14 Jun 2010

Cartile zilei de luni

19 comments
1. Dan Ciachir - Ganduri despre Nae Ionescu, Ed Litera Ortodoxa
2. Valeriu Anania - Rotonda plopilor aprinsi. De dincolo de ape, Ed Polirom
3. Stephen King - Anotimpuri diferite, Ed Trei
4. Boris Buzila - De-a v-ati ascuns’ - Un destin basarabean, Ed Curtea Veche
5. Dinu Pillat - Asteptand ceasul de apoi, Ed Humanitas
6. Harper Lee - ...Sa ucizi o pasare cantatoare, Ed Polirom
7. Andrei Oisteanu - Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, Ed Polirom
8. Arthur C. Clarke - 2010: A doua odisee, Ed Nemira
9. Ion Mihai Pacepa - Orizonturi rosii, Ed Humanitas
10.Andra Rotaru - Tinuturile Sudului, Ed Paralela 45

10 Jun 2010

Cercul fumatorilor de pipa & trabuc din Sibiu

0 comments
Via Mrg si Humidor

La Sibiu s-a infiintat Cercul fumatorilor de pipa & trabuc, si potrivit site-ului fumatorii de acolo au avut deja doua intalniri. E un inceput bun si merita felicitari. Pe site puteti gasi deja cateva review-uri - Danske Club - White Luxury (un aromatic mediu), Mac Baren - Navy Flake (preferatul meu de la Mac Baren), Exclusiv - Sherry & Cherry (tutun deloc pe gustul meu), Mac Baren - Mixture / Scottish Blend (de care am auzit mult, dar nu l-am incercat inca) si Rattray's Marlin Flake (foarte bun, fumat doar la intalniri) - un articol despre magazinele din Sibiu cu tutun, accesorii, trabucuri, poze de la intalniri. Desi la inceput, a reusit deja sa atraga la prima intalnire zece persoane, ceea ce mi se pare admirabil.

Cine stie, cum spunea si Humidor, poate ajungem candva sa ne intalnim pentru o pipata Sibiu-Bucuresti. Ar fi tare fain.

Mult succes mai departe si fum rece :)

9 Jun 2010

Boris Buzila : In prezenta stapanilor

7 comments
Pret de multi ani, Boris Buzila a fost unul dintre redactorii celui de-al doilea ziar al tarii : Romania libera. Ziarul "de stat", spre deosebire de cel "de partid" (Scanteia), ziarul unde in anumite clipe mai adia un vanticel de libertate si se mai putea strecura, cu riscurile de rigoare, cate o aluzie, cate un adevar, cate ceva interzis. Sigur ca mai de fiecare data cei vinovati erau descoperiti cu vigilenta revolutionara, si totusi... Era o vreme in care nu prea aveai optiuni. Boris Buzila si-a iubit meseria, a iubit presa, a iubit ziarul si tipografia, cu mirosul ei nocturn si otravit de plumb, a incercat chiar sa suporte interminabilele sedinte, cu declaratiile latratoare si stupide, vizitele de lucru, deplasarile si reportajele entuziast-cretine. In toata aceasta piesa minutios pusa in scena, opera unui sistem dement, a incercat pe cat posibil sa isi faca meseria. Cu compromisurile vremii.

Si, asemeni lui Winston Smith, a tinut un jurnal secret, departe de ochii prietenilor, constient ca o delatiune sau o imprudenta i-ar aduce nu doar indepartarea definitiva din presa, dar mult mai mult. Cu ironie, talent, sinceritate si adesea tristete, Boris Buzila reuseste cu In prezenta stapanilor un tur de forta memorialistica, o cronica a unor ani in care cenusiul si teama se amestecau cu vodevilul kafkian al unui regim in agonie. Fara sa fie un vajnic dizident, Boris Buzila a simtit nevoia confesiunii de sertar, a marturiei. Pentru ca era un om ca oricare altul (purtand insa pecetea de "basarabean", deci din start un pic suspect) care nu se putea regasi in nebunia din jurul sau. Nu un erou, nu un rezistent, nu un revolutionar. Un om care vede minciuna dintr-un sistem care transformase o utopie, ce amesteca nationalismul desantat, comunismul dur si cultul personalitatile in stirile cotidiene.

Trasatura definitorie a cartii - si colacul de salvare in acei ani - este cu siguranta umorul. Privind uneori uluit, alteori abia abtinandu-se sa nu izbucneasca in ras nestavilit, jurnalistul ii vede pe Dej, Ceausescu sau Hrusciov, cu armatele de trepadusi in jurul lor, oamenii din spatele imaginii, adesea diferiti pana la sarcasm de imaginea atent periata din ziarele ce urmau sa apara a doua zi. Asa cum in presa interbelica adversarul era animalizat si ridiculizat in caricaturi, jurnalistul ii vede pe cei "mari" ca prin microscop, cu ticalosia lor, cu prostia lor, cu rautatea lor, cu lupta dintre ei. Il insoteste pe Dej in vizitele de lucru (si povesteste cu detalii imposibil de gasit in relatarile oficiale), scrie pagini intregi in limba triumfalista de lemn a deceniilor in care Ceausescu devenise noul Decebal. Ii cunoaste de-a lungul vremii pe Marin Preda (cu tariful sau obscen pentru epoca, 1000 de lei pentru un text marunt), pe decazutul Mihai Beniuc (epuizat si autopastisandu-se), pe Agatha-Grigorescu Bacovia si fiul acesteia (la fel de inversunati in apararea memoriei si operei poetului), pe Sadoveanu sau Arghezi (cu dramele, tipicariile si maniile lor), Paler (cu relele si bunele sale) pe inepuizabilii scribi care asaltau toate redactiile cu poezii, texte, epigrame, eseuri, marturii despre Partid, despre Tovarasu', Tovarasa, comunismul in zbor, societatea socialista multilateral dezvoltata. Cel mai des grafomani sinistri, care nu intelesesera la timp ca deja compresorul se pravalise, iar acum trebuie sa scrie altfel. Proletcultismul nu asigura si nemurirea.  Se va apropia de unii dintre scriitorii pe care ii admira, altora le va descoperi cu tristete, insemnandu-le in jurnal, umbrele din spatele pleoapelor.

Boris Buzila este cronicarul unei lumi. O lume vie, atat de departe pana la urma de imaginea casanta si atent migalita din pagina de ziar. O lume complicata, in care misuna mari scriitori si ratati penibili, securisti cunoscuti sau ofiteri deosebit de discreti, lideri ai partidului de astazi si "fostii" prabusiti in dizgratie ieri, social-democrati si fosti legionari, vechi detinuti politici si tineri resemnati, revoltati sau gata de orice pentru gloria Epocii de aur. Figuri ridicole de multe ori, alteori personaje de care te temi instinctiv. Hasek sau Ilf si Petrov ar fi gasit atat de mult in Romania acelor ani, dar din pacate si Kafka ar fi avut de unde sa se inspire. Sunt momente amuzante, chiar intr-o lume in care umorul autentic este prohibit, soparleste, se ascunde : nebunia insipida si absurda a sedintelor de partid, unde curg lozincile din robinete ideologice cu urechi ; pregatirea disperata a numerelor speciale despre Partid si "megaseful" (Ceausescu), cand mai ales in ultimii ani nimeni nu mai vrea sa dea vreun text ; minutiozitatea fanatizata cu care redactorii si ajutoarele cu ochi albastri examineaza fiecare rand din Romania Libera, fiecare poza, fiecare virgula, ca sa nu ascunda vreo pila, vreo aluzie, sau ceva ce poate fi interpretat ca o aluzie ; listele interminabile de la an la an cu frazele, temele, cuvintele interzise, scoase din nou-vorba ceausista ; felul in care scriitorii de manual se prezinta dincolo de albul foii. Groaza paralizanta cand "seful" gaseste in ziarul deja trimis in tara o poza cu Ceausescu in cadru gros, negru (ati pus doliu pe megasefu'), o litera mancata din numele ilustrului, vreo fraza care ar putea fi interpretata. Pentru ca acesta era triumful deformarii. Nu mai erai cenzurat. Ajungeai sa te cenzurezi singur, sa cenzurezi inca o data ceea ce ramasese din text, si pana la urma sa scrii pe linia care trebuia, amalgam de fraze fara sens, pompoase si inzorzonate, care nu spuneau pana la urma nimic. Dar erau asa cum trebuia.

Insa in spatele umorului se simte cosmarul tragic al epocii. Un Bucuresti distrus de sistematizarea pe model nord-corean, in care bisericile sunt in cel mai bun caz mutate, cimitirul Giulesti dispare sub ape (si unii nu mai apuca nici sa ia osemintele celor dragi), strazi si cartiere se prefac in doar cateva zile in moloz, Securitatea este o prezenta uneori nu prea discreta si gata sa actioneze, cozile interminabile, frigul, teama, speranta ingrozita ca poate, intr-o zi, "megasefului" i se va intampla ceva. Suspiciunea ca prietenul de langa tine, colegul de redactie, omul cu care ai impartit candva o tigara te-ar putea turna. Oboseala din ochii sotiei care a stat ore bune la coada pentru ca se dadea "ceva". Inghesuiala din troleibuzul rablagit care te duce spre o noua zi de munca. Frenezia cu care se decripteaza in fiecare intamplare, in fiecare declaratie, in fiecare zvon un semn ca lucrurile nu vor mai dura foarte mult. Un Metropolis care scartaie din toate incheieturile si care trebuie, firesc, sa se prabuseasca. Si In prezenta stapanilor este o alta dovada ca, intr-o evolutie aproape mitologica, sistemul s-a creat si in final s-a devorat pe sine. Dupa teroarea dejista si scurta perioada de dezghet, a venit Epoca de Aur.

O carte pe care o citesti altfel dupa ce intelegi ca un astfel de jurnal, scris atunci (si completat dupa '90 cu unele detalii, adesea savuroase, privind evolutia unor personaje din epoca) nu era doar o pasiune, un hobby, ocupatie de umplut timpul. O cronica sincera, obiectiva si adesea cruda a epocii era un risc asumat. Spre deosebire de multi dizidenti galagiosi, Boris Buzila a ales pur si simplu sa fie un martor al vremurilor. Mai ales daca ai prins macar vreo cativa din anii aceia, la varsta la care macar incerci sa dibui cate ceva din ce se intampla in jur, s-ar putea sa fie o carte din care periodic recitesti un capitol sau mai multe.

2 Jun 2010

John Fante - O sa vina si primavara, Bandini

5 comments
De aceasta data nu Arturo Bandini/John Fante este personajul principal. Nu pustiul isterizat de obsesia unei cariere stralucitoare de scriitor, nu acel Bandini care ucidea crabi pe malul marii, se inchidea in dulap impreuna cu frumoasele de celuloza din revistele obscene, nu acel Bandini care se indragosteste de o umila chelnerita mexicana, cu sandalele rupte. Tema tatalui este omniprezenta in scrierile lui Fante.  Distant, rece, adesea brutal, urandu-si viata si avand cel mult indiferenta pentru copiii sai, un idol inghetat si plin de o furie tacuta, acel barbat de care copilul Bandini se teme, adorandu-l in egala masura. In aceasta prima parte (in ordinea scrierii) din tetralogia Bandini eroul este Svevo Bandini, meseriasul imigrant, cu pantofi rupti, datorii in toate partile, fumand toscane negre ca moarte, dispretuindu-si tara adoptiva, acceptandu-si micuta si calda sotie pe nume Maria ca pe un refugiu si nu ca pe o iubita. Un Nick Molise in tinerete, inainte sa transforme mizantropia intr-un mod de viata, scarba de tot intr-o declaratie de principiu, dezamagirea manifesta fata de copiii sai intr-o declaratie de iubire diforma. Dar chiar si intr-un roman in care tatal lipseste cu desavarsire ca personaj, cum ar fi Drumul spre Los Angeles ori Intreaba praful, nostalgia fiintarii sale este umbra. Marea umbra.

In O sa vina si primavara, Bandini, familia Bandini nu mai este cea din Drumul spre Los Angeles, de aceasta data Arturo Bandini are doi frati, o mama dedicata in egala masura catolicismului si tatalui, o bunica plina de ura pentru acest Svevo betiv si lenes.  Nu este singura diferenta. Nimic din viitorul scriitor nu se intrevede inca, totul este in umbra marelui tata. Care vine in fiecare seara, plin de furie, cu picioarele ude in pantofii vechi, impartind cel mult cate o palma, pentru a se retrage apoi in bratele mereu credincioase ale micutei Maria. Maria, binecuvantata femeie care hraneste din nimic trei baieti zdraveni, se umileste la bacania din apropiere unde datoria familiei Bandini a devenit istorica, isi face rugaciunile cu o credinta de copil cuminte. Maria, cu mirosul si caldura ei, cu dragostea ei umila, poate singura femeie curata si cu adevarat sacra din toate scrierile lui Fante, o amintire pe care o va repudia mai apoi in favoarea tatalui. Si viata familiei de imigranti (o alta tema obsedanta la Fante) decurge zi dupa zi identic, cu Arturo indragostit si sarac, dorind sa devina si el un Svevo. Dar unul pentru care visul american sa se implineasca. Certurile cu fratii sai, lupta pentru un copan de pui (sunt doar doua, iar ei sunt trei), hainele saracacioase, camera mizera de baie pe care Svevo promite de peste un deceniu ca o va schimba cu totul, prezenta blanda a mamei. Cat de mult din omul Fante se regaseste aici ?

Pana in ziua fatala in care unul dintre prietenii lui Svevo, Rocco Saccone, zidar si pietrar, ii face rost partenerului sau de distractie si bautura de o slujba. Nimica toata, cateva ore de munca pentru frumoasa doamna Hildegarde. O femeie bogata, frumoasa, cu par negru si ochi albastri, atat de americana mai ales in fata unui Svevo inghetat si umilit de ceea ce vede. Nimic prea dificil. De schimbat caramizile unui semineu, de facut mici reparatii prin casa pe care zece generatii de Bandini nu si-ar putea-o permite. Cei doi provin din lumi atat de diferite incat sunt doua specii distincte, fara nimic in comun, doua fiziologii care nu pot sa existe in acelasi plan. O femeie bogata, senzuala, rafinata, care ar putea avea in banca mai multe zeci de mii de dolari, cel putin asa se povesteste. O femeie care stie sa aleaga o pereche de pantofi din piele de sarpe. Care stie ce isi doreste italianul tacut si furios.

Pentru ca intriga esentiala a cartii este tocmai evadarea lui Svevo din cercul sufocant al vietii conjugale. Iarna tarzie a unui Bandini. Nu e vorba de iubire, poate nici macar de dorinta, altfel decat cea simpla si carnala. Este certificatul de eliberare a lui Svevo, sotul Mariei, tata a trei copii, altfel un bun meserias, care traieste pentru cateva zile ori saptamana viata pe care si-a dorit-o, dar de care nu s-a putut nici macar apropia. Este un scurt si intens vis, este nebunia unui barbat trecut de prima tinerete, indreptandu-se cu pasi hotarati spre moarte, invaluit de fumul acru al toscanelor de duzina. Si chiar daca aduce practic sfarsitul familiei Bandini, Svevo este in felul sau pietros cu adevarat fericit. Pentru prima data, dupa multi ani, se simte barbat, se simte iubit, se simte puternic. Ca si cand ar fi atins un fir electric, este incapabil sa se desprinda pana cand nu este alungat.

Iar drama nu este atat infidelitatea lui Svevo, pana la urma fireasca, ci reactia Mariei, care isi vede zeul devenind doar unul dintre italienii veniti in America, il vede murdar si urat, patat de o murdarie pe care ea nu o mai poate curata, incercand sa isi cumpere uitarea si sa joace rolul de tata bun, de Mos Craciun, de sot ideal. Si prabusirea bietei femei intr-un cosmar din care nu mai reuseste sa iasa. Poate de aici, in volumele ulterioare, dragostea turbata si sufocanta a mamei pentru isterizatul si maniacalul Arturo Bandini. Supravietuind tradarii, il apara pe fiu pana la distrugere, mai mult din teama ca si aceasta o va parasi, asa cum e firesc, pentru o femeie.

Extraordinare scenele in care bunica, pastrandu-si nu doar dialectul din tara natala ci si ura pentru Svevo vine in casa Bandini, tentandu-i pe cei trei copii cu un banut. Ia spuneti, tatal vostru e iarasi beat ? Mai bea ? Miscandu-si faptura pachidermica prin casa, vanand orice fir de praf, scarbita de mancare, de mizerie, de saracie. Un personaj fabulos, aproape ireal, si totusi se pare ca a fost inspirat chiar de o bunica a lui Fante. Jocul dintre Maria si bacanul deja satul de datoriile niciodata platite, pana cand sotia lui Svevo reuseste sa mai cumpere ceva. Tensiunea dragostei stinse dintre Svevo si Maria, pana la un deznodamant care distruge familia Bandini. Momentele in care micul Arturo incearca, stangaci si brutal, sa o cucereasca pe inaccesibila si frumoasa Rosa, colega lui care ar putea la fel de bine sa fie intr-o alta galaxie. Pentru ca nu s-ar uita vreodata la un pui murdar de imigrant. Simfonia in crescendo de tensiune, dorinta si umilinta a relatiei dintre Svevo si seducatoarea doamna Hildegarde.  Finalul in care Arturo devine salvarea lui Svevo, la fel cum peste multi ani un alt tata, mult mai batran, ii va cere fiului sau ajutorul pentru a construi o afumatoare, undeva in munti. Stilul marcat de o nostalgie dulceaga, direct si in egala masura poetic, un scriitor cu o muzicalitate proprie si simpla. Un John Fante de o sensibilitate dramatica, poate cel mai bun titlu de inceput daca vrei sa citesti tetralogia Bandini.

30 May 2010

Gilbert Adair : Inscenarea lui Roger Murgatroyd

4 comments
Nu am fost niciodata un amator de literatura politista, poate cu exceptia cartilor lui Vlad Musatescu. Desi e discutabil cat de bine le poti incadra in limitele canonice ale genului. De regula, o carte politista are in centru minim un omor (rareori un jaf insotit de omor), o victima sau mai multe rapuse cu sfanta treime a policier-ului - cutit, otrava, pistol - un cerc de suspecti mai mult sau mai putin credibili, un detectiv cu pipa si mustata ori, dimpotriva, cu parul permanent si fusta. Si pana la sfarsit incerci sa ghicesti cine i-a facut felul nefericitului gasit in biblioteca vilei impresionante, cu o gaura cat o moneda in dreptul inimii. Pe urma, rationand si combinand, detectivul nostru se prinde cine e de vina si il demasca, in fata martorilor inmarmuriti de atata perspicacitate. Si, daca e un detectiv imaginar tare bun si sustinut de un autor prolific, devine "brand" - Sherlock Holmes, Hercule Poirot, comisarul Maigret. Poate de aceea am avut si mari ezitari sa incep Inscenarea lui Roger Murgatroyd. De Gilbert Adair. Pentru ca era o carte politista. Pana la urma, spre surprinderea mea, am ajuns sa o citesc, sa o sfarsesc si chiar sa ma amuze.

Inscenarea lui Roger Murgatroyd este un mister politist construit in jurul temei "camerei inchise". In preajma Craciunului, in conservatorul si sumbrul conac al colonelului Roger ffolkes (da, cu litera mica si in carte), la camera de la mansarda, unul dintre musafiri, pe nume Raymond Gentry (nume care pana la sfarsitul cartii va deveni epitomul dezgustului) este gasit mort, intr-un halat foarte dandy, complimentat de o urma de impuscatura in dreptul inimii. Mansarda, aproape mereu goala, are o singura fereastra zabrelita. Usa este inchisa pe dinauntru, cu cheia in broasca. O masa, un fotoliu, scaune, un pat, mobila descleiata si scartainda, gata in orice clipa sa plece in Paradisul Rumegusului. Nici o urma, nimeni nu a auzit nimic, cu exceptia unei certe inversunate intre Gentry si o femeie, undeva spre orele mici ale diminetii. Inzapeziti si ingroziti ca presa de scandal va devora cu delicii omorul de Craciun, gazdele si invitatii lor (intre care o tomnatica autoare de romane politiste) isi dau seama ca trebuie sa gaseasca pe cineva care sa dezlege misterul. Iar omul ales este un fost detectiv de la Scotland Yard, Trubshawe, fumator de pipa (fireste), acum pensionar, mereu la datorie.

Iar cand Trubshawe vine in frumosul conac ffolkes, de la primul interogatoriu ceea ce parea o crima misterioasa devine cu totul altceva. Raymond Gentry venise ca un musafir neasteptat, adus de frumoasa Selina, fiica respectabilului colonel. A treia roata la caruta, alaturi de iubitul oficial al acesteia, americanul Donald Duckworth (exista un comic al numelor, omniprezent), imbracat fistichiu, lipsit de cele mai elementare norme de conduita, alcoolic de cariera, fumator de tigari puturoase, gata sa jigneasca pe oricine si sa-si bata joc de morga si mai ales de discutiile serioase si intelepte. Intr-un cerc de doamne si domni, fiecare cu povestea lui, preferand sa moara decat sa comita o indiscretie sau, horribile dictu, o mica impolitete, Gentry este legendarul elefant in magazinul de portelanuri. Cunoscand de la Selena o buna parte din barfele si secretele celor prezenti, Gentry reuseste intr-o singura zi sa ii jigneasca de moarte chiar si pe cei mai blanzi, aruncandu-le in fata, aluziv sau direct, tot ce poate fi mai rau. Un personaj sadic si crud, se distreaza infuriindu-i pe toti, incalcand cele mai simple norme, distrugandu-le toata sarbatoarea Craciunului. Si cand toata lumea ar fi gata sa lase cateva secole de traditii si morala la o parte, si sa-l sfasie cu mainile goale, Gentry nu se opreste. Este diavolul care stie totul despre toti, si se distreaza facandu-le praf respectabilitatea. Ideea lui Adair de a introduce un dandy obscen, vulgar si superficial, crud si detestabil, intr-o micro-societate victoriana si inghetata este "clou"-ul din Inscenarea lui Roger Murgatroyd. Si ceea ce face dintr-un roman politist clasic o carte cu umor.

Trubshawe isi da seama ca toti cei prezenti (pentru ca asasinul este sigur unul dintre ei) ar fi avut motive pentru a-l lichida pe Gentry. Mai mult, nu e aproape nimeni care sa nu-si dorit sa faca asta, si toti il invidiaza pe misteriosul asasin care a fost mai grabit. Raymond Gentry a fost mai mult decat un musafir nedorit, a fost raul prin excelenta pentru cei din casa ffolkes. Si cand ucigasul loveste din nou, Trubshawe isi da seama ca nu mai are foarte mult timp.

Inscenarea lui Roger Murgatroyd a fost o carte mai interesanta decat m-as fi asteptat de la un roman politist. Personajele sunt construite bine, chiar daca autorul aduce uneori un amuzant tribut cliseelor genului, cele care isi spun povestea dezvaluie biografii interesante, Trubshawe e un detectiv deloc plictisitor, stilul este placut si alert. Mai mult, Gilbert Adair are si o doza serioasa de umor, destul de britanic si destul de sec uneori. Si pana la sfarsit chiar ajungi sa fii extrem de curios cine a facut umanitatii un bine, eliminandu-l pe insuportabilul Raymond Gentry. Mai ales daca (e si cazul meu) nu ai experienta cand vine vorba de policier. Si mai ales cum, intr-o camera inchisa ?

Cumpara Gilbert Adair : Inscenarea lui Roger Murgatroyd de pe site-ul editurii Trei.

27 May 2010

Ashton Smooth Sailing

2 comments
Tutun : virginia, black cavendish, burley
Aspect tutun : loose cut
Aroma : vanilie, patiserie
Tarie : scazuta
WAF : mediu
Prezentare : cutie de 50 de grame

Cutie de 50 de grame, cu eticheta de un albastru palid, Smooth Sailing e primul tutun aromatic pe care l-am incercat de la Ashton, cunoscandu-i pentru mixturi de calibru greu, precum Sovereign, Old London Pebble Cut, Artisan's Blend sau Consummate Gentleman. Mai fumasem o mostra de Smooth Sailing la una dintre intalniri, si atunci mi se paruse un amestec interesant, chiar surprinzator de bun. Poate si unde in ultimul timp am cam inceput sa tradez latakiile in favoarea aromaticelor si mai ales a virginiilor, fie ele cu un strop de perique sau burley.

La deschiderea cutiei aroma este puternica si foarte placuta, daca iti plac tutunurile aromatice : esenta de vanilie, patiserie, dulce, fara a fi deranjanta. Se aprinde destul de usor, daca il aerisesti un pic, pentru ca vine destul de umed in cutie. Casingul aromatic este puternic in primul sfert al pipei - acrisor, fructat, de la promisa nuca de cocos nu am simtit nimic, dar este si o idee vanilata. Apoi trece in fundal si lasa loc gustului de cavendish (principal in arhitectura Smooth Sailing) cu mici semne de virginie, completand foarte bine ansamblul. O aroma placuta, usoara, mirosul in camera este placut si deloc greu. Daca este grabit, Smooth Sailing poate sa intepe si sa devina dintr-un aromatic usor, bine lucrat, un tutun care arde fierbinte si isi schimba gustul in rau. Fumat lent, fara a-l forta, e un tutun bun, bine lucrat, potrivit pentru incepatori sau pentru o schimbare de gust si tonalitate in mixturi. Nu merge ca fumata de toata ziua, dar din cand in cand este binevenit in meniu. La final ramane cenusa deschisa la culoare, destul de fina.

Concluzie : se pare ca Ashton stiu sa faca si un aromatic bun, nu doar "englezesti". Ar fi o alternativa foarte buna la aromaticele de pe piata romaneasca, daca l-ar importa cineva. Nu inteapa, e destul de usor, gustul este placut si amesteca aromele de fructe cu cea de tutun. Bun pentru incepatori, mai ales.

26 May 2010

Stephen King : Jocul lui Gerald

9 comments
Citisem Jocul lui Gerald cu ceva ani in urma, la prima editie Nemira, si sincer sa fiu imi aminteam destul de vag totul. Stiam ca e mai curand un thriller, cu prea putin supranatural (cel putin aparent) implicat, povestea unui cosmar de 28 de ore trait de o femeie legata de un pat masiv, prinsa intr-un joc impus si transformat intr-o loterie fara prea multe numere castigatoare. Imi placuse, dar capricioasa memorie mi-a sters tocmai esentialul : cum a reusit Jessie Burlingame sa scape ? Si mai ales de ce imi revine obsesiv in amintire sintagma "cowboy spatial" ? Si daca tot sunt intr-o noua perioada de redescoperire entuziasta a lui Stephen King, unul dintre preferatii mei de ani buni, decis ca de aceasta data sa citesc absolut tot – tinta finala este Stephen King integral – am reluat si Jocul lui Gerald. Descoperind un thriller aparte in bibliografia Stephen King, un nou exemplu de situatie imposibila care l-ar tine in priza pe orice autor, o enigma din seria “poti tu sa-ti scapi personajul astfel incat sa devina credibil ? ”. Eroul din Misery trebuia sa isi invie personajul siropos din morti, pentru ultima carte a seriei. Aici eroina trebuie sa scape cu viata dintr-un joc in doi care s-a transformat intr-o capcana.

Eroina din Jocul lui Gerald este Jessie Burlingame, o femeie trecuta bine de prima tinerete, pastrand urmele unei frumuseti timide, cu numeroase secrete si regrete. Unul dintre ele atat de intunecat - petrecut pe vremea in care Dolores Claiborne rezolva pentru totdeauna amenintarea reprezentata de sotul ei – incat a marcat-o pentru totdeauna. Cedand din nou substitutului de tata care este sotul ei, Gerald, un prosper, gras si respectabil avocat, cu reale probleme erotice, Jessie se lasa legata cu catuse de patul masiv din elegantul dormitor al casei de vacanta de pe malul lacului Kashwakamak. Imposibil nume. Un lac din Maine (de unde altundeva), aflat la mile bune de orice alt om. .  Dar nu si de orice alta fiinta. Si cand jocul merge prea departe, din nou, pentru ca este singura posibilitate a domnului Gerald Burlingame de a obtine mult dorita erectie, Jessie cedeaza si, printr-un singur gest, se trezeste prinsa in cursa. Este legata de patul cantarind cu multe kilograme pentru greutatea ei, goala cu exceptia unor chilotei dantelati, aproape rastignita intr-o pozitie imposibila. La picioarele patului, doborat de un aparent infarct, zace Gerald. Mort. Este noapte, telefonul ar putea sa se gaseasca in alta galaxie, un pahar cu apa este mai dorit decat Paradisul si la doar cativa centrimetri de mana dreapta, nimeni nu stie ca cei doi sunt aici, iar in fata lui Jessie se gasesc cel putin 48 de ore de agonie si poate chiar mai multe pana la moarte. Jocul lui Gerald, unul din acele condimente pentru cuplurile ajunse la plictiseala si saturatie, dupa multi-multi ani de convietuire, a devenit ultimul joc al lui Jessie.

Din acest punct incepi sa crezi ca este o carte care se va termina rapid. Intr-un fel sau altul Jessie va reusi sa se elibereze, va intra pe usa un salvator misterios, un bun samaritean dispus sa nu priveasca prea lung la doamna goala si incatusata sau la cadavrul obez de pe podea, complet nud si dizgratios. Deux ex machina. Sau pur si simplu Jessie va sfarsi intr-o cumplita agonie, uscata de sete si foame, dorindu-si sa aiba la randul ei sansa unui infarct milos. Primul personaj secundar care intra este insa un caine vagabond, care candva a fost frumosul Print, acum un animal salbaticit si flamand, mai ales flamand. Si care vede in Gerald un bufet suedez intins in toata splendoarea sa pe podelele bine lustruite. Si se infrupta. Mananc nesatul si lacom, insensibil la urletele si amenintarile femeii, pana cand instinctul ii spune ca vine ceva rau, ca in aer se simte un miros care nu este din lumea asta. Si ca in casa de langa lac va veni un vizitator nocturn, mai cumplit chiar decat cosmarul prin care trece Jessie. Un cowboy spatial. Cu o geanta plina de suveniruri macabre. Iar Jessie, micuta Jessie, incepe sa isi aduca aminte.

Pentru ca esenta Jocului nu este lupta pentru supravietuire. Miza epica a fost dificila. In definitiv ai o femeie care si-a ucis sotul din greseala, dupa ce a acceptat sa fie din nou o jucarie incatusata. Stie ca nu va mai dura mult pana incep carceii, setea cumplita, pana cand cowboyul spatial va deveni sau nu real, pana cand Print se va intoarce, de data asta poate pentru o portie de carne vie. Stie ca mai este mult pana dimineata, ca este mai singura decat oricine si ca nu exista nici o salvare. Si aici vine turnura, rasucirea, surubul narativ care prinde totul si transforma Jocul lui Gerald intr-un thriller psihologic. Singura, terifiata, Jessie incepe sa vorbeasca, la fel ca multi altii, cu sine. In singuratate. Si descopera in ea nu doar vocea lui Jessie nevasta cea cuminte, dar si pe prietena cea rebela, pe terapeuta, pe femininista. Dar, mai ales, o descopera pe Jessie cea de la zece ani, din ziua eclipsei, ziua in care “dovlecelului” i s-a intamplat ceva. Acel ceva, pata scarboasa din memoria unei proaspete vaduve, secretul pe care este bine sa il ascunzi, scheletul putred dintr-un dulap Chipendale care abia se mai tine la incheieturile descleiate. Cu multi ani in urma, pe malul lacului, cand totul se transformase intr-un negativ straniu al lumii, micutei Jessie cineva i-a facut ceva. Acel ceva. Care a facut-o toata viata sa se teama si sa accepte. Tocmai aceasta simfonie a vocilor este trucul, misterul regelui prin care King reuseste sa construiasca si aici o arhitectura care te prinde. Ai un singur personaj real (fara a mai pune la socoteala si famelicul caine) si intri in mintea lui cu un scalpel, gata sa vezi ce se afla acolo. Ii simti suferinta, ii simti setea si foamea, durerile din tot corpul si privirile care se indreapta mereu demente spre coltul camerei, acolo unde se gaseste o silueta intunecata.

Jocul lui Gerald este, pana la urma, un lung monolog de cosmar. O rememorare. Jessie stie ca este foarte posibil sa moara acolo, in pat, prinsa in catuse, iar cei care o vor descoperi se vor distra pe cinste vazand cum se distrau sotii Burlingame. O poveste picanta pentru ziarele de scandal. Si privind la cowboy-ul spatial si la posibilitatea unei morti – a sa – Jessie intelege ca pentru a se elibera trebuie sa se regaseasca. Tema regasirii, a cautarii puterii in sine, omniprezenta la King, e aplicata aici victimei unui joculet sadomasochist. Cu un final pe care il uitasem, dar care mi-a placut. Recomand, ca pe orice alt Stephen King.


21 May 2010

Theodorus Niemeyer - Clan Aromatic

4 comments
Tutun : amestec de 14 tutunuri diferite
Aspect tutun : ribbon, marunta si "pufoasa"
Aroma : usor vanilie, condimente nelamurite
Tarie : medie
WAF : scazut
Prezentare : plic de 50 de grame

Cand am primit o mostra consistenta de la Molia, pe care il stiam un fumator inveterat de Clan, la inceput nu pot spune ca l-am priceput prea bine. Primele trei pipe mi s-au parut greu de fumat, iar Clan un tutun inecacios, ceva intre un aromatic ieftin si o mixtura ce imita "naturalul". Oricum, nu genul meu, si am fumat pe vremuri destule amestecturi cumplit de proaste (sa mentionez doar cura mea de cinci pachete Borkum Riff). Abia de la a patra pipa, fumat destul de lent si relativ neatent, Clan a inceput sa imi para acceptabil, si chiar sa imi placa.

Vine destul de uscat in plic, si se usuca surprinzator de repede, parca l-ai tine pe calorifer. Taietura este, potrivit Tobacco Reviews, coarse cut, ribbon-uri foarte subtiri si prinse intre ele ca o tesatura, foarte moi si usor de pliat, de un galben palid. Mirosul initial, mai pregnant cand portia de Clan e mai umeda, este de vanilie, cu note condimentate si difuze, neclare. Au fost momente cand mi-a adus aminte de Germain 7, tutun care mi-a placut pe vremuri si care avea mai curand aroma de stand de condimente decat tutun. Se indeasa usor in pipa, tocmai din cauza taieturii, dar fiind atat de "pufos" te poate pacali, si daca nu este presat suficient te trezesti ca e prea aerat si dureaza vreo 15 - 20 de minute pentru o pipa de dimensiuni medii.

Se aprinde usor, arde la fel de bine, si nu am avut vreodata probleme cu pipa incinsa sau cu intepaturi de limba, si deja am fumat aproape jumatate de pachet. Casingul usor de vanilie dispare rapid, si ramane un gust neclar de tutunuri, parca virginie, parca burley, parca "ceva ce nu pot defini", ceva picanterie ce ar trebui sa vina de la perique. Producatorii sustin ca acest Clan Aromatic ar fi o mixtura de 14 tutunuri diferite - virginia, burley, kentucky, cavendish, perique - dar imi vine greu sa cred, sincer sa fiu. Ori sunt resturi de la mixturi mai pretentioase, ori e reclama si atata tot. In esenta, gustul Clan-ului Aromatic este distinct, ajungi sa-l recunosti, dar nu este memorabil, nu este genul de tutun pe care ajungi sa-l recomanzi tuturor. Merge foarte bine cand vrei sa fumezi ceva nu prea pretentios, care sa suporte si forjarea, si lipsa de atentie. La final ramane putin cenusa inchis la culoare. Amestecat cu un pic de latakie sau cu pure perique (multumesc, Lifelover) a fost chiar interesant.

Concluzie : Clan este un tutun ieftin (in afara, nu la noi), se fumeaza usor si arde bine. Este o mixtura de calitate medie, dar in amestec sau in serile cand nu prea conteaza ce tutun pipezi, numai nicotina sa fie, se poate dovedi o placuta surpriza. Nu stiu cand si daca as mai lua un plic, dar nu-l voi evita. Macar din cand in cand. Bun pentru incepatori, pentru ca n-ai probleme de ardere, dar nici gustul nu este colosal.

20 May 2010

Sonstige - Honore Flake

2 comments
Tutun : Virginia, Maryland Carolina, Burley, Latakia
Aspect tutun : flake
Aroma : tutun natural, dulce
Tarie : ridicata
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalica de 50 g

Un tutun pe care am tot vrut sa-l incerc, mai ales dupa ce citisem pe forum recenziile semnate Humidor si Augustinus. Mai ales ca pretul este mai mult decat tentant pentru 50 de grame de flake. Din descrierea producatorului, este o veche reteta de familie, de pe la sfarsitul secolului XIX, un amestec de virginie, burley, Maryland Carolina si un strop de latakie siriana. Chiar strop, pentru ca sincer nu am simtit-o nici in cutie, nici in tutunul aprins. Honore se prezinta la intalnire sub forma unei panglici de flake, inghesuita in cutie, un tutun inchis la culoare, cu mici firisoare aurii, potrivit de umed. Mirosul la deschiderea cutiei este de tutun natural, nu atat de puternic cat sa fie deranjant, cu usoare note de ceai si iarba, promitand o experienta cel putin interesanta. Si cum in ultimele luni am tot incercat diverse flake-uri, si multe s-au dovedit excelente, speram ca si Honore sa fie macar un tutun mediu. Nu s-a intamplat asta. Honore este un flake de calitate ridicata, foarte bun, mai ales cand iti plac mixturile englezesti.

Se aprinde un pic mai greu, asa cum se intampla de regula cu flake-urile, dupa ce rupi din tot o portie suficienta. Gustul de baza este cel de virginii, bine prelucrate si cu un adaos de gust de nuca de la burley, si ramane constanta pana la final. Tutun natural, cu note usor dulcege, arde rece si fara sa intepe catusi de putin limba, iar la final ramane un scrum foarte fin, inchis la culoare. O experienta memorabila si recomandata.

Concluzie : Honore este un flake remarcabil, mai ales tinand cont de pretul scazut. Mixtura naturala, arde excelent, gustul este delicios, iar dozajul de nicotina suficient pentru un tutun de seara. Recomandat oricui vrea un flake foarte bun, in care predomina virginia. A intrat deja in topul preferintelor mele.

19 May 2010

Stephen King : Dintr-un Buick 8

17 comments
N-am inteles niciodata fascinatia unora pentru masini. N-as putea sa enumar mai mult de cinci marci, poate sapte, si din astea una este veterana Dacie, pentru ca au avut-o si ai mei pe vremuri. Nu recunosc modelele, nu mi se pare nimic interesant la ele, sa ma duci la o reprezentanta celebra e ca si cand m-ai duce la meci. Nu inteleg. Si nu regret.
Singurele masini interesante sunt cele posedate, intr-un fel sau altul, si doua dintre ele le-am gasit la Stephen King. Prima care imi vine acum in minte este celebra Christine, dintr-un roman care va fi mereu special pentru mereu, poate si unde a fost unul dintre primele King-uri. A doua ar fi un Buick 8, mai exact un 1954 Buick Roadmaster (nu stiu, transcriu). Dintr-un Buick 8. Carte pe care am inceput-o fara prea mari asteptari, si care in final s-a dovedit o surpriza placuta si un bun roman necunoscut de King.

Spre deosebire de Christine - vreau, nu vreau, revin mereu la Arnie Cuningham si Roland LeBay - acest Buick 8 apare intr-o benzinarie prafuita din Pennsylvania, intr-o zi de vara, condus de un straniu personaj, imbracat intr-un trenci negru, purtand o palarie mare, cu obrazul alb, ochi negri si mari, o suvita de par ivindu-se pe frunte. Si un accent ciudat. Un tribut adus imaginilor cliseistice de spioni din Razboiul Rece. Sau mai curand extraterestrilor din filmele clasice ale anilor '50, cand nu se stia prea bine daca sunt inventie sovietica sau creaturi agresive, puse pe cucerire si insamantarea pamantencelor. Iar cand soferul-spion-extraterestru posibil dispare, masina ajunge in proprietatea micutei sectii de politie din oras. Un alt dosar nerezolvat de disparitie si un Buick 8 inchis intr-un garaj darapanat. O masina frumoasa, lucioasa, cu o grila ca un crocodil. Numai ca in timpul anchetei noii proprietari isi dau seama ca e doar un decor, o butaforie, o masina de vodevil. Volanul nu se invarte, instrumentele de bord sunt doar lipite, nu exista nici macar o firimitura in interior. Nu exista amprente de nici un fel, nu exista nici macar un fir de praf pe cauciucuri, o pietricica, nimic. Sapte becuri cromate in loc de opt, un sistem de esapament din ceva asemanator sticlei. Si, asemeni lui Christine, Buick-ulse poate repara singur atunci cand este lovit, ranit, zgariat. Mai mult, in ciuda temperaturii sufocante de afara, in garaj temperatura este surprinzator de scazuta. Iar cand scade sub 50 de grade Fahrenheit... incepe si furtuna.

Explozii orbitoare de lumina albastra, purpurie, verde, incandescente, sunete si imagini de o fractiune de secunda, vuiet de furtuna indepartata atunci cand afara este cald si frumos, frig si de fiecare data teroare ca masina va exploda, totul izvorand din Buick-ul care se comporta ca o masinarie misterioasa, ca un motor pus in functiune din senin sau dupa reguli haotice. Si periodic, din portbagaj ies fiinte diforme, de la cele minuscule la cele mari, ca niste lilieci umanoizi, duhnind ingrozitor a putreziciune, respirand si incercand sa reziste un timp in lumea noua, inainte de a muri. Si putrezi. Obiectele si fiintele puse in Buick, in perioadele de acalmie, dispar. La fel si oamenii care au ghinionul sau curajul de a ramane in garaj dupa inceputul furtunii. Si incet-incet, falsa masina aparuta de niciunde devine secretul cel mai important al sectiei provinciale. Masina este o poarta spre alta lume, o poarta prin care poti sa treci sau poti sa vii o singura data. Si care emana o putere misterioasa, o putere rea, ca o malura diforma. Si fiecare nou venit considerat demn de incredere ajunge sa afle povestea Buick-ului. Pentru ca intregul roman este, pana aproape de sfarsit, o lunga rememorare in fata neofitului a acestui secret. Iar neofitul poate sa accepte, poate sa taca, poate sa incerce sa uite. Sau poate, manat de razbunare si teama, sa incerce sa distruga masina si sa priveasca astfel pentru o clipa in lumea cealalta, ca printr-o fereastra uitata deschisa.

Ned Wilcox, al carui tata a fost ucis cu putina vreme in urma intr-un accident aparent banal, este neofitul care descopera de la veterani ca dincolo de patrule, rapoarte, incidente obisnuite si amenzi rutiere, viata din Troop D este dominata de acest secret. Acolo, intr-un garaj in permanenta supravegheat, este ceva care arata ca o masina din anii '50. Si acest ceva a fost urmarit, a adus in lumea aceasta de mai multe ori ceva, a luat oameni, animale si insecte, a declansat furtuni de lumina. Si nu a fost niciodata inteles. Se spera doar ca intr-o zi va ramane fara putere si se va distruge de la sine.

Dintr-un Buick 8 a fost un King surprinzator. E un tribut adus filmelor cu extraterestri de anii '50, cand te trezeai in frumoasele suburbii cu fiinte ucigase si diforme, folosind stravechea tema a dimensiunilor paralele - m-a dus cu gandul si la Povestea lui Lisey, cu acel spatiu magic si intunecat in care puteai ajunge, sau la Macroversul din Orasul Bantuit, cel cu Testoasa. Se reia dintr-un alt unghi tema masinii blestemate, de aceasta data poarta de intrare intr-o alta dimensiune, tema recurenta si poate cel mai bine tratata in The Mist (nuvela si filmul, ambele foarte bune). Ideea principala - preluata de la Lovecraft - e ca exista limite ale erorii pe care este mai bine sa nu le cunoastem, pentru ca nu stim cat de departe este capabila mintea omeneasca sa mearga in cosmar. Dar intr-un plan mult mai stiintific, exista lumi, reguli, creaturi si existente de care este mai bine sa nu stim absolut nimic, pentru a nu farama fragilul echilibru al spatiului nostru. Buick-ul este o poarta si o posibilitate intr-o astfel de lume.

17 May 2010

Dio - We Rock

0 comments

Mircea Cartarescu : Frumoasele straine

11 comments
Habar nu aveam ca urmatorul Cartarescu avea sa cuprinda trei povestiri aparute in Sapte seri. Ma rog, nici nu cred ca am rasfoit vreodata Sapte seri. Ma asteptasem fie la ceva ramas din universul halucinant al Orbitorului, fie la o continuare, fie si in alta cheie muzicala, a deja celebrului "De ce iubim femeile". In treacat fie spus, volum care nu m-a atras catusi de putin. In Frumoasele straine Mircea Cartarescu incearca un alt registru, cel al literaturii confesive si amuzante, "road movies", dupa descrierea editurii. Un experiment. Cat de reusit... asta e deja o alta poveste.  Sincer sa fiu, la prima lectura m-a dezamagit, pornisem cu alte asteptari. Numai ca la recitire, luand Frumoasele straine doar ca ceea ce este, relaxat, nu mi-a parut rau.

Din pacate debutul nu este in forta, asa cum sperasem. Prima nuvela, Antrax, este si cea mai slaba si lipsita de umor. Trist pentru un volum in care ar trebui sa regasim, dupa descrierea de pe coperta a patra, umor, satiric si grotesc. O poveste care pedaleaza in gol pe vechea psihoza a scrisorilor cu antrax, cateva portrete fortate de anchetatori si un portret epistolar al unui artist nouveau-style, imbinand eructatiile glandulare cu arta postmoderna peste poate. Nimic special. A doua, Frumoasele straine sau Cum am fost un autor de duzina, carnea macra a volumului, e o consistenta dare de seama a scriitorului roman ales sa participe, alaturi de alti 11 - Dirty Dozen - la experienta vestului vienez prin Belles Etrangeres. De aici motorul incepe sa functioneze asa cum trebuie.

E o radiografie atat a psihologiei scriitorului de succes - pentru ca alaturi de M.C. ii regasim aici pe altii, nume cunoscute, priviti dincolo de coperta a patra, cu glumele lor, cu tabieturile lor, cu obsesiile lor - cat si a sentimentului romanesc in strainatate. Dincolo de sansa ca Occidentul sa te descopere ca scriitor, esti un fel de vedeta in turneu. Esti plimbat de organizatori pe la serate si recitari, la emisiuni de radio si intalniri cu fotografi sariti, descoperi gastronomia locala si ochii mari ai celor din public, te simti un rasfatat al sortii si te feliciti ca undeva, candva, ti-a spus dracu' sa te faci scriitor. Italia, Austria, Franta, toate te asteapta ca pe un fiu ratacitor, esti impreuna cu alti scriitori pe care ii admiri, ai ajuns pana aici, ai cucerit lumile existente si alergi spre cele posibile. Esti o vedeta. Publicul mai are putin pana sa te adore, femeile te doresc, vor sa iti devore paginile, volumele, opera, pe tine. Si atunci, in tumultul vienez sau in farmecul italian, in fata publicului, intelegi.

Toti te privesc ciudat, ca pe o fiinta exotica, aidoma girafei lui Preda. Si pe tine, si pe ceilalti. Pentru ei tu esti un scriitor de care n-au auzit, venit dintr-o tara care ar putea sa existe, cu Ceaucescu, Comaneci si Dracula. Unde nu se stie daca ai veceuri si telefoane, alfabet si moneda. Nu altfel trebuie sa se fi simtit salbaticii, reali sau nu, plimbati cu un secol si ceva in urma de circurile ambulante si prezentati ca "omul-maimuta din padurile intunecate ale Tanzaniei" sau "femeia-sirena din Atlantida". Scriitorul-roman, din zona aia a hartii unde e mereu intuneric. Un fel de faceti poza cu maimuta. Este poate cel mai putin amuzanta parte a cartii, tragica, suntem in continuare strainul zdrentaros si famelic, necivilizat si agresiv, aratat ca un "freak" din filmul lui Tod Browning. Sa razi ? Sa plangi ? Cartarescu alege sa rada amar, sa zambeasca trist, sa gaseasca ce este frumos si comic din aceasta calatorie. Pentru ca aceasta este esenta nuvelei, dincolo de a fi un jurnal si o experienta, cu siguranta, fascinanta. Inca suntem departe de ceilalti, inca suntem exotici, inca suntem, chiar si prin scriitori, diferiti. Chiar si momentele comice - si sunt cateva - sunt marcate de aceasta stare. 100 de proiecte "culturale" nu vor putea sa schimbe starea asta. E nuvela in care Mircea Cartarescu este sincer, descriptiv si furios. Sunt si personaje ori pasagii memorabile, si ei au nebunii si escrocii lor, si ei au pseudo-scriitorii lor.

Cea de a treia nuvela, scurta Bacoviana, este si cea care salveaza volumul ca o culegere umoristica. Este vie, pe alocuri de un haz absurd, radiografie crudela a vietii noastre scriitoricesti de ani '80, inca valabila si astazi. Mi-a placut cel mai mult. Un Mircea Cartarescu pierdut in ceata anilor '80, cu frumusetea lor cenusie si astazi voalata, tanar, famelica si aflat la portile succesului, traieste in vechea sa singuratate halucinanta, asteptand o stire, o prezenta, o vorba de la altcineva. Pana cand in cutia de scrisori poposeste mesajul unui autor obscur din Bacau, un scriitor genial si anonim printre miile de alti scriitori romani geniali si anonimi, pe care nu ii citeste nimeni si de care, pana la urma, nici nu ar avea de ce sa ii pese cuiva. Un anume Ciubotaru, care il invita pe numitul Mircea Cartarescu in urbea cu ploi mucede, in toamna spre iarna lui '84, pentru o sezatoare literara la Casa de cultura, urmata implicit de potol, alcool si eventual o scurta si nocturna perioada de rut pentru autorul volumelor Poeme de amor si Faruri, vitrine, fotografii. Incercand sa scape de sine, Cartarescu fuge intr-un tren mizer - o, atat de departe de trenul care sta gata sa plece al unui alt poet - inconjurat de muncitori, babute si nasi, pentru a descinde intr-un Bacau din care pana si Bacovia ar fi fugit oripilat. Pentru ca nici in cele mai sumbre viziune ale domnului Vasiliu nu aparea un Bacau proletar si mizerabil ca cel din Bacoviana. Recuperat flamand si inghetat, Cartarescu se lasa tarat de noii sai prieteni la o seara culturala, pentru amatorii fini de poezie, in fata unui public aproape inexistent. Noapte-horror. Fata mult-visata nu are pe vino-ncoace, are in schimb o recolta serioasa de acnee. Si in loc de pastravi la gratar, purcelusi torizi cu mar in gura si friptane, eroul este pus sa descopere obiectivele turistice noaptea si are chiar sansa unei partide de amor platit. Si descopera lumea scriitorilor pe care nu-i citeste nici familia, dezgustati de Nobel, sobolani literaturizati fara nimic din Firmin, convinsi ca sunt doar geniali si nu alcoolici ratati, fierti de ura si venin. Lume burlesca, din care nu mai stie cum sa fuga. Cea mai buna parte a Frumoaselor straine, un M.C. de exceptie. Recomand sa incepeti direct cu asta. Si lucrurile nu s-au schimbat de atunci.

Daca ti-a placut De ce iubim femeile sau vrei sa citesti un Cartarescu light, de vara, usor si nu lipsit de umor, desi adesea amar, Frumoasele straine merita. E un volum usor de citit, are momentele sale amuzante (a treia nuvela e chiar foarte buna) si este o invitatie de a-l cunoaste mai bine pe omul din spatele scriitorului si o imagine sintetica a lumii literare adevarate, dincolo de poza, lansari, targuri de carte si chermeze. Vezi dincolo de ceea ce ti-ai imaginat citind un autor sau altul, si iti dai seama ca nu prea e asa cum sperai. Mai mult cum te temeai. Recomand dupa ce s-au citit toate celelalte.

13 May 2010

Colts - Gold Deluxe

0 comments

Tutun oferit de JPB, alaturi de Colts American Mixture.


Un alt aromatic de productie recenta, Gold Deluxe vine intr-un pachet de 40 de grame, cu sigla marcii, un amestec putin umed de virginie si (cred) un pic de burley. Predomina tutunul auriu, potrivit numelui, cu taietura marunta, iar mirosul este suprinzator de slab, ceva intre ciocolata si caramel, prea putin definit. Oricum, mult mai putin aromatizat decat American Mixture.

Pus in pipa, se aprinde usor, arde bine, iar casingul dispare destul de repede in fundal. Mai ales dupa jumatate aroma artificiala se disipa in favoarea unui gust mai puternic de virginie clasica, destul de plat insa, ce se mentine pana la final. Dulceag, dar plat, usor de ignorat cand fumezi nu pentru a te delecta cu un tutun foarte bun, ci pur si simplu pentru un pic de nicotina. Care nici nu este foarte multa, din pacate. Mirosul in camera este placut, chiar atragator pentru nefumatori (desi a placut mai mult American Mixture). A ars bine pana la sfarsit, fara sa incinga pipa si fara sa intepe, ceea ce e un mare plus.

Concluzie : un tutun usor, mult mai apropiat de o mixtura naturala decat American Mixture si o introducere blanda si interesanta in domeniul virginiilor, pentru un incepator in ale pipei. Un aromatic mediu si bun pentru primii pasi. Pe urma ajungi sa descoperi mixturi pline de personalitate si mai interesante, si mi-e greu sa cred ca ai putea reveni la Gold Deluxe.

12 May 2010

Lecturi 2010

12 comments

Leapsa primita de la Lume de umbre si Blog de carti. Multumesc. Despre cartile citite in 2010, pana acum. Un an prost din toate punctele de vedere, inclusiv citit. E si prima mea leapsa de cand am trecut pe domeniu propriu (aplauze, ovatii, fotografii).


1. Cate carti ai citit pana acum in 2010?

N-am mai tinut liste, ca inainte, undeva pe la 20-30 maxim. Si nici nu sunt sanse de imbunatatire. Ce sa zic, declar ca acum citesc mai pe indelete si mai serios.

2.Cate carti de fictiune si cate de non-fictiune?

Majoritatea fictiune, vreo doua volume de memorii si ceva biografii muzicale.

3.Care e proportia de scriitori barbati vs. femei?

Vreo 90 la suta barbati, daca nu ma insel.

4. Care e cartea preferată citită pana acum in 2010?

George Orwell - Aspidistra sa traiasca. Imediat dupa ea Sorin Lavric - Noica si Miscarea Legionara. Excelenta.

5. Care e cartea care ti-a placut cel mai putin pana acum in 2010?

Nu m-as fi asteptat, dar a fost Mircea Cartarescu - Frumoasele straine. Vad ca ori nu prea a citit-o nimeni, ori nu a placut, pentru ca recenziile lipsesc aproape cu totul. Nici nu stiu ce s-ar putea spune, e dezamagitoare. Mai ales in comparatie cu cele mai vechi.

6. Ai inceput vreo carte si n-ai putut sa o termini?

Nu reusesc sa trec de jumatate la Stephen King - Jumatatea intunecata. Am mai patit cu Povestea lui Lisey, dar atunci am reusit sa o termin la a doua incercare si m-a entuziasmat. De data asta, chiar daca sunt vechi fan SK, nu poate sa ma prinda. Filmul n-a fost rau, dar cartii ii lipseste ceva. Ceva nedefinit, dar important.

7. Care e cea mai veche carte citita?

1001 de nopti, istoric vorbind, ca tot a aparut volumul 11. Mai am vreo doua din urma si ajung la zi.

8. Dar cea mai noua?

Frumoasele straine. Pacat.

9. Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Aici chiar nu stiu. Dupa cum spuneam nu mai tin liste precise.

10. Cea mai lunga si cea mai scurta carte?

Cele mai lungi ar fi King-urile, cea mai scurta cred ca e Filmul japonez, de Max Tessier.

11. Cate carti imprumutate si /sau de la biblioteca ?

De la biblioteca nu, permisele mi-au expirat de multa vreme, de la prieteni vreo sase. Restul din biblioteca mea.

12.Cate carti citite sunt traduceri?

Vreo opt sunt citite in engleza, celelalte traduceri mai bune sau mai rele.

13. Care e cel mai citit autor anul acesta?

Stephen King : Different Seasons, Zona moarta, Dintr-un Buick 8, O mana de oase, ceva povestiri disparate.

14. Ai recitit vreo carte?

Da, am reluat Cronica de familie (superba, am ajuns la jumatate), recitit Habarnam in editia noua de la Humanitas, si Contratimp, singurul Vlad Musatescu nereusit.

15. Care e personajul preferat din cartile citite pana acum in 2010?

Nick Molise, din Brotherhood of the Grape de Fante. Detestabil in prima jumatate a cartii, divin in a doua.

16. Ce tari ai vizitat prin cartile citite?

Mai mult tinutul Maine si Orasul Florilor. Stie-tot nu era, din pacate, acasa. Din fericire nici Cujo.

17. Ce carte nu ai fi citit daca nu ti-ar fi fost recomandata?

Sojenitin - Primul cerc. O recomandare pe care ma bucur ca am ascultat-o.

18. Ce scriitori descoperiti in 2010 ai vrea sa citesti mai mult?

Nimic nou pana acum, tot autori pe care ii mai citisem. Dar abia sunt la jumatatea anului (aproape).

19. E vreo carte a carei lectura iti pare rau ca ai amanat-o?

Da, Everett True - Hey Ho Let's Go. The Story of the Ramones. O aveam de cateva luni bune, dar mereu am amanat-o, chiar daca e una dintre trupele mele preferate. Excelenta, una dintre cele mai bune biografii muzicale citite vreodata (si au fost cateva).

Leapsa merge mai departe la Ama, Biblioteca Babel, Capricornk13, Chestii livresti, Gingasia, Feeria, Mofturi de ochelarist, Razvan Van Firescu. Si restul.

11 May 2010

Colts - American Mixture

2 comments
Tutun oferit de JPB la ultima intalnire, alaturi de Colts Gold Deluxe

Pachet alb de 40 de grame, cu sigla calutului (pe care o stiam de la pachetele de tigari Colts), American Mixture este un tutun produs de Scandinavian Tobacco Group, si din cate am gasit pe net e o mixtura recenta, 2009. Odata deschis pachetul, aroma este foarte asemanatoare cu cea a unui alt aromatic usor, Skandinavik Vanilla : patiserie, dulce, multa vanilie. Prajitura, puternic artificial, nu este tocmai o optiune pentru cei care prefera mixturile mai tari, naturale. Tutun potrivit de umed, din cate mi-am dat seama (in lipsa indicatiilor de pe pachet) o mixtura de virginie si cavendish. Nu mai sunt de multa vreme un fan al aromaticelor, dar din cand in cand se simte nevoia unei schimbari de gust si aroma. Mai ales ca se apropie vara, si atunci o latakie poate fi prea mult.

Pus in pipa dupa o scurta aerisire, aprins foarte usor. American Mixture este un tabac foarte usor, puternic aromatizat. Pana spre jumatatea bolului gustul de vanilie este predominant, foarte dulce si foarte puternic, practic nu prea simti ca fumezi tutun. S-ar putea sa fie deranjant daca este prea umed. Abia mai apoi se simte cavendishul si, parca, un pic de virginie, dar la aceeasi intensitate scazuta. Nu are prea multa nicotina, arde bine pana la final, si nici nu m-am intalnit cu problemele comune la aromatice : arsuri de limba, pipa imbacsita sau infierbantata. E adevarat ca am folosit o pipa no-name, dedicata aromaticelor, nu m-am incumetat sa pun la bataie o pipa mai valoroasa.

Fara sa fie un tabac memorabil, chiar daca preferi mixturile prietenoase si pline de arome dulci, este un tutun mediu si usor de pipat.

Concluzie : cred ca ar fi indicat incepatorilor sau celor care vor sa alterneze virginiile si latakiile cu ceva care sa le aduca aminte de inceputuri. Perfect pentru situatiile de socializare printre civili, mai ales printre cei nefumatori, unde impresia lasata este pozitiva spre foarte. Pentru mine a fost un tutun-desert interesant. Ii dau mediu, in anumite circumstante poate fi aproape de bun daca iti place vanilia.

10 May 2010

Haruki Murakami : Iubita mea, Sputnik

0 comments
Iubita mea, Sputnik nu este cel mai bun Haruki Murakami. Undeva la confluenta dintre cele doua "genuri" ale sale - romanul fantastic si romanul de dragoste - nu are nici cutremuratoarea si tragica iubire din carti precum Padurea Norvegiana sau La sud de granita..., nici jocurile imaginare din In cautarea oii fantastice sau extraordinara Cronica a Pasarii-Arc. Dar acest mic roman de vreo 200 de pagini rezista prin cele cateva teme - drama pseudo-scriitorului incapabil sa-si implineasca obsesia, alteritatea in lumea reala, prietenia ce nu poate ramane decat o simpla prietenie si nu se transforma intr-o iubire izbavitoare, lesbianismul, calatoria intr-o alta lume - recurente in opera lui Murakami. Si rezista mai ales prin personajul central, Sumire, unul dintre cele mai interesante din creatia acestui controversat si occidentalizat prozator nipon. Injurat si blamat tocmai pentru devotiunea fata de arta Vestului, cu un stil atat de simplu si care totusi te prinde. Nu sunt capodopere, dar sunt carti bune.

Sumire, o tanara de 22 de ani, este un fel de Gavroche feminin, obsedata de generatia beat si mai ales de celebrul guru al acesteia, Jack Kerouac, ale carui romane le stie pe dinafara, avand mereu prin buzunare un exemplar din Pe drum sau Calatorul singuratic. Fumeaza enorm, e imbracata intamplator, nu are nimic seducator-feminin, e chiar slaba si uratica. Nu stie sa faca nimic, sta singura intr-o garsoniera ingusta si viseaza ca intr-o buna zi sa ajunga o mare scriitoare, sa schimbe pentru totdeauna literatura lumii si sa ajunga un Kerouac japonez si, macar fiziologic, feminin. A renuntat la studii, mananca ce gaseste mai ieftin si mai prost, nu mai are prea multi bani si timp pentru a se impune. In mintea ei ideile, personajele si frazele se amesteca in fiecare clipa ca intr-o marmita uriasa, plina cu supa miso, in care arunci tot ce mai gasesti prin bucatarie. Si noapte de noapte sta la masa, in fata masinii de scris, fumeaza macar un pachet de tigari si asteapta acea fraza magica. Sumire ar fi putut deveni cu adevarat scriitoare. Daca ar fi gasit fraza-carlig, acel cuvant care sa porneasca avalansa de imagini si randuri. Nu il va gasi niciodata.

Sumire este doar unul dintre miile de autori care nu vor avea niciodata succes. Iubeste cartile, dar le iubeste prea mult pentru a se putea regasi pe sine si a scrie una originala, interesanta cat de cat, macar buna pentru o cronica inghesuita in 12 randuri. Are un singur prieten, naratorul, pe care il pastreaza doar ca inlocuitor de sine, pentru a nu se lupta cu singuratatea. Pana cand, la 22 de ani, micuta Sumire (cu o soseta cu Mickey Mouse) se indragosteste. Se indragosteste fulgerator de Miu, o enigmatica si superba femeie de afaceri, care o transforma ca pe o papusa ningyo, intr-o iubita. O imbraca si o invata cum, o parfumeaza si o hraneste, il prezinta pe un anume Brahms si rivalii sai. Ca in oricare alt Murakami, sexualitatea este ceva natural, firesc, intens si atat de simplu. Niciodata nu am gasit la el scene toride, desprinse din pornografia de duzina, nu e o explozie cliseistica de labii, fluide, corpi cavernosi plini si epiderme atent intretinute, suprapuse pe musculaturi transpirate. In Murakami se face dragoste, niciodata sex. Si nu e de mirare ca cele doua aleg sa plece intr-o calatorie, ca o luna de miere. Ciudat pentru un autor nipon este ca ele aleg... Grecia.

E un moment cheie al cartii. Grecia fata de Japonia este tot ce se poate imagina mai ciudat, geografic si cultural. Este, literalmente, la capatul lumii si in tara aspra a minunilor. E ca si cand ai pleca din Bucuresti si ai ajunge, cu o cursa El Al, in Lemuria. Un spatiu potrivit pentru Istrati sau Kazantzakis, nu pentru imaginarul unui scriitor japonez de succes. Mult prea de succes, dupa unii. Iar acolo Sumire dispare. Se evapora, aproape fara nici o urma, inceteaza sa mai existe. Iar naratorul pleaca in cautarea vechii prietene, incercand sa descopere cine este de fapt Miu si ce s-a intamplat cu Sumire.

Nu este o capodopera si nici un Murakami de exceptie. Dar e o carte de weekend sau, dupa ritmul fiecaruia, de o seara. O citesti, iti place, te atasezi de Sumire si vrei sa afli ce i s-a intamplat. Presupun ca o femeie s-ar regasi si mai bine in scenele invocand o tandra iubire, scriitorii nereusiti s-ar recunoaste cu amar in esecul literar al eroinei. Oricum ar fi, nu e deloc rea.

5 Apr 2010

Vlad Musatescu : Contratimp

8 comments
Specialistii in "vladmusatescologie" stiu ca Tatapetre, bunicul fabulos al viitorului Al Conan Doi, a murit la 92 de ani (aproximativi), dupa ce se napustise cu velocipedul in urmarirea scroafei, rasturnandu-se in pulberea drumului cand roata deselata s-a dat peste cap.

Micul Vlad reuseste sa ajunga langa batranul in agonie, asistand mai apoi la o inmormantare de mahala, in dulcele stil clasic, ceremonie care ii spulbera si ultimele sperante ca nu are o familie psihotica si traznita pana la apogeu. Este un moment-cheie in toate scrierile sale, o separare brutala de copilarie a celui care visa sa ajunga capitan de submarin, poet si explorator, viitorul Marincu alb si mort ca zincu', autorul nemuritoarei mini-epopei "Balada celor trei carabusi striviti de o usa trantita". Si unul dintre primii tehnoredactori din presa romana.

In Contratimp se pleaca tocmai de la acest moment. Multi ani dupa petrecerea dintre cei vii a lui Tatapetre, Al Conan afla de la Ralita ca se va lansa un roman de aventuri, Tare ca piatra, semnat de un anonim Bazil Avaru. Dar o lansare cum putini scribalai spera sa aiba, in librarie centrala si centrata pe senzational, cu multi invitati, tigari Kent si presa. Mult pentru un debutant, tinut suspect de duios in brate de un editor barfit in epoca. Spectacol pe care fireste ca Ralita-Hagita il preface in praf si pulbere, sau mai exact in haos, cu aceeasi inconstienta celebra pentru pasionata de romane din colectia Serie Noir si fumatoare de Marasesti. Cumplite tigari. Genial personaj.

Numai ca cei doi parteneri in mirabila si delicata arta a detectivisticii zabauce, secondati de candidul Mironescu-Biletel, isi dau seama cu stupoare ca primul volum al opului Tare ca piatra (al doilea fiind "in curs de aparitie") este inspirat la litera din gromovnicul lui Tatapetre. Gromovnicul, o cronica de familie in mai multe registre comerciale, in care Tatapetre scrisese viata neamului si ii incondeiase pe toti cu un amestec de trascau de Matau si vitriol, era disparut de multe decenii. Ascunzand nu doar secretele familiei, ci si - din ce se barfea - secretul unei fabuloase averi ascunse de Tatapetre, gromovnicul a fost cautat cu inversunare de toti urmasii. Fara succes. Numai ca acum "Al baietelule" si tanti Ralita vor sa afle cum a pus mana Bazil Avaru pe asemenea sursa documentara si unde e gromovnicul. A fost Bazil Avaru un prieten al lui Tatapetre ? A pus mana intamplator pe registre ? A avut Bazil Avaru ceva de a face cu strania moarte a batranului, prezentata mult mai sangeros decat in alte scrieri ale lui Vlad Musatescu ? Inclusiv cu o bucata de bulumac infipta in matele lui Tatapetre.

Intriga, intre Agatha Cristie si Ilf si Petrov, te prinde si pentru un timp pare ca nu te va mai lasa, ca va fi un alt roman clasic pentru Vlad Musatescu. Multe dintre detaliile din viata lui Tatapetre sunt cunoscute din alte carti : iubirile de tinerete, povestea cu pravalia falimentata nu fara intentie, vasta magazie-biblioteca, iubirea pentru fasolea cu carnati si trascau, tari si ceaiul facut in castron de salata, dragostea pentru micul detectiv, conflictele cu restul copiilor, lacomi si mereu in cautare de bani, cu nevasta apriga si artagoasa. Daca ai citit Aventurile aproximative deja stii cele mai multe dintre ele, aici primesti doar ceva detalii excedentare. Pas cu pas, Al Conan Doi, Ralita si Biletel incep sa redescopere lucruri mai putin cunoscute din trecutul batranului si al mahalalei pitestene unde se petrecuse toata povestea. Si pe la jumatate cartea se rupe.

In locul unei povesti ca cele de neuitat din seria Jocurilor, cu personaje sarite de pe fix, cu nume chiznovate si biografii pe masura, Contratimp devine ceva intre roman politist si cronica de familie, un talmes-balmes in care se amesteca tigani, interlopi, legionari, militari, prostituate, scandaluri de coruptie si fugari. Un amestec bizar si prea departe de clasicele "musatesciene", ce m-a dezamagit pana la final. In final, dupa ce afla adevarata identitate a lui Bazil Avaru, iar Al Conan isi redescopera si o uitata iubita din copilarie, echipa de soc reuseste sa descurce itele si sa dea de urmele gromovnicului si mai ales de comoara. Numai ca, in stilul Tatapetre, comoara nu este tocmai ce se asteptau. Sau, mai curand, unde se asteptau.

Prima data cand un roman de Vlad Musatescu nu m-a entuziasmat. Am citit si recitit tetralogia jocurilor rotofeiului detectiv, cred ca stiu mai multe despre universul cartilor sale decat despre numeroase alte titluri, mai bine cotate de critica serioasa si publicul elitist, iar Biba, Babane si Babacu se numara printre eroii mei de suflet. Si oricine si-ar fi dorit o matusa aidoma celebrei Tanti Ralita. Am fost la un pas, cand mi-am luat un cocker miniaturial, sa-i zic Nea Misu Falconetti.

Faptul ca Adevarul l-a reeditat aproape complet (nu, nu sunt operele complete, lipseste destul din pacate) a fost pentru mine un eveniment editorial pe cinste. Insa Contratimp nu mai are acelasi farmec. Incercand un roman politist clasic si "serios", diluandu-si umorul deja celebru, Vlad Musatescu a pierdut ceva esential. Contratimp merita citit daca deja le-ai ferfenitit pe celelalte si vrei sa afli mai multe despre Tatapetre si viata lui. Este, pana la urma, cartea despre Tatapetre si traznaile acestui batran pe care nu poti sa nu-l iubesti. Dar e prea incurcat, prea fortat pe alocuri si prea haotic pentru ce sperasem. Prea serios, poate. Nu m-am mai surprins razand in hohote pagina dupa pagina. Pentru completisti si cei care isi pregatesc diploma in "vladmusatescologie" merita citit. Mi-a placut in mare, imi doream sa-mi placa si mai mult.

Foto: okazii.ro



2 Apr 2010

2 aprilie - Ziua internationala de constientizare a autismului

0 comments
Asociaţia " Învingem Autismul" organizează vineri, 2 Aprilie, cu ocazia Zilei Internaţionale de Conştientizare a Autismului, un eveniment menit să atragă atenţia publicului asupra existenţei acestei afecţiuni şi a nevoii de integrare socială a persoanelor ce sunt afectate de autism.

Evenimentul va avea loc între orele 11.00 – 13.00, în parcul Colţea din Bucureşti.

Astfel, sustinatorii Campaniei "Impreuna invingem autismul" vor participa la realizarea funditei puzzle – simbolul international al autismului, in mai multe orase ale tarii:

• Bucuresti, ora 11:00, Piata Universitatii (Parcul Coltea);

• Craiova, ora 14:00, Piata Mihai Viteazul;

• Iasi, ora 10:00, Piata Palatului;

• Timisoara, ora 10:00, Piata Operei.

Celelalte activitati ale campaniei, in luna aprilie, vor fi:

• Bucuresti: Expozitie de piese puzzle cu informatii despre autism in Bucuresti Mall si Plaza Romania (3-30 aprilie), expozitii foto la Librariile Humanitas, lansarea spotului video "Autismul poate fi invins!";

• Craiova: expozitie cu fotografiile copiilor din campanie, prezentarea unui film despre activitatile copiilor din centrul ANCAAR (2 aprilie);

• Iasi: Expozitie de piese puzzle in Iulius Mall (3-15 aprilie), diseminarea materialelor de screening pentru medici in judetele Iasi si Vaslui;

• Timisoara: - 6 aprilie: expozitie foto la Opera Romana Timisoara; - 3 - 14 aprilie: expozitie cu piese puzzle si fotografii in Iulius Mall si montarea unei urne unde se pot dona jucarii care vor fi selectate pentru tombola;
- 15 aprilie lansarea cartii "Lasa-ma sa-ti aud glasul" de Catherine Maurice, a ghidului de screening HANS pentru medici si tombola la Libraria Carturesti;
- 23 aprilie: prezentarea ghidului de screening HANS la Centrul pentru Educatie Incluziva "Paul Popescu Neveanu".

Sursa : altheate.blogspot.com

1 Apr 2010

Dunhill - Early Morning Pipe

0 comments

Tutun : Virginia, Oriental
Aspect tutun : ribbon
Aroma : english
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalica de 100 grame

Il fumasem cu ceva vreme in urma, la una dintre reuniunile PCB, mi-a placut de la bun inceput. O mixtura medie ca intensitate, aceeasi calitate Dunhill, bine lucrata si suficient de prietenoasa pentru primele experiente cu tutunurile englezesti. Am primit recent o mostra de la Mrg si am putut sa-l reevaluez. Imi place in continuare, deci gusturile nu mi s-au schimbat foarte mult.

Early Morning Pipe vine in cutie metalica de 100 de grame, amestec de virginii (de doua feluri, bright si red) cu un adaos suficient de oriental cat sa te surprinda placut din start. Miros de tutun englezesc clasic, nu foarte tare. Se aprinde usor, taietura marunta, ribbon, si de la primele fumuri gustul este de virginie pregnanta, complimentat foarte bine de oriental. Usor, dar cu suficienta nicotina, cred ca s-ar potrivi pentru prima fumata a diminetii, eventual langa o cafea dulceaga.

Gustul este egal pana la final, fara schimbari deosebite, dar nu si monoton, plicticos. Un tutun "englezesc" asa cum ar trebui sa fie, nu incinge pipa, nu inteapa nici daca este fortat. Un amestec de tranzitie spre cele cu mai multa latakie, mai condimentata. Baza serioasa de virginie ii da o dulceata foarte placuta. Cred ca e un tutun la care voi reveni si eventual o sa-mi cumpar o cutie. Uneori ai nevoie de ceva mai "light", dar nu o virginie simpla si categoric nu un aromatic. Si atunci tutunul asta poate sa fie "the one".

Concluzie : tot ce am fumat de la Dunhill mi-a placut - Nightcap, De Luxe Navy Rolls, 965 (cel mai mult), Standard Mixture. Early Morning Pipe e un tutun relativ usor, putin dulce, foarte bun daca vrei sa descoperi o mixtura orientala si nu ai prea mult experienta. Recomandat.

31 Mar 2010

John Fante - The Brotherhood of the Grape

4 comments
John Fante ar fi ramas un autor obscur, un "original" pierdut printre americanii anilor 30-40, fara un fan pe nume Charles Bukowski. Daca n-ar fi fost Bukowski, n-ar fi avut parte de gloria postuma. Si sigur Intreaba praful nu ajungea un film, deloc rau, desi mult sub carte. Bukowski, care il decretase "zeul lui" , facuse imposibilul pentru ca Fante sa fie redescoperit si reeditat.
Se aseamana mult, asa este, Bukowski a avut ce sa invete de la Arturo Bandini/John Fante, cu tetralogia sa (Drumul spre Los Angeles, O sa vina si primavara, Bandini, Intreaba praful, Dreams From Bunker Hill). Si nu numai. Bukowski avea dreptate sa fie entuziasmat. Fante a fost un scriitor de calibru greu, cu un stil economic, viu si minimalist, reducand arhitectura estetica a paginilor sale la esenta epica. Practic sunt capitole din care ai putea sa scoti linistit nuvele ample. Scriind doar despre ceea ce stia foarte bine, rezumandu-se la spatiul imaginar si vivid al imigrantilor italieni care incearca sa devina buni americani, amestecand fictiunea cu puternice halci autobiografice, intr-un exercitiu de sinceritate fata de cititor si de impunere a admiratiei pentru critic, Fante are viata in cartile sale. A prins-o, a rescris-o in cadenta sa, cu o simpla melodicitate, si a redat-o celorlalti filtrata prin prisma sa. Forta extraordinara a dialogurilor (Fante este mai mult decat orice un impresionist auditiv), personajele aproape simbolice, situatiile simple si veridice. Nimic mai mult.

The Brotherhood of the Grape nu face parte din seria canonica, dar in buna masura e un roman legat de ea, ca o necesara completare. Multe elemente sunt comune : scriitorul de succes, catolicismul, familia italiano-americana distrusa in timp de saracie, gelozii, frustrari si tradari, spectrul cumplit al ratarii, tatal violent si dispretuitor, mama isterica si dedicata, fratii, rudele, munca grea, senzatia de non-apartenenta la minunata lume noua, cu tot cu statuia libertatii. Daca in primele sale romane Fante era inca flamand, inca furios, inca gata sa-si infiga coltii in literatura, de data asta e un roman tarziu, matur, mult mai echilibrat. Si foarte bun.

Cand Henry Molise, un scriitor de succes, trecut de cinci decenii si nemaiasteptand nimic de la viata, revine in orasul natal, o face pentru ca familia trece printr-o criza. Dupa decenii nesfarsite de casnicie, parintii sai Nicholas si Maria vor sa divorteze. Se urasc de mai bine de cinzeci de ani, se detesta organic, incapabili din cauza varstei sa se mai suporte, dar divortul i-ar ucide. Chemat ca un inger pazitor de fratii din oraselul prafuit, Henry se intoarce in timp la conditia de fiu al lui Nick Molise. Nimic din demnitatea succesului si a varstei nu rezista in fata dezlantuirii lui Nick. Pentru ca eroul principal din Brotherhood of the Grape este acest batran insuportabil, dezgustator si detestabil.

Nick Molise nu este un personaj pozitiv. Violent si infidel, dispretuindu-si familia care l-a tinut in saracie, America adoptiva care il priveste mereu ca pe un imigrant, dependent de toscanele tari ca moartea si de vinurile italienesti, pasionat doar de munca sa si dependent de jocurile de noroc, in special de poker. Isi iubeste pietrele, le taie si le aranjeaza in zidarie mistic, oficiind un ritual pe care nimeni nu il poate intelege. Comunica rar cu baietii sai, si atunci plimbandu-i prin orasel si aratandu-le "capodoperele" sale, mult mai importante decat orice altceva. Altfel ii uraste si ii vede mereu ca pe niste neispraviti, niste pierde-vara, nedemni de munca de pietrar. Singura care conteaza. Nu este un om pe care sa il admiri, este un Svevo Bandini apropiindu-se de senectute, amar si otravit de propria viata, incapabil sa accepte ca a imbatranit si ca sfarsitul e o realitate.

Iar cand Henry incearca sa il readuca in familie, il respinge initial cu violenta. Apoi ii propune un targ. Sigur, este fiul care a reusit, fiul care a facut ceva, fiul care i-a scapat din mana si acum e scriitor plin de bani, de parca asta ar conta. Tot ce conteaza este piatra. Si ii propune un targ : va face orice vrea Henry daca acesta il ajuta la ultima sa lucrare. Undeva in munti, langa o pensiune plina de batranei cartofori si alcoolici, vor construi o afumatoare. O casuta din piatra unde fumul si magia traditiilor prefac slaninile si carnurile de vanat in delicii pentru cunoscatori. Ultima lupta. Pestele mare, fara nimic din drama senina a batranului care lupta cu marea. Un Moby Dick de stanca. Ezitand, Henry se lasa convins (marea infrangere) si il insoteste pe ciudatul batran in munti, pentru acea ultima constructie. Si aici, din acest punct in care Henry redevine copilul Molise, se produce si turnura. Treptat, lucrand alaturi de el, Henry isi redescopera, isi reinventeaza tatal asa cum nu l-a vazut niciodata. Strainul isi descopera secretul si ii arata fascinatia pietrei, munca in doi, un octogenar incapatanat si dependent de zidaria sa. Din batranul insuportabil, Nick Molise devine un zeu, un prieten, un maestru si un tata. Dupa 50 de ani, Henry ajunge sa isi iubeasca tatal. Pana cand intregul esafodaj se prabuseste. Ultimul proiect este o afumatoare stramba, prabusita, cu nici un unghi drept si nici macar o piatra aleasa cum trebuie. Prea legat de munca sa, pentru Nick vine si sfarsitul. Isi pierde forta de a lupta.

O poveste simpla, pana la urma, o continuare peste timp a legendei Bandini sub alt nume. Romanul a fost publicat in 1977 si s-a bucurat de succes. Fante, batran si foarte bolnav, isi pierde vederea in 1978 (din cauza diabetului) si totusi mai are forta sa dicteze ultima parte din saga Bandini, Dreams From Bunker Hill. Brotherhood of the Grape e un penultim roman de o dureroasa frumusete, fie pentru scena in care batranul pietrar renunta sa mai calce pe nervii tuturor si pleaca sa se odihneasca un pic. Si carcasa celui care a fost Nick Molise este carata de familie si prieteni ca o relicva de pret, intr-o inmormantare dupa toate regulile vietii intr-un orasel prafuit si mort.

28 Mar 2010

Eroii copilariei

14 comments
Leapsa preluata de la Blog de carti

Titlurile generatiei mele nu au intrat in bibliografia obligatorie. Nu l-am putut citi pe Jules Verne nici atunci, nu pot nici acum, chiar daca il reediteaza Adevarul cu mare tam-tam. I-am detestat visceral pe Ciresari, falsi, edulcorati si eroic-ridicoli, cititi fortat pentru scoala, m-a ingrozit Cuore, plictisit Singur pe lume si am renuntat sa citesc mai mult de primul volum din La Medeleni. A fost dincolo de puterile mele sa il gust pe Dumas cu muschetarii lui, cati ori fi fost. Nici sf-urile nu-mi spuneau nimic, desi cautam prin talcioc numerele din vechea serie de Povestiri Stiintifico-Fantastice (supliment la Stiinta si Tehnica) din care nu cred sa fi citit mai mult de cinci.

Asa cum se intampla de regula, nu mai am o buna parte din cartile copilariei, disparute, ferfenitite si imprumutate de-a lungul a doua decenii. Citeam Pif-uri, basme si cartile de mai jos. Citeam cartulii si reviste cu pionieri si partizani, dar fara Tanara Garda. Stransesem si cateva numere din 1001 de nopti, dar si o colectie bunicica de Povesti nemuritoare. Si tin minte ca imi placea si continuarea aventurilor lui Robinson Crusoe, carte scrisa de un ceh. Sau polonez. Sunt sigur ca de altele am uitat.

Lista eroilor copilariei, in ordine intamplatoare

Doctorul Aumadoare : ai o carte cu un medic veterinar un pic zaharisit si tare de treaba, care intelege graiul animalelor - maimuta Cici, cainele Avva, cucuveaua Bumba, purcelusul Groh-Groh, papagalul Carudo, Tragempinge si restul - si are o matusa tare rea, Varvara. Ilustratii de V. Cijikov la fiecare doua pagini. Ai si pirati, corabii, aventuri pe mare, flasnetar, capitanul Robinson, temutul Barmaleus. Ai cartea perfecta pentru copii. Carabuchi, marabuchi, bu !

Al Conan Doi : si ostrogotii, plus Tanti Ralita. Cu un adaus in persoana lui Misu Falconetti. Cele patru aventuri din seria Al Conan Doi, basca cartile mici gen Expeditia Nisetrul 2 sunt printre cele mai faine publicate vreodata la noi. Iar Vlad Musatescu e unul dintre autorii cu adevarat subapreciati. Macar la Adevarul l-au reeditat aproape integral.

Habarnam : nu am vrut sa fiu Stie-Tot. Nici Surubel sau Piulita. Cred ca nimeni care l-a citit atunci pe Habarnam nu a vrut sa fie altcineva decat Habarnam, imbracat pestrit, batandu-se tot timpul cu toata lumea, pictand pe frunze de copac, fugind de bucata desprins de soare, si cantand la trombon. Habarnam era un soi de "blatnoi" (copirait Vasile Ernu) atat de opus moralei socialiste incat nu puteai decat sa il iei drept model, intr-un soi de disidenta avant la litru. Si nimeni nu a crezut in transformarea lui miraculoasa de final, cand devine atat de cuminte si serios incat se piaptana cu grija. Si intrebarea esentiala : cine a avut continuarea aventurilor lui Habarnam ?

Armurierul Prospero : din Trei grasani, una din acele carti geniale si marxiste pentru copii, cu revolutii, burghezie imbuibata si cruda, proletari si inventatori simpatizanti, acrobati si circari, micuta Suoc si papusa cu chipul ei. Trei grasani tin poporul muncitor in teroare, cu ajutorul armatei, pana cand se starneste revolta proletara sub conducerea armurierului Prospero si a acrobatului Tibul. Sigur, era o carte tezista, foarte politizata si propagandistica la extrem. Dar am recitit-o de curand si mi-a placut la fel de mult. Au fost si carti proletcultiste geniale.

Morcoveata : cand citesti cartea la maturitate iti dai seama ca e trista, iar Poil-de-Carotte e un personaj tragic, victima psihoticei familii Lepic si mai ales a mamei. Daca mai completezi tabloul de ansamblu si cu notatiile din jurnalul lui Renard vezi totul altfel. Dar atunci aventurile lui Morcoveata - cu scena capitala "Nu oricine poate fi orfan" - nu pot decat sa te distreze. Cand mananca otava, cand e despaducheat in familie, cand se lupta cu un furuncul, cand merge la vanatoare sau la inot, Morcoveata e un outsider. La fel cand se insoara pentru scurta vreme, inainte ca doamna Lepic sa pronunte divortul cu jordia. Fiecare a fost Morcoveata, macar de trei ori.

Minciunica : din Orasul piticotilor mincinosi, pentru cine a prins cartea asta, de Dumitru Toma. Zana rea a unui orasel plin de piticei cumsecade, eroina cu nume delicios era inchisa intr-un butoi cetluit cu lanturi, tocmai ca sa nu-i mai invete pe pitici cum sa le minciuneasca. Iar cand reuseste sa scape, Minciunica ii zapaceste de cap pe cei mai slabi, ca domnu' Umflatu si intra in razboi deschis cu doctorul Barba-n Dungi. Barba-n Dungi, vanatorul de broaste. Si la final un bal la care adevarul iese la iveala. Nu stiu de ce nu se reediteaza cartile astea de la Ion Creanga si scoatem Hannah Montana si compania.

Bertoldo : si Bertoldino, fiul sau, alaturi de Cacasino, nepotul. Tarani sireti si intelepti, Bertoldo avand si o nevasta, Malcolfa (parca). Aventuri picaresti pentru copii.

Varahil : din "Numiti-ma Varahil", de Corneliu Buzinschi. Nu o mai am si am citit-o acum aproape 20 de ani, ar avea si o continuare. Daca o are cineva si e dispus sa mi-o vanda, astept detalii pe mail. Fie pentru numele de Varahil si merita.

Joe Limonada : n-am vazut filmul. Am recitit de cateva ori cartea. Era un western-comedie, cu un pistolar justitiar si seducator, mare amator de limonada si gata sa-i lichideze pe toti cei rai, mereu zambitor si scapand din fiecare capcana. Si, fireste, cu mare succes la dame. Un soi de Rudolf Valentino al Vestului Salbatic imaginar, altoit cu Charles Bronson.

Haiavatha - aparuta tot la Ion Creanga prin 1985, "Haiavatha" era o versiune pentru copii, in proza (cred) a poemului marca Longfellow, cu ilustratii splendide. Normal ca la varsta aia imi placeau indienii. Placeau e putin spus. Ma fascinau. In buna masura din cauza lui Haiavatha. A fost una dintre cele mai frumoase carti aparute in anii '80 la editura asta.

Cine vrea sa o preia. Mi-a adus aminte de multe carti faine de acum 20 si de ani.

23 Mar 2010

Dunhill Nightcap

4 comments

Marca : Nightcap
Producator : Dunhill
Tutun : Virginia, Latakia, Perique

Aspect tutun : ribbon
Aroma : latakie, puternica
Tarie : ridicata
WAF : foarte scazut
Prezentare : cutie metalica de 50 g

Aceeasi prezentare eleganta obisnuita la Dunhill : cutie rotunda, tutunul destul de umed si cu miros puternic protejat de un capac din carton, eticheta cunoscuta printre fumatorii de pipa cu scufia de noapte, pipa de lut (cred), o lumanare aprinsa in sfesnicul demodat. Are un aer atat de vintage si de seducator incat te astepti ca si tutunul sa fie foarte parfumat si usor. Dimpotriva.

Nightcap este o mixtura aparte, cu o doza generoasa de latakia, suficient perique adaugat cat sa incante fara sa piste, o baza de virginie care se insinueaza frumos in fumata. Mirosul, la deschiderea cutiei, este puternic, foarte neplacut pentru nefumatori (dupa protestele sotiei). Taietura marunta, ribbon, amestec de maro si negru, relativ umed, se umple usor o pipa si se lasa un pic la aerisit. Nightcap se aprinde imediat, arderea este constanta si egala pana la final, iar aroma... Aroma este dura, seaca, barbateasca, un amestec pe care un incepator obisnuit cu aromatice usurele s-ar putea sa-l priceapa mai greu. Latakia este esenta in Nightcap, virginia ramane timida in fundal, facandu-si simtita prezenta ca un ostean credincios si discret, doza de perique este bine aleasa cat sa te intepe placut si usor picant. Pana spre final gustul este egal si bun, cu o intensificare a latakiei dupa jumatate.

Doza de nicotina este mare, poate chiar prea mare in anumite momente ale zilei, si e chiar un tutun de "nani nani" (desi stiu cel putin un pipar care il putea fuma la primele ore ale diminetii). Il pastrez de regula pentru seara, chiar inainte de un somn bun, desi n-am scufia de pitic de pe cutie. Din pacate. De fiecare data este la fel de bun, dar si la fel de tare. La final ramane un scrum foarte fin, inchis la culoare. Nu inteapa limba, nu incinge pipa chiar daca il fortezi. Calitate Dunhill.

Nu e in nici un caz un tutun social, de fumat printre civili. Doar daca ai musafiri nepoftiti si iti doresti sa plece foarte repede si tusind. Sotia nu l-a putut suporta, a insistat de fiecare data sa aerisesc foarte bine camera dupa fumata sau sa ma duc pe afara, sa ma plimb prin curte, sa ma relaxez, sa meditez la rolul meu in univers. Orice, dar sa nu il fumez in casa.

Am fumat prima data Nightcap cu ceva timp in urma, datorita lui Mrg, piparul care m-a initiat in universul fascinant al mixturilor cu latakie. Obiectiv vorbind, atunci mi-a placut chiar mai mult decat acum, desi la prima fumata m-a ingalbenit si m-a facut sa tremur un pic. Un pic mai mult. Prima data cand un tutun se dovedea mult prea tare pentru mine. Abia acum, cu o cutie intreaga, am inceput sa il inteleg si sa il apreciez. Desi din gama Dunhill prefer 965, Early Morning sau excelentul Navy Rolls. Am inteles ca reteta veche, inainte de cea facuta de Orlik, era net superioara, dar n-am apucat sa o incerc.

Concluzie : obiectiv vorbind e un tutun foarte bun, chiar daca acum nu ma mai impresioneaza ca la primele fumate. Il consider unul dintre tutunurile obligatorii pentru "cultura" unui fumator de pipa, desi este prea sec si "praf de pusca" pentru un incepator. Parerea mea.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...