La Multi Ani

Va multumesc tuturor celor care ati trecut pe aici, macar o data. Va multumesc celor care ati trecut mai des si care ati gasit si ceva de spus. Va multumesc celor ce reveniti din nou si din nou. Celor care au avut ceva de criticat si celor care au avut ceva de laudat. Celor care mi-au impartasit bucuriile lor sau nereusitele.

A fost un an cu bunele si relele sale, cu cateva mici succese si destule dezamagiri. Sper ca noul an sa fie mai bun pentru noi toti. Sa ne citim cu bine.

La Multi Ani tuturor

de la Bubu, Butucu, Cinabra si Cinabru

Examen (2003)

Regie : Titus Muntean
Distributie : Marius Stanescu, Gheorghe Dinica, Gheorghe Visu, Valentin Uritescu, Alexandru Bindea

Surprinzator de bun acest Examen marca Titus Muntean. Nu sunt un cinefil care vede tot ce apare, se intampla adesea sa ratez pelicule reusite, dar as putea spune ca e unul dintre cele mai bune filme vazute in ultimul timp, si n-ar fi o dovada de triumfalism mioritic. Este realmente un film bun, o poveste surprinzator de bine spusa. Nu stiu cat succes a avut la lansare, nu stiu prea multe nici despre regizorul Titus Muntean, dar dupa Examen cred ca vreau sa aflu mai multe. Mult mai multe. Un Gheorghe Dinica in rolul procurorului, un Gheorghe Visu inconfundabil si la fel de carismatic, multi alti mari actori distribuiti in roluri mai mici, dar importante. Examen este un thriller ce reuseste sa te tina in tensiune, dupa reteta americana, adaptata insa unui subiect romanesc : nevinovatul in fata sistemului

Povestea pe scurt : in Bucurestiul anilor ’70, pe fundalul aparentei deschideri a socialismului, un tanar taximetrist, un pic prea hippy si un pic prea neconform cu idealurile oranduirii de partid si de stat, este acuzat ca a violat o tanara provinciala, a ucis-o, transat-o si apoi a a imprastiat fragmentele prin centrul orasului. Crima ce pusese in stare de alerta Militia si Securitatea, pana la Cabinetele 1 si 2, avea nevoie de o rezolvare rapida si de un vinovat. Iar Cristi Sandulescu, interpretat de un Marius Stanescu in plina forma, taximetristul nostru, este perfect pentru asta. O cunoscuse pe tanara cu un an in urma, nu era un model socialist, avea o moralitate dubioasa. Cand adevaratul asasin este arestat cativa ani mai tarziu, Sandulescu este eliberat fara explicatii, dupa ce pierduse totul : parinti, familie, prieteni, slujba, libertate. Incearca sa afle ce s-a intamplat, sa i se ofere o explicatie, o scuza, o justificare, intelegand in final ca adevarul trebuie obtinut doar cu fortarea sistemului. Sistem care functioneaza aparent pentru toti, echitabil si corect, dar in fapt este un sistem putred si in faliment.

Confruntarea dintre Sandulescu si sistemul comunist de ancheta este partea fabuloasa a filmului. Este clar din start ca taximetristul nostru nu este un personaj dostoievskian, marcat de framantari sufletesti, angoase si intrebari. Este un pierde-vara ca multi altii, vrea doar o bere buna, ceva bani (cat mai multi), o gagica si libertatea de a se face ca munceste. Nu are nici macar o tenta disidenta, poate cu exceptia pletelor si hainelor. Cum le spune prietenilor, ar fi tampit sa plece in alta parte, pentru “libertatea”, pentru ca acolo ar trebui sa munceasca. In timp ce in Romania comunista cei ca el se descurca intr-un fel sau altul. Noi ne facem ca muncim… O existenta idilica, tipica pentru acei ani, numai ca totul se termina brusc. Arestat, este anchetat in stil dur, amestec intre loviturile date de expertii Militiei si presiunea psihologica. Personajele, interpretate de actori incredibili, sunt un amestec de distopie si realitate a epocii. Ca exemplu, Dinica in rolul procurorului este un infiorator amestec de ticalosie rece si dorinta de a avea un caz rezolvat, dar nu si adevaruri. Nu exista tactica militian bun/militian rau, nu exista solutii pentru a scapa, nu exista mila. Se lucreaza in forta, cu amenintari, presiuni, batai. Declaratiile date trebuie sa corespunda perfect variantei oficiale, si este fascinanta scena in care un Sandulescu infrant incepe sa declare ce trebuie. Infrant, pentru ca deja sotia a acceptat sa depuna marturie impotriva sa (de teama ca altfel isi va pierde copiii), parintii s-au sinucis (nu au suportat presiunile si spaima ca vor fi acuzati de complicitate), prietenii il evita. Accepta sa semneze orice, doar sa se termine totul. Numai ca nu merge chiar asa. Trebuie sa spuna adevarul, nu ? Adevarul lor. Victima avea o bluza deschisa la culoare. Alba. Privire plina de repros din partea anchetatorului. Galbena ? Ei, vezi ca ti-ai amintit. Si pe saboti avea niste fructe, nu ? Ce fructe avea pe saboti ? Mere ? Pere ? Capsuni ? De fiecare data negare abia perceptibila. Caise/visine/cirese/zmeura/piersici …. Intr-un final nimereste. Ei, vezi ca iti aduci aminte. Cam asa se face ancheta. Iar cand este nevoie si de probe fizice – sange si par – acestea sunt luate de la cadavru si “plantate” in apartamentul parintilor lui Sandulescu. Procesul este o formalitate, dar inchisoarea devine un refugiu. Fascinant cum lumea libera este mult mai ostila si mai amenintatoare decat sistemul carceral, mai ales pentru un nevinovat.

Eliberat fara prea multe explicatii, asista din public la procesul adevaratului asasin, dupa care incearca sa afle raspunsul la o intrebare simpla : de ce el ? Ajunge chiar sa il prinda pe procurorul care instrumentase cazul, il duce intr-un garaj din afara orasului si il forteaza sa ii spuna adevarul. Adevar dureros : era nevoie de un faptas intr-o saptamana. Si cum numarul lui de telefon aparea in agenda fetei, iar disparitia sa nu ar fi starnit mari emotii, s-a fabricat un dosar, s-a fortat o marturisire si cazul a fost rezolvat. Cel putin atunci. Sandulescu ar fi putut sa se razbune. Sa ucida. Sa isi mutileze tortionarii. Sa isi ia revansa. Nu o face. Pierduse totul, si totusi ceva il retine. Ramane neclar ce. Un rest de umanitate? Mila ? Teama de a nu deveni ca Ei ? Teama de Ei si de consecintele unui asemenea gest ? Greu de spus. Dar povestea este spusa foarte bine. Foarte real.

De ce Examen ? Dintr-un motiv foarte simplu : povestea taximetristului-victima va fi subiectul unor studenti la regie, din anii post-decembristi. Asa incepe de altfel filmul. Auzind mai mult povesti despre Sandulescu, cei doi il cauta si il conving sa isi spuna povestea in fata camerei, pentru un proiect ce se anunta interesant. Ceea ce ar fi trebuit sa devina un interesant studiu de istorie orala se transforma intr-o confesiune dureroasa pentru Sandulescu, de neacceptat pentru cei doi tineri, fragila comunicare rupandu-se definitiv in final. Prapastia dintre generatii este prea mare, iar ruptura nu poate fi reparata in nici un fel. Sandulescu, un ratat bolnav, cu o drama personala care nu mai intereseaza pe nimeni, o victima a unui regim comunist disparut, este doar un anonim pierdut intr-un apartament mizer al unui bloc ceausist. A pierdut totul, si nu intereseaza pe nimeni povestea unui invins. Chiar, pe cine mai intereseaza o poveste de pe vremea comunismului, este dureroasa intrebare de final. Pe nimeni…

H. P. Lovecraft la Editura Vremea

La finalul lui 2007, Editura Vremea publica in colectia Rosu si negru un titlu mult prea indelung asteptat : H.P. Lovecraft – Monstrul din prag. Cine cunoaste editia veche, din 1993, aparut la Editura “Vremea MC” (dar in colectia Super Horror) stie la ce se poate astepta de la acest volum. Cine nu, ar fi o idee sa il descopere. Traducerea – excelenta din cat am putut vedea – este semnata de Silvia Colfescu.

Sincer, ma asteptam sa apara la Leda/Grupul Editorial Corint, unde au fost publicate “Demoni si miracole” si “Dagon si alte povestiri macabre”.

Merry Christmas Baby

Premiul “Ion Creanga” pentru Sorin Stoica

Academia Romana a decernat astazi premiile in domeniul filologiei si literaturii. Premiul “Ion Creanga” a fost decernat prozatorilor Sorin Stoica – pentru “O limba comuna” – si Florina Ilis – pentru “Cruciada copiilor”. Numai ca in cazul lui Sorin Stoica, meritatul premiu este decernat post-mortem. Sorin Stoica a murit la inceputul anului trecut, la doar 27 de ani. Suferea de cativa ani de cancer. Imi place sa cred ca acest premiu, daca i-ar fi fost decernat in timpul vietii sale, l-ar fi bucurat. Sau i-ar fi inspirat o noua povestire.

Ca multi altii, l-am descoperit pe acest povestas tardiv, dupa moartea sa. Intr-o comanda facuta Polirom-ului, in loc de “Jurnal” (Palahniuk) a aparut “Jurnal” (Sorin Stoica). Greseala lor ? Azi chiar ma indoiesc de asta. Ciudat ca nu mi-a trecut prin cap sa returnez cartea, m-am apucat in aceeasi seara de ea – desi erau destule alte carti la rand. L-am terminat spre dimineata, ramanand cu un zdrobitor sentiment de invidie. Sorin Stoica era un scriitor din rara categorie : “Mi-as vinde 10 ani din viata ca sa scriu ca tipul asta!”. Foarte rari, cumplit de buni, imposibil de imitat fara a cadea in penibil. Ar fi facut foarte multe si mai tarziu, daca avea macar un dram de noroc.

Asa ca premiul decernat astazi poate fi privit ca o reparatie tarzie, ca un gest normal, ca o victorie. Dincolo de toate acestea este o parere de rau. Ca nu l-am cunoscut pe Sorin Stoica, ori ca nu va mai termina proiectele pe care le incepuse, sau ca am pierdut cu totii un mare prozator.

Colind

Orbitor.Aripa dreapta – Cartea anului 2007

Cu regretabila intarziere, scriu si eu ca volumul 3 din Orbitor, Aripa dreapta, a fost desemnat Cartea anului 2007, de catre un juriu alcatuit din Nicolae Manolescu, Ioana Parvulescu, Adriana Bittel, Marina Constantinescu, Gabriel Dimisianu si Alex Stefanescu. Sincer, desi ceilalti concurenti era valorosi, era un rezultat previzibil si meritat de Mircea Cartarescu. Acelasi scriitor modest si timid, care anunta ca are in plan alte cinci noi proiecte. Nu stiu daca vor avea aceeasi amplitudine. Stiu ca in sfarsit a aparut si editia definitiva, un superb si elegant tom. Care imi face cu ochiul.

Sursa : HotNews.ro

Andrew Crumey – Pfitz

Deloc rau acest scriitor scotian, autorul lui Pfitz, roman (sau mai curand nuvela ?) ce m-a surprins placut. Dar nu neaparat ca replica tarzie data lui Diderot. Publicata in original in 1995, Pfitz este o poveste ce imbina elementele picaresti cu romanul politist si atmosfera distopica. Este un 1984 in cheie comica, fara tragismul sumbru si lipsa de speranta din Orwell, avand ceva din perfectiunea visata a coloniei penitenciare kafkiene. Exista reguli, exista standarde, totul se petrece – macar vizibil – asa cum trebuie, si asta este bine. Povestea, cu accente sensibile si trimiteri la Calvino si Eco in faza sa medievista, este relativ originala : candva, cu doua secole in urma (mai mult sau mai putin), un print puternic si bogat capata o noua pasiune – construirea oraselor imaginare. Paralela cu scrierea omonima a lui Calvino este valabila pana la un punct.

La Crumey, orasul imaginar este oglinda perfectiunii pana cand devine perfectiunea insasi. Istoria creata ajunge sa inlocuiasca istoria reala, dar nu prin opresiune si violenta, ci firesc, construirea unei alte realitati, de aceasta data pur fictiva, ajungand sa devina singura preocupare a locuitorilor. Dupa mai multe proiecte mai mult sau mai putin reusite, inspirate de tot atatea bucurii si experiente si cauzatoare de tot atatea nostalgii, printul ajunge, in amurgul vietii sale, sa lucreze la planul orasului imaginar perfect. Acest proiect final va antrena toate resursele cetatenilor, toata munca, toate talentele, toate existentele, construind utopia finala, un oras enciclopedic, perfect, care sa cuprinda totul. Esential la Crumey este ca aceste orase nu vor fi construite niciodata. Tot ce conteaza este ca planurile pentru ele sa fie desavarsite. Birocratia, proiectul, harta detaliata pana la absurd au inlocuit realitatea, pentru materializarea planului nu mai exista bani, specialisti, energie. Si dupa mai multe tentative esuate, nimeni nu se mai gandeasca sa inceapa construirea acestui oras perfect, dar toti muncesc pentru realizarea pe hartie a unei uriase utopii.

Un oras imaginar nu inseamna insa doar strazi, cartiere, monumente, case, berarii, ateliere, trasate pana in cel mai mic detaliu pe colile imense de calc. Inseamna si locuitori. Fiecare trebuie sa aiba biografia sa, scrisa in arhivele orasului, o meserie, o moarte, prieteni, eventual o familie, dusmani. Fiecare obiect are povestea sa, fiecare eveniment, fiecare detaliu, chiar si un ac de cusut trebuie sa fie prezent intr-un loc din arhiva, trebuie mentionat. In locul paradisului borgesian, o astfel de biblioteca devine un prezent incremenit in timp, intr-un singur moment definit, pentru ca proiectul sa poata fi terminat. Nu se rescrie insa trecutul, ci se scrie o perioada clara, cuprinsa intre … si … dupa care orasul perfect, enciclopedic, cel care cuprinde nu doar in efigie totul, va fi gata.

Iar in acest urias mecanism al fictiunii, personajul cartii este nu atat Pfitz, un straniu si obscur personaj abia schitat pe o harta a orasului, ci un anume Shenk, cartograf anonim, ce se indragosteste fulgerator de Estrella, frumoasa de la alt departament. Pentru a o cuceri, singura lui sansa este de a-i da mai multe informatii despre acest recent descoperi Pfitz. Si cum nu se stie nimic despre acesta, Shenk se regaseste ca scriitor – ce poate face dorinta posesiunii – si incepe sa scrie istoria acestui personaj, ducandu-i iubitei cate un capitol, pentru a-i atrage atentia. Si aceasta incercare de a cuceri il atrage intr-o conspiratie ciudata, nascuta in mijlocul acestui urias angrenaj birocratic, o rotita care a sarit in locas si se invarte in alt ritm, un amestec de personaje care scriu povestea, personaje din poveste si personaje prinse intre cele doua spatii.

Cartea, destul de scurta de altfel, se desfasoara pe doua planuri narative distincte, ce se vor impleti, clasic, abia la final : cel real, in care cartograful incearca sa o cucereasca pe Estrelle si apoi sa afle misterul si povestea lui Pfitz, cea scrisa de Shenk. Sau nu. Dupa cum se va vedea la sfarsit. Interesant final, poate prea literaturizat pentru gustul meu, dar interesant. O recomand. Se citeste repede si bine.

Concert Iron Maiden la Bucuresti

Aflu de pe site-ul oficial ca Iron Maiden, de data asta in formula completa, va concerta pe 4 august 2008 la Bucuresti, pe Stadionul Cotroceni, in cadrul turneului " Somewhere Back in Time". Biletele se gasesc deja la Diverta sau pe www.myticket.ro.
Cinci categorii : de 50, 75, 130, 180, 240 Ron.

Din varii motive, am ratat concertul din 1995, si ani de zile m-am consolat cu "Da, domne, dar nu era si Bruce". Acuma e si Bruce, cica playlist-ul va fi bazat in principal pe anii '80 (happy, happy, joy, joy), asa ca trebuie sa merg. A, se pare ca scena va fi cea din Powerslave Tour (cea "egipteana).

Lista Premiilor Pulitzer pentru Fictiune 1919 - 2007

Aici veti gasi lista Premiilor Pulitzer pentru Fictiune, din 1919 si pana in 2007. Fiecare carte este prezentata pe scurt : cateva imagini si o scurte descriere. Spre rusinea mea, multe dintre titluri imi sunt complet necunoscute, cu exceptii precum Edith Wharton, Pearl S. Buck, John Steinbeck, William Faulkner si alti cativa. In rest, mister.

Lista completa a Premiilor Pulitzer pentru Fictiune

Mansion Books - editii princeps americane

Ma bucura sa gasesc site-uri mai putin cunoscute, dar faine, iar Mansion Books - http://www.mansionbooks.com/ - este unul dintre acestea. Site-ul este un ghid online de editii princeps americane ale unor titluri importante din secolul trecut (din pacate, inclusiv Harry Potter). Cartile sunt prezentate simplu in imagini : coperta I si IV, pagina de garda, eventual cateva poze cu gravuri sau desene, alte pagini interesante. Imaginile sunt insotite de o scurta descriere a cartii si editiei : cand a aparut, cat costa, ce premii a castigat titlul respectiv. Nu foarte mult, dar suficient pentru a-ti starni curiozitatea.

Cartile sunt impartite in site pe cateva categorii - Classics, Science, Politics, History, Sports, Crime - si se poate face si cautare avansata, dar se poate cauta si pe Ebaycom si AbeBooks.com cate un exemplar. Preturile sunt foarte mari, cel putin pentru mine, de ordinul miilor de dolari. Dar daca esti pasionat….

Cum spuneam, sunt editiile americane princeps ale unor titluri precum (dau exemple doar din Classics) : Toba de tinichea, On the Road, De veghe in lanul de secara, Marele Gatsby, Oameni si soareci, 1984, Lolita si destule altele. Desi inca sunt putine, e un inceput. La restul categoriilor nu prea m-am bagat, doar la History am remarcat cate ceva tentant.

In esenta, un site interesant pentru pasionati, chit ca prea putini ne vom apuca sa dam mii de dolari pe o editie princeps. Macar ca istorie editoriala, si tot e interesant. Recomandat.

757 Books & Magazines

Targ de carte de arhitectura, arta si design

Organizatori : KLUDIstudio si Prior Books
Perioada : 14 - 15 decembrie 2007
Unde : KLUDIstudio, Bd Libertatii, Nr 10, Bucuresti
Telefon : 031 418 71 01

Popcorn (1988)

Doar Slayer cred ca isi mai aduce aminte de aceasta bijuterie, scoasa in 1988 de Lacral si ajunsa azi la stadiul de abandonware. Imi vine greu sa cred ca mai exista vreo discheta originala cu Popcorn si inca ma minunez cat se putea inghesui in cateva sute de k. Dau cateva exemple : Prince of Persia, Loom, Leisure Suit Larry 1, Sokoban, F19, Faceoff, Barbarian, Alley Cat, Ski or Die, J-Bird, Lode Runner, Paratrooper, Space Invaders, Formula 1 Grand Prix. Toate jucate pe un PC XT, cu monitor CGA, tastatura solida si un imens hard de 20 de mega. Singurul sunet venea de pe PC speaker. Floppy de 5.25, 360 k. Costase destul, dar in limitele lui functiona perfect. Nu s-a blocat vreodata, nu a inghetat, nu a mers mai greu. Spre deosebire de cele de astazi. Cat putea, mergea perfect. La Slayer aveam sa vad prima data monitor VGA, sunet pe o placa Soundblaster (cred) si jocuri precum Space Quest 4 (fascinant) sau un Wing Commander (care o fi fost). Dar asta este o alta poveste. Mie oricum nu imi mergeau.

Asa cum se intampla pe atunci, cand luai un calculator – la mana a doua, de la firma vreunui prieten – venea si cu jocuri, programe, eternul MS-DOS, toate inghesuite cat se putea. Printre jocurile primite – cu trei exceptii cele de mai sus – se numara si Popcorn, descoperit dupa cateva saptamani. Unul dintre cele mai bune jocuri de atunci. Pur si simplu genial. Si foarte greu. Nu puteai salva – din cate imi aduca aminte – ori nu am putut afla eu cum. Jucai cate vieti aveai, dupa care o luai de la capat. Principiul de joc era simplu : clona de Arkanoid. Miscai o paleta in josul ecranului, jucand oarecum tenis contra unui perete din caramizi colorate (ma rog, nu prea multe culori, vorbim de CGA aici). Cand le loveai, se spargeau si iti dadeau puncte. Si bipaiau. Sau iti dadeau puncte si lasau sa cada un bonus, o litera – A, C, V, F, I, L si altele – fiecare reprezentand un bonus. Nu dura mult pana le invatai si alergai dupa ele, incercand cu disperare sa le prinzi. C-ul facea bila sa se lipeasca de paleta, V (cel mai dorit) iti dadea inca o viata, L iti dadea lasere, S iti incetinea bila, in timp ce M iti oprea inamicii, ca in PacMan. Inamici, pentru ca in afara de ziduri de caramizi aveai tot felul de acvarii, baloane, monstruleti, care coborau spre tine si care trebuiau pocniti cu bila.

Stiu ca pare simplist si chiar ridicol acum, dar in definitiv nici Tetris, Arkanoid sau PacMan nu aveau super grafica, super poveste, incapeau pe o discheta si te tineau ore bune acolo. La Popcorn, pe care il jucam adesea pe ture cu Slayer, am reusit sa ajung cel mai departe la nivelul 26. In cateva ore. Bonusuri, bile, vieti, caramizi, decoruri schimbate de la un nivel la altul, sunete destul de enervante pe PC speaker. Ajungeai sa le visezi si noaptea, sa iti misti degetele pe stanga, dreapta, space, fara tastatura in fata. Ajungeai sa vezi totul in cele patru culori CGA. Popcorn este un joc “addictive”, chiar daca unele niveluri s-ar putea sa para monotone si enervate, pentru ca mai ramane o singura caramida, imposibil de lovit pentru ca e intr-un colt. Un clasic. Dar prea vechi sa placa celor prea tineri. E bun pentru batranei nostalgici. Ca mine. Insa mai imi aduc aminte cat de mandru eram cand faceam un nou high score.

Pozele le-am luat de pe www.abandonia.com, unde am gasit si o scurta prezentare si ce insemna fiecare litera bonus. Dupa atatia ani, greu de crezut ca mai tineam minte.

Sebastian Barry – Calea cea lunga

“16 years old when I went to war,
To fight for a land fit for heroes,
God on my side,and a gun in my hand,
Counting my days down to zero”

“1916”, una dintre cele mai bune piese Motorhead, s-ar potrivi perfect pentru a descrie “Calea cea lunga”, romanul lui Sebastian Barry, aparut in colectia Literatura de la Cotidianul (numarul 51). Din start trebuie spus ca nu este o capodopera, este o carte medie, pe alocuri prea lent ritmata, dar si cu cateva momente ce merita gustate. Nu e rea, dar nici nu schimba viata cuiva. Este oarecum o replica post-moderna data capodoperei lui Remarque, “Nimic nou pe frontul de vest”, o carte care a facut istorie la vremea sa. Nu am putut niciodata sa ii inteleg pe cei care prezinta razboiul – mai ales razboaiele moderne – intr-un amestec stilistic de entuziasm si misticism. Mi se par imbecili. Si cu siguranta ca si sunt, ori cel putin mincinosi. Tocmai de aceea Barry mi-a atras atentia. Este sincer.

Povestea este asemanatoare cu cea din “Nimic nou pe frontul de vest”. Numai ca Willie Dunne, eroul principal, fiul unui politist din Dublin, nu este sedus neaparat de propaganda oficiala. Pleaca in armata deoarece era prea scund pentru a fi primit in politie, incercand astfel sa isi impresioneze tatal. Nu are iluzii, nu crede in justetea razboiului, si la fel ca multi alti irlandezi nu intelege de ce lupta in armata regelui Marii Britanii. Revoltele din Dublin, felul in care va fi primit la rarele intoarceri – inclusiv de tatal sau – il fac sa nu mai priceapa cine este si de ce lupta.

Barry nu reuseste sa atinga acelasi nivel artistic precum Remarque, de care il apropie destule elemente, dar razboiul prin prisma sa mi se pare prezentat mult mai realist, mult mai sincer, fara nimic frumos si bun. Macar la Remarque mai aveai speranta ca vei scapa, camaraderia te ajuta sa rezisti, credinta si gandul la cei de acasa ramaneau repere morale. Aici, in “Calea cea lunga”, nu exista sperante. Prietenia intre soldati, gandul la cei de acasa, speranta ca vrei supravietui urmatorului atac, toate sunt strivite de apasarea spectrului razboiului. Razboiul, vazut din transee, este lipsit de sens, eroism si onoare. Mor sute de oameni pentru a ocupa un sat pierdut pe vreo harta, fara vreo importanta strategica. Fiecare batalie este haotica : mii de gloante, bombe, gaze de lupta, oameni zdrobiti, mutilati, ucisi, spulberati de explozii, rachete de semnalizare, lupte cumplite corp la corp. Nimic nu are sens, acesta este esentialul, iar astfel razboiul devine expresia ultima a hazardului si ridicolului. Si a civilizatiei secolului XX, pana la urma. Care se simte cel mai bine in descrierea primului atac german cu gaze toxice : un sarpe galben de ceata, care cuprinde totul si ucide orice are viata, fara scrupule, fara ezitari, fara sentimente. Dimensiunea apocaliptica a scenei – poate cea mai buna din roman – iti ramane in minte mai ales vizual. Remarcabil.

La intoarcerea acasa, respins chiar de irlandezii sai, Dunne se va simti atat de strain, atat de desprins de lumea amintirilor sale, incat prefera sa revina pe front. Unde, la scurt timp, va muri, dupa ce reusise sa supravietuiasca unor atacuri cumplite. Este finalul unei istorii personale, dar si un arhetip al epocii : tanarul care merge sa lupte, fara sa stie pentru ce, si moare, fara sa fi aflat de ce.

Calea cea lunga nu este cea mai buna carte venita de pe taramurile Irlandei. Dar are momentele sale, si farmecul sau. Clar nu este cel mai slab numar din colectie, ci unul mediu. Cititi-o. Sau nu.

Say It’s Not True – noul single Queen

Nu sunt unul dintre cei incantati de colaborarea Paul Rodgers – Queen. Poate este un vocal extraordinar, de prima clasa, genial, dar nu se potriveste cu ceea ce a fost aceasta trupa. Pentru mine, Queen a murit in 1991. Iar dupa ce si John Deacon a renuntat, oricat de mult ar insemna Brian si Roger, nu mai este acelasi lucru. Oricat s-ar incerca.

Cu toate acestea, am fost curios de noul single al trupei, Say It’s Not True, lansat gratuit online, pe 1 decembrie 2007, ziua internationala de lupta impotriva SIDA. Un gest frumos, potrivit pentru Queen, iar modalitatea de promovare este o premiera. Piesa, compozitie tipica pentru Roger Taylor, era mai veche, fiind cantata in concerte in ultimii ani, dar in versiunea de studio… este altceva. Si trebuie sa recunosc, pentru prima data Paul Rodgers mi-a placut. Nu in exces.

Cei trei – Paul, Brian, Roger – reusesc o piesa surprinzatoare, destul de departe de ce insemna Queen, dar totusi o balada sensibila si reusita. Bine mixata, cu voci la inaltime, in armonie, Say It’s Not True mi-a placut. Nu atat de mult incat sa o ascult de mai multe ori, dar suficient pentru a astepta viitorul album de studio. Care ar trebui sa apara anul viitor.

Say It’s Not True poate fi descarcata aici.

Amin Maalouf – Periplul lui Baldassare

O foarte placuta surpriza acest scriitor francez, de origine libaneza. Inainte de toate, un minunat povestitor – beneficiind si de excelenta traducere semnata Ileana Cantuniari – care a reusit sa faca din Levant si prin extensie din Orientul ce ii fascina pe europeni un taram magic, dar in egala masura real si tangibil. Nu mai este Orientul celor 1001 de nopti, desi acolo gasim inceputurile, ci un Orient tot mai deschis spre Occident, un Orient unde negutatorii ajung la averi fabuloase, unde stapanitorii vremurilor sunt asemeni zeilor, unde dragostea si onoarea trebuie sa existe impreuna, unde zaharicalele, dulceturile si rarele delicatese se gasesc pe mese si in inimile oamenilor. Levantul, spatiul magic, taramul imaginar pe care fericitii de atunci l-au cunoscut, o, Levant, Levant ferice, minunat descris de Amin Maalouf.

Povestea nu este deloc banala : in preajma anului 1666, cand cei mai multi se asteapta ca lumea sa se termine, iar Fiara sa apara, un negustor pe nume Baldassare Embriacco, genovez ca sange, afla ca exista undeva o carte, “Al o sutalea nume”, ce ar cuprinde in paginile sale numele secret si de nerostit al lui Dumnezeu/Allah/Iehova. Ajunge sa il stii si sa il rostesti, si totul ti se indeplineste, Demiurgul te apara, iar orice pericol, orice umbra a raului, se indeparteaza. Dar acest nume, exista oare ? Iar cartea este doar un fals, o compilatie un volum adevarat ? Ar putea ea salva omenirea, cuprinsa de tremurul asteptarii impletit cu oroarea, sau este doar un basm ?

Baldassare, el insusi negustor de antichitati si mai ales de carti rare, calatorit prin Levant, cunoscut de negustori si colectionari, aude zvonurile, profetiile, vede noi si noi Mesia care apar si se sting, verdicte nebunesti si presimtiri. De mult credinta sa nu mai e la fel de puternica, inca mai crede mai mult din obisnuinta, iar daca Apocalipsa va veni, ce rost ar avea sa i te opui ? Numai ca in chip ciudat bogatul negustor primeste cartea “Al o sutalea nume”, ca rasplata pentru o vanzare reusita. Fara a chibzui prea mult, o vinde mai departe, pentru o suma fabuloasa, dar in scurt timp va porni in cautarea ei, hotarat sa o rascumpere indiferent de pret. De unde la inceput privea amuzat prevestirile, acum incepe sa le creada si sa se teama de el, agatandu-se de iluzoria carte ca de ultima speranta.

Calatoria, care il va purta dintr-un loc in altul, este o picaresca initiere : cartea ii va scapa mereu printre degete, va cunoaste dragostea si tradarea, daruirea si ireperabila pierdere, orase stranii sau dimpotriva familiare, neamuri cu vechi istorii si femei seducatoare, alti negutatori si profeti, fascinantul Levant cu tainele, coruptia si forta sa.

Este remarcabilul stilul lui Maalouf. Poate ca nu este exact cel folosit in scrierile vremii, dar este stilul pe care il folosim cand ne imaginam cu aratau acele scrieri. Daca Levantul este “din imaginariu”, si scriitura auctorelui este de aici. Citindu-l, Maalouf m-a facut sa ma gandesc la Umberto Eco, dar un Eco mai alert, mult mai putin doct, insa interesant si placut. O carte recomandata pentru cei care vor sa citeasca un basm mai nou.

Un nou blog de fotografie : Laviniars

Un blog de arta fotografica – Arta Laviniei – pe care il asteptasem de ceva timp si care are inca din start cateva imagini superbe. Cu siguranta ca nu va fi si ultimul, pentru ca o cunosc pe autoare si stiu de ce e in stare cand are un aparat foto. Mai ales unul de calitate.

Am lucrat alaturi de Lavinia ceva timp, si cam eram la curent cu ce mai fotografia. Dupa cum se vede si pe blog, are talent si stie sa dea viata unei imagini, asa cum mai vazusem mai mult prin reviste. Personal, nu ma bucur de talent nici in acest domeniu. Din pacate. Ea, da.

Uitasem ce e mai important. Adresa : http://laviniars.blogspot.com/

Sper sa le placa si altora, chiar daca in acest moment sunt cam putine imagini (aluzie fina). Succes, Laviniars.

Doris Lessing in Biblioteca Polirom

Dupa ce majoritatea cititorilor romani nu a prea stiut de unde sa o ia pe proaspata castigatoare a Premiului Nobel pentru Literatura, Doris Lessing, iata ca Editura Polirom lanseaza primul volum din seria de autor dedicata. Potrivit site-ului editurii, pana la sfarsitul anului vom gasi in librarii prima carte, “O coborare in infern”. Prima editie a aparut la noi in 1986 – ceea ce sunt convins ca putini stiau – si se pare ca este cel putin interesanta.

Vor urma, in 2008, alte patru titluri. Trei sunt traduceri in premiera - The Golden Notebook, The Cleft si The Fifth Child – a patra este Povestiri africane, aparuta prima data la noi in 1989. Se pare ca si pe atunci eram destul de la zi cu aparitiile din afara. Ramane de asteptat si de vazut. Lectura placuta.

Darkthrone - Too Old Too Cold

Audiobook-uri in editie limitata la Humanitas

Cu ocazia sarbatorilor, editura Humanitas a pus pe piata o colectie de noi audiobook-uri, patru box-seturi pana acum (fiecare cu 3 pana la 10 cd-uri), purtand semnaturile a patru dintre cei mai importanti autori din portofoliul Humanitas : Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici si Neagu Djuvara. Prezentate ca “mesajele autorilor pentru sarbatori”, iata cu siguranta un cadou inedit si interesant, intr-o prezentare de lux, la preturi nu foarte mai pentru fanii audiobook-urilor Humanitas. Ar mai fi de spus ca pachetul Neagu Djuvara contine integral cartea “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri”, volum care a facut ceva valva la vremea sa.

Pentru cei care sunt tentati, cele patru seturi se pot cumpara de aici.

Cinabru nu e un fan al audiobook-urilor. Dar acestea par deosebite. Si sunt cadouri inspirate.

Sfintii inchisorilor – Virgil Maxim

Dupa o mult prea lunga pauza, serialul “Sfintii inchisorilor” continua pe HotNews.ro cu un nou episod, cel dedicat lui Virgil Maxim, una dintre cele mai importante personalitati ale Miscarii Legionare postbelice si un exemplu dureros de credinta crestina, demnitate si onoare. Membru al Fratiilor de Cruce, este arestat dupa “rebeliunea legionara” si condamnat la 25 de ani de munca silnica, pentru activitatea politica. Pana in 1964, cand este eliberat, va cunoaste o mare parte din Gulagul romanesc, pastrandu-si insa credinta in Hristos si convingerile legionare. Trece prin majoritatea inchisorilor epocii, reusind sa supravietuiasca si chiar sa ii intareasca pe altii. Eliberat, va cunoaste aceleasi presiuni ca majoritatea detinutilor politici.

In perioada post-decembrista, se implica in reorganizarea Miscarii Legionare, fiind una dintre personalitatile acesteia (din grupul simist). In afara poemelor crestine compuse in mare parte in inchisoare, publica si cartea Imn pentru crucea purtata, una dintre cele mai frumoase si folositoare titluri scrise de un supravietuitor al infernului comunist, recomandata in special tinerilor.

Moare pe 19 martie 1997.

Virgil Maxim - Nuntasul cerului

Irvine Welsh – Trainspotting

Iata un roman care a devenit cunoscut in intreaga lume datorita ecranizarii, in treacat fie spus socanta, plina de forta si chiar de oroare, genul de film care te face sa iti pui niste “mici” si “banale” intrebari, care nu te lasa indiferent, care te oripileaza. Greu de crezut ca Trainspotting este cartea de debut pentru Irvine Welsh, ci cred ca si fara film ar fi devenit suficient de cunoscuta pentru a-l impune. Welsh socheaza de la bun inceput printr-un stil surprinzator de matur, dar in egala masura proaspat, un stil care nu evita obscenitatile, argoul, Am inceput sa o citesc cu o anumita retinere, temandu-ma ca ma va dezamagi, spre deosebire de film (am mai facut o data cel putin greseala asta, cu Fight Club a lui Chuck Palahniuk). Surpriza a fost imensa, in sens bun. Este o carte surprinzator de dura si de sigura narativ, hiper-realista, scriitura care te loveste in plin cu un limbaj frust si sincer, de cartier in stil britanic, fara tendinte manieriste sau edulcorari. Nu stiu daca Welsh a contribuit si la scenariul filmului – vreau, nu vreau, astfel de paralele se impun in acest caz – dar cu siguranta ar fi putut sa o faca, pentru ca sunt pasaje in care se simte mana regizorului : pasaje alerte, de o vulgaritate pe alocuri insuportabila, in care foloseste ipoteticul pix ca pe o camera mobila. Se simte ca Welsh a trait aceasta carte, a suferit pentru ea, a regizat-o si a imaginat-o in cele mai mici detalii, pentru a surprinde apoi imaginile cruciale. Nu exista judecati de valoare in Trainspotting, autorul nu isi judeca eroii, nu ofera alternative si solutii, exista doar dava, doar speed, doar HIV si relatiile de o seara, doar halba de bere proiectata in capul cuiva, bataile de baruri, concertele si moartea cate unuia, afacerile si procesele. Cum spune la un moment dat unul dintre personaje, poti sa iti alegi o viata, o familie, o slujba, poti sa alegi o masina, o casa, un hobby, poti sa alegi tot ceea ce conteaza. Sau poti sa alegi dava. Pentru care nu exista justificari si explicatii, nu exista valori. Doar senzatia celui mai bun orgasm din viata ta, multiplicata de 100 de ori. De fiecare data. Spre deosebire de prieteni, heroina este de fiecare data acolo cand ai nevoie.

Povestea : un grup de consumatori de droguri – in principal dava (heroina) – din leith, Edinburgh, este urmarit in flash-uri narative, alcatuind atat o poveste principala, un fir narativ nu foarte usor de urmarit, cat si un mozaic de personaje, intamplari, drame si momente de un umor ce penduleaza intre scabros si scatofil. Oarecum iubesc, sunt oarecum prieteni, se lasa – prilej pentru perioade interminabile de durere, halucinatii si suferinta – si se iau iarasi, fac mic trafic, isi imprumuta unul altuia sculele si apoi tremura in fata spectrului HIV, fac sex – singurul destul de real in comparatie cu heroina – si merg apoi la o bauta cu prietenii. Welsh ii urmeaza in flash-uri scurte, intense si socante, alegand exact acele momente in care apare omul din spatele pasiunii pentru dava. Stilul sau, marcat de un umor atroce, este perfect pentru o asemenea lume intunecata si grotesca. Sunt prieteni, au fiecare dramele si succesele lor, dar unitatea grupului se va destrama in final cand eroul principal decide sa incerce din nou sa renunte la heroina si la orasul in care a cunoscut-o, chiar daca asta inseamna sa isi tradeze prietenii si chiar prin extensie sa le termine vietile. Rent Boy, Sick Boy, Spud, Franco, Davie, Tommy, Dianne, toate aceste nume apar mereu, recurent, intr-un carnaval al delirurilor provocate de dava. Nu exista valori morale, nu exista frumos si bine, nu exista idealuri inalte si altruiste. Aruncati la periferia societatii moderne si cuminti, inchisi intr-un spatiu carceral in parte auto-impus, cu regulile, termenii, parolele si personajele sale, eroii din Trainspotting nu pot iesi de aici decat renuntand la dava sau murind. Nu avem jumatati de masura, dava te ia si te duce, este iubita totala, sufocanta si acaparatoare. In loc de a se feri dezgustat si oripilat de spectacolul acestei globale Curti a Miracolelor, avem scriitorul martor, scriitorul care reda ceea ce vede cu maxima acuratete. Si forta.

Cartea are imensa calitate de a fi o poveste bine spusa si ampla, ceea ce este destul de rar in zilele noastre. Pasiunea pentru obscen, pentru socarea cititorului pana la dezgust si scarba, imaginatia lui Welsh in contruirea unor scene ingrozitoare, par desprinse chiar dintr-un trip cu dava. Un singur exemplu. Cum ar fi daca ai cunoaste o fata, de care te indragostesti ? Nu stii ca este seropozitiva pana si tu afli ca esti. De la ea. Ea, care a fost violata si infectata mai demult. Asa ca afli cine a facut-o. El e pe moarte, intr-o rezerva mizera. SIDA. Stii ca indirect ti-a distrus viata. Stii ca te-a ucis. Ai putea sa o faci la randul tau. Afli si ca are un copil, cel mai pretios lucru din viata sa de gunoi. Il iubeste mai mult decat orice pe lume, pustiul are doar vreo opt anisori, ar face orice pentru el daca SIDA nu l-ar ucide. Te imprietenesti cu mama copilului si nu peste mult timp ii aduci muribundului poze cu voi trei distrandu-va de minune. Nu intelege, se zbate, incearca sa ii apere desi mai cantareste 40 de kg si are rani deschise pe tot corpul. Inauntru, organele mai au putin pana se fac terci. Ii arati apoi ultima poza. Copilul lui, alb la fata ca hartia, legat de un scaun, parand ca doarme, cu gauri sangerande in tot corpul si o balta vesel sangerie in jur, latindu-se treptat. Ii spui ce i-ai facut pustiului, cu detalii, apoi il sufoci. Moare cumplit, stiind ca si copilul sau, unicul sau copil, a suferit ingrozitor inainte de a muri. Nu se stinge pur si simplu, se stinge urland cat mai poate. Este razbunarea perfecta, moartea nu i-a mai fost o eliberare, ci un chin. Si totusi, aici vine twist-ul lui Welsh, nu esti deloc o persoana ingrozitoare, un criminal, pentru ca …

Este doar un exemplu, dar Trainspotting este plin de astfel de scene, bine scrise si bine gandite, uneori aparent absurde, alteori aparent socante in mod gratuit, dar fiecare bine gandita in economia intregului, un intreg fals dizamornic, in final fiecare bine legat. Este un infern post-modern, in fata caruia medievistii cu bestiarii cumplite se retrag rusinati, pentru ca nimeni nu ar fi putut imagina atunci infernul numit dava-world. Nu exista nimic mai acaparator si mai ingrozitor decat heroina, este mesajul lui Welsh, transmis prin viata anti-eroilor sai. In locul damnatilor dantesti, avem drogati care sufera. Intrebarea este : unde apare diferenta ?

Inca ceva despre Trainspotting ? Cel mai eficient argument anti-drog. In loc de milioane cheltuite pe programe de prevenire si tratament, fiecare sa primeasca un exemplar din Trainspotting. Eventual doar filmul, pentru “vizuali”. Iar cine se mai atinge de droguri dupa asta, un glont in cap. Este un ratat inutil.

Ar mai fi de notat faptul ca exista si o continuare, in curs de aparitie tot la Polirom, intitulata simplu : Porno.

Orbitor – editie definitiva

Editura Humanitas a lansat in sfarsit editia definitiva a Orbitorului, cele trei volume fiind contopite intr-un singur tom de 1480 de pagini, exact asa cum isi imagina mai demult Mircea Cartarescu. Un volum, elegant, masiv, la un pret convenabil – 149 Ron. Cea mai buna creatie din literatura romana postdecembrista – si una dintre cele mai bune din toata firava noastra istorie a scriiturii – in sfarsit arata cum trebuie. Un cadou interesant pentru sarbatori.

Cartea poate fi cumparata aici.