialist si naivitate vecina cretinismului, sunt astazi uitate, cu exceptia citarii lor in lucrari dedicate perioadei. Transplantarea unor reguli si idealuri diforme, fortate, cu profil de forceps pentru scriitura au dat nastere unor mutanti care in loc sa aduca "plus-valoare" artistica noului regim nu faceau decat sa-l infunde in privata ridicolului. Citite acum (si autorul da cateva fragmente definitorii, in general poezie) sunt remarcabile pentru umorul absurd, precaritatea metricii si prozodiei, simplitatea duse pana la fortarea mecanica. Acum nu poti decat sa razi de poeziile unui Desliu sau de incercarile "revolutionare" ale studentilor Institutului. Atunci n-ar fi indraznit nimeni sa rada. 

In locul unei istorii a Fabricii de scriitori, Marin Ionita a ales formula memorialistica, evocand intr-o serie de portrete colegi sau scriitori ce avusesera, intr-un fel sau altul, legatura cu "Incubatorul rosu". Poate si unde, dupa propria-i marturisire, atmosfera cazona, incremenita, cenusie, facea ca zilele sa fie mereu aidoma, in lipsa evadarilor fara voie la care mai toti studentii recurgeau destul de des, refugiindu-se prin parcuri si strazi unde, cel mai adesea, se traiau fugar si povestile de iubire. Ce istorie sa mai scrii, ce jurnal sa pastrezi, cand asta ar fi fost o vina cumplita, o tradare, o deviatie de la linia Partidului. Interesant ca in combinatia de nostalgie si afectiune autorul nu cade in capcana insiruirii de reprosuri, nu construieste rechizitorii, nu aduce acuzatii. Doar isi aminteste, adesea putin ironic. Atmosfera evocata este, categoric, sufocanta. Cu un program militar, cu zeci de sedinte de marxism-leninism, limba rusa, sute de ore de studiere amanuntita a tonelor de maculatura realist-socialista sovietica, vanatori de deviatonisti, cursurile tinute de Novicov sau Petru Dumitriu, cu o supraveghere permanenta si zdrobitoare analize de autocritica si demascare, Institutul era o creatie orwelliana in care era greu, daca nu imposibil, sa scrii literatura. Mai ales cand destui dintre colegi, produse perfecte ale noului regim, erau de un cretinism fanatic, producand pe banda rulanta texte absurde, dar corespunzatoare liniilor directoare ale comunismului in zbor. Si totusi...  

Portretele, o istorie a literaturii vremii concentrata in linii fugare, sunt esenta volumului. Marin Ionita a avut sansa, dincolo de avantajele materiale, de a sta alaturi de unii dintre cei mai importanti autori ai vremii. O sansa de invidiat. Daca lui Nicolae Labis ii sunt consacrate cele mai multe pagini (pana la urma firesc pentru cel care era vedeta scolii si un rasfatat al vremii, careia ii facuse destule concesii in opera sa), mai mult sau mai putin reusit sunt prezentati si alti scriitori, precum Aurora Cornu, Florin Mugur, Radu Cosasu, Nichita Stanescu, Tita Chiper, George Calinescu, Petru Dumitriu, Mihai Novicov, Mihail Sadoveanu, Dan Desliu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Gheorghe Tomozei, Camil Petrescu, etc. Sunt cei care au ramas, in bine sau in rau, desi pentru generatii mai noi funestul Dan Desliu sau controversatul Beniuc nu mai inseamna nimic astazi. Pe acolo aveau sa treaca de-a lungul celor cinci ani si un Fanus Neagu (repede exmatriculat), Paul Goma, Hary Salem, Ion Baiesu, Nina Cassian, pentru a-i mentiona doar pe cei care au confirmat ulterior. In acel Institut, pana la urma sufocant si cenusiu, s-a scris, s-a iubit, s-a visat. Unii chiar credeau atunci in utopie, altii nu au ezitat sa se foloseasca de ea, in speranta ca vor reusi. 

Un volum interesant, despre un experiment social mentionat prea putin astazi. Nu lipsit de unele stangacii si naivitati, cu pasaje abordate intr-o cheie patetica putin crispata, recomandat insa pentru evocarile interesante si inedite. Un alt Labis decat cel "oficializat", un Nichita Stanescu foarte viu, o superba Aurora Cornu, un tragic si inteligent Florin Mugur, un George Calinescu cu geniul si idiosincraziile sale, un Petru Dumitriu mereu domn si mereu inteligent, un Zaharia Stancu (pe care Marin Ionita il admira) dincolo de obsesia pentru Descult, un Beniuc sau Desliu egali cu legenda intunecata. Mi-as fi dorit o istorie a fenomenului, cu date, personalitati, documente, fragmente de opere, in locul unor memorii literaturizate. Am citit-o cu placere, dar mi-as fi dorit mai mult de la un volum cu asemenea miza. 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share This