19 Oct 2011

Cornell & Diehl - Old Joe Krantz

0 comments
Tutun : burley, virginie, perique
Aspect tutun : ribbon grosier
Aroma : tutun natural, puțin ierbos și chiar picant 
Tărie : ridicată
WAF : scăzut
Prezentare : cutie 2 oz

Un amestec destul de ciudat de la Cornell & Diehl, de la care prin bunăvoința colegilor de club pasionați de americane am încercat și mixturi mai reușite, Old Joe Krantz este un tutun pe care l-am fumat de câteva ori, cu mare atenție, până să încheg o scurtă prezentare. Cât mai obiectivă, în limitele subiectivismului cerut și firesc. Mixtură de trei tutunuri, cu destul de mult perique, ce se simte și la gust, și ca aromă generală, Old Joe Krantz se prezintă bine la deschiderea cutiei: tăietură ribbon mai grosieră, predomină auriul închis în fâșii scurte și late. Mirosul este de tutun natural în care perique-ul își păstrează locul principal, cu note ierboase și ușor picante, puțin a fermentat. Destul de umed, și își păstrează umiditatea destul de mult timp, ceea ce îl recomandă pentru o aerisire înainte de fumată. 

Începutul a fost bun, se fumează destul de ușor, cu o ardere relativ constantă și puține reaprinderi, mai ales dacă este fumat cu grijă și nu forjat. Altfel tinde să înțepe un pic și să își schimbe gustul în rău. Tocmai gustul a fost partea ce nu m-a atras, altfel ar fi fost un tutun interesant. Mixtura de trei tipuri de tutun ar fi trebuit să impresioneze plăcut, dar gustul este prea de tutun de țigarete, la fel ca și mirosul din cameră. Sunt și ceva elemente ierboase, e și acel iz uleios de pământ reavăn al perique-ului, dar dispar prea repede. Iar perique-ul, mai ales spre jumătate, începe să fie acoperit de burley, pentru un rezultat destul de amărui și, după gusturile mele, nu foarte plăcut. Poate și prea sec, doză ridicată de vitamina N, nu l-aș fuma toată ziua și în orice caz nu l-aș fuma dimineața. 

Old Joe Krantz nu este un tutun pe gustul meu, îmi doream ceva mai îndepărtat de amintirile tutunului de țigară, dar sunt convins că genul acesta de mixturi are fanii săi, și nu puțini. Un tabac mediu, pe care îl poți fuma dacă este la îndemână, dar la care personal nu aș reveni în prezența unei alternative. De încercat pentru experiență. 

17 Oct 2011

Rochus Misch - Am fost garda de corp a lui Hitler

0 comments
       În funcție de așteptările fiecăruia, mărturia lui Rochus Misch s-ar putea să se dovedească o mare dezamăgire sau o incursiune fascinantă în universul ”omului nou” național-socialist, nu atât prin ceea ce povestește Misch, cât mai ales prin ceea ce tace. Cine se așteaptă la dezvăluiri senzaționale, mistere picante, adevăratul Adolf Hitler - va fi cu siguranță dezamăgit. Misch nici măcar nu își va fi pus problema să spună ceva, chiar dacă ar fi fost unicul deținător al marilor secrete ale Fuhrer-ului. Nu adorat, dar în continuare respectat, la decenii după sinuciderea controversată încă. Spre deosebire, ca un exemplu, de ”12 ani cu Hitler”, care oferă numeroase informații inedite și a fost o adevărată mină de aur pentru istorici, aceasta este o carte în care ceea ce nu se spune pare a fi mult mai interesant decât puținele elemente noi aduse de fosta gardă de corp, mai ales dacă ești cât de cât familiarizat cu perioada, iar arhitectura discursului, marcată de o amnezie aproape totală, exemplu de diplomație discretă și retrospectivă, poate nu în mică măsură o formă de apologie, este mai interesantă decât sărăcia informațiilor. 

Din start trebuie spus că titlul, categoric vandabil, este în mare măsură inexact. Garda de corp a lui Hitler, sintagma îți evocă o relație mai mult decât apropiată între tânărul Rochus Misch, cu siguranță un exemplar perfect și infailibil al noii generații a Reich-ului, gata să își dea viața pentru liderul venerat, și un Adolf Hitler care se încrede total în protecția oferită de tânărul entuziast. Fals. Rochus Misch nu a fost garda de corp personală a lui Hitler, nici măcar nu a fost prea apropiat de acesta, în orice caz nu mai mult decât un angajat din eșalonul superior al unei organizații de șeful său. Mai mult, discuțiile directe cu Hitler au fost surprinzător de puține și scurte, nu foarte personale, fără să iasă din limitele relației șef-subaltern decât foarte, foarte rar. Rochus Misch a fost doar una dintre gărzile de corp, nimic mai mult. Iar amintirile lui Misch sunt marcate, la mai bine de jumătate de secol, de un respect aproape mistic pentru Hitler, pe care l-a văzut mereu ca pe un șef bun, amabil, foarte corect. Nimic din izbucnirile de furie, nimic din ranchiuna capricioasă de care amintesc alte surse, nimic despre caracterul oscilant al Fuhrer-ului. Chiar când îl vede concediind militari de carieri pentru garda de corp este un comportament perfect normal. Fuhrer-ul nu are capricii, el știe mai bine decât ceilalți ce e de făcut. E adevărat că Misch nu se număra printre apropiații liderului, dar totuși...

Interesant este că Misch nu a fost membru NSDAP, nici măcar nu a făcut parte din Hitlerjugend. Și, potrivit mărturiei sale, nici măcar nu a citit Biblia național-socialistă, Mein Kampf, care ajunsese atunci una dintre cele mai vândute cărți din istoria Germaniei. Pasionat inițial de artă, este convocat pentru efectuarea serviciului militar și se înrolează în Verfugungstruppe, unitate SS care va ajunge în câțiva ani la 14.000 de membri. Este acceptat, încadrat în Leibstandarte Adolf Hitler, regimentul ce făcea efectiv parte din trupa personală a Fuhrer-ului, trece prin antrenamente obositoare și îndelungate, fiind fascinat de ideea că va face dintr-o unitate de elită. Grav rănit în campania poloneză din septembrie 1939, se reface greu și are șansa de a fi ales pentru un post din cadrul comandoului de escortă al lui Hitler, așa-numitul Begleitkommando, care asigura inițial paza (și nu numai) Cancelariei. Un amănunt surprinzător este că în primă fază corpul de pază intern avea doar vreo 20 de membri, înarmați în principal cu pistoale, așa că un grup de atentatori sinucigași ar fi avut șanse reale de a-l elimina pe Hitler chiar înainte de războiul mondial. Nimeni nu a încercat atunci. De aici încolo Misch îl va însoți pe Hitler în fiecare zi, fiind în principal curier și operator telefonic, iar când era necesar fiind una dintre gărzile de corp, fără incidente deosebite însă (cu excepția celebrului atentat din 20 iulie 1944 și al fugii lui Hess). În Cancelarie, în trenul personal al lui Hitler, pretutindeni, mereu la o distanță sigură și respectuoasă. Îl urmează chiar și în buncăr, certifică sinuciderea fostului șef și a Evei Braun, reușește să fugă și este capturat de sovietici.  Revine în țară după nouă ani de prizonierat, în primii fiind interogat dur și torturat. Nimeni nu credea că Hitler nu mai trăiește. Misch a fost până la urmă un norocos. Și ultimul supraviețuitor. 

Viața în preajma lui Hitler a fost, din amintirile fostei gărzi de corp, surprinzător de monotonă și cazonă, până și în ultimele zile ale Fuhrer-ului. O seriozitate tipic germană, dar categoric plicticoasă pentru cine vrea să afle detalii de budoar. Cu excepția unui incident amuzant, implicând-o pe Eva Braun (pe care Misch a văzut-o aproape nudă) noul angajat nu a făcut nici o greșeală. Existau reguli scrise și nescrise, pe care garda personală le respecta în fiecare clipă. Se întâlneau foarte rar cu Hitler și schimbau câteva cuvinte ori doar salutau. Misch era unul dintre membrii ”agenției de presă” care tria și pregătea corespondența, selecțiile din presă, depeșele, mesajele personale și militare. Sursele erau diverse: agenți secreți, generali, lideri ai NSDAP, jurnaliști, etc. De multe ori Misch se ocupa și de legăturile telefonice sau făcea mici servicii de curierat, unele oficiale, altele personale. Era o slujbă bună, plătită decent, și care într-o perioadă de austeritate oferea nu puține avantaje materiale secundare. Fascinant este că după toți acești ani Misch susține că nu citea niciodată mesajele în cauză, pregătindu-le doar pentru Fuhrer în funcție de expeditor. Nimic mai mult. Nu a știut niciodată ce se întâmpla în lagăre, nu a primit nici un mesaj despre asasinatele de acolo, nu a fost informat vreodată despre Holocaust. Nu a știut, nu a cunoscut, și-a făcut datoria cu discreție. Nimeni nu a știut. Să fie o amnezie selectivă sau reflexul unui soldat bine instruit preț de ani buni, este greu de spus. Nu a aflat nimic despre Conferința de la Wannsee, nu a știut nimic despre deportarea și asasinarea evreilor. Să nu fi ajuns nici o informație despre atrocități, sau uneori memoria se joacă în felul ei, ascunzând ceea ce iese din tipare? A fost Misch doar o rotiță a angrenajului, atât de corect încât se auto-cenzura în permanență, sau acum preferă să pretindă că nu a știut, de teama unei pedepse târzii? 
O existență de o monotonie ucigașă, cu atât mai stranie cu cât se desfășura în preajma unui om în egală măsură adorat și detestat, iar Misch este sincer când povestește cum până la eșecurile de pe front Hitler a fost cu adevărat iubit în Germania, iubit cu un fanatism care ar fi părut șocant oricui reușea să se mențină în afara delirului național-socialist. Pentru Misch era stare de normalitate.  

Memoriile lui Rochus Misch nu oferă informații surprinzătoare. Cartea este lunga mărturie, corectă istoric și destul de seacă literar, a unui militar care a lucrat direct pentru Adolf Hitler, un șef pe care l-a respectat în permanență, și care l-a tratat corect, destul de distant, fără apropieri nepermise. Un șef pentru care i-a plăcut să lucreze, care l-a impresionat prin prestanță, prin memoria stupefiantă, prin magnetismul cu care reușea să își domine colaboratorii. Se simte regretul, oricât ar părea astăzi de incorect politic. Nici o acuzație, nici un resentiment, nici un regret. Și nici o înflăcărare, o încercare explicită de a scuza, de a prezenta un Hitler ”bun”, de a cosmetiza lucrurile. Nu direct. Fără a se declara național-socialist - și din datele biografice rezultă că dimensiunea politică nu a existat de fapt pentru el - Misch este un martor aparent obiectiv. Îți lasă impresia că educația omului-nou în viziunea NSDAP a reușit atât de bine în cazul său, încât Misch nici nu a realizat. Cu adevărat, poate nu l-a iubit, dar l-a respectat cu adevărat pe cel care juca rolul Marelui Frate în povestea lui. De citit, fie doar pentru a descoperi o nouă viziune. 

8 Oct 2011

Cornell & Diehl - Junkyard Dawg

2 comments
Tutun : latakia, virginie, burley 
Aspect tutun : broken flake
Aroma : mixtură englezească
Tarie : medie
WAF : scăzut
Prezentare : cutie 2 oz

Mi-au plăcut întotdeauna mixturile cu burley, cu cât mai mult cu atât mai bine. Amestecurile cu doze generoase de burley capătă acel vag iz de nucă bine coaptă, uleioasă, o aromă plină de care nu mă plictisesc, mai ales în combinație cu o virginie cu tonurile sale ierboase. Eram curios așadar să încerc și acest amestec american, un ”revival” al unui clasic, dacă e să ne luăm după prezentare. Doză generoasă de burley, ceva latakie si virginie, premisa era bună. Din păcate Junkyard Dawg s-a dovedit un tutun neinspirat, mediu calitativ, genul pe care îl fumezi dacă îl ai și îl uiți peste scurt timp. Măcar spre deosebire de alte cutii aceasta a avut o ilustrație teribil de amuzantă. 

Odată deschisă cutia se simte mirosul de latakie, mai slab decât m-aș fi așteptat. Este un broken flake, amestec de trei tipuri de tutun, cu o virginie puțin prezentă, mult burley cu o frumoasă culoare și ceva latakie. Nimic deosebit până aici, deși îmi dau seama din nou că mirosul mixturilor americane este, și de această dată, mult diferit de cele similare, europene. Potrivit de umed, moale, se aprinde destul de ușor. Gustul predominant este, cum mă așteptasem, cel de burley, plin și destul de aspru mai ales de la jumătatea fumatei, lăsând mereu în fundal latakia și virginia. Puternic, dar din păcate pasabil, nimic deosebit ca gust și aromă. Deși îmi place burley-ul în cantitate mare de această dată n-am fost impresionat. Ori proporțiile nu au fost tocmai inspirate, ori nu sunt tutunuri de calitatea sperată. Însă spre final eram destul de dezamăgit, la fel și la următoarele încercări. Nici măcar mirosul rămas în cameră nu este deosebit de plăcut, parcă bate puțin spre țigară. 

Junkyard Dawg e o mixtură americană generoasă în burley, dar nu s-a dovedit tocmai pe gustul meu. Merge fumat atunci când îl ai, se potrivește și ca amestec cotidian - mai ales că doza de nicotină nu e neglijabilă - dar nu se remarcă prin nimic. Din păcate. Merită bifat ca experiență. Și cam atât. 

4 Oct 2011

Primul pictor pe care l-am cunoscut...

7 comments
...era unul din pictorii de provincie care își expun lucrările în parcul central al târgului, și în ciuda așteptărilor se descurcă suficient de bine ca să trăiască din asta, și eventual să întrețină toată familia. Nu vor fi niciodată artiști geniali, nu vor cunoaște gloria, dar la sfârșitul lunii vor putea să-și plătească facturile și va mai rămâne ceva. Sigur, toate acestea se întâmplau înainte de 1989, undeva prin 88 (cred). De atunci poate că lucrurile s-au schimbat, iar pictorii de gen au regresat la boema mizeră apăsată de anonimat. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum îl chema. Memoria mea are deja goluri ce se întind treptat la dimensiunile unor sincope, prevestind o partidă de Alzheimer sau măcar o demență senilă de manual. Ceea ce nu este cel mai rău lucru imaginabil, măcar în fiecare zi totul va fi nou și îmi va trezi mirarea, ceea ce predispune la filozofare. De bodegă sau de manual, cine știe. Oricum nu contează. Ca să-l cităm inexact pe Hitler, prea puține lucruri n-au mai fost gândite de alți oameni înainte de tine. Parafrazând, mi-e lene să caut citatul exact. 

Era (cred) singurul pictor din Govora, unde familia m-a expediat cam o lună, preț de două veri consecutive, fie ca o socializare forțată, fie în speranța că vor avea astfel parte de puțină liniște. N-am simțit-o ca pe un abandon, dar nici nu pot spune ca m-a entuziasmat. Relațiile cu ai mei au fost mereu destul de ... complicate. Aflat în grija bunicilor am descoperit o libertate pe care nu o aveam acasă. Aproape totală. Nu pot spune că erau deosebit de încântați de prezența mea. Plecam dimineața, mai veneam seara. După câteva zile de insistență și educație au renunțat să se mai ocupe de nepot. Au fost două veri (ultima chiar vara lui 1989) din care mai țin minte doar fragmente de Govora și mai nimic altceva. Am și o fotografie undeva într-un album. Sunt ireal de slab, scheletic, în pantaloni scurți și tricou cu ursuleți. Port ochelari enormi, cu ramă de plastic și am o frizură de Beatles în mizerie, inacceptabilă altundeva decât vara. O combinație de Huck Finn și exemplar de orfan italian de război. Laură, lângă mine, este și mai slabă, mai ales că e ceva mai înaltă. Poartă unul din acele treninguri fără forme și culori precise, exemplu al modei tinerești marcate de realism-socialist. Arătăm jalnic. Laura era fata pictorului de care povestesc, mai mare decât mine cu doi sau trei ani. Cred ca mai avea și un frate, dar nu aș miza pe asta. Mi se părea ceva extraordinar ca cineva, o prietenă chiar, să aibă un tată pictor. Ceva care îmi depășea imaginația. Locuiau toți într-o casă mare, cu o grădiniță bine întreținută, camere înalte, curate și zugrăvite vesel, cu mobilă care atunci ar fi fost ușor încadrată la secțiunea ”scumpă și elegantă”. După standardele vremii. Una dintre cele mai frumoase case ale copilăriei, și mi-am petrecut ceva timp acolo. Era așezată chiar lângă terenul de fotbal din stațiune, mai mereu acoperit de bălării gălbui, și care găzduia periodic meciuri între echipe din cine știe ce divizie minoră. Acolo, de altfel, am văzut parțial și singurul meci din viața mea. 

Era un bărbat slab, destul de înalt, cu barbă și un început de plete, bătând în roșcat. Un profil interesant. Îl găseam aproape întotdeauna în curtea casei, lângă verandă, așezat pe un scaun șubred în fața tabloului la care lucra, înconjurat de culori, pensule, borcane, cârpe, bucăți de cărbune. Mai mereu era în pantaloni scurți și pătați de vopsele, mirosind puternic a terebentină. Fără tricou. Cred. Avea față de noi acea toleranță puțin iritată a soților ce s-au trezit promovați la statutul de tați fără s-o fi dorit în mod special. Nici nu se gândiseră prea mult la posibilitatea unui copil. Și o luaseră ca pe un dat al căsniciei, datul este dat, ca pe o fatalitate casnică. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată prea mult cu noi. Dar îmi plăcea să mă uit la el, și mă tolera dacă nu scoteam nici un sunet. Asta era o condiție esențială. Lucra în tăcere. 

Lucrările sale, care atunci mi se păreau incredibil de frumoase, nu ieșeau probabil din standardele vandabile într-o stațiune balneară și aflată, încă de atunci, practic în ruină. Govora se consuma pe sine și vedeai cum zidurile se macină de la o săptămână la alta, hotelul din centru avea ceva dintr-un Overlook în mizerie, aleile erau pline de pensionari care își retrăiau a doua sau a treia tinerețe cu o încăpățânare pe care atunci nu o pricepeam. Cred că era mai mult teama de moarte decât altceva. Nimic din toate acestea nu se vedea în tablourile pictorului. Erau în principal peisaje tipice, multe hibernale, altele cu căsuțe ascunse în luxuriante păduri de un verde nenatural, râuri, scene cu animale și prințese care aveau undeva o bază un baroc degradat și mizer. Portrete de anonimi, nu știu dacă lucra la comandă sau își imagina personajele. Culori intense, puternice, desene corecte și lipsite de strălucire, linii care respectau un academism de școală fără prea multe improvizații. Era un artist bun, poate chiar foarte bun, dar care era nevoit să lucreze așa cum cerea publicul. Tablouri de serie, bune pentru apartamentele stas, cu biblioteci încărcate de dulapuri și purtând nume de fete, zugrăveli identice, fotolii, colțare și canapele, televizorul alb-negru cu mileu și pește de sticlă. O lume repetată cu infime variații la infinit. Acestea erau tablourile care se vindeau până la urmă. Avea un soi de tarabă în stațiune, nu rețin dacă le vindea chiar el sau altcineva, dar din ce auzisem câștiga bine din asta. Suficient, oricum. Simplul fapt că cineva putea să pună pe pânză așa ceva mi se părea incredibil, magic, și retrospectiv îmi pare acum că avea adesea gesturi ample și rituale, de necromant. 

Mai ales când lucra la pânzele pentru el, cele care nu se vindeau, pentru că nimeni nu le-ar fi luat. Nu puteai să pui într-o sufragerie de bloc compozițiile sale personale. Sumbre, adesea lucrate în cărbune sau în tonuri simple și reci, cumplit de triste pentru copilul care eram atunci, dar cum aveam deja o pasiune infantilă pentru morbid mi se păreau cele mai frumoase. Mi-ar fi plăcut să am măcar una. Categoric ai mei nu ar fi cumpărat așa ceva, și nici nu erau genul să cheltuiască vreun leu pentru pânzele de serie, convenționale. Cred că le făcea doar pentru el, ca să nu-și piardă ideile, mâna autentică. Acolo era adevăratul pictor, dar nimeni nu i-ar fi păsat de el, și sigur nici familia nu era încântată de experimentele de gen, care însemnau timp pierdut și zero bani. 

De atunci, mai mult accidental, am mai cunoscut câțiva pictori. Unii foarte buni, dar necunoscuți. Alții nu îmi plăceau, dar se pare că aveau o cotă de piață de invidiat și aprecierea criticilor. Niciodată nu am mai simțit aceeași fascinație. Uneori mă tem că doar mi-am imaginat totul. N-ar fi prima dată. 

Share This