Iain Rob Wright - Sam

Cel puțin teoretic Exorcistul a epuizat magistral tema copilului posedat și torturat de o entitate demonică, fie ea Pazuzu sau vreunul dintre cei ce alcătuiesc sumarului Dicționarului Infernal purtând semnătura lui de Plancy. Simpatice fragmente ale imaginariului, deși un pic prea diforme și chiar cornute. Cartea a apărut în în 1971, a fost un triumf și a devenit repede un titlu clasic al genului, în bună parte datorită incredibile ecranizări realizate la scurtă vreme după aceea de William Friedkin, și astăzi un exemplu de transpunere în lumea celuloidală a unui horror de referință. Dar cum Romero a reușit să reinventeze ca temă pentru weird fiction lentul și voracele zombie, și astăzi omniprezent în producțiile de gen, 

William Peter Blatty a lansat un subiect ce se menține în topul preferințele, chiar dacă în mare diferențele esențiale sunt aproape inexistente între un titlu și altul. Copilul inocent, în contrast șocant cu maleficul demon, este posedat, metamorfozat, torturat și, într-un final apoteotic, după putința și talentul fiecărui creator de ficțiune tenebroasă, este salvat de un exorcist/mag/prieten înțelept și dispus a se sacrifica. Și cum avem astăzi nenumărate variațiuni după Night of the Living Dead și câțiva interpreți ai lui Dracula (înaintea tuturor fiind, firește, Christopher Lee) nici ideea posesiunii demonice aplicate unui subiect infantil nu și-a pierdut din interes. Chiar dimpotrivă. Un bun exemplu recent fiind acest Sam, scris de Iain Rob Wright

Un autor britanic mai mult decât interesant al noului val, exemplu de manual pentru ”self-publishing” - dacă voi nu-mi publicați scrierile atunci o s-o fac singur, și cu succes - și inspirat de prezent în social media, Iain Rob Wright reia tema posesiei demonice (o, unde este turma de porci ce conținea Legiunea și se arunca voios în mare) și o face suficient de inspirat pentru a nu oferi doar o pastișă sau o repetiție. În cadrul destul de generos al subiectului Wright se mișcă cu siguranța unui autor stăpân pe sine și creează cu Sam, eroul principal al cărții, o memorabilă intrare în galeria copiilor demonici. Mai curând anti-eroul. Sam, un puști de opt ani, este stăpânit de o misterioasă entitate. Sadic și de o ironie macabră, palid, emaciat și mereu acoperit de o groasă peliculă de sudoare, pare mai curând victima unei mame neglijente, ce încă nu și-a revenit după strania sinucidere a soțului. Recentă sinucidere, la puțină vreme după ce Sam a început să se transforme. Armate de psihologi, psihiatri, specialiști, pediatri - suficienți pentru a umple un spital de dimensiuni medii - au defilat prin uriașa vilă a familiei, fără ca vreunul dintre ei să fi avut succes. 

Nimeni nu știe ce se întâmplă cu Sam, a cărui unică distracție pare a fi să urmărească noul episod din South Park în timp ce se masturbează frenetic. Reacționând cumplit de agresiv dacă este deranjat, cu o incredibilă putere. În restul timpului acoperă pereții și foi de hărtie cu desene copilăresc-grotești, adesea cele mai ascunse dintre secretele celor din jur. Alături de el mai sunt doar mama, Frank și două gărzi de corp. Iar cei care ar trebui să îl salveze sunt un cuplu formidabil și aparent incompatibil: Angela, o lesbiană alcoolică, cândva cleric, astăzi caterisită plus Tim, teoretic un vânător de fantome, ”ghostbuster” modern, specializat mai curând în depistarea unui poltergeist fals decât în consilierea entităților demonice. Cei doi ar trebui să afle ce se întâmplă cu Sam, a cărui ultimă șansă pare a fi un exorcism autentic. Chiar făcut de cineva care a părăsit Biserica. Prinși de Sam sau de ceea ce îl controlează în casă, de-a lungul unei nopți aparent interminabile, sunt singurii care ar putea să afle care este secretul lui Sam. Iar în buna tradiție a genului finalul aduce o răsturnare de situație, chiar dacă previzibilă (din păcate). 

Sam este centrul de atracție al cărții, așa cum este firesc. Dacă pentru memoria colectivă arhetipul imagistic al copilului demonizat rămâne Linda Blair în filmul lui Friedkin, eventual în scena crucifixului (tributul natural adus cinematografului) o eventuală ecranizare a acestei cărți ne-ar putea oferi în contrapartidă un băiețel demonic. Dominat de o stranie și bătrână inteligență, ce cunoaște chiar și cele mai ascunse taine ale fiecăruia - iar Angela și Tim au fiecare un trecut pe care ți-l amintești doar în cele mai terifiante coșmaruri - pe care le prezintă inocent și zâmbitor sub forma unor desene în culori vii și tușe desacralizante. Nimic nu poate fi mai cumplit decât să vezi ceea ce ai ascuns de întreaga lume și chiar de acel ochi interior care veghează fie și în absența lui Dumnezeu sau, cine știe, a conștiinței ori a legii morale din tine. Mai ales când cel care știe totul este un băiețel cu privire stranie, o putere fizică aproape de neimaginat și darul damnat de a provoca celorlalți cât mai multă suferință. Îi place, îl amuză, își păstrează aproape mereu umorul negru al celui atot-puternic, al celui care se distrează. Totul este un joc pentru Sam sau pentru cel din interiorul lui Sam, și ce poți face atunci când ești confruntat cu o putere cumplit de veche și mereu neliniștită, ce transformă totul într-un Dungeons & Dragons unde este supremul Dungeon Master. Prinși în vila ce a devenit o capcană uriașă, în singura noapte ce nu se va sfârși până când totul nu se va sfârși, Angela și Tim trebuie să îl salveze pe Sam. Să-l exorcizeze cu unul din acele ritualuri aproape secrete, despre care Biserica nu va vorbi niciodată public. Sau, dacă este singura opțiune, să îl sacrifice. Și interesant este că ajungi pe la jumătatea cărții să fii sedus tocmai de carisma acestui băiețel malefic și sunt părți în care ajungi să te simți mai curând de partea lui. Oricât de blamabil ar fi asta. 

Iain Rob Wright este un autor bun. Chiar foarte bun. Contrastul dintre copilul inocent și ființa în care s-a transformat Sam este esența personajului, și este surprinzător de bine transpus. Dacă alți autori păcătuiesc tocmai prin clișeizarea personajelor, ce devin repede mici omuleți decupați din mucava, dănțuind pe o scenă unde se cam văd sforile, roțile dințate și subterfugiile regizorului, aici toate personajele sunt creionate pentru a avea substanță, identitate și mai ales un trecut, o poveste. Angela și Tim au fiecare un secret care joacă un rol mai mult decât definitoriu în economia epică generală, și în buna tradiție a celorlalte titluri semnate de Wright, ce își construiește astfel o credibilă și funcțională mitologie narativă, totul se înlănțuie logic și firesc. Au ajuns aici, la Sam, pentru ceea ce au făcut sau nu au făcut și pentru că trebuiau să îl întâlnească pe Sam, un amestec de liber arbitru, predestinare și blestem. Confruntarea dintre cei trei, sau mai curând dintre un cuplu uman și ceea ce este în Sam - și care ar putea să nu fie ceea ce pare, pentru că demonul înainte de orice poate și vrea să mintă - duce spre o răsturnare de situație dacă nu spectaculoasă, oricum binevenită. 

Un horror inspirat, ce reușește să pornească de la o temă deja clișeu și să o utilizeze cu originalitate și mai ales cu forță. Ceea ce este în weird fiction o calitate obligatorie. 


Sixty-Five Stirrup Iron Road


Un titlu care cel puțin la nivel teoretic avea elementele esențiale pentru a accede la statutul de memorabil. Titlu definitoriu pentru noul val horror. Genul de carte pe care ajungi să o citezi și să o treci în toate notele de subsol și bibliografiile unor imaginare studii și eseuri dedicate genului cu subgenurile sale. Așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, printr-o stranie și sucită ironie a unui destin dominat de ironică fatalitate și un dram de amară soartă, rezultatul final este net inferior intenției de plecare. Și în locul unei scrieri colective care să revoluționeze genul și să devină aproape instantaneu o carte clasică avem o poveste de groază cu nimic deosebită de altele, o scriitură fără sclipire și o dovadă că uneori prea mulți autori de calibru greu ajung să se saboteze reciproc. Aidoma unor șobolani mutanți închiși într-o cușcă indestructibilă,  ce ajung în cel mai scurt timp să se devoreze reciproc, eliminându-se prin sfârtecare, iar ultimul highlander va recurge fără îndoială la autocanibalizare. Pe scurt - un eșec. 

Brian Keene, J.F. Gonzalez, Nate Southard, Jack Ketchum, Bryan Smith, Ryan Harding, Edward Lee, Wrath James White, Shane McKensie. Nouă autori de prim rang pentru weird-fiction-ul contemporan, Keene, Lee și Ketchum fiind în accepțiunea mea (și nu numai) o veritabilă triadă la care ceilalți probabil că privesc nu doar cu admirație, dar și cu o firească și poate (în momentele de reverie solitară și epuizare nervoasă) potențial asasină invidie. Fiecare având deja stilul său, lesne recognoscibil chiar în chingile genului, fanii și universul tematic, panteonul mitologic - oarecum obligatoriu lovecraftian pe alocuri - și în bagaje cel puțin o carte de succes. Chiar mai multe. Mai lipsea Carlton Mellick III, un alt autor cu totul special pentru mine, dar poate nici el nu ar fi salvat lucrurile în final. Ar fi fost zece autori horror, cu accentul intonat pe ultimul cuvânt, în stil ghiduș-insinuant. 

Ideea a fost un proiect colectiv, o nuvelă/mini-roman horror în scop caritabil, toate încasările fiind destinate unui alt scriitor, mult prea puțin cunoscut la noi, firește, Tom Piccirilli. Cancer la creier. Tratamente, intervenții, radiații, totul la un cost ce ar trimite măcar o jumătate de cosmonaut pe Lună. Nu era ceva nou pentru această ”grupare”, unii dintre cei menționați colaborând și în trecut, adesea cu admirabile rezultate. Dincolo de entuziasmul inițial - ești fan și vezi câțiva dintre autorii horror preferați pe aceeași copertă - și speranța că matematic nouă scriitori ar putea să ofere romanul de groază perfect - Ilf și Petrov multiplicați și extrem de maladivi în imaginație - se simțea și o oarecare teamă.  Sau premoniție. Că un proiect generos și ambițios se va prăbuși sub propria greutate. 

Sixty-Five Stirrup Iron Road este redusă la esența epică o altă povestire cu o casă bântuită - un arhetip ce pare animat de un autentic perpetuum mobile narativ - condimentată cu erotism dezaxat în manieră splatterpunk (și aici Lee rămâne regele nebun și neîncoronat, un Azatoth al perversiunilor supreme)  în care mai multe personaje bidimensionale și lesne de ignorat cad victima influenței erotice și malefice. Toți cei care ajung în vechea casă aud sunete stranii, simt inexplicabile prezențe, se simt posedați de un vechi și atât de depravat spectru. Și sunt mereu în călduri. Nimic nou, din păcate. Excitări și sex de tot felul, corpuri sfârtecate ca un puzzle tridimensional pentru un legist cu imaginație și răbdare, musai ascultând la un walkman vechi marșuri național-socialiste, prezențe demonice, asasinate și în încercarea de a mai salva ceva din totul mișmașul apariția în carte chiar a autorilor, ca personaje-creatoare omnipotente până la un punct și capabile să intervină și chiar să elimine din eroinele nedorite. Fizic. Amuzant să îl vezi cu ochii minții pe Gonzalez, sau marele final cu mai toți, mult prea utilizatul truc al autorului captiv în propria operă. Stephen King a făcut-o mai înainte și mult mai bine, mai credibil și mai neliniștitor în Dark Tower. Aici pare mai curând un soi de gimmick, nimic mai mult.  Pornisem cu entuziasmul fanului care i-a citit - firește, încă departe de integral - pe cei de mai sus, pe unii i-a și recitit și va mai reveni la anumite titluri - și m-am trezit într-un soi de bandă desenată interzisă sub 18 ani, dar fără nimic special. 

Sixty-Five Stirrup Iron Road este un proiect amplu, iar scopul a fost nobil. Cel puțin financiar a fost un succes, Tom Piccirilli primind o bună parte din suma necesară. Dar intenția nu îl scutește de a fi o dezamăgire. Cruntă. Putea să fie mult, dar în final a fost o povestire subțire, deloc surprinzătoare dacă ești familiarizat cu ”cine suntem și ce vrem” ca profesiune de credință a celor nouă implicați. Șocantă cu siguranță, dezgustătoare pentru oricine are gusturi paraliterare cât de cât normale, ar revolta categoric orice om ”serios” după primele scene mult prea explicite. În final pasabilă. Individual fiecare din cei de mai sus - era să scriu inculpații - a reușit în propriile cărți. Nu și aici. Din păcate. 

Queen: Live At The Rainbow '74 - în curând


Am așteptat vestea cea bună de mult prea mult timp. Inițial a fost doar un zvon ce circula pe Queenzone. Nu că ar fi fost pentru prima oară când lansarea oficială a unui concert memorabil (despre care toți știam că există, mai ales că apăruse într-o versiune dramatic editată pe casetă video în 1992) este amânată în repetate rânduri. Perfecționism? Nehotărâre? Mod de lucru? Aceeași blestemată obsesie pentru calitate care face în continuare ca adevărate bijuterii ca Earl's Court, Paris 1979 (toate trei), Hammersmith 79 sau Hyde Park să nu aibă parte de ”oficializarea” mult dorită? Oricare ar fi explicația reală deja renunțasem la ideea unui Live at the Rainbow 74 remasterizat. Și totuși... de la un simplu zvon a devenit un anunț oficial. Și o mare surpriză, pentru că mă așteptam la Hammersmith 75. Ceea ce îmi dă speranțe pentru viitoarele apariții, chiar dacă ultimele opțiuni ale trupei m-au cam pus pe gânduri. În sens negativ. 

Queen: Live At The Rainbow '74 se va lansa în mai multe formate - CD, dublu CD, Super Deluxe Box Set, dublu și cvadruplu vinil - și reunește nu unul, ci trei concerte din turneele Queen II și Sheer Heart Attack, perioadă superbă pentru istoria trupei și cu totul diferită de acea imagine deja stereotipă impusă în mentalul colectiv de Wembley 86 și tot angrenajul purtând titlul de Magic Tour. Freddie cu mustață, geaca galbenă, o să rămânem împreună până la moarte, mascotele A Kind of Magic, primul concert în spatele Cortinei de Fier, etc. Nivel greu de atins de alte formații, dar obiectiv vorbind nu cea mai bună eră pentru Queen. Superbă, memorabilă, etc, inserați după gust alte superlative, dar anii 70 au pentru Queen un farmec și mai ales o forță colosală în concert, prea puțin documentată și exploatată oficial. Sper să fie doar primul pas și la un moment dat să pot lua un Houston 77 original și remasterizat. Sau un Live Killers video, poate cea mai bună epocă pentru Queen pe scenă. 

Un pic de istoric. Pe 31 martie 1974 trupa ar fi trebuit să susțină ultimul show din turneul Queen II, la Rainbow Theatre din Londra. A fost penultimul, în ultimul moment fiind organizat un concert de final pe 2 aprilie 1974, la Birmingham, cu un setlist aproape identic.  Albumul omonim era deja un succes, iar un concert având în setlist piese ca White Queen (As It Began), Keep Yourself Alive, Seven Seas Of Rhye, Ogre Battle, Great King Rat sau medley-ul de final cu Be Bop A Lula sau Jailhouse Rock , pentru a nu mai menționa și Liar, nu putea fi altceva decât un succes. Ceea ce a și fost. 
Deacon John, Freddie, Roger, Brian. 31 martie 1974

Întregistrări parțiale au circulat ca bootleg-uri audio, și chiar incomplete și nu de cea mai bună calitate demonstrau că trupa merita încă de atunci să devină o legendă. Au fost filmate și câteva piese, trei mai exact (patru dacă luăm în considerare reprise-ul pentru Son and Daughter), inițial disponibile doar în cercul select al pasionaților. Concertul trebuia să fie primul album live al trupei, lansat înainte de Sheer Heart Attack, mixat de același Roy Thomas Baker, în bună măsură responsabil de succesul primelor patru discuri Queen. Așa cum s-a întâmplat adesea în istoria mai nouă și mai veche a formației proiectul a fost abandonat fără prea multe regrete - nici nu vreau să mă gândesc acum la recent îngropatele antologii - și toată energia s-a îndreptat spre Sheer Heart Attack, al treilea LP, marcând o radicală evoluție. Un album excelent. Și un turneu din multe puncte de vedere mai bun decât precedentul.  

Probabil 20 noiembrie 1974.
Chiar dacă ideea unui album live avea să fie abandonată până la controversatul Live Killers din 1979 (un dublu disc având plusurile și, din păcate, minusurile sale, după cum avea să remarce chiar și Roger Taylor)  la puțin timp după începutul turneului Sheer Heart Attack trupa decide să filmeze integral două concerte, din 19 și 20 noiembrie 1974, sperând la o revenire triumfală pe aceeași scenă de la Rainbow Theatre. Așa cum s-a întâmplat din păcate și cu Montreal sau Rio 85 rezultatul final a fost un mix între cele două seri (ar fi interesant de știut dacă în arhive se mai păstrează filmările originale) și o versiune de circa jumătate de oră avea să fie prezentată anii următori în cinematografe, în deschiderea unor pelicule ca "The Song Remains The Same", "Live At Pompeii" sau "The Wall". O altă versiune, de 52 de minute, a fost lansată pe casetă video abia în 1992, în Box of Trix, un set dedicat exclusiv fanilor și categoric prea puțin interesant pentru marele public. Și ca mai de fiecare dată au fost destui cei nemulțumiți de numeroasele editări și alterări ale sunetului, mai ales cei care deja cunoșteau cele două concerte datorită acelorași bootleg-uri audio, de calitate bună spre foarte bună și relativ complete. Iar fanii maniacali au ajuns în final la concluzia că VHS-ul conținea în principal filmări din a doua seară, cea de 20 noiembrie, în timp ce sunetul era un amestec din 19 și 20. Sherlock Holmes în lumea Queen. 

Setlist-ul includea de această dată piese de pe noul album, ca Now I’m Here, Flick Of The Wrist, Stone Cold Crazy, Killer Queen alături de piesele mai vechi de pe Queen II. Trupa a fost poate mai puțin relaxată, au existat numeroase probleme tehnice - în cea de a doua seară Liar a fost întrerupt tocmai din această cauză - dar în final cele două seri au fost un succes și clar cele mai reușite din întregul turneu. E adevărat, în ciuda acestor concerte nu cred că fiind contemporan mi-aș fi putut imagina că peste foarte puțin timp avea să apară un anumit disc purtând numele de A Night at the Opera

19 noiembrie 1974


Queen: Live At The Rainbow '74 este pentru mine (și sunt convins undeva în forul meu interior că nu sunt și singurul) un vis împlinit. 

Cel mai tentant (în pofida prețului nu tocmai accesibil de 135.99 euro) este categoric Box Set-ul Deluxe, comparabil cu Montreal 81 sau Wembley, și o adevărată comoară pentru fani:
- două CD-uri, unul cu concertul de pe 31 martie 1974, altul cu mixul din 19-20 noiembrie 1974
- DVD și Bluray cu înregistrarea video din 31 martie și patru piese din noiembrie
- carte format hardback de 60 de pagini cu fotografii și imagini inedite
- copii a două bilete originale (chiar cele folosite de părinții lui Brian May, și interesant că atunci tatăl său încă nu era foarte convins că fiul alesese corect renunțând la cariera academică)
- două insigne Queen
- reproducerile itinerariului de turneu, broșurii, afișului pentru concertului din martie, un ”stage pass”, un pictorial cu trupa din The Telegraph Magazine (fie și simple copii sunt mai mult decât interesante, chiar dacă nu atât de valoroase ca originalele)
- plus un tricou cu logoul Rainbow 74. 

Mai mult de atât nici nu trebuie. Queen

A sosit Mr Mercedes


Deocamdată în versiune Kindle, probabil și softcover în viitor dacă o să-mi placă. Și sper să-mi placă, deși Dr Sleep nu a fost chiar ce mă așteptam. Precedentul Joyland a fost o plăcută surpriză în schimb. Există și dezamăgiri, oricât ar fi de greu de crezut. Iar dacă se va dovedi un Stephen King memorabil... va fi cel inspirat de o femeie cuprinsă de mizantropie augmentată de sigla McDonalds. L-am așteptat destulă vreme oricum. 


Singura problemă e că m-a prins în mijlocul unui Richard Laymon destul de bun, Darkness Tell Us (deși încep să cred că autorul în cauză are o obsesie pentru munțomani improvizați și drumeții) pe care nu prea aș vrea să îl abandonez. Așa că Mr Mercedes va urma probabil spre sâmbătă.  

PS: coperta nu-mi inspiră prea multe, dar cine știe. 

Revista de Suspans numărul 18


Primul număr trimestrial al Revistei de Suspans. Un număr plin (mi-ar fi plăcut să îl văd și tipărit) cu o secțiune generoasă de proză, inclusiv o povestire semnată de nimeni altul decât Laird Barron - marea surpriză pentru mine - câteva recenzii de carte și film. Și altele. Completează de minune prima antologie Revista de Suspans, Best of Mystery & Horror #1

Am publicat în acest număr trei recenzii, impresii despre trei romane weird fiction remarcabile, unul de Graham Masterton, deja un clasic, celelalte două operele a două voci puternice și originale. Glumeam cu un prieten la o pipă și un pahar că mă simt, când vine vorba de literatura horror, ca un soi de pașoptist eșuat într-un ev mult prea târziu, în care ”culturalizez” minoritatea pasionată încercând să prezint cărți ce nu se vor  traduce probabil vreodată la noi. Adevărul este că în ultimul an am citit aproape exclusiv așa ceva. Prin definiție un pesimist când vine vorba de popularizarea pasiunilor proprii, chiar dacă semnalele mai noi sunt pozitive și interesul pare în creștere. Trebuie s-o facă cineva și pe asta. Mai rămâne să divaghez pseudo-cioranian despre blestemul unei piețe de carte în involuție, unde numele de mai jos sunt practic necunoscute. 

Cele trei articole sunt: 

1. Vignete de o rară violenţă (Wrath James White – Population Zero)

2. În plină fantezie macabră (Iain Rob Wright – The Final Winter)

3. Prizonier în Trinity (Graham Masterton – Community)