29 Sept 2009

Caut un soft pentru biblioteca

19 comments

Am nevoie de un soft pentru catalogarea cartilor din biblioteca. Pana acum am folosit ca mai toata lumea Excelul, am un catalog aproape la zi (minus ultimele eliminari/epurari din colectie) si in paralel testez Book Collectorz. Care ar fi destul de bun pentru ce am nevoie, dar nu cel mai bun. Am testat zeci de alte softuri, dar fie aratau groaznic, fie nu aveau ce imi trebuie, fie erau versiuni de testare care nu m-au convins. Singurul care chiar mi-a placut a fost BookCat, dar inca nu m-am decis daca sa il cumpar sau nu.

Asa ca am nevoie de o sugestie. Un soft pentru catalogarea cartilor din biblioteca, sa permita cautari rapide, sa pot pune coperta, datele cartii, eventual o scurta prezentare, sa le pot ordona alfabetic (dupa autori, titlu, editura, etc) si dupa domenii. Vreau unul care sa arate bine, cat mai profesional, sa fie cat mai customizabil fara eforturi supraomenesti si sa fie usor de invatat. Chiar sunt gata sa il cumpar, nu doar sa-l iau de pe torente. Preferabil sa fie pentru Windows, desi daca gasesc programul perfect pentru Linux incerc sa-l pun si pe ala. Doar sa nu fie necesar mai mult decat yes/click ok/yes/next.

Astept sugestii. Si multumesc.

27 Sept 2009

Mac Baren : Navy Flake

0 comments
Tutun : burley, virginia, cavendish
Aspect tutun : flakes
Aroma : burley
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie 100 grame

Mostra primita la una din intalnirile Clubului.

Imi doream de ceva vreme sa incerc Mac Baren Navy Flake. Preferatele mele raman virginiile, pe care le fumez zilnic (eventual o virginie cu un strop de perique), alternand cand si cand o latakie zdravana sau, ceva mai des, un oriental. Doar ca de ceva vreme doream sa incerc si un burley, o schimbare binevenita in program, iar Navy Flake era prezentat peste tot ca un burley bun. Plus ca era flake.

Am primit trei flakes (multumesc generosului donator, din pacate nu i-am retinut numele) si le-am lasat pentru un weekend linistit, ajungand sa le fumez in doua. Uscate destul de bine, asa cum imi place tutunul, si-au pierdut destul de mult din casingul initial de rom si zahar, mirosul s-a nuantat si aroma de tutun a devenit mai pregnanta. Flakeurile arata foarte bine, destul de mari, cu aspect de marmura tobacciana, amestec de tonuri de galben, cafeniu si castaniu, chiar foarte frumoase. Am ales unul, pliat si pus in noua mea pipa pentru flakes, se aprinde relativ usor si pana la final a ars bine, cu doar 2-3 reaprinderi, ceea ce mi s-a parut admirabil. Gustul este de burley, simplu, prea putin se simte altceva, dar si putin acrisor de la casing, nu excesiv insa. Ceva mai putin decat un aromatic usor, oricum. Fara schimbari neasteptate, tutun burley, un pic de nuca, nivel ridicat de nicotina, miros in camera placut chiar si pentru sotie. Nu e un tutun de toata ziua, totusi prea tare, doar de fumat ocazional. Scrumul este fin, cenusiu, am reusit sa nu imi raman bucatele de tutun nears, ceea ce pentru experienta mea cu flakeuri e o performanta. Nu a incins pipa – e adevarat ca l-am fumat incet si cu grija – si poate sa intepe suportabil daca este grabit.

Concluzie : un tutun foarte bun daca iti place burleyul, un flake bine lucrat, arde bine, aroma pe masura. Mi-a placut mai mult un alt flake cu burley, Solani Aged Burley Flake, primit de la Zudo, dar in lipsa Mac Baren Navy Flake poate fi o alegere. E o optiune interesanta, si incep sa privesc produsele Mac Baren altfel.

23 Sept 2009

Leapsa de pe Blog de carti

8 comments

Primit de pe Blog de carti urmatoarea leapsa :

…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (citatul este din Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6).

De lenes ce sunt nici macar nu am scos diacriticile.

Poate nimic nu ma ingrozeste mai tare decat viata vesnica. Sa mergi mai departe, ca iepurasul Duracell, sa alergi singur de tampit fara nici o tinta, sa vezi cum putinele lucruri si fiinte care au contat dispar. Sa duci la infinit maratonul asta grotesc numit existenta. Vorba lui Bartleby « prefer sa nu ».

Si cum nu am spus/scris vreodata ceva care ar merita sa ramana, spre disperarea generatiilor succesoare (si nici nu sunt sanse) prefer sa fiu eu cel care dispare. Sper ca definitiv, pentru mine o eventuala mantuire sau trecere in alt plan, oricare ar fi, e terifianta. Pur si simplu sa mor si gata, sa dispar. Asa sunt linistit stiind ca cenusa mea, nu foarte multa (am slabit teribil in ultimele luni) va sta frumos intr-un borcan de ceramica, de un kil, amestecata cu o portie generoasa din tutunul de pipa care va fi preferat in ultimul an de viata. Numai sa nu ma fumeze cineva...

22 Sept 2009

Mac Baren : Virginia No 1

0 comments

Tutun : Virginia
Aspect tutun : ready rubbed
Aroma : virginie, miere
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie 100 grame

L-am fumat prima data la una dintre intalnirile clubului, destul de umed, si rezultatul nu a fost deloc placut. Intepator, limba umflata si dureroasa, ardea prea fierbinte si inconstant. Desi imi plac virginiile, aceasta m-a dezamagit la prima fumata, si am fost convins ca e unul dintre produsele slabe marca Mac Baren. Lasat sa se usuce – imi plac tutunurile ceva mai uscate – Virginia No 1 se schimba foarte mult in bine.

De cand deschizi cutia impresia este favorabila : amestec ready rubbed de virginii, frumos taiate, in nuante de auriu si cafeniu. Mirosul, dincolo de tutun, e de miere putin zaharisita, destul de puternic si dulce, un casing care ar putea sa deranjeze. Mie mi-a placut. Umplu o pipa cu filtru de balsa, dupa ce mi-am uscat cateva grame bune, putin neincrezator tinand cont de arsurile primei experiente, si e o surpriza placuta. Gustul s-a nuantat si s-a temperat, e un tutun mediu ca tarie si cu gust simplu de virginii. Fara surprize, fara schimbari bruste de la jumatatea bolului, arde bine pana la capat si, fumat incet, nu reuseste sa incinga bolul. Dulceata casing-ului se suprapune peste gustul de virginie usoara, intr-un tempo egal, mentinut pana la capatul fumatei. Poate si filtrul a atenuat din intepaturi. Mirosul in camera este placut, dar se risipeste foarte repede.

Concluzie : un tutun bun daca iti plac virginiile cu ceva arome artificiale, dar nu unul remarcabil. Poate chiar putin plictisitor in timp. Si clar un tutun « crudel » daca nu este uscat ceva mai bine. Nu este cea mai buna virginie incercata pana acum, nu este un tutun memorabil, dar merita. Destul de potrivit si pentru intalnirile cu civili (termen imprumutat de la Molia :)) . Desi la aproape aceiasi bani alegi mai bine o cutie de Red Virginia de la McConnell.

20 Sept 2009

Lemmy Kilmister : White Line Fever

10 comments
We are Motorhead and we play rock ‘n’ roll !

Sunt oare singurul care are nevoie de subtitrari cand vede un interviu cu Lemmy Kilmister ? Nu cred. Il vad ca vorbeste, rade, se distreaza, are o mimica intensa, dar nu inteleg decat maxim un cuvant din 20. Cred ca fac parte din cei 95 la suta dintre ascultatorii de Motorhead in aceeasi situatie. Iubesc trupa asta, e una dintre trupele mele de suflet de multi ani (primul album pe care chiar l-am asteptat a fost Overnight Sensation, pentru I Don’t Believe a Word) si asta a fost candva in 1996. Concertul de la BestFest a fost o experienta religioasa, curata epifanie, clar pe locul 2 in topul meu, dupa Iron Maiden. Yup, sunt batran. Asa ca White Line Fever, autobiografia scrisa in colaborare cu Janiss Garza, era cea mai buna sansa sa descopar ce spune de fapt Lemmy.

Ian Fraser Kilmister s-a nascut la sfarsitul lui 1945 (da, omul de pe scena BestFest a trecut de 60 de ani), cu cateva saptamani prea devreme. Mic, rosu, fara sprancene si unghii. Restul vietii – sex, drugs, rock’n’roll, nimic mai mult. Parasit de tatal natural, probleme la scoala (pe care o abandoneaza repede), un tata vitreg distant, frati vitregi, o biografie tipica pentru rock’n’roll. Face rost de prima chitara mai mult pentru a impresiona fetele, pe care le descoperise de la 14 ani, la timp pentru nebunia anilor ’60, cand sexul era free, drogurile ieftine. Cu exceptia heroinei Lemmy va incerca tot, absolut tot, si in White Line Fever sunt capitole-enciclopedie despre droguri, substante de care nu ai cum sa auzi in alta parte daca nu esti dependent sau chimist. Si totusi omul este inca in picioare si astazi, canta si azi, desi nu m-as risca sa primesc sange de la Kilmister. Toxic, dupa cum recunoaste, mai ales dupa ce de cateva ori a fost la un pas de moarte.

Slujbe marunte, ani de hoinareala prin Albion, descopera primele discuri, are doi copii nelegitimi. Primul disc – un single Tommy Steele. Impresionat de Presley (desi avea B-sides mediocre), Hendrix, Beatles si binevoitor mai tarziu cu sutele de trupe ale vremii, majoritatea disparute. Prima trupa mare in care canta – Hawkwind (de care am auzit prima oara de la DeMaio), si cred ca e una dintre putinele surse pentru istoria unei trupe care a insemnat foarte mult atunci. Suna bine si astazi. Si care l-a zburat la timp pe Lemmy pentru ca el sa-si faca propria trupa si sa le fure o parte din echipament. Motorhead. Piesa omonima este o piesa Hawkind. Numele initial era Bastards, dar n-ar fi dat bine in topuri. :) A dat suficient de bine mai tarziu.

Sigur ca cea mai interesanta parte a volumului este istoria Motorhead. Ordonata cronologic, scrisa chiar de omul care inseamna pana la urma Motorhead, album cu album, turneu cu turneu, single cu single. Mizeria din interiorul industriei, concertele care se terminau adesea in delir, seducatoare groupies, patronii care nu sunt interesati de muzica, fanii care ajung sa dea copiilor numele de Lemmy sau Kilmister, Hell’s Angels, droguri, sex, lots of blowjobs (recordul fiind de trei intr-o dupa-amiaza), membri ai trupei care vin si pleaca, producatori care distrug o piesa ca Goin’ to Brazil, droguri exotice sau dimpotriva comune, cum a scris piese ca Ace of Spades, cum i-a cunoscut pe Ozzy, Metallica, Black Sabbath, Lita Ford, Twisted Sister, Bendix Peterson (pe atunci Mercyful Fate), Samantha Fox, Ramones si ceilalti, vechi prieteni care au murit din cauza heroinei, de ce Lemmy poarta la gat o Cruce de Fier si de ce colectioneaza « nazi memorabilia », speed si acid, Killed by Death, cele cateva come alcoolice, Sid Vicious care incerca disperat sa ia lectii de bass de la Lemmy, cum a compus 1916, si cum a rezistat o trupa decenii, pana la Hammered. Si mai departe.

Lemmy uraste industria muzicala (are multe cuvinte dragastoase mai ales pentru Sony), uraste politica, nu e prea binevoitor cu biserica si e intr-un nesfarsit meci de wrestling cu Dumnezeu, cu care are destule de impartit. Din colaborarile cu Ozzy a castigat mai mult decat din trei decenii de Motorhead, a avut cu Hawkwind concerte in care era atat de high incat nu stia in ce parte e publicul, si-a iubit femeile si muzica, crede ca a gasit-o la un moment dat pe « the one », pierzand-o la fel de repede. E o lunga confesiune despre muzica, dragoste si droguri, mai mult decat doar istoria unei trupe mari. Foarte mari. Ciudat ca trupa nu si-a schimbat stilul de baza in tot acest timp, recunosti imediat sound-ul Motorhead, si totusi nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc de vreun album. Si daca stai sa asculti cu atentie, in afara pieselor cunoscute, fiecare disc are cel putin cateva care suna al dracului de bine. In plus m-a convins sa reascult album cu album, cateva saptamani, si de fiecare data descopeream ceva nou.

O carte superba daca iti place Motorhead. Si daca nu iti place – asculta mai intai. Bine scrisa, amuzanta, sincera, directa ca un Ace of Spades la volum maxim, se citeste rapid si cu mare placere, stilul e colocvial si cu o cantitate potrivita de fuck. Chiar daca Lemmy recunoaste ca uraste Ace of Spades dupa atatia ani si ar renunta cu placere la ea. Au mai scos cateva albume, de atunci. Pericol de typecast. Clar una dintre cele mai bune carti « muzicale » citite vreodata (si s-au adunat cateva). Mi-a placut enorm. Recomandata.

Cred ca toti cei din generatia mea isi aduc aminte de Airheads. Film usurel, amuzant, comedie de weekend facuta de cineva care nu prea intelesese exact ce e ala metal. Dar il avea pe Lemmy. Avea in coloana sonora Born to Raise Hell. Avea replica geniala cu Lemmy is God, care a facut din Airheads aproape un cult-movie pentru noi si ne-a facut sa-l vedem de trei ori intr-o saptamana, intr-o sala mizera.

Am spus deja ca aparea si Lemmy, nu ?

PS : o recenzie reusita aici.

12 Sept 2009

Patru pipe noi

9 comments
Doua pipe Federico Rovera, una Stanwell (prima mea pipa Stanwell) si una Torino. Luate de pe Okazii, de la Marcel Dobos, in stare exceptionala (bine intretinute, cu turta curatata cu grija, mustiucuri imaculate, inclusiv cate un filtru cadou in fiecare). De cate ori am luat de la el nu au fost probleme. Cadou de la sotie, care s-a gandit sa imi faca o surpriza, pentru ca tot mai avem un pic si implinim cinci ani de la casatorie. Presupun ca pe undeva m-am dovedit macar un sot acceptabil.

Am fumat-o deja pe fiecare, excelente, nu doar frumoase. Nu am avut la niciuna probleme de condens, pereti incinsi, nimic. Si parca au dat cateva note de savoare unor tutunuri pe care credeam ca le cunosc. Cu siguranta cea mai buna achizitie tobacciana de anul asta.


1. Fe-Ro : prima Federico Rovera, mica si cu peretii grosi, fumeaza foarte bine, posibil sa ramana pentru virginii, inca nu i-am decis soarta. Sau pentru orientale. Decisions... La inceput s-a bucurat de o doza de Clan, din mostra de la Molia, si trebuie sa recunosc si aici ca nu e deloc un tutun rau.

2. Fe-Ro 2 : a doua, la fel de buna, parca ceva mai indesata si mai solida, ramane pentru latakii. S-a comportat ireprosabil cu un bol de Ashton Artisan’s Blend, l-a facut parca mai matasos, mai dens, mai gustos. Fara sa se incinga vreun pic, fara problemele intalnite la alte pipe. Clar, latakie va fi destinul ei.

3. Stanwell Royal Guard : La inceputuri ma tot gandeam sa imi iau un Stanwell, era una dintre putinele marci de care auzisem. La superlativ. Incercata ieri cu Robert McConnell Scottish Flake, destul de indesate (dar dupa ce le uscasem ceva). Excelent. Groasa, solida, desi poate putin cam grea pentru a o tine intre dinti, a fumat mai bine chiar decat imi ima
ginasem. Abia acum incep sa imi dau seama cat de mult poate schimba un tutun o pipa foarte buna. Sigur intra in Top 3 pipe preferate, chiar s-ar putea sa ocupe primul loc. Cand o sa mai iau o cutie de Red Virginia s-ar putea sa le fac cunostinta si poate chiar sa se lege o relatie de durata.

4. Torino 510 : cea de a patra a fost un soc. Este o pipa mare, si ca dimensiuni generale, si ca bol. Cea mai mare dintre pipele mele, mai mare si decat un Butz Choquin mai vechi. Nu stiu cate grame intra, dar clar peste limita mea pe o zi. Si culoarea visinie e surprinzator de frumoasa. Cam grea, dar de fumat – excelenta. Posibil sa o pastrez tot pentru flake-uri, nu de alta, dar sta flake-ul in picioare in ea ca un soldatel disciplinat.


Am ajuns la 17 pipe in colectie, si dupa ce vine si cea aflata in reparatii la maestrul Algu – 18. Pentru inceput cred ca e decent. Sper sa mai iau un poker, cand gasesc ceva convenabil ca pret, si visez la o spuma. Cand o fi. Acum, dupa ce am spulberat bugetul familiei, e cazul sa mai astept o viitoare comanda de tutun. Sa caut ceva mai deosebit, pentru sarbatori.

Pana si un pacatos consecvent ca mine are dreptul la un tutun mai bun, nu ?



3 Sept 2009

WASP in concert la Bucuresti

7 comments

via DeMaio

Bucuresti, Sala Agronomia, 16 noiembrie. Am mai fost acolo la concertul King Diamond, conditiile sunt decente si se aude suficient de bine. Si in plus stiu ca in secunda in care Blackie va fi pe scena nu va mai exista nimic din ce e in jur. Doar WASP. Si din ce am vazut in inregistrari, va fi unul din acele concerte pe care nu le poti povesti cu adevarat, doar trai.

Nu stiu cum va fi ultimul album, Babylon. Poate sa fie foarte bun sau foarte slab. Nici nu mai conteaza. Pentru mine WASP va ramane una dintre trupele de suflet. Una dintre trupele care au fost mereu alaturi de mine atunci cand am avut nevoie, trupa care a scos un album genial numit The Crimson Idol (si nu numai), trupa care mi-a dat de multe ori forta si tristetea necesare pentru a face inca un pas.

Iar Blackie Lawless... Blackie este Blackie. Este omul care ne-a oferit Sleeping In the Fire, Hold on to My Heart, Wild Child, Hallowed Ground, U, Forever Free, Keep Holding On, I Can’t. Si multe altele. Ne-a dat enorm de mult. Nu am gasit nici un album WASP care sa nu aiba macar o piesa aparte. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi o calatorie in labirintul plin de oglinzi sangerii din mintea sa. Adica vreau. Dar nu cred ca pot.

Mai multe detalii despre concert pe pagina organizatorilor.

1 Sept 2009

Dunhill : De Luxe Navy Rolls

4 comments
Mostra primita de la Mrg

Tutun : Virginia, Perique
Aspect tutun : medalioane
Aroma : virginie, parca putin picanta

Tarie : medie
WAF : ridicat
Prezentare : cutie 100 grame

Mi-a placut de cand am vazut cutia la Mrg. Aroma la deschidere era surprinzatoare, virginie dulce cu un strop de picant si ceva de prajitura, de copt. Promitatoare, ca si aspectul. Jocul de nuante cafenii spre negru, aici ghiceai virginia, aici intuiai perique, banuti de tutun lucrat manual (cum scriau producatorii) si potriviti ca marime. Era a doua oara cand vedeam tutun in forma de medalioane (dupa Three Nuns), frumos asezate intr-un cerc in cutie, dar de data asta, cunoscand deja alte sortimente de la Dunhill, am fost chiar curios sa il incerc.

Am fumat la acea intalnire a clubului primul banut De Luxe Navy Rolls, Mrg mi-a mai dat doua portii pentru acasa. Prima impresie : foarte buna, dar deja mai fumasem inainte alte sortimente si ma temeam ca nu am fost foarte obiectiv. Reluat in liniste, acasa. Doua medalioane de tutun, doua plinuri generoase de pipa si un review poate putin grabit, dar entuziast.

Le-am lasat sa se mai usuce un pic si am aprins pipa cu un medalion inauntru. O pipa mai mare, pe care o folosesc de regula pentru flake-uri. Nu am impaturit tutunul, doar l-am indoit putin cat sa incapa si am aprins. Arde relativ usor si am inceput sa pufai. La inceput nu a fost nimic iesit din comun, ca si la prima incercare, o virginie bine lucrata si potrivit de dulce, fara sa intepe, dar si fara a fi memorabila. De pe la jumatate se intensifica gustul de perique, si pana spre final devine poate putin prea puternic, prea picant (nu sunt tocmai un fan al perique-ului, cred ca nu am ajuns sa il inteleg). Destula nicotina pentru gustul meu, o fumata suficient de lunga (cu un singur medalion De Luxe Navy Rolls) si un tutun la care voi reveni si pe care il voi comanda destul de curand.

Concluzie : bun, foarte bun, si din cauza taieturii si formei parca se fumeaza putin diferit. Multumesc, Mrg, pentru experienta asta « tutunoasa », chiar mi-a placut.

Aici puteti citi un review foarte bun marca Mrg, iar aici gasiti mai multe pareri, pe forumul Pipa Club Bucuresti.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...