15 Jan 2017

Samuel Gawith - Palace Gate

0 comments
Tutun : virginie, black cavendish, burley
Aspect tutun : ribbon
Aroma : nucă de cocos
Tărie : medie
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 50 g

Bizară combinație. L-am primit cadou de sărbători, în bună măsură pentru că era o noutate - nu prea mai sunt la curent cu ce apare, am și redus fumatul mult față de junețe - dar poate că aș fi avut ezitări dacă îi citeam prezentarea pe site-ul producătorului sau pe etern utilul Tobacco Reviews. Un tutun aromatizat cu nucă de cocos. Cam cum erau aromaticele pe care le fumam la începuturi, multe dintre ele puternic chimizate și în esență foarte proaste, doar că nu îmi dădeam seama. Și îmi și plăceau, în entuziasmul juvenil al neofitului ce se simte unicul apostol al unui nou hobby. Fumez aromatice, dar cele bine făcute sunt rare, și în cazul lor apare destul de repede plictiseala. Numai că acest Palace Gate (am crezut văzând cutia cu o masivă poartă din fier forjat în filigran, pe fond crem-oranj, că voi da peste un oriental clasic) s-a dovedit nu doar o surpriză foarte plăcută, dar și poate cel mai reușit tabac de gen încercat de la Samuel Gawith.

Odată deschisă, impresia vizuală e tentantă: tăietură ribbon, măruntă, în tonuri de auriu, galben pal, cafeniu deschis, destul de umed așa că e nevoie de o aerisire, dar nu foarte îndelungată. Aroma este puternică, intensă, de cofetărie, de baton Bounty rupt în două - dulce, intens a nucă de cocos, dominând vreo impresie de tabac. Mefient dar nerăbdător am ales una dintre pipele pentru aromatice, un Danske Club cu filtru de 9 mm, și în buna tradiție a unor amintiri nu tocmai plăcute m-am pregătit să îmblânzesc un diavol bolborositor, iute și isteric. Rezultatul a fost ”vițăvercea”.

De la primele fumuri până spre primul sfert aroma este de prăjitură, de miez de cocos bine zaharisit, dar paradoxal deloc grețos sau sufocant, ci dimpotrivă, blând, egal, plăcut, si pentru întâia oară după ceva vreme și mirosul din cameră a fost pe placul soției. Nu excesiv, dar oricum mai bine decât în alte dăți. Spre jumătate gustul de cocos își pierde din forță și se fac simțite și mai bine tutunurile din fundal, cu accentul pus cum mă așteptam pe cavendish, fără să simt, spre regretul meu, prea mult din burley, deși în unele clipe se simțea gustul ierbos de virginie. Arde bine, constant, fără să necesite dese reaprinderi și fără să se iuțească în firtalul final, ceea ce puține aromatice și reușesc. Poate prea dulce și puternic la început ca tutun de toată ziua, din care să iei cantități mari, dar mai ales într-o societate simandicoasă și necruțătoare cu viciile merge perfect.

Palace Gate de la Samuel Gawith a fost un deliciu luat mai mult ”în orb”, deși îmi jurasem să nu mai repet experiența după dezamăgirea numită Armonia de la Savinelli. Un tabac aromatizat bine (dacă îți place genul), se simte că în fundal sunt tutunuri de calitate și bine proporționate, fără minusuri frapante și fără pișcături de limbă, nu înfierbântă pipa și l-am fumat și cu și fără filtru, preferând a doua variantă. Cred că este și cel mai reușit dintre aromaticele lor, deși mai am câteva pe care nu le-am încercat. L-aș mai fuma? Categoric. Presupun că dacă acum mulți ani aș fi început cu el un Sunday's Fantasy, obsesia mea de debut, și-ar fi pierdut repede din șarm. Recomandat celor care vor un aromatic al cărui gust este pe măsura mirosului.

Foto: turmeaus.co.uk

3 Jan 2017

Samuel Gawith - Black Forest

0 comments
Tutun : virginie, black cavendish
Aspect tutun : ribbon
Aroma : miere
Tărie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie de 50 g

Un tutun nou de la Samuel Gawith. Cel puțin nou pentru mine. Nici nu prea am mai cumpărat ceva nou, nici măcar nu mai sunt la curent cu ce a mai apărut pe la noi ca în junețea demult trecută. Nu de alta, dar în ultima vreme am redus dramatic volumul de tabac ingerat, fără să simt vreo îmbunătățire notabilă a calității vieții, cum ar vrea să mă convingă tot felul de specialiști improvizați, dar revoltător de siguri pe ei. Dimpotrivă. Aștepți trepidând următoare cutie și cochetezi tot mai des cu ideea capturării unui spiriduș irlandez, doar să-i convertești oala de aur într-o cantitate suficientă de ribbon-uri, flake-uri și diverse. Odată ce te-ai dedulcit nu mai există scăpare.

Rupându-mă de rutina cumpărătorului prudent, care înainte de a face o achiziție se documentează extensiv, intensiv și maniacal, am luat cutia de Black Forest - poza duală îmbină faguri stilizați și crenguțe neclare plus mușchi de pădure - dintr-un capriciu. Cum în aceeași zi regăsisem ediția veche din Piticul Cinabru, cea scoasă la Ion Creangă în '83, cu sublimele ilustrații de Val Munteanu (și la un preț ridicol de mic) a fost o alegere firească. Pădurea Neagră - Hoffmann. Mă așteptam la un aromatic potrivit pentru un Crăciun clișeistic, de reclamă importată la Coca Cola. Bunicul cu pipă, bradul, casa, cadourile și copiii neverosimil de cuminți. Stas. Eventual un câine placid. Nu a fost chiar așa, chit că Black Forest este un aromatic.

Mixtură de black cavendish cu doar un pic de aurie virginie, tăietură măruntă de tip ribbon, produsul celor de la Samuel Gawith (în acest moment compania mea tabagică preferată) miroase intens, copleșitor, a... miere. Miere un pic zaharisită poate, dar miere, fără să se simtă vreun fir de tutun. Amintește - poate sunt doar locuri comune olfactiv-gustative - de câteva dintre amestecurile de la Mac Baren, pe care le-am fumat, dar nu mai simt astăzi nevoia de a repeta experiența. Un pic prea umed în cutie, merită un pic de aerisire, fără exagerări însă. Nu sunt genul care se ferește de aromatice, așa că mă așteptam la o fumată dulce până la răsfăț și chiar până la scandal în primă fază, dar rezultatul a fost destul de diferit.

În prima treime casing-ul de miere este puternic și dominator, lăsând prea puține șanse volumului generos de black cavendish să își facă simțit gustul, poate doar prezența un pic vătoasă și densă. Pe măsură ce te apropii de jumătatea fumatei gustul de miere dispare și se face simțit în sfârșit cel de tabac, de calitatea obișnuită pentru Samuel Gawith, devenind un pic amar spre final. Și nu e singurul aromatic înzestrat cu această nedorită calitate. Sau defect. După gusturi și obișnuințe. Ardere bună, miros în cameră destul de plăcut, fără bolboroseli sau înțepături. Relativ tolerat de familia terifiată de ideea unei noi latakii.

O mixtură interesantă pentru un aromatic, acest Black Forest ar merge ca o variațiune într-o listă de virginii și/sau latakii potrivite pentru consumul zilnic sau ca o nouă notă în lista de aromatice. Bun, fără să fie un tutun la care să revin prea curând, poate doar dacă l-aș primi în dar. A avut viață destul de scurtă, așadar se poate spune că mi-a plăcut.

Foto: www.cgarsltd.co.uk

2 Jan 2017

2016 în cărți și detalii

2 comments
Un an prost. Foarte prost. Unele lucruri s-au încheiat într-un sfârșit, altele au continuat. Au venit și surprize noi, nu toate plăcute. Aidoma unui pensionar nostalgic sunt la un pas de discursuri dezlânate cu ”pe vremea mea” și ”sănătatea e cea mai importantă, taică”. Ajungi sa te obișnuiești și cu răul atunci când nu ai încotro. Nu mai am de multă vreme entuziasmul tinereții, așa că nici de la 2017 nu am mari așteptări. Am reușit măcar să îmi rearanjez camera, am adus cea mai mare parte a cărților aici, am luat și un dulap pentru board games (am ajuns cu tot cu extensii la 29 de titluri, sper să mai adaug anul acesta). Primul meu Funko Pop, un Nosferatu - nu am găsit un Pennywise, și nici nou anunțatul Lemmy. Am fumat mai puțin decât în alți ani, dar s-au strâns destule tabacuri despre care trebuie să scriu și aici, și pe forumul clubului. Poate în curând.

Pipe noi nu am mai luat, îmi ajunge deocamdată ce am.
Cine știe, poate 2017 este și anul în care renunț definitiv și inubliabil la fumat. Nu cred, dar nu am crezut eu în multe lucruri, și totuși s-au întâmplat. La fel de bine s-ar putea să fie anul când reîncep să scriu aici, dar experiențele recente m-au învățat să nu fac promisiuni. Nici măcar mie. Mai multe filme Shaw Brothers, Hammer Horror si Amicus (plus conexe si horror-uri mai noi). Am renunțat la ideea unei colecții numismatice. Partea bună este că ne-am luat pisică.

Cărți au fost câteva, și citite, și cumpărate. Majoritatea de la Libris (admirabil de serioși), dar din comoditate și din librării. Câteva cadouri, primite și făcute mie însumi. În principal mi-am urmat ”trendul” deja stabilit - weird fiction și memorii/jurnale/biografii. În principal în engleză, pentru că asta este. Într-un mesaj de acum ceva vreme o distinsă doamnă (cel puțin aceasta ar fi fost imaginea pe care și-o cultiva) îmi reproșa că citesc și scriu despre ”mizerii”, și că nu mă implic în ”promovarea literaturii române”. Ce să zic? Dacă literatura română a ajuns să depindă de mine, atunci situațiunea e cam belită.

77 de titluri, deși este posibil să nu fi trecut unul sau două. Nu că sunt interesat de recorduri si adulația publicului cetitor, adus în extaz de performanțele mele. Se putea și mai bine.

Revelația anului (cu tot infantilismul de care nu ma dezbar) - R.L. Stine și seria Goosebumps. Regret că nu l-am descoperit cu ani buni în urmă, eventual în copilărie, aș fi devenit cu siguranță un fanatic. De, țara mică, la marginea spațiului anglo-safoxonic, de unde Goosebumps. Noi aveam Cireșarii si seria Jules Verde, aia albă și cartonată. Și pionieri entuziaști. Ani despre care bine ar fi să scriu la un moment dat.

Brian Keene si Edward Lee, firește, I Am Legend (care m-a surprins plăcut, deși încă nu am ajuns să văd filmul cu Vincent Price), Road Dahl, o biografie Freddie (Leslie Ann Jones), o excelentă biografie Peter Cushing (preferatul meu în această epocă), mai am doar două Stephen King - Firestarter și The Wind Through the Keyhole) și i-am terminat romanele. Toate. Ceea ce e în sine o performanță. Memorii de închisoare, de crematoriu, o bună istorie metalică, Louder than Hell. Și Solenoid, pentru care mi-am încălcat promisiunea de a nu mai cumpăra nimic dintr-o librărie Humanitas. Sufletul pacatos pacat făcut, cum spunea regretatul nemuritor Cadîr. Dar a meritat. Și am redescoperit Emil și detectivii, după mai bine de două decenii, și continuarea, Emil și cei trei gemeni. Și o plăcută surpriză - Calitatea luminii, cartea lui Mircea Pricăjan. Și au mai fost. Cel mai nou tradus Bukowski, deloc rău, deși știam deja o parte dintre povestiri. 


La începutul unui an nou îmi iau angajamentul, etc, etc. Sună familiar? Mie cel puțin da. Teoretic, dacă aș mai crede în promisiuni, 2017 trebuie să fie anul 1001 de nopți (integral), Hoffmann (tot ce am, și cum nu știu nemțește tot traduceri englezești și franțuzești), de terminat Proust și citit tot ce am adunat Oișteanu. Dacă mai rămâne vreme între board games și filme de kung fu atunci n-ar strica o recitire a Turnului Întunecat, cu tot cu volumul 4.5. Dar cum nu mai cred, sănătate să fie, ceea ce vă doresc și dumneavoastră.

14 May 2015

Stephen King - Joyland

5 comments
Publicat în Revista de Suspans, nr 11, august 2013 cu titlul ”Tărâmul fericirii”

Marea iubire de la 21 de ani durează în imaginar până la sfârșitul lumii. Puppy love. Dragostea perfectă. În termeni reali, așa cum își dă seama Devin Jones, eroul celui mai nou roman semnat de Stephen King (mai e atât de mult până să apară Dr. Sleep!), dragostea dintre el și superficiala Wendy Keegan a durat mai puțin. Mult mai puțin. Nu cu mult timp în urmă, Devin și-a pierdut mama. Acum și pe Wendy, care era cam tot ce îi rămăsese. Student care visează să devină scriitor de succes, Devin își caută o slujbă temporară, doar pentru acea vară, mai puțin pentru bani ori vreun viitor CV, mai mult ca un refugiu unde timpul să treacă mai ușor, iar rănile să se închidă mai curând. Rememorând după decenii acea vară a lui 73 care i-a schimbat definitiv existența, acum sexagenarul Devin își dă seama că astfel de iubiri sunt cele care se vindecă cel mai greu și lasă urmele cele mai adânci.

(Ar fi interesant de știut cât din Devin Jones este Stephen King. Nu că ar fi prima oară când eroii cărților sale pot fi numiți cel puțin parțial „autobiografici”. Pierderea mamei, visul scrisului, dacă am afla și dacă a existat vreo Wendy (oricare va fi fost numele ei) prin preajma acelei vârste, înainte ca Tabitha să-și intre în rol…)

13 May 2015

Kubrick vs Chang Cheh

1 comments
The Duel. 1971. Shaw Brothers. Unul dintre cele mai bune filme regizate de eternul Chang Cheh, cu David Chiang și Ti Lung în rolurile principale. Triunghiul de fier. Preferații săi pe atunci. Înainte de Venoms și ce a fost după. Înainte de Fu Sheng. Diferit de seria wuxia dinainte care îi făcuse celebri. Foarte alert. Surprinzător de violent pentru o perioadă în care Chang Cheh încă mai căuta o ”rețetă” care să mulțumească pe toată lumea.


La prima întâlnire (accidentală) dintre cei doi, chiar la început, panoramare și... primele măsuri din Also sprach Zarathustra. Doar vreo 10-15 secunde. Folosit cu trei ani înainte de Kubrick. Celebră utilizare.  Scena cu maimuțele și osul și monolitul. Firește, toată lumea o știe. 

Poate în cazul unui film kung fu - sau în versiunea clasică ”film cu bătăi” - mica găselniță ar fi trebuit să pară ridicolă sau exagerată, dar cumva Chang Cheh a făcut să se potrivească bizar de plăcut. Ingenios. Sau fanatismul dus la extrem mi-a aneantizat simțul critic.Trebuie să caut o colecție de coloane sonore Shaw Brothers. Iar filmul a fost bun. Chiar foarte.

PS: Cei mai puțin pretențioși sau mai sinceri cu sine vor regăsi același fragment muzical și în Married With Children. Episodul 24, sezonul 9 pentru puriști. Cel în care Al și Kelly filmează un scurt-metraj ce le aduce 10.000 de dolari. SHEOS. Bun. Elitist. O altă plăcere vinovată.

12 May 2015

Tutunuri Obester

0 comments
Privind ilustrația de pe cele trei pachete (goale) de tutun unguresc Obester - un mândru honved (probabil) ecvestru și cu sabia scoasă - mă gândesc după această triplă experiență că nu mai am mult până la tutunul cazon pe care îl primise Svejk, odată cu o pâine la fel de ostășească, în zilele Odiseei sale în căutarea regimentului pierdut. Undeva între un tutun fără pretenții și o mahorcă neîndeajuns prelucrată. 

Deși sincer să fiu acești Rona au demonstrat, la doi pași geografici de noi, că se pot face tutunuri ieftine și decente, poate chiar bune. Un exemplu din prima categorie este Jacht Club, a doua categoric Black Gold. Deși în ceea ce îl privește am ajuns la saturație. Cu Obester lucrurile stau puțin diferit.

Graham Masterton - Community

0 comments
Publicat în Revista de Suspans nr 18, mai 2014, cu titlul ”Prizonier în Trinity

Sunt şi avantaje în a descoperi cu întârziere cât de vast şi divers este acest univers pe care, din comoditate şi umana nevoie de ordine, îl restrângem cu egoism în sintagma „weird fiction”, mai ales dacă înainte nu aveai cunoştinţă decât de două sau trei nume de referinţă ale genului. Lovecraft. King. Saul. Venit printre ultimii la petrecere, te vei arunca în recuperare cu o frenezie ce îţi aduce aminte de avatarurile de mult stinse ale tinereţii livreşti, nu fără o doză de cochetărie a frondei, dansând vesel pe vasta pânză de păianjen alcătuită în decenii de apariţii de autori şi titluri esenţiale. Ai acea bucurie incredibil de proaspătă a noului, a ineditului, entuziasmului neofitului ce şi-ar face intrarea pe furiş într-o colosală arhivă, suficientă pentru zece vieţi, a tot ceea ce formează noul gen preferat, şi diversitatea nu te sperie. Nu te îngrozeşte. Te bucură. Arheologie fanatică. S-ar putea chiar să ai generozitatea mono-maniacală şi să vrei să îi întrebi pe toţi cei din jurul tău dacă au primit Bunavestire în cheie „romane de groază”.

11 May 2015

Lane Limited - LEO

0 comments
Tutun : latakie, oriental, virginie
Aspect tutun : ribbon
Aroma : english clasic, cu ceva note orientale
Tărie : medie
WAF : scăzută
Prezentare : cutie de 50 g

Când fumam țigări, perioadă de care nu îmi mai aduc astăzi aminte cu plăcere, evitând să fiu însă un neo-apostol al abstinenței tabagice, știam că nu trebuie să le schimb. Altfel tușeai. Tușeai oricum, dar așa se spunea. Tabu-uri ale celor mai vechi în viciu. Când am dat de prima pipă, chit că nu era foarte bună, o vreme am mers pe același tutun. Nici el grozav, dar părând atunci ambrozie. Sundays Fantasy. Acum aș prefera să nu. Abia mai târziu mi-am dat seama cât de vast este curcubeul ofertelor. Și de atunci tot încerc. De toate. Aromatice, english, orientale, latakii, ribbon, flake, virginii cu ceva perique, etc, etc. Ca un copil pofticios și supraponderal rămas peste noapte în fabrica lui Willy Wonka. Ce e nou e fascinant, uneori dezamăgitor, adesea corect și de nerepetat. Nici nu mai tușesc. E adevărat că nici nu mai fumez ca în tinerețe.

LEO, produs de Lane Limited, care sunt orice altceva decât anonimi în domeniu. Orice nume trebuie să aibă și o poveste, cum bine spunea, excluzând banalitatea ideii, faimosul Tiffany Reinaud. Și de ce nu? Potrivit verso-ului cutiei, acest amestec english ar fi fost ales în 2012, la John Cotton Throwdown, drept preferatul publicului dintre cele trei variante propuse. Sincer, găsitorul de proporții - ar putea fi o traducere interpretativă pentru blender - a mers pe o variantă sigură, cu suficientă latakie și ceva orientale. Fără să fi făcut vreodată o mixtură barem inspirată, cel mult amestecuri de resturi în manieră Sherlock Holmes, și eu aș fi încercat ceva de gen, îmi pare mai ușor de nimerit decât altceva.

Odată deschisă cutia începe și freamătul. Mirosul este puternic și un pic umed, dominând latakia, afumată, neagră în tăietura tip ribbon, cu firicele de virginie aurie și un pic de oriental, cât să se simtă fără a deveni pregnant, mai mult a condiment decât a prezență fermă și deranjantă. Promițător spre foarte. Am perioade când sunt fascinat de mixturile englezești și luni în care le evit. Așa cum spune Eclesiastul este o vreme pentru toate. Pus în pipă, preferabil fără filtru pentru a nu pierde nimic din savoare, acest LEO arde constant și egal până spre final, fără surprize neplăcute, fără mârâieli și bolboroseli, și practic fără condens. Gustul este cel așteptat. Puternic a latakie, afumătură, cu o bază de virginii dulcege ce își cunosc locul de la bun început și acele accente picante aduse de orientalele fără care această combinație ar fi fost relativ pasabilă, aproape plicticoasă. Plin și intens în prima jumătate, în a doua parte a cursei domină latakiile fără drept de apel. Bun, foarte bun. Și de-a dreptul criminal pentru orice îndelung răbdatoriu nefumător care se ivește prin preajmă. Scrum casant și aproape negru. Încărcătură mai mult decât decentă de nicotină, poate o idee prea multă dacă ar fi să îl alegi drept tutun cotidian. Sau poate am mai îmbătrânit și toleranța mi-e fragilă.

Acest LEO a fost o plăcută, foarte surpriză plăcută. Mai ales că s-a vădit a juca rolul de cadou la o aniversare din partea cuiva drag. Căreia îi mulțumesc și aici. Un english de clasă, mai mult decât de recomandat. Păcat ca la 50 de grame viața sa a fost nemilos de scurtă. Frumoasă însă. 

1 Apr 2015

Robert Z'Dar (1950 - 2015)

0 comments

Robert Z'Dar a murit luni, 30 martie 2015. Vechi probleme cardiace. 64 de ani. Nu cred că există vreun pasionat de filme horror și în special de B-movies care să nu îl fi putut recunoaște în cel mult cinci secunde, chiar dacă, așa cum se întâmplă mai mereu, erau destui care nu aveau idee cum îl cheamă. Peste 60 de roluri, e adevărat că majoritatea pentru pelicule ce nu ar atrage vreodată un rafinat cinefil, dar distractive și uneori chiar de revăzut. Fără să fi existat vreo informație în acest sens nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă, spre exemplu, Bruce Campbell l-ar fi cooptat pentru viitorul său proiect. Doar nu era prima lor colaborare. Cine știe...

Pentru mine rămâne Matthew Cordell din Maniac Cop (deși nici continuările nu sunt de evitat, chiar dimpotrivă). Și îmi dau seama că am văzut și alte câteva dintre filmele sale, nu puține. RIP. 

 


22 Mar 2015

Richard Bachman - The Regulators

0 comments
 Publicat în Revista de Suspans, nr 16, ianuarie 2014, cu titlul ”Un western horror

A fost Richard Bachman în copilărie un fan al filmelor şi serialelor western? Poate a prins la un televizor alb-negru seria de succes Lone Ranger, cu eroul cabalin Silver, sau aventurile în care mai de fiecare dată John Wayne triumfa. Poate că în copilărie şi adolescenţă va fi fost fascinat de acel Vest Sălbatic imaginar, cu orăşele prăfuite, cu şerifi altruişti, aparent invincibili, gata să răpună cu ultimul glonţ trei până la patru răufăcători, şi anti-eroi atât de înzestraţi cu trăsături negative, încât ajungeau carismatice clişee. Posibil. Chiar probabil. În definitiv, chiar şi autorii imaginari au dreptul la o biografie, şi de ce aceasta nu ar avea astfel de mici detalii aparent neînsemnate? Pentru că The Regulators, publicat în 1996 ca un companion al romanului Desperation (apărut sub semnătura lui King), este în esenţa sa un western. Modern. Aparent optzecist, dacă Poplar Street din  Wentworth, Ohio, nu ar fi unul din acele locuri prinse într-o eternă bulă temporală, unde totul este minunat şi nesfârşit. Unde toţi se cunosc între ei. Sunt aparent prieteni. Ştiu cam ce este esenţial unul despre celălalt. Îşi zâmbesc. Este un cartier bun. O zonă bună. Chiar într-o vară sufocată de căldură. Un western horror. Un western caricatural şi grotesc. Foarte sângeros. Cred că Bachman/King s-a distrat pe cinste construind din cuvinte şi imagini această lume, la fel cum a făcut-o în carte şi sinistrul Tak, vampirul energetic dependent şi ahtiat după suferinţă, care nu ezită să îl folosească pe micul Seth ca receptor şi emiţător. O unealtă prizonieră în mintea lui Tak.

Share This