30 Nov 2011

Richard Bachman - The Long Walk

8 comments
     Dacă eşti fumător, e bine să te abţii când participi la Marşul cel lung. Să nu porţi pantofi sport. Nimic nu îţi provoacă mai repede rosături. Poartă şosete albe, sport. Să nu ai mâncare la tine în afara concentratelor proteice. Nici lichide. Ai apa din bidon. Orice greutate suplimentară te oboseşte mai repede. Poţi să vorbeşti cu oricare dintre concurenţi, dacă nu părăseşti drumul şi nu încetineşti. Nu te grăbi dacă nu este necesar. Nu uita că trebuie să rămâi ultimul în picioare. Nu încetini sub viteza de patru mile pe oră. Înseamnă un avertisment. Orice s-ar întâmpla, nu te opri să ajuţi un alt concurent. Dacă încerci să îl blochezi, în orice fel, vei primi un avertisment. Şi ai grijă. Nu vei primi al patrulea avertisment. Îţi vei primi tichetul. Sunt doar câteva din regulile şi recomandările Marşului cel lung. Felicitări. Eşti unul din cei 100 de participanţi la ceea ce Lemmy Kilmister ar fi numit ”March or Die”.  Numai că în această Americă Lemmy nu există. 

Primul roman scris de Stephen King, cu ceva timp înainte de Carrie, a fost publicat în 1979 sub pseudonimul Richard Bachman, şi încă este unul dintre King-urile pe nedrept prea puţin cunoscute. Surprinzător de matură pentru un autor departe de experienţa şi succesul de mai târziu. Din fericire, Frank Darabont (omul care l-a înţeles şi transpus cel mai bine pe King când vine vorba de filme) a cumpărat drepturile pentru o viitoare ecranizare, ceea ce ar trebui să readucă The Long Walk în prim-plan. Şi merită. Pentru că este, categoric, un roman bun şi atipic pentru cei care îl încadrează pe King, simplist şi abuziv, în categoria ”horror”. Mult înainte de isteria mediatică de astăzi, mult înainte de reality-show şi fascinaţia de a vedea în prime-time moartea şi suferinţa străinilor, King a imaginat Marşul cel lung. Fragment al unei distopii întunecate, mică piesă de puzzle dintr-un viitor ce părea atunci, în anii 70, o fantasmă suprarealistă, cu accente ”neo-fasciste”(cum avea să fie prezentată în mai multe recenzii) Marşul cel lung este mai mult decât cel mai pasionant meci de fotbal de astăzi, decât cea mai tensionată emisiune, decât un documentar despre crimele de război dintr-o regiune al cărei nume îl pronunţi cu stânjenită aproximaţie. Undeva, într-o Americă aflată în plină istorie alternativă, Marşul cel lung a depăşit Super Bowl-ul, despre care nu se mai menţionează nimic. Organizat şi supervizat de un misterios şi carismatic Maior, Marşul cel lung este şansa la care visează orice puşti. Maiorul, privit cu respect şi veneraţie la start, mai implicat în această ediţie a Marşului decât oricând. 

Mii de candidaţi se înscriu în fiecare an, şi dintre ei sunt aleşi 100 de participanţi şi 100 de rezerve. Adolescenţi şi tineri. Doar băieţi. Nimeni nu ştie cum sunt selectaţi, dar în prima zi sunt toţi aliniaţi la start. O centurie. Primeşti concentrate proteice şi o ploscă plină cu apă. Vei primi altele când ai nevoie. Porţi şi numărul tău. Unul dintr-o sută. Câştigătorul va primi, la final, Premiul - orice îşi doreşte, pentru tot restul vieţii. Unul dintre concurenţii noii ediţii a marşului este Raymond Davis Garraty, eroul din roman, unul dintre miile de puşti care pot recita la orice oră regulile şi trucurile. Cel mai important: la trei avertismente nu va exista un al patrulea. Al patrulea este tichetul de ieşire. La al patrulea eşti mort. Tot ce ai de făcut este să mergi, zi şi noapte, fără să încetineşti, să părăseşti drumul sau să strângi peste trei avertismente. Poţi să cânţi, să taci, să vorbeşti cu ceilalţi, să te gândeşti, să aţipeşti în marş, să-ţi faci nevoile din mers, să urli, să nu mai vorbeşti. Poţi să te împrieteneşti cu ceilalţi. Puteţi deveni, pe tot parcursul Marşului, cei mai buni prieteni din lume. Ştii că până la final cel mai bun prieten trebuie să moară pentru ca tu să câştigi. Nu poţi să te retragi. Nu poţi să renunţi. La final rămâne unul singur. Totul este supravegheat în permanenţă, de pe margine, de armată. Lasere, mitraliere, puşti de asalt, tehnologii de ultimă generaţie. Fiecare greşeala este penalizată. Cinci zile mai târziu au mai rămas doar doi. Iar finalul, deschis interpretărilor, este unul dintre cele mai bune citite în ultima vreme. Ce se întâmplă de fapt cu Garraty te poate trimite la multe alte titluri de King, inclusiv la seria Dark Tower. 

Întrebarea este ce îi face pe puşti să participe la Marşul cel Lung? Promisiunea Premiului? Căutarea a ceva? Dorinţa de a câştiga? De a trăi cu adevărat în afara confuziei adolescentine? Ce te poate face să intri într-un concurs care îţi va aduce, aproape sigur, moartea? O întrebare la care nu există nici un răspuns. Ideea centrală nu este neapărat marşul. Eliminând moartea/tichetul, nu este mult diferită de orice maraton, de orice eveniment sportiv. La final este un singur câştigător, restul au rămas de multă vreme în urmă. Morţi. Majoritatea au fost împuşcaţi. Prea multe avertismente. Unii au ales sinuciderea. Prea puţini au încercat să fugă de pe drum sau, pierzându-şi controlul, s-au năpustit asupra soldaţilor. Alţii s-au prăbuşit, epuizaţi, având şansa unui atac de cord. După două-trei zile rămân doar cei mai buni şi cei mai norocoşi. Iar Marşul continuă. Înmărmureşte nu doar existenţa Marşului, cât reacţia publicului, fascinat şi entuziast, încolonat de-a lungul traseului zi şi noapte, primindu-i pe concurenţi ca pe nişte eroi ce pleacă într-o cruciadă modernă, împotriva unui inamic nenumit. Fiecare dintre ei are 99 de inamici. Campionii unui nou mileniu. Felul în care Bachman/King a ales să prezinte Marşul, relaţiile dintre concurenţi (majoritatea doar numiţi, feţe anonime şi repede dispărute), umanizarea unei competiţii mortale, omniprezenţa represiunii personificate în trupele speciale, inumane prin repetiţie şi funcţionând fără erori, fac din The Long Walk o carte extraordinară. Totul este distorsionat prin prisma umanităţii, dar perfect credibil şi funcţional, când te gândeşti până unde poate ajunge fascinaţia pentru competiţie. Şi moarte. 


PS: o traducere românească a fost publicată în 2004 la editura Lucman, sub titlul ”Marşul cel lung”. Până acum nu am găsit-o pe nicăieri, este unul dintre puţinele titluri ce îmi lipsesc din colecţia autohtonă King/Bachman. Epuizată şi la editură, din păcate.  

26 Nov 2011

W.O. Larsen - 1864 Perfect Mixture

0 comments
Tutun : burley, black cavendish, virginia
Aspect tutun : tăietură măruntă
Aroma : ciocolată, lichior, miez de nucă, fructată (cu note de portocală)
Tărie : scăzută
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 100 grame

Am fumat prima oară acest Larsen la una dintre întâlnirile clubului, dacă nu mă înşel cea de la Trafalgar, şi după dezamăgirea înregistrată cu Signature a fost o plăcută surpriză. În ciuda norului greu şi delicios de latakii şi virginii, 1864 mi-a părut de la prima tentativă un interesant aromatic, aşa că am luat şi o mică mostră pentru acasă. Fumat în linişte, după câteva zile, a confirmat prima impresie. 
1864 Perfect Mixture este un amestec aş spune clasic de trei tutunuri - black cavendish, burley, virginie - specific tabacurilor aromatice (fireşte, cu excepţiile de rigoare), beneficiind şi de aceeaşi prezentare elegantă marca Larsen (cutie frumoasă, metalică, tutunul protejat de o punguţă argintie, potrivit de umed). Mirosul este foarte aromat şi complex, de cofetărie, în care se amestecă ciocolata cu lapte, ceva lichior cu note de vanilie, miez de nucă uşor prăjit, pe alocuri şi ceva din mirosul de coajă de portocală. Foarte interesant şi pentru nefumători, cu siguranţă nu foarte tentant dacă nu eşti fumător de aromatice. Tutunurile folosite pentru 1864, un frumos amestec de auriu şi cafeniu, cu tăietură măruntă, se pun uşor în pipă şi ard până spre final relativ bine, necesitând una sau două reaprinderi, dar fără să încingă pipa dincolo de aşteptări. 
Partea bună pentru cineva care apreciează tutunurile naturale este că acest casing, delicios dacă îţi plac dulciurile, nu acoperă cu totul aroma de tabac, lăsând să se simtă densitatea burley-ului şi baza de cavendish (mai ales de la jumătate) cu virginiile dulcege făcându-se simţite ici-colo. Îmbinarea între notele de ciocolată/nucă şi cele de tutun, între patiserie şi tutungerie, fac din 1864 o alegere interesantă. Debutând cu un puternic gust aromatizat, dar fără acea amăreală chimică, lasă de pe la sfert să se simtă mai bine gustul de tutun, trecând casing-ul în planul secund. Plăcut până la final. Cred că pentru cei cantonaţi în zona aromaticelor ar putea deveni uşor un tutun de toată ziua. Încărcătura nicotinică este foarte scăzută, mirosul rămas în cameră tinde spre un factor WAF maxim. 
Concluzie: fără a fi o cel mai bun aromatic fumat până acum, 1864 Perfect Mixture de la W.O. Larsen este un tabac aromatic bun, cu o aromă foarte tentantă mai ales pentru nefumători, genul de mixtură care se pretează a fi savurată în public. Este un pic mai scump, ţinând cont că oferta autohtonă s-a dezmorţit destul de mult în ultimul an, dar pentru fanii tabacurilor aromatice este o opţiune recomandată. Mai ales că se pretează perfect şi atmosferei de sărbătoare ce stă să vină. Dacă preferi tutunurile naturale, cu predilecţie spre englezeşti, atunci poate fi o schimbare de ritm, de pas, de fumată. 

23 Nov 2011

Freddie Mercury - 24 noiembrie 2011

4 comments
În vara lui 1992 am ascultat prima dată Queen. Bohemian Rhapsody, de pe un Greatest Hits 1 (casetă originală bulgărească). Casetă pe care am copiat-o peste două zile şi a fost primul meu Queen din colecţie (chiar, îşi mai aduce aminte cineva cum se copiau casetele?) Aveam să cumpăr la scurtă vreme după aceea A Night at the Opera şi Mr Bad Guy, cine ştie pe unde se vor fi pierdut. Îmi dau seama acum că trebuie să fi fost la câteva luni după Freddie Mercury Tribute Concert, din 20 aprilie 1992, dar atunci abia auzeam de trupa asta, care avea să fie o prezenţă continuă pentru următoarele două decenii. Şi, după cât mă fascinează şi astăzi, nu cred ca magia să dispară prea curând. Trupa de suflet. Nu aveam internet, nu aveam informaţii, nu ştiam nimic despre trupe, şi eram doar un puşti care făcea primii paşi în gimnaziu. Erau ceva reviste de muzică, dar nu ştiam de ele. Se mai găseau şi casete video, adesea trase la a şaişpea mână, dar cine să îţi dea aşa ceva. Exista un magazin extraordinar de muzică, pe lângă Piaţa Unirii (Concord, parcă) dar aveam să-l vizitez peste ceva vreme. N-am avut un model în domeniu, din păcate, decât ceva ani mai târziu. Dar aceasta este deja altă poveste. 
Eram de o inocenţă astăzi stânjenitoare când venea vorba de muzică. Mă învârteam, mai mult influenţat, prin Depeche Mode, Pet Shop Boys, Erasure, şi cred că până la Queen treapta maximă a fost Metallica (Black Album) şi, fireşte, Guns'n'Roses. Poate şi Bon Jovi, deşi e probabil să fi fost mai târziu. Îmi plăceau? Da, altfel aş fi ascultat rap, ceea ce mi-ar fi asigurat protecţia şi prietenia celor mai mulţi colegi. Aş fi devenit popular. Îmi plăceau, dar ceva încă lipsea. Pentru 12 ani cred că era destul de bine, azi e înduioşător. Şansa a fost un prieten, unul dintre puţinii rămaşi astăzi. Dificil să menţii o prietenie, şi Queen a fost un motiv suficient de bun atunci, ca şi jocurile pe PC sau revistele de benzi desenate franţuzeşti. Cum spunea Seinfeld într-un episod, e vârsta la care oricine îţi poate fi prieten, dar pentru nimeni nu s-a prea verificat. Prietenul în cauză, mult mai dezgheţat decât mine, mi-a adus într-o zi caseta menţionată mai sus. Deja se prezenta fan Queen. Avea această singură casetă, dar era fan Queen declarat. Cine a prins vârsta ştie că o astfel de încadrare putea să schimbe multe în cadrul social. Eventual câştigai prieteni. Şi mai probabil inamici. Muzica era atunci factor decisiv în grupuleţul din clasă, ca şi când abilitatea de a da bine cu pumnul. 

Caseta arăta ciudat. Pe copertă era celebra poză din Bohemian Rhapsody, inspirată de un portret Greta Gargo, cu Freddie, Brian, Roger şi John (atunci nu aveam idee cum îi cheamă şi cine sunt) pe fundal negru, aproape înghiţiţi de beznă. Casetă bulgărească, avea şi ceva scris cu chirilice în partea de jos a interiorului, deşi s-ar putea ca memoria să-mi joace feste. 

Nu mi-a zis prea multe. Aveam un SHARP, un casetofon superb, metalic, argintiu, greu, rămas de la taică-miu, o bijuterie la care nu îmi era permis să umblu. Fără supraveghere. Dar atunci eram doar noi doi. Am pus caseta, side A, şi nerespectând cu acea ingenuitate a pirateriei vechi ordinea originală a pieselor, începea chiar cu Bohemian Rhapsody. După primele secunde a fost un şoc. Nu suna câtuşi de puţin ca ceea ce mai ascultasem până atunci, în limitele fireşti ale vârstei. Prima parte, cu mama, just killed a man, a fost suficientă. Vocea, atmosfera, pianul.  Mijlocul, cu înşiruirea de Galileo - Figaro mi-a dilatat pupilele la extrem. Operă. Nici acum nu sunt un pasionat. Era o altă lume. Ca un băştinaş din jungla amazoniană ce găsise un misionar să-i cânte Ave Maria. Nimic din ce ascultasem până atunci nu era comparabil. Nu înţelegeam. Dar doream mai mult. 

    Am derulat, ascultat, reascultat. Nu ştiam ce se poate spune într-o asemenea situaţie. Am mai simţit ceva similar când am văzut prima oară Călăuza, peste vreo 10 ani. După câteva zile a venit din nou şi mi-am făcut o copie. Nu ştiam nimic despre trupă, neştiinţă care a durat multă vreme, dar eram vrăjit de acel life has just begun. Şi nu numai.



Toate celelalte albume Queen - şi îşi cumpăra cam unul la două săptămâni - le-am ascultat împreună, de regulă seara, după şcoală. Unele le-am copiat de la el, altele au fost cumpărate. Unele mi-au plăcut de prima oară (A Kind of Magic, The Miracle, Jazz, A Night at the Opera), pe altele le-am înţeles mai greu (Queen I şi II, Innuendo). Am văzut tot datorită lui Wembley 1986, Magic Years (pe trei casete video originale, cât vor fi fost ele, şi care era piesa de rezistenţă a colecţiei sale), Greatest Flix 1 şi 2 (eu preferam 2, el 1). Am ascultat împreună Live Killers şi X-Mass 75, primele concerte după cel de pe Wembley, Queen înainte de The Game şi mustaţa lui Freddie. Şi înainte de Body Language. Am ascultat ce am găsit solo, el prefera Mr Bad Guy, eu The Album, el asculta şi Back to the Light, eu nu prea îl apreciam. Amândoi iubeam Barcelona. El a avut şi tricouri cu Freddie, ceva postere, eu un singur poster şi un medalion, cred. Insigne. Obiecte sacre, te defineau ca personalitate. Scoteam versurile împreună, destul de aproximativ. Ceva ani mai târziu am ascultat împreună Made in Heaven, un album suprinzător de legat şi de bun. De data aceasta eu făcusem rost de el. 
Acum suntem relativi bătrâni, foarte însuraţi şi cu copii măricei. Sper să asculte şi ei Queen. Noi nu am renunţat. Eu m-am tuns, el mai are părul lung. Am trecut 20 de ani de când a murit Freddie. Ultima oară am văzut împreună Houston 77, am băut Pepsi şi am fumat Blackstone. Eu am strâns şi o generoasă colecţie de bootleg-uri video şi audio. Aşteptăm noul album, pe care nu am idee ce piese s-ar regăsi, în afara colaborărilor cu Michael Jackson. În esenţă nimic nu s-a schimbat de atunci. Încă mai am acea strângere de inimă când aud mama, just killed a man.

Foto - http://www.worldchanged.euhttp://www.buymeposters.comhttp://www.allposters.com

20 Nov 2011

W.O. Larsen - Signature Vintage Mixture

0 comments
Tutun : burley, black cavendish, virginia
Aspect tutun : ready rubbed
Aroma : fructe de pădure, un vag miros de vanilie 
Tărie : scăzută
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 100 grame

Cu recenzii entuziaste pe Tobacco Reviews şi surprinzător de bine cotat pe blogurile multor pipari cu experienţă, W.O. Larsen Signature Vintage Mixture era nu cu mult timp în urmă unul dintre puţinele tabacuri ”de lux” disponibile pe piaţa românească. Într-o vreme de pionierat, când găseai în principal plicuri de Stanwell sau Amphora, alături de mixturi sub-mediocre gen Exclusiv, cele trei sortimente de W.O. Larsen - Signature, 1864, Old Fashioned - găzduite în superbe cutii metalice de 100 de grame, păreau tutunuri de lux, exclusiviste şi destinate doar privilegiaţilor cu experienţă. Cum în acele vremuri fumam în principal aromatice, îmi promiteam mereu ca data viitoare să iau o cutie de Larsen, eventual cea albastră, de o formă specială, pe care scria Signature Vintage Mixture cu elegante caractere ronde, dedesubtul portretului unui elegant domn danez. Aveam să fumez cele trei sortimente mult mai târziu, când deja exista Peterson (şi nu numai) în tutungeriile româneşti, şi mă nărăvisem la virginii şi latakii. E adevărat, păstrând o slăbiciune pentru aromatice. Nu am fost prea entuziasmat, iar Signature... 

Amestec de trei tutunuri - burley, black cavendish, virginia - Signature Vintage Mixture este prezentat entuziast ca un amestec danez tipic, aromatizat cu vanilie, căpşuni, caramel. Un aromatic foarte interesant, cel puţin teoretic. Cutia este una dintre cele mai frumoase cutii de tutun văzute vreodată, iar înăuntru tabacul ready rubbed este un superb amestec de auriu, cafeniu şi negru, potrivit de umed. Mirosul... Aici este marea problemă. Mirosul din cutie este de fructe de pădure, foarte puternic, având în fundal o vagă notă vanilată. Mai intens decât orice alt aromatic întâlnit până acum. Se aprinde relativ uşor, iar acum (pentru mine) a venit şi marea dezamăgire. 

Signature Vintage Mixture nu are doar miros, ci şi un puternic gust de fructe de pădure - acrişor, aspru spre final, mascând orice urmă de tutun - care se păstrează pe toată durata fumatei. Posibil să conţină tutunuri de calitate, la fel de bine poate avea resturi din clasa de jos. Casing-ul este atât de tare încât nu simţi decât gustul de zmeură puţin arsă, nimic mai mult, iar caramelul sau vanilia îşi fac o subtilă apariţie doar în primele minute. Senzaţia a fost că fumezi bomboane, şi nu un tabac danez. Mulţi alţi fumători au fost entuziasmaţi tocmai de acest gust constant, pentru mine a fost cel puţin neplăcut. Arde bine până la final, scrumul este fin, cenuşiu-deschis. Aroma în cameră este de cofetărie, dar grea şi artificială. Foarte uşor în vitamina N, genul de tabac bun în societate, dar de fiecare dată gustul m-a forţat să îl fumez cu pauze dese. 

Un amestec intens chimizat, din categoria aromaticelor extreme, Signature de la W.O. Larsen a fost una dintre marile mele dezamăgiri când vine vorba de tutunuri de pipă. Mă aşteptasem la mult mai mult, dar este un sortiment pe care îl voi evita cu siguranţă pe viitor. 1864 şi Old Fashioned sunt Larsen-uri mai potrivite pentru mine când simt nevoia unui aromatic. Măcar acestea, dincolo de aromele adăugate, au şi note de tabac. 

18 Nov 2011

Richard Bachman - Rage

2 comments
    Şansele să vedem vreodată o versiune românească a primului roman de Richard Bachman? Nu prea bune. Autorul este mort și îngropat de ceva vreme, deși sunt speranțe să mai găsim vreun manuscris uitat într-o cutie, așa cum s-a întâmplat cu Blaze (o carte suprinzător de bună), iar Stephen King a decis de ceva vreme să nu mai permită reeditarea, după ce câțiva liceeni s-au inspirat din carte (teoretic) și au mers la școală cu manuale, pachețel și câte o armă de foc. Sau mai multe. Deși e ca și când l-ai blama pe Salinger pentru asasinarea lui John Lennon, Rage deține acum titlul onorific de cea mai rară carte Bachman/King. La prețurile la care ajunge un exemplar din prima ediţie pe Ebay, spre exemplu, sunt la fel de îngrozitoare ca Pennywise. Păcat. 

    Din fericire cartea se mai găsește în format electronic, mai mult sau mai puțin ”oficial”, uneori în colecţiile ce reunesc primele patru romane Bachman. Pentru că Rage, apărută în 1977 (în același an cu Shining) este o carte surprinzător de bună, chiar dacă diferită de universul considerat clasic pentru Stephen King. Aș încadra-o în spațiul ”clasicist” al unor nuvele ca The Body sau Shawshank Redemption. Nimic supranatural, fără vreun nou monstru, fără vreo putere extraordinară ca în Carrie, Firestarter sau Culoarul morţii. Charlie nici măcar nu poate trece dincolo, ca în Rose Madder sau în Povestea lui Lisey. Şi totuşi au fost momente când am simţit o teamă cât se poate de king-iană. Aşa că pot spune de acum că o recomand. 

Charles Everett Decker, cunoscut mai mult ca Charlie, este pentru colegii săi de liceu un ratat tipic. Un paria. Un nimeni, invizibil, ignorat. Spre deosebire de Carrie sau, şi mai bine, de Arnie Cunningham, Charlie nu este o victimă a celorlalţi, nu este unul dintre adolescenţii palizi şi eventual desfiguraţi de acnee, eventual purtând şi ochelari cu rame groase, care se preling tremurând pe lângă ziduri, în speranţa că măcar astăzi va supravieţui cu o urmă de mândrie şi fără vânătăi. Bachman/King a avut inspiraţia de a nu-l transforma într-un stereotip, mai mult, un stereotip care să aibă o justificare pentru ceea ce face. Cumva, poate inconştient, ceilalţi văd în Charlie ceva care îi ţine la distanţă, chiar înainte de primul incident. Lăsat să treacă printre ei în fiecare zi de parcă nici nu este acolo. Nu există cu adevărat. Senzaţia de ireal, una dintre principalele trăsături ale schizofreniei, este tot mai puternică, Charlie ieşind din absenţa lui generală doar atunci când este chinuit de puternicele şi desele dureri de stomac - chiar, câţi dintre ucigaşii în serie ori marii tirani vor fi avut probleme digestive - sau când, iraţional pentru ceilalţi, îşi pierde controlul şi ajunge la accese de furie incontrolabilă. Aşa cum se întâmplase cu puţin timp în urmă, când aproape şi-a omorât un profesor cu o solidă cheie franceză. Având de ales între exmatriculare şi eventual un voiaj permanent într-un ospiciu, sau a se conforma regulilor ”celorlalţi” - terapie, discuţii, medicamentaţie - Charlie realizează că este momentul să acţioneze. Să facă ceea ce, inconştient, îşi dorise de multă vreme. Ca eroul lui Camus din ”Străinul” (chiar dacă pare o comparaţie forţată, sunt destule elemente comune) un declanşator aparent anodin, o simplă discuţie pedagogică, îl convinge pe Charlie să îşi ia pistolul din dulapul de la şcoală, să îl încarce şi să intre în clasa unde colegii săi desluşeau tainele matematicii sub îndrumarea domnişoarei Underwood. Aici nu e o plajă cotropită de soare. E un liceu banal, provincial, şi în stilul consacrat de King, poate si tributar lui Lovecraft, imaginar. 

Peste mai puţin de 15 minute Charlie Everett Decker, unul dintre elevii cu probleme de comportament şi note nu foarte mari, un element-problemă, a ucis deja doi dintre profesori, îşi ţine colegii ostatici în sala de clasă, iar afară televiziunile, poliţia şi hienele de la ziarele locale se năpustesc asupra unui subiect superb. Ceea ce credeam că se va transforma într-o poveste de suspans obişnuită - luare de ostatici, negocieri cu poliţia, eventual uciderea celui mai popular băiat din clasă şi a majoretei care a refuzat ”a date” cu Charlie - este însă cu totul altceva. Într-o variantă neaşteptată de sindrom Stockholm, după momentul iniţial de panică şi derută, clasa se transformă - cu o singură excepţie - într-un veritabil fan-club Charlie. Dacă iniţial l-au privit cu ochii larg deschişi pe colegul cu un pistol semi-automat, cei din clasă încep să realizeze că acesta este Charlie Decker, anonimul cu care poate n-au schimbat până în ultimul an de şcoală mai mult decât banalităţi. După minutele de tatonare, cu poliţia care încearcă în repetate rânduri să îl convingă pe Charlie să renunţe, şi chiar încearcă să îl ucidă, Charlie începe să discute, începe cu o putere de convingere de care nu se credea capabil să îi câştige pe ceilalţi de partea sa. Preţ de aproape patru ore, jucând în convorbirile cu ”autoritatea” rolul psihopatului periculos, ameninţând că îşi va ucide colegii la cea mai mică greşeală a celor de afară, Charlie joacă un rol care îi place. Şi care, primit iniţial cu teamă, este spre final aproape demascat de hohotele de râs cu greu ţinute în frâu. Iar clasa plină cu ostatici e un cabinet de psihoterapie neconvenţional, unde colegii lui Charlie ajung să-şi povestească cele mai ascunse şi stânjenitoare/dureroase secrete. Pentru prima oară, avându-l la catedră pe un potenţial psihopat, deja vinovat pentru două omucideri, colegii încep cu adevărat să vorbească unii cu alţii. Ceea ce generaţii de pedagogi nu ar fi reuşit a realizat accidental Charlie Decker. Şi cum rămâne un singur coleg care nu vrea să vorbească, atunci s-ar putea să se confrunte nu cu furia lui Charlie, ci cu furia celorlalţi, care îi fuseseră prieteni. 

Cea mai mare parte a cărţii este tocmai ”runda” de dezvăluiri şi discuţii, excelent gradată şi pusă în pagină, până la un final care, deşi copiind un clişeu cinematografic vechi de decenii, funcţionează. Bachman/King a avut mereu un fin simţ al dialogului, al tensiunii verbale, al oralităţii livreşti, şi asta se simte. Dincolo de tema principală, a nebuniei ucigaşe, întrebarea pe care o pune King în Rage este: când anume ajungem cu adevărat să vorbim cu ceilalţi? Ce trebuie să se întâmple ca să trecem de barierele fireşti? Şi dacă Charlie Decker a depăşit limitele convenite, ajungând până la crimă, de ce colegii săi au ajuns să vadă totul ca pe o eliberare de norme şi temeri? 

Fascinant este că Bachman/King l-a construit pe Charlie, în esenţa sa un psihopat care a pierdut de multă vreme controlul asupra furiei sale, într-un personaj pe care chiar dacă nu ajungi a-l simpatiza, oricum nu îl deteşti. Mai mult, s-ar putea, în funcţie de traumele şi experienţele neplăcute din liceu (şi cred ca aceste cazuri sunt majoritare) să te identifici măcar parţial cu alegerea lui Charlie şi să te întrebi dacă nu ai fi făcut la fel, având o armă. Ceea ce, din păcate pentru Stephen King, s-a şi întâmplat. Charlie este pierdut, este singur, nu îşi găseşte locul printre ceilalţi, fără ca ei să îi fi făcut direct vreun rău. Undeva, în adâncurile lui Charlie, este ceva care s-a trezit deodată dintr-un vis foarte lung. Cu adevărat terifiant este că Charlie poate fi oricare dintre colegii cu care ai făcut liceul, în eventualitatea fericită în care nu ai putea fi tu. Demenţa sa, atingând apogeul, este posibilă, este reală, se poate întâmpla oricui. Cel mai liniştit dintre colegii tăi ar fi putut să cedeze la fel de repede. Cel mai bun prieten putea să te ia ostatic într-o zi, mai ales dacă nu ai luat în serios semnele prevestitoare. Aici nu este vorba de Christine, de Pennywise, Charlie e un fel de Annie Wilkes în anii de liceu. Şi tocmai această explorare minuţioasă a coborârii în întuneric, fără vreo explicaţie complicată, chiar fără justificare, este miza cărţii. Oricine poate să înnebunească, până şi tu, cel care citeşti această carte.  

Ce ar fi făcut Holden Caulfield dacă avea în birou un Colt 45?  

1 Nov 2011

Mă adun lent şi nesigur

14 comments
Ultimele trei spre patru luni au trecut de parcă n-ar fi fost. Nu m-am văzut cu nimeni, n-am făcut mai nimic, am trăit huhurez şi pe pilot automat. Nici de fumat n-am mai prea fumat. Nici de citit. Nimic. Toate au fost ca o zi lungă şi identică sieşi. Aceasta nu este o apologie încurcată. Deloc. 

Când lucrezi, fie şi un timp scurt, direct cu oamenii, mai ales când totul în construcţia ta se împotriveşte contactului zilnic şi serviabil, cât mai politicos, amabil până la şerbie, ceva ajunge să cedeze. Cred că cel puţin o parte dintre criminalii în serie vor fi lucrat, măcar o vară, ca vânzători pe undeva, într-un 7-11. Deja concetăţenii tăi îţi apar diformi, urâţi, cumpliţi, scârboşi, lovecraftieni. Răspunzi cât poţi de amabil şi elegant, cu maxim de detalii, minim de erori, şi nu te poţi stăpâni să le priveşti ceafa când le arăţi marfa. Ei evaluează şi tu încerci să vezi dacă au urme de branhii lângă urechi, convins că bunicii lor se vor fi târât mârâind din Siret sau altă apă curgătoare, ori direct din Marea Neagră. Prima generaţie terestră. Contactul permanent cu ceilalţi te macină mai repede decât o tumoră. Te termină. Şi pe undeva ajungi să crezi că organismul, parşiv şi în etate, a pus la cale o insurecţie ca să te scape de belea. Un fel de reacţie psihosomatică suspect de eficace.   

Îmi promisesem baremi aici să pun o postare la două zile, cel mai rar, am reuşit nici măcar una pe săptămână, şi în tot acest timp lung motoraşul a măcinat în gol. Bine măcar că nu-mi doresc performanţă în blogging. Acum, în mare măsură împotriva voinţei mele şi a celorlalţi, se pare că voi fi nevoit să intru vremelnic in repaus. Cum zice la Ecleziast, e o vreme pentru toate. Acuma a venit vremea de întors spatele lumii dezlănţuite. Şi de citit Stephen King sau Richard Bachman, după cum sper să narez şi aici în curând.

Uneori ajungi aproape mistic şi te gândeşti la ghinion. La nenorocul cioranian. Dacă proiectele tale imediate ar fi fost trei maşinuţe chinezeşti, din cele de valoare înainte de 1989, atunci una s-a stricat, a doua s-a pierdut, iar pe cea de a treia ţi-a furat un concitadin măsliniu. Îmi propun să mă adun cât mai repede, să vedem ce spune şi Doctorul Aumădoare. Şi pe lângă asta ne-am apucat şi de renovat casa, pe ultima sută de metri. Înainte de Bălană. Aşa că alea două camere în care-mi făceam veacul sunt acum un morman de cărţi, haine, cutii, diverse, printre care încerc să mă strecor ca Indiana Jones. O să arate frumos, dar tare mă enervează haosul. Straniu pentru mine, dar am nevoie de vieţuirea într-o ordine totalitară, inventar aranjat la riglă, ca să mă simt în largul meu. Ce să zic, sunt o fiinţă complexă şi cu probleme. 

Ca în celebrul şi vechiul banc rural, cu băieţelul de ţăran, musai inteligent şi spiritual, care stă la geamul din băşică de porc şi îi zice mamei "bre, nu-i e bine vacii noastre". Mama, la fel de clişeistic umblând prin oale, întreabă din cuhnia/living/odaie de zi cu zi "de ce?". Adică de unde ţi-ai dat tu seama, cum ai ajuns la concluzia aceasta, de când ai tu o pregătire în domeniu? Cum îţi certifici tu opinia? Şi băieţelul, musai (cum spuneam) spiritual şi ghiduş, zice "vine tata de la câmp cu pielea ei pe ciomag". Cam aşa. De data asta eu sunt vaca. 

Share This