28 Dec 2008

Carti de sfarsit de an

7 comments

1. Gustave Flaubert - Bouvard si Pecuchet, Ed Art, 23 ron

2. Trei romane mistice ale Antichitatii - Iosif si Aseneth, Testamentul lui Iov, Testamentul lui Avraam - Editia a II-a revizuita, Ed Curtea Veche, 22 Ron

3. E.T.A. Hoffmann – Elixirele Diavolului, Ed Corint, 19.90

4. Experiente carcerale in Romania comunista. Volumul al II-lea, Ed Polirom, 36.95 Ron

5. Oscar Wilde - Toate povestirile, Ed Compania, 21 Ron

6. Milan Kundera – Cortina. Eseu in sapte parti, Ed Humanitas, 23 ron

7. Marta Petreu – Despre bolile filosofilor. Cioran, Ed Polirom, 19.90 Ron

8. Arsavir Acterian - Intelectualitatea interbelica intre traditionalism si ortodoxie, Ed Vremea, 18 Ron

9. Christopher Moore - Mielul: Evanghelia dupa Biff, tovarasul de joaca al lui Iisus, Ed Polirom, 39.50 Ron

10. Karel Capek - Fabrica de absolut, Ed Art, 27 Ron

27 Dec 2008

Cea mai pretioasa carte pe care o am

0 comments
Leapsa pornita de la Terorista si ajunsa la mine de la Adinab. Cea mai pretioasa carte pe care o am… A fost si greu, si usor sa aleg. Unele sunt speciale pentru ca mi-au placut enorm, altele pentru ca le-am gasit foarte greu, le-am primit de la cineva special sau ma leaga o amintire oarecare de acel titlu/autor. Unele m-au costat un rinichi, altele au ajuns la mine stupid de ieftin. Unele au venit de la prieteni, pentru altele am economisit ceva timp.

Dar cea mai pretioasa, conform tuturor criteriilor, castigatoare detasata, este Le Livre d’Art, o enciclopedie de arta in franceza, 10 volume in piele rosie, aparuta la Grolier. A fost cumparata prin anii ’70 (cred) de bunicul meu vitreg, desenator ca ocupatiune, si nu cred ca isi imagina vreodata ca o sa ajunga pe mana mea. Le-a pastrat in perfecta stare. Noroc de bunica-mea.

Habar n-am cat ar putea sa coste, sau cat a fost cu multi ani in urma, n-am avut curiozitatea sa caut. Ramane cel mai valoros cadou bibliofil primit pana acum. Doar ca cele 10 volume s-au strans in vreo patru, poate chiar cinci ani. De prin clasa a 10 pana hat departe, spre jumatatea facultatii. Pentru ca trebuiau sa ajunga de la Kiriat-Yam, Israel, la Bucuresti, via avion, si fiecare cantarea destul. Intr-un roman rusesc le-am cantari in puduri, asa fiecare volum are pe la un kilogram si ceva, aproape de doua. Si cum bunica-mea nu avea incredere in posta sau curier – si nici eu – singura solutie era sa aduca unu-doua volume de cate ori venea in Romania. Norocul meu ca pe atunci venea in fiecare an. Vorba vine, noroc. Numai io stiu cu ce frica stateam sa nu se piarda, sa nu se strice, sa nu le ia teroristii drept ostatice. Pe volume, nu pe bunica-mea. Pe care ne-ar fi returnat-o cu scuze. Sau ne-ar fi cerut despagubiri pentru stresul care ii astepta.

Numai Orbitorul l-am asteptat la fel. Cine a prins primul volum, la prima editie, stie la ce ma refer. Si stie cat de greu trece timpul cand vrei sa afli ce s-a mai intamplat.

Fiecare volum este dedicate unei teme/perioade : Originile artei occidentale, Arta italiana pana in secolul XIX, Arta in Flandra si Olanda, Arta in Germania si Spania pana in secolul XX, Arta in Franta in secolele XIV – XIX, Arta in Marea Britanie si America de Nord pana in secolul XX, Impresionisti si post-impresionisti, Arta moderna, Arta in China si Japonia, Interpretarea artei. In afara unei introduceri, volumul are o serie de scurte biografii ale marilor artisti ai vremii, cu ilustratii, un scurt istoric / prezentare teoretica a subiectului, urmate de o sectiune generoasa de lucrari definitorii, color sau alb negru. De la pictura la grafica, schite, sculptura, arhitectura. Calitatea este cel putin impresionanta, la nivel de Taschen, spre exemplu, dar pe hartie lucioasa, tare. O frumusete. Imi pare rau ca nu am si volume pentru anii ’80 – 2000, dar asta este.

Mai jos, cateva poze.

23 Dec 2008

Happy Festivus…for the rest of us

22 comments

Pentru toti cei care :

Nu vor sa Il cumpere anual pe pruncul Iisus la suta de grame, cu reducere pentru cei care se inghesuie in fata la biserica, precum suinele la monta

Stiu exact ce se sarbatoreste de Craciun si nu regasesc nimic din asta in jur

N-au spart pusculita pentru potolul de Craciun si foamea de dupa

Stiu cine a fost Bukowski

Ba l-au si citit

Si pe Kafka

Nu mai vor sa auda colinde din closet pana in metrou, la orice ora din zi si din noapte

Vor sa-l impuste pe Santa Claus si uneori le e un pic dor de Mos Gerila

Mai au credit, deci nu dau beeep

Au si alte carti in casa decat Biblia, cartea de telefon si Sven Hassel

Nu s-au imbracat in Mos Craciun pentru a baga Bucurestii cu anasana in Guiness Book

Nu dau mai departe aceleasi mesaje imbecile cu pruncul, fericirea si anul nou

Au incercat sa nu fie generosi doar de Craciun, eventual in fata camerei

Spun pas la petreceri trendy si stau cu cei cu adevarat dragi

Nu vor sa fie o parte din fericirea cretinoida a concetatenilor omniprezenti

Le e scarba de ce vad in jur cand incepe isteria menstrual-festiva

Nu-si fac poze in veceurile din mall. Oricare mall

Le place Ravel. Si Bach. Sau Barber. Si aia din gasca lor.

Si-ar dori ca lucrurile sa stea altfel

Nu dau minoritarilor minori de etnie incerta decat cel mult un “Mars d-aici”

Nu au rupt rafturile in Cora/Auchan/Carefour/economat sa ia un kil de carne mai mult decat vecinul

Simt ca pe Iisus astia L-ar da la orfelinat, daca s-ar mai naste din nou

Au fost, ar fi trebuit sa sau vor fi la Maiden, Metallica, Manowar, Motorhead, etc

Simt ca li se balangane daca vor avea sau nu cel mai mare brad din bloc. Si cel mai pokemonic

Nu vor vota vreodata cu Iliescu si urmasii


Pentru toti acestia : Festivus Fericit !

Un stalp de aluminiu cum va doriti, Feats of Strength din care sa iesiti invingatori si, mai ales, cat mai putine de reprosat celorlalti din familie. Sau macar fiti sinceri de Festivus. Si sa fie plina viata voastra de minuni de Festivus. Pentru ca de Craciun nu prea mai avem parte. Ni-l luara ei, muica.

PS : poate ca o sa-mi spui ca nu io am inventat Festivus, e o sarbatoare care nu exista si am ciordit-o din Seinfeld. Asa o fi, amice, dar din cate stiu nici tu nu ai inventat Craciunul.

22 Dec 2008

Carti de luni

0 comments
1. Jaroslav Hasek - Serata abstinentilor sau distractie americana, Ed Art, 29 Ron

2. Tara, Legiunea, Capitanul. ML in documente de istorie orala, Ed Humanitas, 42 Ron

3. Charles Bukowski - Cea mai frumoasa femeie din oras si alte povestiri, Ed Rao, 26.99 Ron

4. Umberto Eco - O teorie a semioticii, Ed Trei, 59 Ron

5. J.M.G. Le Clezio - Potopul, Ed Art, 27 Ron

6. Henri Prost - Destinul Romaniei (1918 - 1954), Ed Compania, 32 Ron

7. Flori Stanescu-Paul Goma. Dialog - Ed Vremea, 16 Ron

8. Zoltan Rostas/Sorin Stoica - Jurnal de camin, Ed Curtea Veche, 30 Ron

9. Jose Saramago, Toate numele - Ed Polirom, 34.95

10.Sorin Adam Matei, Boierii mintii - Ed Compania, 19.5 Ron

19 Dec 2008

Primul meu suport pentru pipe…si un butoias

12 comments
Cam venise vremea sa imi fac si eu un cadou de Craciun. Ma rog, de Festivus, mai curand. Pai tot sa dau, sa dau, sa dau. Sa mai si iau. O jucarie doar pentru mine. Primul meu suport pentru pipe plus un butoias pentru tutun. Imi doream de foarte mult timp asa ceva. Lemn frumos, curat, din cate imi dau seama bine lucrat, poate chiar manual, destul de vechi – au un aer vintage - dar nefolosite.Le-am luat de pe Okazii, cu 48 de Ron, pentru ca am avut norocul porcin de a fi singurul licitator. De la Rouge. O recomand si altor pasionati, seara am castigat licitatia, dimineata aveam standul. Operativitate maxima, si inteleg ca in viitor va mai pune si alte licitatii cu pipe, accesorii, etc. I-am promis ca ii voi face reclama.

Conform descrierii de pe site, au fost cumparate din Germania prin anii ’70 si pastrate in cutiile originale (pacat ca nu am primit si cutiile, dar asta este). Sa ramana intacte cateva decenii, e ceva. Si acum stau si le admir, le aranjez pe raftul pentru nicotine cravings, incerc sa le pun cat mai bine in valoare. Pur si simplu au schimbat tot locul, pipele, desi doar doua la numar (stiu, stiu, prea putin) si modeste sunt mult, mult mai frumoase. Suporturile simple din plastic au disparut intr-un sertar.

Nu stiu ce tutun voi pune in butoias, deocamdata este gol (primim donatii, inclusiv in valuta. Eu si butoiasul. Se poarta). Destul de etans, imi pare, miroase inca a lemn, capacul are o izolatie (asa ii spune ?) de cauciuc si un mic burete pentru umezeala. Habar nu am ce capacitate are, mi se pare intimidant de generos.

Am o cutie de Peterson University Flake, pe care inca incerc sa il inteleg si gust la adevarata valoare. Este cu totul diferit de tot ce am fumat pana acum. Dar e bun. Foarte bun. Am primul meu suport pentru pipe, si s-a nimerit sa fie unul pentru doar doua pipe. Mic si elegant. Doua pipe. Famelie mare, renumeratie dupa buget mica. E un pas important. Pipa violon d’Ingres.

Am pus pozele de pe Okazii.ro, n-am avut aparatul la indemana. Dar promit sa, in cel mai scurt timp. Macar asa, ca idee. Oricum io cred ca acestea sunt mai bune decat ce voi reusi sa fac.

14 Dec 2008

Recomandari de luni

13 comments
1. E.T.A. Hoffmann - Piticut, zis si Cinabru, Editura Art, 25 ron

2. Constantin Ticu Dumitrescu - Marturie si document. Volumul II (trei parti), Ed Polirom, 69 ron

3. Dan Puric - Alegeti. Acces la memorie - DVD, 24 ron

4. Paul Goma - Gherla-Latesti, Editura Curtea Veche, 26 ron

5. Vladimir Nabokov - Ochiul, Editura Polirom, 32.95 ron

6. Gheorghe Florescu - Confesiunile unui cafegiu, Ed Humanitas, 45 ron

7. Aleksandr Soljenitin - O zi din viata lui Ivan Denisovici, Ed Humanitas, 23 ron

8. Constantin Giurescu - Despre boieri si despre rumani, Ed Compania, 28 ron

9. Arthur Koestler - Intuneric la amiaza, Ed Humanitas, 26 ron

10.Andrew Lang - O mie si una de nopti. Povesti orientale, Ed Corint, 64.90 ron

6 Dec 2008

Piticut, zis si Cinabru la Editura Art

12 comments
Una dintre cartile mele de suflet in copilarie, Piticut, zis si Cinabru, a fost in sfarsit reeditata la Art. Editura care vad ca tot scoate titluri bune, desi este departe inca de notorietatea pe care o merita. Editia arata bine, pretul este mic (25 de Ron), iar traducerea este tot cea veche, a lui Al. Philippide. Si din ce mi-a spus candva un iubitor al lui Hoffmann si vorbitor de germana este o traducere exceptionala. Iar ilustratia de pe coperta se potriveste foarte bine cu povestea.

Am citit initial cartea in editia veche de la Ion Creanga, mare, bogat ilustrata, pe care nu stiu unde si cum am pierdut-o. A fost prima data cand i-am descoperit pe Cinabru, Fabian, profesorul Mosch Terpin, studentul Balthasar, frumoasa Candida, Prosper Alpanus si toti ceilalti. Frumosul oras cu universitatea si studentii si zanele si vrajitorii si farmecele sale, cu sedinte si petreceri, bere si tartine cu unt, prepelite umplute si haine prea lungi. Alaturi de Trei Grasani, Doctorul Au-ma-doare, Habarnam, Bertoldo si Bertoldino, Cinabru a fost una dintre cartile copilariei. Dintre titlurile pe care mi le mai aduc aminte, cat de cat cunoscute. Vor fi fost mai multe. De aici mi-am ales si numele blogului, fireste. Cine a citit sau va citi cartea va intelege de ce.

Then came the comics age.

Unii o considera capodopera lui Hoffmann. Cred ca au dreptate. Cel putin capodopera sa literara. E o carte despre care ezit de mult timp sa scriu, o nuvela-basm pe care nu o pot recomanda indeajuns. As trece-o la lecturi obligatorii pentru toti. O carte frumoasa, pur si simplu.

4 Dec 2008

Irvine Welsh – Jeg

7 comments
Inca un Irvine Welsh, ca sa terminam ce s-a tradus la noi. Sper ca nu devin monoton. Dar e Irvine Welsh. Jeg – inspirata traducere a lui Filth - nu mai are decat o legatura tangentiala cu eroii si lumea din Trainspotting si Porno. In cele doua romane ne gaseam fie in lumea drogatilor, fie in cea a pornografiei, iar unele personaje vor fi mentionate episodic si in Jeg. De aceasta data, cel putin teoretic, suntem de cealalta parte a oglinzii. Dar ca in cartile lui Lewis Caroll, cealalta parte nu este intotdeauna ceea ce pare.

Eroul principal din Jeg este politistul Bruce Robertson. Din Edinburgh. Ar trebui sa fie un erou pozitiv. Siguranta si incredere. Moralitate, loialitate, o contrapondere. Un cetatean exemplar care vegheaza ca legea sa fie respectata in litera si spiritul ei. Unul care sa ii bage pe eroii din Trainspotting si Porno dupa gratii. Robertson este insa murdar, alcoolic, dependent de droguri si calmante, violent, corupt , afemeiat, homofob, rasist, pasionat de pornografie, lacom. Nu exista nimic bun si frumos, poate doar ca asculta in principal heavy metal. Aproape tezist de negativ, este chinuit de o eczema dezgustatoare, care i-a cuprins zona genitala, incapabil sa aiba o relatie normala cu o femeie sau cu ceilalti colegi, nu ezita sa se foloseasca de ceilalti daca are ceva de castigat. Sunt jocurile lui Bruce, care il distreaza si il fac sa se simta mereu superior celorlalti. Profita si santajeaza de cate ori poate. Distruge viata unui coleg, inscenandu-i un caz de hartuire sexuala asupra propriei sotii, pentru ca Bruce dorea sa i-o traga stimatei doamne. Si-o trage in stanga si in dreapta, fara sa tina seama de nimic, isi distruge presupusii prieteni, face totul pentru o avansare de care de fapt nu are nevoie. Mimeaza ca isi face treaba, duce in dodii ancheta unei crime deosebit de violente – care va fi si o previzibila surpriza finala – cauta orice “motiv” pentru a rani, viola, fura. Bruce Robertson este el insusi un jeg. Un jeg dement, care isi pierde incetul cu incetul controlul si ajunge la nebunia pura.

In Trainspotting eroii macar puteau sa dea vina pe heroina. Heroina era raul. Bruce nu are, pana spre finalul cartii, nici macar o scuza. Welsh ofera abia in ultima parte o explicatie pentru dementa in care se scalda Bruce Robertson. Cat de viabila este…e discutabil. Este poate cea mai slaba parte a cartii, pentru ca deja personajul pare sa-si piarda din dezgustatoarea anti-carisma de pana atunci. In locul unui erou negativ prin excelenta, se dezvaluie un om slab, cu traume si deceptii pe care nu a reusit sa le depaseasca si care l-au adus la stadiul actual. Dezamagitor. Patrick Bateman, un erou cu care Robertson are destule in comun, nu are nevoie de astfel de explicatii si justificari, este raul pur, este produsul unei lumi in declin, poate produsul reprezentativ.

Dar in interiorul lui Bruce – la propriu – se ascunde un parazit, de fapt un cuplu de paraziti, doua tenii care se distreaza in matele politistului anti-erou, care isi traiesc viata de viermi gigant indragostiti. Sunt, fireste, scarbosi, trebuie ucisi, masacrati, eliminati. Si totusi, exista si, in felul lor, traiesc. Adesea se dovedesc mai umani decat gazda lor. Mai mult, au sentimente, constiinta si chiar vorbesc. Vorbesc atat de tare incat se suprapun peste gandurile lui Bruce, il controleaza ca niste sumbri aliens, iar gaselnita tipografica gasita este ingenioasa : de fiecare data textul teniilor se suprapune fizic peste cel al politistului. Doua texte suprapuse, sendvis de litere, din care ceea ce simte-gandeste-spune-traieste Bruce ramane doar fragmentar si ininteligibil, pe margini. Nu stiu cine a avut ideea, initial arata foarte ciudata in pagina, zici ca e eroare de paginare, dar transmite mai mult decat o descriere livresca. Un simplu artificiu inspirat. Teniile sunt adevaratul stapan. Ca in Moartea lui Ivan Ilici, in Bruce se ascunde boala, dusmanul, intunericul, ceea ce il face sa sufere si ar putea sa-l ucida. Simbolismul – inutil a-l mai discuta. Si citesti de fapt doua povesti intrepatrunse, ajungand sa tii partea teniilor din acest butoi de jeg.

Bruce Robertson este un personaj pe care nu il poti indragi sau admira, este un gunoi, o existenta malefica, scarboasa si corupta, o fiinta care nu ar trebui sa existe decat in literatura. Daca nu ar exista multiplicat in realitate, adesea chiar mai rau decat in fictiune. Milioanele de Bruce, cu sau fara tenii, macinati de un evantai seducator de boli reale si imaginare, concentrati intr-un singur personaj. Urmarindu-l in existenta sa lugubra, de la o zi la alta, iti doresti sa sufere cat mai mult, sa se prabuseasca, te bucuri la fiecare dovada ca sfarsitul este aproape. Iti urasti personajul principal. Welsh te pacaleste si te face sa il detesti sufocant de tare. Ceea ce e totusi mai greu decat sa iubesti sau macar sa placi un personaj.

Stilistic, romanul este un superb exemplu de nebunie argotica. Excelent tradus, redand inspirat expresiile si dialectul folosit de Robertson. Senzatia de veridic, de reportaj, de inregistrare. Limbaj de cartier, dar in varianta UK. Este o carte dificil de citit, si cu siguranta insuportabila pentru multi. O carte fara nimic frumos sau bun. Si totusi o carte de calibru greu. Nu putini au fost cei care cred ca Jeg este cel mai bun roman al lui Welsh. Este poate cel mai bine scris si cel mai dur, cu cel mai intunecat personaj posibil pentru Welsh. L-as fi vazut mai curand la alti doi “colegi de generatie”, Palahniuk ori Ellis. Chiar daca pastrez “a soft spot” pentru Trainspotting, Jeg a fost o lectura de exceptie.

1 Dec 2008

Borkum Riff – Original

2 comments
Marca : Original
Producator : Borkum Riff
Tutun : Virginia, Burley
Aspect tutun : taietura mare, ribbon
Aroma : alcool, putin vanilie, tutun ieftin
Tarie : slaba
WAF : scazut
Prezentare : plic 50 g

Mrg a avut gentiletea sa-mi doneze un pachet de Borkum Riff Original, alb si nou-nout, cu celebra corabioara pe el si 50 de grame de tutun inauntru. Cum printr-un concurs de imprejurari am ajuns sa fumez vreo patru feluri de Borkum Riff – doar doua tolerabile – eram curios daca Original va fi diferit. Daca inteapa la limba, gustul, taria, etc, etc. Teste kamikaze, ca doar trebuie sa le faca cineva si pe astea.

Hmmm, si da, si nu. La deschiderea plicului tutunul este destul de umed, aroma fiind un amestec de alcool – alcool ieftin – si un strop de vanilie dulceaga. Cred ca este cel mai neglijent taiat tutun pe care il voi vedea vreodata, un soi de ribbon grosier, cu bucati mai mari si mai mici si nervuri intregi ale frunzei. Bine macar ca nu am primit si o tulpina full-sized. Trebuie lasat sa se usuce putin, apoi se incarca pipa si se fumeaza.

Celebrul tongue-bite este prezent, cred ca e definitoriu pentru Borkum Riff, un trademark, daca vreti. Cred ca este pentru producator un soi de conditie obligatorie pentru CTC. Nu inteapa la limba, nu poate iesi din fabrica noastra, ne pierdem renumele, domnilor. Dar cand ajungi cu limba umflata ca un somn gras si gestant, nu prea sunt sanse sa mai cumperi Borkum Riff.

Pipa se incinge destul de tare si de repede daca este forjata, iar Borkum Riff Original se aprinde destul de greoi. Dupa aceea arde foarte repede, mult prea repede fata de asteptari, iar aroma este usor dulceaga, mult Virginia – dar nu grozav – si la inceput ceva vanilie. Dar se termina socant de repede, un tutun fast-forward, oricat de lent as fi incercat sa fumez. Bun pentru o pauza scurta, dar prea lipsit de personalitate, intepator si artificial pentru a starni pasiuni.

In concluzie, se poate fuma, cu multa rabdare si fara pretentii prea mari. E un tutun pasabil, care nu te atrage prin gust sau aroma si nu iti retine atentia. Un tutun simplu, o experienta, dar sunt altele, multe altele mai bune, la acelasi pret. Original este mai bun decat altele din gama, dar doar atat. Si cand ai alte optiuni, nu prea merita timpul.

Nota foarte speciala : Radu, multumesc mult pentru tutun, a picat intr-un moment cum nu se putea mai potrivit. N-a fost el de top, dar a fumegat in pace si s-a dovedit util. A trecut usor mini-vacanta.

27 Nov 2008

Motorhead Live in Bucharest

3 comments

Via Demaio (sursa mea obisnuita pentru informatiile de gen) aflu ca la BestFest (2 - 5 iulie 2008) va veni Lemmy. Adica Motorhead. Adica una dintre trupele pe care, teoretic, nu ai voie sa le ratezi. Habar n-am ce alte formatii vocal-instrumentale vin la festivalul asta, nici nu ma intereseaza, eu vreau Motorhead si apoi Manowar. Pentru cei ca mine asta era un vis imposibil in Romania.

Mai multe detalii aici, pe site-ul oficial.

Dupa Iron Maiden, anul viitor urmeaza Motorhead si Manowar. Daca prind la Bucuresti si un Wasp sau eventual un King Diamond la a doua vizita, ma declar extaziat. Asa sunt potential foarte fericit. Asta daca scap viu de la Motorhead (probabil) si cu destul auz pentru Manowar (putin probabil)...

Asa ca daca la vara vedeti un Cinabru zambind si surd, am fost la Motorhead si Manowar.

Ce nu am inteles eu este daca se pot lua bilete doar pentru o zi a festivalului, sau tre’ sa iei abonament. Ca atunci am o mare problema. Sa dau bani pentru cine stie ce maimutoi sariti din ambalajul de Chupa Chups pe scena, ceea ce e putin probabil sa se intample. Am si io sensibilitatile mele. De aia nici nu ma duc la Marky Ramone.

Foto : www.black-sabbath.com

21 Nov 2008

Augusten Burroughs – Alergand ca apucatii

15 comments
Un Holden Caulfield gay si schizoid. Acesta este eroul principal al romanului si scriitorul Augusten Burroughs (cartea este autobiografica). Nu ca personajul lui Salinger ar fi fost in graficul de normalitate al omului-masa, dar Augusten merge mult, mult mai departe. Se pare ca s-au stins de mult timp romanele moraliste si romantice, cu tanarul care porneste in viata si cucereste sistemul, neuitand sa presare la fiecare pagina consideratii si sfaturi despre existenta si iubire. Moarte eroilor falsi, welcome Augusten.

Augusten este un pusti, prin in capcana unei familii alcatuite dintr-o mama poeta-ratata, fumatoare de More, lesbiana in descoperire, si un tata alcoolic si distant. Plus un frate cu sindrom Asperger. Mama este isterica, are periodic crize de dementa, tatal se refugiaza in birou si bea ca sa uite de tot, iar micul Auguste are putine certitudini : stie ca este un precoce homosexual, stie ca vrea sa fie mereu elegant, ca scos din cutie, si stie ca undeva, candva, in viitor, vrea sa fie ceva in lumea cosmeticii. Vrea sa aiba linia sa de produse de par, sau sa fie “hair stylist”, ceva de gen. Ceva parfumat, si elegant, si desprins din reclame. Malitiosii ar spune cu siguranta ca vrea sa fie stereotip de gay.

Iar cand parintii se despart, mama se descotoroseste de micul Augustin, atunci in varsta de 12 ani, si il trimite sa stea la psihiatrul ei, controversatul si egal dementul Dr Finch, stapanul unei case pline, o casa veche si darapanata, intr-o mizerie cumplita. Dr Finch este cea mai buna dovada a mitului conform caruia psihiatrii sunt mult mai nebuni decat pacientii. Este tolerant, foarte deschis, are numeroase neveste “spirituale” si un Masturbatorium pentru relaxare, ghiceste viitorul in materiile fecale (ale sale sau ale altora, ca s-o spunem delicat), are mai multi copii adoptati. Care se distreaza cat e ziua de lunga si aleg ca metoda de divinatie nu fecalele, ci Biblia. Cititul random din Biblie.

Este o adevarata Curte a Miracolelor, ceva intre micro-comunitate hippy, azil de nebuni si groapa de gunoi. Augusten, oripilat si scarbit initial, va descoperi insa o libertate de neimaginat inainte, se va imprieteni cu ciudatele fiice ale doctorului – de Rose si mai ales de Natalie va fi cel mai apropiat – pentru a incepe, la 13 ani, o relatie cu unul dintre fiii psihiatrului, seducatorul Bookman. Cu vreo doua decenii mai copt si infinit mai experimentat. Fostul baietel in blazer bleumarin incepe sa fumeze cu pofta, mai ia si cate un Valium, face sex, umbla aproape in zdrente, este murdar, reuseste sa scape de scoala printr-o falsa tentativa de sinucidere. Libertate absoluta, distractie si distrugere. Este un mic anarhist gay, combinat cu un puternic plictis si o dorinta cumplita de a se auto-distruge.

Nu stiu cat de homofob sunt, dar Burroughs reuseste sa prezinte lumea gay intr-o noua viziune. Destul de naturalista totusi. Avem scena unei felatii, cu Augusten descoperindu-i pentru prima data gustul – si nu foarte incantat – o scena mai lunga de sex anal si multe alte aluzii, dar Burroughs are intuitia si stilul de a nu dezgusta si oripila. Bret Easton Ellis, spre exemplu, iti da fiori si o usoara senzatie de voma, celalalt Burroughs nu e foarte departe, insa Augusten stie sa prezinte totul cu umor suficient de gri pentru a fi comic. Foarte comic si chiar penibil. Sexul, desi intre un pusti si un barbat matur, este dincolo de bolnav/scarbos/anormal al naibii de amuzant in versiunea Burroughs. O abordare interesanta pentru un volum autobiografic. Iar cel putin prima scena este extraordinara si merita citita. Just for laughs.

Excelente sunt momentele si intamplarile din casa Dr Finch. De un umor scandalos, de un comic revoltator, un toilet-humour pe alocuri, si adesea absurd pentru orice om normal. Haos curat, comedie continua si grosiera. Practic toate regulile, toate conventiile, toate principiile civilizatiei sunt incalcate cu frenezie, se traieste dupa reguli la minut, fiecare face doar ce ii trece prin cap. Din postura de guru, Finch ofera tuturor libertatea si ii trateaza ca pe adulti. Certurile, isteriile, fumatul, drogurile usoare, legaturile durabile sau intamplatoare, toate sunt privite ca o manifestare fireasca a personalitatii, ce nu trebuie ingradita in nici un fel. De fapt, pe masura ce trec anii, iar mama absenta si obsedata de o nereusita cariera de poetesa se indeparteaza din ce in ce mai repede, Augusten intelege ca tocmai libertatea nemasurata este sufocanta. Nimic nu ii mai este interzis. Si ca atare nimic nu mai este tentant. Iar singura sa optiune, pentru a deveni ceva – de ce nu, pana la urma, scriitor – este tocmai fuga din acest Paradis.

In concluzie : un nou scriitor pe placul meu, chiar mai mult decat atat. Cu aceasta prima carte a devenit unul dintre preferatii mei, si il recomand cu placere. Chiar daca este genul de roman care ii va revolta cu siguranta pe multi. Stilistic, Burroughs nu este adeptul frazelor lungi si complicate ori sforaitoare. Este alert, rapid, este amuzant si stie cum sa construiasca personaje credibile si sarite de pe fix, are un comic al situatiei de inalta clasa. Alergand ca apucatii poate fi privit ca un bildungsroman traznit, poate fi o carte de umor nefireasca, poate fi o confesiune a unui mic si timid adolescent gay, departe de faima ulterioara a prozatorului. Poate fi interpretata in mai multe feluri. Sau poate fi citita ca un tot si gustata pe indelete. Eventual recitita. Daca place, pentru ca poate si revolta, presupun. Sunt mai mult decat curios sa citesc si alte carti semnate Augusten Burroughs. Sa vedem ce mai apare. Sunt cu tutunul pe sfarsite, asa ca si rabdarea se scurteaza.

15 Nov 2008

Peter Beagle – Ultima licorna

7 comments
Citisem Un loc placut si numai al lor si imi placuse. Cautand, am aflat ca se mai tradusese la noi inca un roman de Beagle, Ultima licorna, prezentat peste tot ca cel mai bun din creatia sa. Normal ca ingerasul meu norocos m-a ajutat sa nu il mai gasesc la Polirom, si a durat ceva pana sa fac rost de o editie mai veche, aparuta la Univers in … 1977. Carti curat subversive apareau pe atunci. Si bune. Si ieftina, luata cu trei lei in final.

Ultima licorna este un basm. Un basm scris de un autor contemporan. Dar dupa toate regulile artei. Beagle a reusit aici un nivel similar cu Michael Ende (Povestea fara sfarsit), Calvino in trilogia sa, si, de ce nu, Dino Buzzati in anumite povestiri, un fantastic nu doar convingator si marcat de medievism, dar pur si simplu frumos. Ba chiar au fost momente in care se simte o aroma de Borges. Si asa am aflat ca licorna este de fapt femela unicornului, mai curand o fecioara-unicorn, aproape imposibil de vazut de catre oameni, mai ales daca nu o doreste. Candva, licornele puteau fi gasite peste tot, acum a mai ramas una singura, ultima licorna, eroina principala a cartii. Ultimul supravietuitor. Ultima femela de unicorn din lumea oamenilor.

Tot mai singura si mai frumoasa, in padurea sa, licorna isi da seama ca nu a mai intalnit de mult timp nici un unicorn, nici o alta licorna. Ca in Peter Pan, cand zana e pe moarte pentru ca nu mai sunt destui copii care sa creada in ea, licorna intelege si ca oamenii nu o mai vad pentru ca nu mai stiu sa o vada, in locul ei ochii lor acoperiti de cataracta ratiunii vad doar o frumoasa iapa alba. Asa ca se decide sa plece in cautarea celorlalte licorne.

Licornele, spune Beagle – si o spune asa cum ar trebui sa fie – sunt fiinte singuratice, care simt prezenta celor asemenea lor, dar nu pot comunica intre ele. Cel putin nu fara sa se vada. Licorna simte ca este singura ramasa, fara sa stie ce s-a intamplat cu celelalte. Si afla doar ca acestea ar fi fost alungate de Taurul Stacojiu, undeva foarte departe. Si ca pentru a ajunge acolo trebuie sa il gaseasca pe sumbrul rege Haggard, stapanul absolut din Hagsgate. Capturata de Baba Fortuna, pentru menajeria circului ei ambulant, licorna va fi inchisa alaturi de alte fapturi fantastice – un manticor, un dragon, un satir, Cerberul, sarpele cel mare care va lupta la Ragnarok. Numai ca fiecare este de fapt doar o creatie a Babei Fortuna, o iluzie, o vrajitorie, un fals pe care oamenii vor sa il vada pentru ca au nevoie de fantastic, au nevoie sa se teama si sa nu inteleaga, au nevoie de spectacolul lumii vechi. Singurele adevarate sunt licorna si infricosatoarea harpie. Singurele care nu sunt doar niste animale jigarite, batrane, inconjurate de minciuna ieftina.

Reusind sa scape, licorna pleaca in cautarea Taurului Stacojiu, inamicul licornelor si unicornilor de pretutindeni, alaturi de noii sai “prieteni” – atat cat o licorna poate avea prieteni – magicianul neispravit Schmendrick si imbatranita frumoasa Molly Grue. Cei trei vor ajunge la castelul regelui Haggard, vor afla adevarul despre licornele disparute si Taurul Stacojiu, iar eroina va trebui sa faca o alegere aproape imposibila. De fapt, perioada petrecuta in castelul din Hagsgate constituie o mare parte a aventurilor, pentru ca dupa o perioada picaresca timpul curge altfel aici. Pana atunci calatorisera, trecusera prin aventuri, vorbisera despre ele si despre ce trebuiau sa faca. Aici, in castel, aerul si timpul sunt diferite. Apasatoare, reci, dense, distrugand si umanizand. Finalul este destul de trist, dar pana la urma firesc intr-o lume reala, a oamenilor, unde licornele mai sunt doar mituri, din imaginariu.

Mi-a placut, dar nu mai mult decat Un loc placut si numai al lor. Poate si pentru ca nu eram tocmai in dispozitia pentru un basm, altfel bine scris. Merita citite amandoua, pentru comparatie. Oricum, imi imaginez ca in anii ’70 – cartea a aparut in 1968 – a facut ceva valva, din moment ce rezista foarte bine si azi. Din avantajele unui basm – nu imbatraneste niciodata. O carte frumoasa, in sens clasic.

Nota : din lipsa de aparat foto, am pus coperta editiei Polirom. Cine stie, poate se mai gaseste pe undeva. Sau se reediteaza.

14 Nov 2008

Amphora Full Aroma

7 comments

Marca : Amphora Full Aroma
Producator : Imperial Tobacco
Tutun : Virginia, Burley, Kentucky, Oriental
Aspect tutun : ribbon
Aroma : portocala, fructe de padure, usoara, note de vanilie,
Tarie : slaba
WAF : ridicat
Prezentare : plic 50 g

Un tutun de care n-am auzit pana acum nimic negativ. Dimpotriva, toata lumea il recomanda ca un tutun ieftin si bun, poate nu extraordinar, dar clar unul accesibil pentru toti. Si cand toata lumea iti spune asta, intr-o campanie neorganizata de advertaizing, capeti curaj si cumperi primul plic de Amphora Full Aroma. O, misterul si emotia traite cand ceri un tutun nou la tobacco-shop… o buna parte din placerea pregatirii unei pipe.

Pachetul de 50 de grame arata surprinzator de bine, chiar elegant, de un rosu visiniu usor de recunoscut. Odata deschis, mirosul este surprinzator de proaspat : miros de tutun amestecat cu arome florale, fructate si parca o idee de vanilie. Dar doar o idee. Producatorii spun ca sunt si arome de portocala si fructe de padure, s-ar putea sa nu le fi simtit eu. Taietura imi pare ribbon, tutun trebuie un pic uscat pentru a fi numai bun de fumat, aromele se pastreaza si mai tarziu.

O idee prea afanat si stringy, dar se aseaza usor in pipa, se aprinde la fel si incepe fumata. Initial aroma este dulceaga, florala, cu mici note vanilate ce dispar insa rapid. Amestec de Virgina, Burley, Kentucky si Oriental – dupa cum scrie pe pachet – mi s-a parut ca predomina Virginia, pana dincolo de jumatate, cand gustul devine mai amar si mai dens, mai greu, cu arome stinse de Burley. Se fumeaza uscat, surprinzator de lent pentru un aromatic, nu are nevoie de reaprinderi dese, nu inteapa la limba si nu infierbanta pipa. Fireste, daca nu e fortat. La final ramane scrum fin, cenusiu, dar intr-o pipa mai generoasa fumata va dura rezonabil de mult.

Pentru un aromatic, avand un nivel de nicotina mediu, Amphora Full Aroma este surprinzator, in sens bun. Arde bine si destul de lent, nu este un tutun foarte scump, Aromele nu sunt prea intense si prea artificiale, gustul de tutun se simte si este foarte bun, iar dulceata fructata mi se pare potrivita si pentru un pipar aflat la inceput. Recomandat. Unii prefera tutunurile din gama Amphora, fara sa-si mai doreasca altceva. Pentru restul e o experienta la care personal voi mai reveni din cand in cand. Un tutun aromatic de calitate.

10 Nov 2008

Ian McEwan – Gradina de ciment

12 comments
Gradina de ciment este o mica bijuterie. Genul de carte care ii revolta pe multi, ii socheaza si chiar ii poate dezgusta, dar altora le place enorm. Unii au numit-o nuvela, altii mini-roman, dar aceasta Gradina, aparuta in 1978, este in primul rand o scriere stranie, dar de o frumusete aparte. Cand cei patru frati – Jack, Julie, Sue si Tom – isi pierd tatal si raman doar cu fragila mama, intr-o casa veche si stranie inconjurata de ultimul proiect al tatalui, alei de ciment ce acopereau o nenorocoasa gradina, m-am gandit ca este o alta mini-saga de familie. Ceva plicticos si tezist. M-am inselat.

Intre cei patru frati relatiile sunt neobisnuite, la fel ca intreaga familie. Daca Tom, cel mic, isi va dori nu peste mult timp sa redevina bebelus si apoi fetita, Jack, Julie si Sue sunt legati de tensiunea unui dorit si nerostit incest, o tensiune erotica adolescentina palpabila, prezentata insa de McEwan cu un firesc inimitabil. Nimic murdar, bolnav, totul are inocenta unui mini-trib primitiv, dincolo de civilizatie si norme, tabuuri si interdictii. Claustrati in casa, limitand pe cat posibil iesirile in afara spatiului sigur, cei patru – exceptand-o pe mama pe moarte – cei patru frati sunt in afara lumii reale. Poate ca astfel de lucruri s-ar intampla si intr-o familie existenta, o familie comuna, de ce nu, dar la McEwan pare ca numai asa ar fi putut sa se intample. Altfel, in lumea adevarata, ar fi fost un subiect gras pentru massmedia.

Jack, onanistul murdar obsedat de Julie, care ar fi trebuit sa devina barbatul casei, dar prefera sa zaca si sa viseze ; Julie, frumoasa adolescenta care va prelua fraiele casei si care va aduce si outsider-ul, strainul, ruptura ; Sue, micuta Sue, care vrea sa uite de jocul de-a doctorii si se simte tot mai straina ; Tom, cel care regreseaza spre viata de bebelus si isi doreste mai mult ca orice sa fie fetita. Iar dupa moartea previzibila a mamei, cadavru inca vorbitor in ultimele zile, cei patru sunt nevoiti sa gaseasca o solutie salvatoare pentru a mentine acelasi status quo. Daca “ceilalti” ar afla, fratii ar fi despartiti, casa distrusa, stilul vechi de viata ar lua sfarsit. Si cum nici unul nu-si doreste asa ceva, se gaseste o solutie, iar cimentul ramas de la ultimul proiect al tatalui, de la gradina de ciment, va gasi o utilizare insolita. Un sarcofag din ciment, ascuns in pivnita casei, unde mama devenita secret si povara este ascunsa. Si singurele dovezi raman mirosul dulceag, tot mai persistent de la o zi la alta, absenta parintilor si secretul care ii uneste pe cei patru mai mult ca inainte. Pana cand printr-o fisura sociala in familia atipica apare un strain.

Gradina de ciment este construita intr-un stil surprinzator de minimalist si alert, dar tesatura narativa ramane densa, cu personaje conturate din cateva tuse si detalii groase, principiale, credibile intr-un spatiu mcewian. Este o poveste ce amesteca fascinatia sexuala adolescentina, secretul, incestul, moarte si descompunerea intr-un tot poate socant, poate revoltator, cu siguranta original. Cu un final-ruptura si una dintre cele mai frumoase si scurte, aproape telegrafice, scena erotica descoperita pana acum.

Sunt autori care parca au dat ce aveau mai bun cu o carte sau cu o povestire. Uneori chiar cu prima. Dupa care, desi deveniti scriitori arhicunoscuti si de succes, cu milioane de exemplare vandute si toata polologhia mediatica de rigoare, nu au mai regasit acel suflu narativ, acele imagini originale, acea forta de animal a scrisului. Ceva, odata cu succesul, s-a schimbat ireparabil. Nu au devenit neaparat slabi, dimpotriva, dar nu au mai pastrat intensitatea. Tournier mi se pare un astfel de caz. Grass la fel. Ian McEwan ar fi un al treilea. Nici una dintre cartile sale – din cele traduse la noi – nu mi-a mai placut la fel de mult. Iar Ispasire a fost, pentru mine, ilizibila.

3 Nov 2008

Michel Tournier – Vineri si limburile Pacificului

4 comments
Din cate imi aduc aminte, Robinson Crusoe a fost una dintre primele carti serioase citite. Aveam o editie veche, zdrentuita, tiparita prin 1943 la Cartea Romaneasca, in traducerea lui Radu D. Rosetti, cu coperta impodobita de imaginea unui Crusoe barbos, imbracat in blanuri ca un explorator la Pol, cu o caciula si o barba impresionant de stufoase, o umbrela, o pusca si un caine. Ceva intre Moise, hermit tarotic si Omul Padurilor in varianta cu praf de pusca. Graficienii vremii aveau un talent aparte – accentuau prea mult ideea centrala. Cartea m-a fascinat, am citit-o si recitit-o pana ajunsesem sa stiu pagini intregi pe de rost. Cred ca a fost un lucru bun.

De aceea am fost sceptic dupa ce am aflat de Vineri si limburile Pacificului, romanul de debut al lui Michel Tournier, publicat in 1967 si aparut la noi pentru prima oara in 1978, in colectia Globus.. Pana la Vineri… Tournier ma dezamagise in mare masura cu Gaspar, Melhior & Baltazar si Fecioara si capcaunul. Subiecte dense, exceptionale, abordate intr-o maniera superficiala si dezolanta. Cel putin pentru gusturile mele. Asa ca am inceput Vineri… cu oarece prudenta. Si ma bucur ca m-am inselat. Aceasta rescriere modernista a lui Robinson Crusoe este o carte exceptionala. Ceea ce nu inseamna insa ca e desavarsita. Surprinzator este ca un asemenea titlu aparea pentru prima data in Romania in 1978. Care va fi fost ecoul atunci, nu stiu.

Reinterpretare inspirata a povestii naufragiatului Robinson Crusoe – Crusoe Unu – romanul lui Tournier il prezinta pe Crusoe Doi ca un quaker fanatic, care nu poate trai in afara ordinii bine definite a societatii vremii sale. Un om perfect integrat in sistemul din care face parte, va fi aruncat pe insula botezata mai tarziu Speranza, pentru a se confrunta cu adevaratul sau cosmar : lumea a incetat sa mai existe. Pentru ca Tournier pune accent tocmai pe acest element, mai mult insinuat in prima versiune a povestii : omul obisnuit, gentilomul in declin prevestind omul-masa, aruncat in afara lumii sale si nevoit sa reconstruiasca societatea.

Devenit primul om, Robinson Crusoe trebuie sa reinventeze universul. Practic el a iesit din istorie, sentiment care se va accentua si il motiveaza la final sa ia o surprinzatoare decizie. Tot ceea ce se intampla in afara insulei sale nu mai conteaza, nu mai este stiut. Nu mai exista. Ca ultim sau prim membru al unui trib exotic, Robinson ar putea sa se afle pe alta planeta. E acelasi lucru. Intrand in rolul lui Adam, dupa ce se lupta cu disperarea de a fi singur – daca nu il pune la socoteala pe cainele Tenn – Robinson realizeaza ca esential pentru a redeveni un “om” modern nu sunt nici mancarea, nici arma, nici compania celorlalti, nici macar Divinitatea. Nici macar Eva. Pentru a fi om are nevoie de reguli, trebuie sa reconstruiasca societatea cu pedepse si recompense, o terapie ABA a fiintarii sociale. Si chiar daca, singur fiind, totul are un caracter suprarealist, nu va ezita sa scrie si Constitutia insulei, care reglementa inclusiv locul pentru firestile nevoi.

In afara de munca, meditatie – prilej pentru lungi scrieri moralizatoare, Tournier reusind perfect sa exprime stilul pretentios al epocii – si rugaciune, Robinson isi ingaduie placerea interzisa a fumatului, dintr-o lunga pipa olandeza de portelan, insa tocmai fumatul ii va aduce mai apoi sfarsitul lumii sale. Fumat care este tot mai rar - Robinson stie sa se bucure de o pipa - pe masura ce tutunul se imputineaza, si capata dimensiunea unui act religios, sacru. Doar ca spre deosebire de primul Robinson, cel postmodern este chinuit de angoase si temeri, crize de isterie si viziuni, ajunge sa vada insula ca pe o mama protectoare si primordiala, refugiindu-se la propriu in uterul acesteia. Un Robinson chinuit de regulile sale si pedepsele impuse, de isteria singuratatii si nevoia de a dezvalui si altuia lumea creata de el. Geneza are nevoie de un martor.

Martor care va deveni naivul Vineri, salbaticul considerat de Robinson altceva decat un om, net inferior, din cauza culorii pielii si a lipsei de educatie, Vineri care va deveni sclavul lui Robinson, puternicul lui stapan care are o arma ce raspandeste foc, stie multe despre lumea din afara insulei – ceea ce pentru Vineri inseamna povesti frumoase – are reguli si pedepse pe care nu le intelege, dar din teama si respect le urmeaza sau suporta. Dupa o perioada de ascultare si frica, Vineri va incepe sa nu-si mai asculte stapanul, sa distruga o buna parte din munca si creatiile acestuia, doar pentru placerea de a se distra, va incepe sa gandeasca singur, iar decorul de butaforie occidentala al societatii de pe Speranza ameninta sa se prabuseasca.

Furios, pedepsindu-si mereu sclavul, revoltat de salbaticia si inocenta sa rauvoitoare, Robinson devine stapanul in declin, exponentul unei lumi civilizate, cu reguli pietrificate, ancestrale, adesea fara sens, imaginea unui rege alungat de supusii sai. Iar Vineri este esenta unei noi generatii, unui alt trib, altei natiuni, primitive si salbatice, puternice si fara alte reguli decat cele instinctuale, gata sa distruga tot ceea ce au lasat predecesorii pentru a construi altceva. Intre quaker-ul sumbru, obsedat de crizele sale si de amintirea tot mai stearsa a civilizatiei si salbaticul negru, dornic sa rada, sa manance si sa se distreze, ciocnirea este de proportii. La scala minuscula, teoria lui Huntington se confirma. Mai ales dupa ce Vineri descopera butoiasul cu tutun si pipa, fumand linistit in pestera/depozit, delectandu-se cu fructul oprit, unul dintre pacatele capitale pentru Robinson. Pacat care va duce de altfel la un deznodamant pe cat de amuzant, pe atat de tragic. Si o schimbare totala in viata lui Robinson. Si un final mult diferit de cel al cartii originale.

Este un Michel Tournier de zile mari. Un scriitor care a stiu sa preia un mit, un personaj-cult si sa il transforme intr-un erou postmodern, tragic, cu mai multe umbre decat lumini. Dar in acelasi timp a stiut sa transpuna o teorie de dimensiuni colosale si sa o foloseasca pe o insula pierduta in Pacific, fara ca ideea sa isi piarda din sens si semnificatii. Dintre cele citite, cea mai buna carte semnata Tournier.

Nota : imi amintesc si de o continuare a cartii lui Defoe, mai mult o carte pentru copii, desi de cateva sute de pagini. Titlul era ceva de gen “Noile aventuri ale lui Robinson Crusoe” sau ceva asemanator. Autorul era ceh sau polonez, e pe undeva prin biblioteca. Dumnezeu mai stie pe unde.


Nota : multumesc Tomatei cu scufita pentru corectura. Vineri si viata salbatica, aparuta recent la Humanitas, este o rescriere "pentru copii" a primului roman. Si io care credeam ca e doar o reeditare, cu titlu schimbat. Asta e, am gresit.

27 Oct 2008

Planta – Cellini classico riserva

8 comments

Marca : Cellini classico riserva
Producator : Planta
Tutun : Black Cavendish ; Virginia
Aspect tutun : taietura marunta, mixta
Aroma : portocala, fructata, puternice, usor acrisoara
Tarie : slaba
WAF : ridicat
Prezentare : plic 50 g

Un tutun italian, amestec frumos de tutunuri marunt taiate, auriu inchis si cafeniu, in plic de 50 de grame. La deschidere mirosul fructat cu puternice note de portocale este surprinzator de intens, dulce-acrisor, dar tutunul este putin prea umed (din pacate pe masura ce se usuca notele de portocala dispar aproape de tot). Pipa se umple si se aprinde usor, iar aroma de portocala si fructe se simte chiar si cu filtru, puternica fara sa fie totusi deranjanta.

Gustul este perfect pentru mine. Dulce-acrisor, un tutun slab spre mediu, foarte placut si (cred) usor de recunoscut. Spre jumatatea bolului fumul devine putin mai amar, notele de fructe incep sa se disipe, dar fumata ramane la fel de placuta. Se fumeaza bine, pana la sfarsit, fara sa intepe la limba sau sa infierbante pipa. Usor, poate chiar delicat si racoritor din cauza gustului de fructe. Mirosul in camera este pe masura, foarte placut.

Imi plac aromaticele, iar Cellini classico riserva este unul dintre cele mai bune pana acum. Pentru cei atrasi de tutunurile mai “tari”, va fi cu siguranta prea dulceag si prea usor. Dar pentru cei care vor un tutun aromatic putin mai altfel este o optiune recomandata. Sigur voi mai cumpara si fuma.

Un alt review gasiti pe humidor.ro.

26 Oct 2008

Vlad Musatescu – Expeditia “Nisetrul 2”

4 comments
E una dintre cartile mai putin cunoscute ale ciclului Al Conan Doi. Din cate stiu, inainte de reeditarea din colectia Vlad Musatescu – Opere complete de la Adevarul (cat sunt de complete e alta discutie) a mai existat o singura editie, aparuta in 1987 la Editura Ion Creanga si ilustrata de un nume des intalnit in cartile pentru copii – Vasile Olac. Cine a avut editia mare Tom Sawyer, aparuta tot la Ion Creanga, prin anii ’80, il va recunoaste instant.

Un episod secundar din ciclul scriitorului/detectiv Al Conan Doi. Nu mai apar ostrogotii, nici Penke, nici Misu Falconetti, dar macar avem parte de tanti Ralita in tineretile ei. Al Conan Doi si un profesor de sport, tovarasul Vasilescu, zis si Somnu, ajung mai mult din intamplare la un motel, Istrita, unde seful este Mehmet Ali Ciubuc, ospatar aerianul Papalina, iar alti oaspeti nu exista. Asa cum se dovedeste ca nu exista nici bufetul suedez promis in prezentarea motelului, apa calda si caldura, mancarea la care viseaza cei doi haplea (in sfarsit Al Conan Doi si-a gasit un “conational” in imperiul gurmanzilor). Si mai ales borsul de crap cu cap din imaginatia infierbantat a detectivului scriitor. Si nici mecanicul auto care sa o repare pe Bombita aflata in stare grava, vecina cu coma.

Fortati sa petreaca un numar de zile la motel, Al Conan Doi si Somnu se apuca sa dea totul peste cap in tihna motelului. Si mai ales se apuca de povesti. Iar cum tovarasul profesor de sport tocmai se intorsese dintr-o excursie pioniereasca in Delta, expeditia Nisetrul 2, Al Conan Doi incepe si el sa-si aduca aminte de o aventura similara din copilaria sa, expeditia “Copaia”. Prilej pentru fanii lui Conan sa afle cum era organizata o expeditie halucinanta prin Pitestiul anilor 30, in cautarea Horezmului. Eroii : capitanul Cox sau Bicox (viitorul Al Conan Doi), Mat Robinson, Tele Nansen si Misca-te Tone. Toti patru luati de val si de lecturile intensive din Submarinul Dox, Tarzan sau Cei trei cercetasi, carti publicate in epoca in brosuri ieftine. Dar de mare succes. Si adesea originalele erau continuate de scribi anonimi de prin birourile editurii. Asa ca cei patru, secondati de cainele Motofleasca si mai tarziu de o tanti Ralita in plina a doua tinerete, se pun pe facut planuri si furat cele necesare. Sunt momente de un comic fabulos marca Vlad Musatescu, si bineinteles ca toata aventura din micile creierase visand la glorie se va termina in coada de peste. Intaratati si de nastrusnica tanti Ralita, ajung aproape sa ii demoleze casa, se electrocuteaza, fura un berbec ce se dovedeste vaca, sunt la un pas de inec, etc, etc, etc. Cine a mai citit ceva de Vlad Musatescu stie la ce sa se astepte. Unele momente mai apar si in Aventuri aproximative, altele sunt nou-noute.

Prin contrast, povestirea expeditiei Nisetrul 2, expeditie pioniereasca – fireste – condusa de profesorul de sport, este mult mai palida si pe alocuri fortata, cu momente de un patetism lozincar in spiritul epocii, dar care acum nici macar nu mai amuza. Pionierii se extaziaza in fata realizarilor oamenilor muncii, primesc lectii despre lume si viata, dau nas in nas cu expozeuri didactice – norocul cititorului ca-s scurte. Alternand episoade din cele doua aventuri, una tragi-comica, alta de-a dreptul plictisitoare, cartea schiopateaza un pic. Dar e Vlad Musatescu, e Al Conan Doi, merita citita.

Fireste ca la final, pe langa mecanicul indelung visat de cei doi – si mai ales de Papalina, care nu mai stie cum sa scape de clientii sai mancaciosi – apare si tanti Ralita, care mai mereu joaca rolul de deus ex machina prin romanele detectivului aiurit. Numai ca in loc sa salveze situatia, mai mereu o incurca si mai tare.

Umor de limbaj, umor de situatie, gaguri in cascada, multa mancare, vanatai si par smuls de pe scalp, un Al Conan Doi ireal de traznit si in copilarie, si la maturitate, un chelner care isi va mai face aparitia si in alte carti, cu mici schimbari, Bombita fara pistoane, pionieri prin Delta stergand crapii cu prosoapele, cateva lectii moralizatoare si usor de uitat. Si mult ras. Mai in hohote, mai discret, mai din plin, cum poate fiecare.

E una dintre cartile “mici” si mai slabuta decat celelalte. Dar la Vlad Musatescu slabut inseamna totusi un nivel greu de atins de alti “humoristi” de atunci si de acum. Spre deosebire de multi alti autori mult mai titrati si mai “respectati” in epoca, Vlad Musatescu a reusit o performanta destul de dificil de atins : a scris cateva carti si a creat cateva personaje memorabile. Ceea ce nu e usor de uitat. 

22 Oct 2008

Trei carti

8 comments

Leapsa de la Dragos / Chestii livresti. Interesant de ciudata. Te pune un pic pe ganduri.

Mai ai doar trei luni de trait. Si timp sa recitesti/citesti doar trei carti. Care ar fi ?

Io as alege asa :

1. 1001 de nopti. Ma multumesc cu editia BPT, daca trebuie, altfel as vrea editia Burton eventual, tradusa frumos si talentat in romana. Neaparat cu gravurile din editia originala Burton, sau ceva similar. Si in nici un caz sa nu se sara peste pasajele cenzurabile.

2. Opere complete H.P. Lovecraft, nu stiu ce editie, dar trebuie sa existe vreuna. Sau sa ne imaginam ca exista. Vreau sa plec avand inca in mine macar cateva pasaje din Lovecraft si sa am satisfactia ca in sfarsit il am si l-am citit integral.

3. In cautarea timpului pierdut – poate asa voi reusi in sfarsit sa o termin, stiind ca e ultima sansa. Mi le-as lua pe cele de la Corint, sa-mi mai fac si o ultima placere de cumparator.

Si neaparat in aceste trei luni as fuma cat mai mult si divers. Doar nu mai trebuie sa imi ingrijesc sanatatea.

Leapsa ar merge mai departe, daca o vrea cineva. Mie mi-a placut.

21 Oct 2008

Borkum Riff - Vanilla Cavendish

6 comments

Marca : Vanilla Cavendish
Producator
: Borkum Riff
Tutun
: Burley ; Kentucky ; Virginia
Aspect tutun
: taietura marunta
Aroma
: complet artificiala, teoretic vanilie
Tarie
: slaba
WAF
: scazut
Prezentare
: plic 40 g

Dupa Exclusiv Wild Mango am crezut ca nu voi mai intalni niciodata un tutun care sa-mi displaca atat de mult. Si totusi se pare ca nu trebuie sa-ti pierzi speranta, pentru ca miracolul s-a produs : Borkum Riff Vanilla Cavendish. In afara corabioarei de pe plic - sigla Borkum Riff - nu am gasit nimic placut sau bun sau tentant.

Producatorii se lauda cu un amestec de Burley, Kentucky si Virginia, taiat in panglici scurte, fermentat si avand o aroma intensa de vanilie de cea mai buna calitate. La desfacerea plicului insa - nici urma de vanilie. Tutunul, putin prea umed, taietura conventionala, culoare comuna, dar nimic din delicioasa aroma de vanilie, ci un miros atat de artificial si de ciudat… Greu de descris. Ca o prajitura cu multa E-uri uitata in vitrina. Ca o sticluta cu esenta pentru prajituri lasata sa se evapore. Miros de plastic, dulceag si neplacut, cu o umbra de alcool ieftin.

Bagat in pipa, aprins nu fara dificultate, fumat. Este un tutun usor, dar inteapa bine la limba in stil Borkum Riff si se incinge destul de repede. Chiar prea repede. Dar toate astea ar fi mers pana la urma, daca gustul nu ar fi fost atat de fals, de gretos, de indulcit artificial. Nimic din vanilia promisa, absolut nimic, doar o dulceata dezgustatoare si un fum iute.

Concluzie : Borkum Riff Vanilla Cavendish este cel mai prost, tern si indigest tutun de pipa pe care l-am incercat pana acum. Celelalte trei din serie sunt la ani lumina de el, parca ar fi alta firma. Daca vrei sa ai tot restul vietii o relatie "tensionata" cu cineva, fa-i cadou un plic. Si insista sa-l fumeze. Tilbury, da-te la o parte, ai concurenta puternica.


20 Oct 2008

John Kennedy Toole - Biblia de neon

5 comments
Daca este adevarat ca J.K Toole a scris Biblia de neon la doar 16 ani, atunci ne aflam in fata unui autor de calibru. Si imi place sa cred ca nu este simpla inventie retrospectiva, pentru a vinde cartea. Tinand cont ca a lasat doar doua romane si ambele au aparut postum, am pierdut un scriitor extraordinar, un scriitor nascut si nu unul artificial, unul care presupun ca simtea literatura adevarata pe limba si cand se spala dimineata pe dinti. Daca se spala. Si este extraordinar ca mama sa a reusit pana la urma sa publice si Biblia de neon. Cartea este de o dezarmanta autenticitate, genul de text in care te-ai teme sa tai sau sa adaugi ceva, pentru a nu distruge tot ansamblul. Ca ton si atmosfera iti trezeste nume precum Salinger - Noua povestiri (mai ales Omul care rade) sau Capote cu Harfa de iarba. Doar doua exemple. Sau ca sa trec in alt registru, IT, Stephen King, momentele in care grupul se strangea pe Maidan. Este acea nevoie de rememorare, pofta de inocenta copilariei, lumea privita prin ochii un copil care se afla la un pas de balansul periculos spre hormonal intens. Numai ca oficial Toole era inca un pusti, un adolescent care se impartea probabil intre scris si hormoni, varsta la care greu poti sa filtrezi totul de o asemenea maniera, daca nu ai talent cu groaia.

Debut cinematografic al povestii : David, un pusti cu o poveste inca necunoscuta, este intr-un tren care se indreapta spre niciunde, si porneste un bildungsroman aparent naiv, un roman in zece capitole, cu un final socant. Pornind de la amintirea unui trenulet de jucarie, poate cel mai drag cadou primit de erou, incepe o lunga marturisire. Toole se joaca dezinvolt cu textul asa cum ar face-o un mare regizor cu o camera perfecta. David locuia candva impreuna cu parintii sai si tanti Mae, o batrana cantareata, personajul care il va marca definitiv, intr-un mic orasel traditional si traditionalist. Tanti Mae a cantat in baruri si localuri care exista, oricat de miraculos ar parea, in afara orasului prafuit din Louisiana, prins in timpul mort din anii 30 – 50. Tanti Mae se imbraca scandalos, flirteaza si se indragosteste la o varsta la care ar fi trebuit sa fie doar o bunica respectabila. Dar este si singurul prieten al singuraticului David, care nu se poate simti nicaieri in largul sau.

David este un exclus, un nimeni, un singuratic. Provine dintr-o familie nu prea bine privita in orasel, locuieste intr-o casa aproape daramata, nu are prieteni, este sarac. Un tata violent, o mama aproape absenta, tanti Mae singura pata de culoare. Totul se reduce la spatiul orasului minuscul, in care mori cu incetul. Orasul este singura lume posibila, cu regulile si mai ales interdictiile sale, si nimeni, nici macar David, nu isi poate imagina ce e dincolo de granitele fictive. Avem in acest spatiu restrans si un mini-razboi religios, intre un evanghelist si pastorul local, scandaluri si dramolete, pe tanti Mae care isi retraieste un tardiv succes ca “entertainer” prin barurile din regiune – si este si singura care pleaca din oras. Evadeaza. Fuge. Avem barfele si o profesoara care il uraste pe David. Avem dramele din fiecare familie, certurile si economiile la sange, jucariile si colegii, scoala si slujba la o modesta drogherie. Razboiul, marele razboi, in care va muri si tatal lui David, este undeva departe si totusi influenteaza in rau viata tuturor. David se va indragosti inutil, va privi neputincios cum mama sa se prabuseste cu incetul, incapabila sa suporte pierderea sotului, singurul barbat pe care il iubise, va vedea cum saracia si teama ii reteaza orice gand de a se rupe de viata de pana atunci.

Iar cand tanti Mae se decide sa plece la Nashville – pentru David e ca si cand ar pleca pe Marte – ruptura fragilului echilibru din viata eroului este definitiva. Singur, cu o mama dementa, are nevoie doar de un declic. Declicul va fi persoana pe care o detesta cel mai mult. Intr-un orasel care il respinge, unde singura fata care trezise ceva in el este o alta straina, intr-o casa care putrezeste aproape de ramasitele gradinii plantate de tatal sau, cu toti concitadinii redusi la un chip identic si ostil, David isi va vedea adolescenta terminandu-se intr-o drama. Drama care il forteaza sa fuga din oras, lasand totul in urma. Si totul se termina ciclic, in partea a zecea a cartii, cand lunga confesiune s-a terminat, iar David este intr-o compartiment saracacios de tren, mergand spre niciunde, dar cat mai departe. Amintindu-si ce se intamplase in asezarea dominata seara de seara de biblia de neon de pe acoperisul bisericii, element kitsch si mort. Stralucind insa fals in de la apus la rasarit.

Stilul, surprinzator de economic si bine tinut in frau, este de o maturitate coplesitoare, cu accente minimaliste, fiecare cuvant si virgula parand ca trebuie sa fie acolo si nu in alta parte. Scriitura densa si stransa, fara excese si fara volute care nu fac decat sa umple spatiu tipografic si sa-i aduca autorului 25 de centi per coala editoriala. Exista pasaje de o nostalgie cumplita, sufocanta, pasaje de o inocenta rapitoare – pentru ca Toole a stiut sa priveasca prin orbitele unui baietel care creste impotriva vointei sale – se simte gustul de praf si vechi al locului unde toti se misca la fel. In nu prea multe pagini, in zece parti derulate printr-un proiector anamnezic, Toole reuseste sa construiasca o poveste credibila, cat se poate de autentica, dar si cat se poate de literara. Sub impresia naivitatii si simplitatii – un text excelent.

O carte foarte buna, foarte dinamica. Si foarte trista. Mi-a placut enorm. De mult timp nu mai citisem ceva de gen, si simteam nevoia. Cred ca nu peste mult timp voi relua si Conjuratia imbecililor, carte de la care ma asteptasem la mult mai mult, insa la prima lectura m-a dezamagit.

17 Oct 2008

Danske Club Vario Form 185. My precious…

12 comments
Erau opt in total, patru puse pe suporturi, patru inca in cutiute. Din cele la vedere una era rusticata, un biliard simplu si dens. Opt pipe Danske Club, si eu puteam sa aleg una singura. Cine si-a cumparat cel putin o pipa noua, indelung asteptata, poate sa inteleaga cam ce simteam in momentele acelea. Cred ca multi isi aleg nevasta, jobul sau masina cu mai putin atentie decat si-ar alege pipa. Primele patru nu m-au incantat, cel putin nu in exces. Erau frumoase, dar nu aveam sentimentul "asta este !". A cincea era in cutie, pusa intr-un frumos saculet de panza moale. Saculetul era verde si avea sigla Stanwell. In cutia cu sigla Danske Club era prima mea pipa noua. Adica cea de mai jos.

Din prima secunda a fost dragoste la prima vedere. Era exact ceea ce imi dorisem. De cand am vazut-o pe un site. Doamna, nu mai imi aratati nimic, pe asta o iau. Sigur ? Mai mult decat sigur. Rusticata, Danske Club Vario Form 185, half-bent, cu filtru de 9 mm, vine intr-o cutie simpla de carton. Pret 123 de lei la magazinul din Calea Victoriei 222. Am mai luat un pachet de Amphora Full Aroma (29.5), un pachet de perii simple (5), un pachetel cu 15 filtre balsa Savinelli (6) si am mai primit si un butucel nou cadou, in forma de pipa, mult mai mare decat futacul meu vechi. Faceti si dv socoteala cat a fost tot, deloc mult pentru placerea de a tine in mana o pipa noua. Nu am intrebat de adaptor pentru a o fuma fara filtru - sper ca se gaseste asa ceva la noi - si nu i-am luat nici suport. Emotiile…

Se fumeaza excelent, la mare distanta de necajita prima pipa. La inceput - primele doua-trei dati - s-a mai simtit totusi un usor gust ciudat (lemn/lac/nou) pe urma a disparut. Pana acum am fumat numai Amphora Full Aroma, si este o pipa de care m-am indragostit. Pipeaza rece si uscat, poate ajutata si de filtrul de balsa, chiar daca se pierde ceva din aroma tutunului tocmai din cauza filtrului. Si cand te gandesti ca in imaturitatea mea sunt un mare amator de aromatice/prajituri. Chiar daca sunt chimizate la greu. Ceva mai grea decat eram obisnuit, nu prea merge tinuta doar cu dintii, decat cu efort. Arata bine, fumeaza bine, e inceputul unei - sper - viitoare colectii de lasat mostenire. Daca nu mi se va permite sa o iau cu mine la azil.

Acuma sper sa imi ajunga tutunurile stranse pana spre Craciun. Nu de alta, dar deja e tot mai tentant sa imi fumez noua pipa. Sa incerc si alte tutunuri, sa o curat, sa-i schimb filtrele, sa o pun la loc dupa ce e bine si frumoasa. My precioussss….

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...