Salonul Funerar 2008

In perioada 12 – 14 iunie 2008 la Romexpo va avea loc cea de a doua editie a “Salonului Funerar”, singura prezentare de servicii si articole funerare din Romania. Potrivit organizatorilor, vor participa atat cele mai importante firme romanesti din domeniu, cat si cateva firme straine. Expozantii vor oferi servicii si articole funerare de la “economic” la “superlux”, in functie de buget si preferinte.

Mai multe detalii aici.

Motorhead - Brave New World

A murit Colea Rautu

Actorul Colea Rautu a murit astazi, la Spitalul Municipal, unde fusese internat cu doua saptamani in urma. In varsta de 95 de ani, suferea de mai mult timp de ciroza. Asa a plecat unul dintre personajele memorabile ale scenei si ecranului romanesc, intrat in legenda ca personaj negativ prin excelenta, carismatic, de o forta care ii permitea sa abordeze orice rol oferit cu aceeasi intensitate.

Actor de teatru remarcabil, a devenit cu adevarat cunoscut prin rolurile interpretate in cele 75 de filme din cariera sa. Fizionomia sa, total opusa rolurilor de “june-prim”, alaturi de intensitatea cu care isi putea in scena personajul, l-au facut perfect pentru rolurile negative, eternul adversar al eroului principal, bun, frumos si drept. Colea Rautu nu avea nevoie sa fie iubit pe ecran, nu avea nevoie sa cucereasca domnitele, nu trebuia sa fie un model. El prefera sa il joace pe cel rau, pe cel fara de care n-ar fi fost posibila povestea. Si totusi l-am iubit ca pe un mare actor. Poate tocmai de aceea. Pentru ca ne oferea unul dintre putinii anti-eroi din cinematografia romaneasca. Pentru ca stia sa duca mai departe povestea printr-un gest, o grimasa, o vorba.

A plecat si Colea Rautu… Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca.

Bubu - inedit

Desenata de Bubu, cu degetelele, pe la inceputul lui mai. Pe artist il cunoasteti deja, presupun.

Cristian Tudor Popescu – Vremea Manzului Sec

Iata unul dintre cele mai bune romane romanesti postdecembriste, din pacate mult prea putin citit si comentat. Scris in 1988, mai exact in iunie – decembrie 1988, avea sa fie publicat pentru prima oara la Cartea Romaneasca, in 1991 (va avea o a doua editie tot la Cartea Romaneasca si o a treia, mai tarziu, la Polirom, in perioada in care popularitatea CTP-ului era la cote maxime). Aceasta prima editie, primul CTP cumparat (mult inainte de Omohom sau de culegerile de editoriale precum Copiii fiarei, Timp mort sau Nobelul romanesc), avea sa ramana mult timp una dintre cele mai dragi carti din biblioteca mea. Statut pe care nu l-a pierdut. Am folosit coperta editiei Polirom. Mai usor de gasit.

Clar asa ceva nu putea sa apara inainte de 1989. Imi vine greu sa asociez astazi imaginea unui CTP dezlantuit, in geaca de fas si in studiourile televiziunilor, vituperand impotriva clasei politice in diverse emisiuni, cu cel care a scris Vremea Manzului Sec. Sau Omohom. VMS are ceva din vigoarea unui roman picaresc, o ironie amara, incarcata de nostalgia unei lumi astazi disparute, imaginile si scenele sunt de un realism surprinzator, aproape brutal, filtrat insa prin lentila unei minti obosite, blazate, in cautarea unei rupturi in rutina. Dialogurile nu reprezinta nimic in lumea exterioara universului Manzului, nu sunt decat trucuri pentru supravietuire si castig. Nu comunicam, nu ne impartasim nimic in afara sferei proprii, ne jucam de-a realitatea. Autorul dovedeste o forta de analiza a caracterelor de o finete surprinzatoare, aproape de bisturiu stilistic, o expresivitate a limbajului autentic pe care aveam sa o regasesc – poate in chip deloc surprinzator – mult mai tarziu la Sorin Stoica, un umor frust si o scriere de o sinceritate alarmanta. Talentul de povestitor, ce presara viata manzului cu episoade narative ce variaza de la anecdota densa si chiar grosiera la marturisirile si intamplarile triste, talentul de a prelua sau transforma episoare reale in literatura pura, constructia unor personaje nu doar veridice ci si traitoare, iata ingredientele unui stil redutabil. Inainte de a fi redactor-sef, jurnalist si toate celelalte, CTP era un animal al scrisului de calibru greu. Foarte greu. Greu de spus daca nu ar fi fost mai bine sa opteze pentru literatura.

Succesiune de scene, intr-o decurgere cinematografica ce tradeaza pasionatul de naratiune filmica, VMS debuteaza cu o scena introductorie demna de un film de arta. Valentin – Manzul Sec – eroul principal, da meditatii la matematica fiului familiei Turdeanu, potentati ai epocii metamorfozate in tranzitie post 1989, plutind intre nestiinta progeniturii si feromonii emanati de o futesa si trupesa doamna Turdeanu. O aventura imposibila, doamna Turdeanu este fireste sotia tovarasului si absentului Turdeanu, tip de personaj de la care Manzul s-a obisnuit sa ia bani grei pentru meditatii. Pentru ca desi este angajat la ISCOPTC (Institutul de Studii, Cercetari, Optimizari si Perfectionari in Tehnologia Colgherelor), Manzul din asta castiga cu adevarat. Etern si plictisit adolescent, bantuie din casa de activisti si securisti in casa de directori, infige palnia cunoasterii in teasta elevilor si se chinuie sa ii treaca macar de liceu. Matematica, frumusetea ei care il fascineaza, a devenit un pasaport de acces in lumea puternicilor zilei si o modalitate de castig deloc neglijabila. Matematica ii ofera prilej de lungi discutii cu prietenul sau, Hilbert, un alt frumos nebun al cenusiului zilnic si singurul care va incerca si va reusi, in felul sau, sa se rupa de realitate. Ireversibil.

Tot restul romanului este o succesiune de episoade, ca un proiector defect ce sare scene importante si reda altele aparent banale, deformand treptat pelicula pana la distrugere, incat spre final Vremea Manzului Sec devine o dureroasa interogatie personala si o marturisire a inutilitatii existentei intr-un spatiu de plumb, in care ceilalti nu iti pot oferi ceea ce ai nevoie. Dar oare Manzul stie de ce are nevoie ? Viata sa pare formata din episoade aparent fara legatura, cadre ale unui film montat neglijent, rupt, zdrentuit, decolorat, in care nimic nu conteaza. Iubirea sa pentru Printesa, urmasa unei vechi familii boieresti, in prezent proprietara unei locuinte mizere, pierdute intr-un bloc de la marginea orasului, legatura atat de stransa si totusi atat de nefunctionala cu tatal sau, conflictele pe care le are cu cei intalniti in masinile sufocante si pe strazi, straini de care nu il leaga nimic… Figuri identice, agresive si inchise in lumea lor, asemenea elevilor din The Wall, diformi si uniformi, care se preling pe o banda rulanta spre masina de tocat. Deasupra mai palpaie obosita dorinta unei demente care sa il rupa, sa il scoata din cerc. Momentele in care, de dragul Printesei, inventeaza calatorii in strainatate, in locuri exotice, imaginate insa din carti si Teleenciclopedie, sunt printre cele mai frumoase declaratii de iubire din literatura secolului trecut. Nu stim daca Manzul fabuleaza sau nu. Traind doar printre idei, carti, tutun si indragostiri copulative si scurte, simplul fapt ca incearca sa construiasca un cadru pentru ei este superb. Si trist. Deopotriva. O iubire tarzie, inutila si fara sanse, dar singura pe care o au. O iubire de batrani fara speranta, desi Manzul este inca tanar. Doar aparent.

Felul in care incearca sa seduca o tanara necunoscuta, inventand un roman al unui autor sud-american care nu exista, are ceva de Casares. Cu gatlejul scrijelit de tigari, uitand de printesa, folosind ca momeala bibliofilia, Manzul este un pusti timid, asocial, care incearca sa se maturizeze, incearca sa “cucereasca”, fara prea mare succes. In aceasta lume iubirile nu se leaga niciodata ca in literatura.

Este ironia amara a Manzului un mod de supravietuire in existenta reala a comunismului aflat in agonie ? Intr-o lume inghetata in clisee repetitive si eternul PCR – pile, cunostinte, relatii ? In agresivitate, teama, munca inutila si fad ? Felul in care vede universul sau fata de universul celorlalti ar fi purtat numele de intelectualism, rupere de clasa muncitoare, sictir, scarba, revolta inabusita. In loc de asta, a devenit un stil de viata pentru cei putini ca el. Un autism auto-impus. Camuflarea sinelui, sa te ascunzi de ceilalti pana te ascunzi de tine, disperarea cu care il vede pe Hilbert indepartandu-se in dementa, pe Printesa facand un sacrificiu care poate fi doar nevoia ei de certitudini, amenintarea mortii care pluteste in jurul tatalui sau, inutilitatea sa, marunt inginer si meditator, tarandu-se de la o zi la alta, toate alcatuiesc o lume cu accente kafkiene. O lume in care nu exista sfarsit. O inchisoare vie din care nu se poate fugi. Si una dintre cele mai bune carti scrise de un autor roman.

Ce este un colgher ? Fictiune speculativa.