Cautam de ceva vreme un soft pentru biblioteca. Pe Windows m-am descurcat foarte bine cu seria Collectorz (pentru carti, filme, muzica si jocuri), avand in paralel si un Excel simplu pentru biblioteca. Dupa trecerea la Ubuntu - Karmic Koala rules - era destul de greu sa folosesc in continuare Collectorz. Mult prea complicat de configurat, nu eram sigur ca va merge pana la urma, si oricum cand vine vorba de Ubuntu sunt la stadiu "what does this button do". Plus ca vroiam ceva special pentru Linux. Adina mi-a recomandat Tellico, l-am luat, instalat si m-am jucat ceva timp cu el. Si cred ca am gasit ce imi trebuia.
Foarte rapid, customizabil - desi template-uri standard nu sunt foarte atragatoare - si gratuit, Tellico face cam tot ce gasisem in seria Collectorz, doar ca intr-o singura aplicatie. Se pot face cataloage pentru colectii de carte, muzica, film, comicsuri, bibliografii, timbre, monezi, vinuri, board-games, CCG, usor de aranjat si cu numeroase optiuni. Se poate face si un catalog custom pentru alte genuri de colectii. Se invata usor si mai mult prin intuitie decat citind documentatia. Tellico ia automat informatiile de care are nevoie de pe net - la filme foloseste IMDB, Amazon si Animenfo - si se misca surprinzator de bine.
Adina, multumesc pentru sugestie. Mai am foarte mult de lucru pana sa trec totul in Tellico, dar imi place foarte mult.
Preluat de pe Ganduri pentru fiecare zi (un blog foarte fain)
Din luna decembrie se lanseaza o librarie digitala unde vom gasi volume de la editura Trei, Polirom, Nemira, Litera (din cele anuntate pana acum). In prima faza vor fi aproximativ 100 de titluri disponibile pentru download, la preturi de 1 - 7 euro. Ceea ce mi se pare foarte putin. Site-ul arata deja foarte bine, am gasit si cateva aplicatii interesante pentru e-books si ar trebui sa mearga bine.
In definitiv ar fi mai rentabil pentru edituri sa nu reediteze pe hartie anumite titluri mai vechi si sa le vanda in format electronic. Sunt curios, dintre titlurile anuntate de la Trei, sa iau "O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii" de Mark Haddon.
Mai multe detalii aici
Dupa multi ani de Windows am trecut in final la Ubuntu. In parte pentru ca nu mai rezistam sa reinstalez, configurez, devirusez un sistem de care ma cam saturasem, in principal pentru ca incerc asa sa renunt la jocuri. De tot. Cold turkey. Daca nu pot sa renunt la toate dependentele, macar sa le raresc.
Trebuie sa marturisesc de la inceput ca sunt total atehnic, si cand vine vorba de reinstalat un Windows as prefera sa nu. Reusesc prin talentul nativ sa distrug inclusiv fizic orice sistem, fara sa-mi propun, sa prabusesc informatic orice protectie si sa incurc orice configuratie. Serios, puteti sa ma testati, eventual gratuit. Ani de zile am profitat de rabdarea si priceperea cate unui prieten, si cred ca multi nu mi-au mai raspuns la telefon tocmai din acest motiv. Cred.
Cand mi-a picat din nou Windows-ul – in mare parte datorita sotiei care ma secondeaza ca talent – am trecut de comun acord la Ubuntu. 9.10. Karmic Koala. Ubuntu is cool. Descarcat, ars pe disc – dupa sfaturile lui DeMaio – formatat partitie, instalat. Tensionat serios de povestile horror cu Ubuntu care nu poate fi folosit/instalat/priceput daca nu visezi Linux serios in fiecare secunda a vietii tale. Un fel de hermit care in loc de rugaciunea inimii repeta mecanic o linie cu “sudo”. O mantra. Stupefiant pentru mine – m-am descurcat. Si cel putin momentan nu mai am Windows.
Parti bune :
n-am reusit inca sa-l distrug, e stabil si rapid, am Firefox, am circa 30 de playere audio – video (inca nu m-am hotarat la unul), am gasit in mare echivalente pentru programele de Windows, am reusit chiar sa-mi configurez sunetul si – incredibil – sa imi mearga bine chiar si torentele. OpenOffice pare ok, vad cam toate documentele, inclusiv comixuri. Pentru browsing, scris, muzica si filme este perfect, dupa o perioada de adaptare. Mi-am gasit si cateva joculete, intre care si o clona reusita de Colonisation.
Parti mai putin bune
nu mai am Diablo, am fost nevoit sa renunt la jocuri, ceea ce imi lasa mult timp liber pentru a medita la misterele Universului. Sau pentru a ma dedica unuia dintre pasionantele si numeroasele hobbyuri. Cum ar fi nimic. Ieri noapte visam ca joc Scarface. Dupa 15 ani de jocuri, la maniera 6 - 14 ore pe zi, e cam greu. Inca nu am gasit ceva cu care sa inlocuiesc seria Collectorz, desi Tellico este un candidat serios la titlu. Inca e in teste. Numai ca ar trebui sa iau totul de la capat, si momentan nu am entuziasm si chef de catalogari, poate in concediu. Inca ma mai incurc si ma mai pierd prin Ubuntu, mai e foarte mult pana sa-l invat la nivel acceptabil. Nu am jocuri. Cred ca am mai scris asta. Nu imi iese de fiecare data cand incerc sa instalez o aplicatie noua. Nu am hanorac cu Ubuntu. Si simt nevoia.
Pentru prima impresie – ne place. Chiar foarte mult. Daca scap de amintirea jocurilor s-ar putea sa-l folosesc mult si bine. Desi, ca intr-o povestire de Lovecraft, simt de undeva de pe raftul din spate pulsatia malefica a cd-ului cu Windows XP. Langa teancul de jocuri. E ca o lumina roza si seducatoare, foarte intensa si putin calduta. Stiu ca ma cheama si stiu ca am nevoie de ajutor pentru a-i rezista. Sper sa nu sfarsesc la fel ca eroul din Dagon si sa urlu in scris : “N-o sa ma gaseasca. Fereastra ! Fereastra !”. Si zdup.
Ubuntu e fain.
Anii ’80 si bucurestenii, carte aparuta de ceva vreme la Paideia, e un experiment sociologic necesar. Necesar pentru ca peste tot a inceput sa se uite. Nu e vorba de pustanii care descopera marxismul si regretele cu entuziasmul varstei, chiar daca in anii respectivi nu erau nici spermatozoizi dezorientati si dornici de marea evadare. Chiar daca ar trebui sa isi gaseasca un hobby mai util. Sau ceva de munca.
E vorba de cei care au uitat, desi au trait. Un dictionar cu termeni specifici si nu numai ai epocii – activist, carne, coada, video, frica, lozinca, shop, productie, benzina, scoala, casa de comenzi, revelion, soia, Ceausescu, blugi, sarcina, xerox, folclor, granita, militie, radio, mancare, facultate, garaj, ratie – alcatuit pe baza marturiilor unor anonimi, majoritatea selectati dintre cei marunti, cei umili, cei fara mari pile (dincolo de alimentara din colt sau colegul de serviciu). Fiecare cuvant al dictionarului – o amintire. Sau mai multe, cu bune si cu rele. O munca titanica, in medii si minti diverse. Este o calatorie in trecut, intr-un deceniu care pentru cei din generatia mea inseamna 10 ani superbi, cu toate lipsurile, facuta prin ochii celui de rand, a omului de pe strada, a omului care supravietuia dupa ce traise. A omului care se descurca. Mai o pila, mai o coada, mai o atentie, mai un prieten. Am citit cartea aducandu-mi aminte din ce traisem sau din ce mi se povestise, amuzandu-ma sau intristandu-ma, dupa caz. Dar la final am ramas, vorba lui Preda, visator.
Ca o oglinda magica, Anii '80 si bucurestenii iti povesteste. Despre cum se faceau avorturile ilegale, despre cum se statea la coada pentru hartie igienica si branza cauciucata, despre cum se mergea in concedii si se dadea un cartus de Kent si un pachet de cafea, despre cat de valorosi erau ciorapii « de import », despre cum se facea mancare din « adidasi » si oase, despre cum te descurcai, despre compromis, despre buletin de Bucuresti, despre filme, despre visul de a pleca, despre Securitate, despre biblioteca, despre mare si munte, despre frig, despre crenvursti si 23 august, despre fuga din tara, despre magnetofon si distractii, despre fabrica, despre jocuri si blocuri, despre porcul taiat ilegal, despre inovatiile pentru incalzire, despre cortul din sufragerie, despre frica, despre, despre, despre. Enciclopedia vietii cotidiene in comunism – compendiu.
Stupefiant cand intorci ultima pagina este ca universul imaginar al celor intervievati se misca in alte coordonate decat crezusem. Memoria are aceasta capacitate de a se reinventa si a modifica trecutul, dar aici iti dai seama ca memoria colectiva a romanilor e tare ingaduitoare si socant de selectiva, aducand in unele cazuri o amnezie dulce si triumfatoare. Ma asteptasem ca memoria sa redea aproape exclusiv foamea, frigul, propaganda dementa si isteric-ridicola, cozile, crevetii si curentul intrerupt, obsesia supravegherii si a denuntului, laptele cu multa apa, faptul ca erai nevoit sa iei mai tot pe sub mana, defilarile, branza cu aracet si sunca uleioasa, ratiile, duminicile cu sot si fara, minciuna, Ceausescu peste tot, speranta ca intr-o zi totul se va termina. Sa tina minte mai ales ce era rau, ce nu mergea, ce ii facea pe tot mai multi sa isi introduca viguros si verbal diverse organe, preponderent cel procreativ, in cel mai iubit dintre presedinti, cu tot cu sceptrul lui. Chiar daca i-a adus o telegrama din partea unui mare artist.
Dar nu. O parte serioasa din cei intrebati – si ca nota de stranietate multi au refuzat din start sa le apara numele complet, asa ca la final s-au folosit doar initiale – regreta acei ani, inclusiv deceniul al optulea, cand totul s-a prabusit in cenusiu metalic si icnet pionieresc. Lor le-a fost mai bine decat acum, lucrurile erau in mare mai bune si in detaliu te invatai cu ele, nu era atat de rau ca acum. Cumva au fost destui care au trait acei ani din plin, fericiti si multumiti de ce era in jurul lor, si ar prefera oricand sa se intoarca in acele decenii. Cumva nu putini s-au adaptat si au trait foarte bine in lumea de atunci, fara sa li se mai para ceva jignitor, umilitor, anormal. Imi dau seama din marturiile altora si amintirile mele ca nu m-as fi putut catusi de putin adapta atunci. Ce am simtit ca pusti as fi simtit si ca adult. Chiar mai rau.
Aveam putin peste 10 ani in 1989. Suficient ca sa inteleg ca nu imi place comunismul. Suficient ca sa inteleg ca nu vreau sa construiesc socialismul. Dar si suficient pentru ca dupa 20 de ani sa citesc Anii ’80 si bucurestenii cu o nostalgie dulce-amaruie si multa placere. Recomandata daca vrei sa intelegi cum era atunci in realitate, sau daca vrei sa-ti aduci aminte. Am vazut ca exista si un volum Anii ’90 si bucurestenii, dar inca nu l-am luat.

