Iain Rob Wright - The Final Winter


Nu-mi place iarna. Nu mi-a plăcut niciodată. Zăpada, neaua și omătul în exces îmi dau senzații de teroare și sufocare, troienele devin creaturi abominabile, frigul îmi roade ce a mai rămas din carcasă, și sunt la fel de prietenos ca un șobolan bătrân adus în vizită la o prezentare a pisicilor de rasă. Anotimpul cumplit și cu siguranță cel în care îmi voi găsi, într-un final, ceea ce se numește ”obștescul sfârșit”. Nu știu cât de obștesc, dar presupun relativ radical. Așa că mă așteptam ca Wright să fie un final al umanității cotropite de gheață. Bonus un Yeti. Din fericire s-a dovedit cu totul altceva. Altceva cu subtitlul ”un roman apocaliptic de groază”. Și dacă narațiunile mai lungi sau mai scurte cu această succintă descriere citite în ultima vreme erau în majoritate covârșitoare povești relativ similare, cu hoarde de zombie flămânzi ce distrug în câteva zile fragila noastră civilizație, mai eficient decât prăbușirea burselor, amenințarea nucleară și televiziunea contemporană, această iarnă finală este oarecum un parabolă. Mai mult sau mai puțin biblică, după catehismul fiecăruia. Un Zece negri mititei cu supraviețuitori ai unei ierni definitive. Doar că aici numai de Agatha Christie nu mai e vorba. 

Undeva într-un pub londonez, The Trumpet, cu obișnuiții săi lejer alcoolici și frumoasa Steph, barmanița care le cunoaște cât de cât preferințele și mai puțin trecutul, câțiva băutori de cursă lungă așteaptă ca viscolul de afară să se mai potolească. Este cea mai grea iarnă din ultimii ani, chiar și pentru Anglia, dar mai straniu este că dacă ai vreme să crezi buletinele de știri ninge abundent în întreaga lume, inclusiv în locuri unde nu a nins vreodată. Dar cu siguranță toate acestea sunt doar zvonuri panicarde, televiziunile fac orice pentru a-și crește audiența, iar Trumpet este un fel de Cheers, unde fiecare te știe pe nume și unde îți găsești un loc în fiecare seară. Dacă vrei. Așa cum o face Harry, care speră că fiecare seară va fi și ultima, o sinucidere lentă și destul de plăcută cu bere și alte licori; Damien, fiul unui traficant de droguri și temut în cartier pentru violența sa; bătrânul Graham cu poveștile sale despre război; Nigel, aparent doar un șofer; și nou-venitul Lucas, un irlandez carismatic și prietenos, care se simte la Tempest mai bine decât oriunde. Personaje pe care le poți întâlni și în altă parte, presupun, dar acum s-a nimerit, printr-un amestec de coincidență și șansă, să se reunească aici. Și ce poate fi în neregulă? Doar orice viscol se oprește mai devreme sau mai târziu. Altfel problema suprapopulării s-ar remedia rapid - eliminare prin expunere. 

Numai că atunci când alți supraviețuitori reușesc să treacă prin infernul alb și să se refugieze în Tempest cei dinăuntru află că dincolo de puțin căldură pe care o mai păstrează bătrânele ziduri, unde berea a început deja să înghețe, este mai mult decât zăpadă și ger. Acolo sunt ființe uriașe, purtând mantii și ajutate de câini masivi, semănând cu cerberii, ce nu fac decât să ucidă pe oricine întâlnesc. Fără cruzime, dar și fără milă. Creațiile unei surse nenumite inițial, pe care doar Lucas pare să le poată controla într-o oarecare măsură, sau le știe o parte din taine. Iar când aceste făpturi coșmarești se strâng în fața ultimului refugiu și cer să fie adus afară ”păcătosul”, fără a-l numi, puținii rămași în frigul ce ucide totul treptat nu știu cine este acela și mai ales dacă l-ar sacrifica. Cine a păcătuit și cu ce? Oare asta ar opri totul? Oare în acest fel ninsoarea se va potoli? Dacă nu poate să plouă tot timpul este valabil și pentru viscol? Iar cei care caută un păcătos, de fapt, ”păcătosul”, se vor opri atunci când îl vor avea? Și sunt îngeri, demoni, altceva? Chiar și acum în Rai sunt îngeri care poartă arme de război, spunea un verset fals dintr-un text apocrif cel puțin dubios, imaginat de scenariștii unui horror biblic mai vechi, dar remarcabil. Iar problema nu este doar că trebuie să aleagă, nu doar că nu mai au mâncare, este nefiresc de frig înăuntru, iar puținele lemne deja s-au terminat, ci că dincolo de ”păcătos” s-ar putea ca unul dintre ei să ascundă și un alt secret, s-ar putea ca în mintea sa putredă să sălășluiască acei demoni ce s-au culcușit în anumite țeste de la începuturile umanității. Ce este un păcat? Și când se poate spune că ai păcătuit mult prea mult?

Fascinant felul în care Wright a reușit să își manevreze și utilizeze personajele, cu un simț de regizor și pasiunea unui șaman de felul acelora numiți și psihologi, jocurile subtile ale tensiunilor dintre cei refugiați în sânul Furtunii și confruntările, în special cele declarate, deschise, pentru rolul de mascul alpha, teroarea în fața amenințării din afară și mai ales a celei dinăuntru, jocul de acuzare/apărare în căutarea acelui ”păcătos” care ar putea să încheie mai repede ultimul capitol. Este un bun exemplu că într-un subgen fatalmente limitat prin tematică, subiecte, tehnici și mai ales arhetipuri (sau mituri fondatoare) se poate jongla și construi practic la infinit cu vechile subiecte, atâta vreme cât o faci onest, interesant și mai ales cu acea foame a debutantului ce vrea să demonstreze că poate câștiga la jocul ”poți tu oare să-ți imaginezi?”. Unii decupează nume și scurte biografii, el a dat greutate. Alții contruiesc un conflict-clișeu, în care una dintre părți învinge, Wright introduce suficiente gradații, umbre și lumini cât să nu-ți dai seama multă vreme cine este cu adevărat bunul și cine este răul. Sau urâtul. Unii rescriu Return of the Living Dead, aici suntem în plină fantezie macabră. 

Ce a reușit Iain Rob Wright cu acest roman, poate cel mai bun din ”bibliografia” sa, este să preia elemente ale mitologiei escatologice creștine și să modifice imagini ale angelologiei într-un chip prea puțin dogmatic dar destul de credibil în economia fantastică a sfârșitului vremilor, combinându-le într-o poveste ce pare poate nu probabilă, dar posibilă. Mai ales dacă accepți din start că finalul acestei lumi va veni, mai devreme sau mai târziu, iar o catastrofă climatică precum aceasta ar putea fi cadrul și ajutorul de care anumite forțe au nevoie pentru a desăvârși distrugerea. Sigur, poate că teologic avem prea puține surse de referință în textele canonice și nu numai, dar nu acesta este rolul fanteziei? Cine știe dacă că aceasta va fi ieșirea din scenă a creaturii numite om. Vor fi cu siguranță cei care vor strâmba din nas în anumite momente, când ecuația păcat-pedeapsa pare transpusă în lumea cărții pur contabilicește, de ajungi să-ți imaginezi vreun înger îmbătrânit de eternități printre teancuri de hârțoage și catastife, numărând și calculând și evaluând păcatele omenirii, până la un punct limită de la care vine și sancțiune. Vor fi (mă număr printre aceștia) destui nu tocmai încântați de finalul mult prea optimist, de peliculă hollywood-iană pentru seara de sâmbătă, oarecum în contrapondere cu restul cărții. 

Cam și singura ei slăbiciune, și aceasta depinzând mai mult de gusturi. Imaginea pur cinematografic-picturală a unui pub acoperit de zăpadă și păzit de un semicerc al făpturilor urieșești depășește ca impact fie și ecranizara lui Darabont pentru The Mist, în ultimii ani cea mai bună peliculă având în centru un astfel de asediu, supranatural să-i spunem. Remarcabil curajul și nu în ultimul rând ingeniozitatea lui Wright de a aborda, nu fără inspirație, subiecte destul de dificile și, cel puțin la prima vedere, deja epuizate de predecesori. Iar în locul creaturilor abominabile venite din spațiu sau a spiritelor malefice invocate de guvern/iluminați/un puști complexat a introdus o explicație veridică sau nu, după gustul fiecăruia. Un horror foarte bun, ce și-ar merita ecranizarea cât de curând. Se pare că acest Iain Rob Wright a fost inspirat când a ales să nu mai aștepte o norocoasă șansă, devenind ”self-published author”. Nu cred că la noi ar fi posibil, dar la ei funcționează. 

PS: cu o admirabilă generozitate primim în versiunea electronică nu doar romanul, ci și câteva povestiri din același univers, unele lămurind povestea personajelor centrale. Drăguț ca gest, interesante în ansamblu. Și bine scrise. 

Edward Lee - Vampire Lodge


Edward Lee, considerat ”regele” splatterpunk-ului, genul în care pornografia extremă și sadismul omnivalent se îmbină spre încântarea sau dezgustul potențialului cititor, autorul care a reușit să transforme până și un shoggoth într-un erou de fantezii bolnave-inseminatoare, autor al unei cărți pentru copii? Mai urmează să găsim o înregistrare de arhivă, eventual o peliculă de 8 mm, cu HP Lovecraft citind Bucle Aurii și cei trei ursuleți pentru prichindeii fără branhii din Providence. 

În spiritul seriei Goosebump (poate cel mai cunoscut exemplu al genului) sau al aventurilor eroilor imaginați de Charlaine Harris Edward Lee construiește o poveste cu vampiri pentru lectorii ce nu au împlinit un deceniu. Măcar în teorie. Fără să fie un titlu de referință pentru Lee această narațiune cu o misterioasă casă, carismatic-tenebroasă mătușă (ce aduce puțin cu Elvira) și numeroase secrete mi-a procurat o delectare suspectă. Una din acele plăceri vinovate. Dacă pasiunea pentru splatterpunk nu ar fi genul de interes pe care e mai bine să-l ascunzi într-o societate mai simandicoasă. Și nu e singura carte pentru copii publicată de Edward Lee. Paradoxal. 

Dracula. Vampirella. Vampirii din Near Dark sau din The Lost Boys. Fright Night. Seria Hammer Horror cu Christopher Lee (și nu numai). Kevin Bennell are 13 ani și este fascinat de vampiri. Așa că putem presupune că a văzut toate filmele de mai sus, clasicele genului, și multe altele, va fi citit o bună parte din cărțile și articolele cu și despre vampiri, eventual are un poster pe perete cu Nosferatu. Originalul din 1922, regizat de Murnau și salvat printr-o întâmplare de la distrugere. Este pasionat de vampiri, știind în egală măsură că aceștia nu există. Pentru un astfel de domeniu chiar trebuie să duci clasica suspension of disbelief la extrem. Poate că alți puști de vârsta lui sunt obsedați de fotbal american, baseball sau mașini, dar Kevin se mulțumește cu statutul neoficial de expert în vampirologie. Horror-geek. Cel mai bun din familia sa, nu prea interesată de un asemenea hobby. 

Când toată familia pleacă pentru excursia anuală - după sacralizatul Thanksgiving - la superba și atât de retrasa cabină de vânătoare a mătușii Carolyn, una din acele rude enigmatice pe care le placi pentru că așa trebuie, deși nu prea știi multe despre ele, s-ar putea ca pasiunea să se dovedească utilă. Deosebit de utilă. Mătușa Carolyn este prin excelență bizară. Un soi de Morticia. Mereu palidă, nu iese niciodată la lumina soarelui, preferă hainele mulate și negre, iar dacă în alte condiții i-ar putea trezi lui Kevin un soi de pasiune cu accente incestuoase, de această dată îl îngrozește. Casa, mereu răcoroasă, labirintică, plină de uși închise și chiar un pasaj secret (poate mai multe) nu este chiar genul de reședință pe care încerci să o vinzi sau să o prezinți turiștilor ca locul perfect pentru o vacanță de neuitat. Doar, eventual, pentru vacanța finală. De ce mătușica nu iese niciodată afară? De ce Kevin descoperă un straniu îngrijitor care tot sapă noaptea în pădure? De ce pe unii dintre copaci găsește tot felul de semne? Și oare acolo, undeva în subsol, este chiar un coșciug? Iar dacă toate acestea sunt reale, iar Kevin nu suferă de o demență precoce ori de o imaginație infantil-febrilă, atunci s-ar putea ca vampirii să nu fie doar un mit? S-ar putea ca acolo, undeva, să fie chiar temutul Dracula (lordul devenit deja un clișeu).

O scriere horror pentru copii purtând semnătura lui Edward Lee va fi categoric diferită de pleiada de vampiri strălucitori, succubuși carismatici și fătuci adolescente angrenate în lupta eternă pentru o tabăra sau alta, conflict cât mai romantizat cu putință, eventual cu un adaos de dulce care ar stârni oricui un diabet al lecturii și un rapid abandon. Nu doar că îi recunoști stilul, chiar în lipsa ororilor obscene care l-au consacrat, dar se simte mâna unui autor cu experiență, care știe cum să construiască o poveste care te prinde, chiar dacă una mult mai accesibilă, ca pentru mult mai tinerii săi cititori. Au fost momente când în calitatea de pasionat cu oarecare experiență a lecturii când vine vorba de horror m-am simțit din nou ca un debutant în domeniu, și chiar mi-ar fi plăcut să fi avut așa ceva în bibliotecă pe la 11-12 ani. Nu aveam. În principal citeam benzi desenate franțuzești și câte un titlu din biografia școlară obligatorie. Robinson Crusoe. Tom Sawyer. 

Un Edward Lee light. Un Edward Lee care fără a emite pretenții la statutul de capodoperă weird-fiction se citește cu neașteptat de multă plăcere. 

Carlton Mellick III - The Haunted Vagina


Dacă titlul cu echivocul său șugubăț nu te va face măcar să zâmbești atunci s-ar putea ca acest subgen horror pre numele său bizarro fiction să nu ți se potrivească. Sau să lipsească o oarecare doză, strict necesară, de umor nu foarte ținut în chingi conservatoare. Dar obscen sau nu aceasta ar fi poate cea mai bună introducere în stilul și lumea ce sălășluiesc în țeasta cu favoriți asimovieni a lui Carlton Mellick III. Puritanii se vor îngrozi la simpla menționare a sintagmei, eventual vor scuipa în sân simbolic și își vor face câteva cruci, repezite ca acordurile de mandolină, însoțind totul cu o scurtă imprecație la adresa degenerării insuportabile a moravurilor contemporane și mai ales a inexistenței moralității în lumea literară. Pentru că, nu-i așa, ne prăbușim tot mai repede pe măsură ce apar asemenea, asemenea... sfârșind într-o bolboroseală furioasă. Testat până acum personal pe trei subiecți involuntari simpla menționare a titlului a stârnit sincere și firești hohote de râs. Nu homerice, ca să nu cădem în tentația clișeului, dar suficiente. 

Interesant este că dincolo de cele două cuvinte alese pentru copertă este una dintre cele mai bune nuvele/mini-romane publicate de acest straniu și încântător grafoman al noului val. Foarte bun. Carlton Mellick a reușit să ocupe și să domine această nișă cu bonomie, inventivitate, haz și mai ales funcțional talent, iar dacă pentru un lector avizat al literaturii ”serioase” nu ar fi prizabil altfel decât ca experiment, pentru pasionații de bizzaro este, cred, numărul unu. Și o merită, așa cum o dovedește și de această dată. Absurdul este dus încă din prima parte chiar dincolo de limitele stabilite de alte titluri bizzaro, suprarealismul promis de titlu este dominat de o tandră nostalgie, umorul necesar își face și el apariția, dar mai ales se simte dulceața unei atât de stranii povești de dragoste încât chiar dacă termini povestea în câteva ore (fie și un cititor leneș e lesne capabil) s-ar putea să te tot gândești la ce ai citit câteva zile. Sau mai mult. The Haunted Vagina este mai presus de orice o superbă odă adusă iubirii. Pentru că paradoxal sau nu ideea unui vagin bântuit funcționează în imaginarul bizarro. Dar să purcedem. 

Stacy și Steve au fost doi străini. Au început relația ca simpli parteneri de somn, până când Steve s-a îndrăgostit fără speranța de senzuala și dominatoarea asiatică, genul de femeie pe care un geek o va visa fără speranță toată adolescența și aproape sigur o va aștepta tot restul vieții. Fără succes. Steve este un norocos. Este cel ales. Prins într-o poveste de dragoste toridă ar fi cel mai fericit anonim din lume dacă din vaginul iubitei nu s-ar auzi mai tot timpul plânsete, voci, muzică îndepărtată. Un vagin bântuit. Nu o casă, nu o răscruce, nu vreun vechi cimitir al indienilor Mic-Mac, ci chiar vaginul lui Stacy. Nu sunt sigur dacă aceste ultime trei cuvinte n-ar trebui bolduite. Îngrozit, incapabil să se mai atingă de femeia pe care o divinizează, tentat să fugă și să o abandoneze, trebuie să o accepte sau să o părăsească, mai ales că pentru Stacy această particularitate nu este decât cel mult amuzantă. În copilărie o prietenă imaginară obișnuia să vină de acolo, dinlăuntrul ei magic, și să o distreze ore întregi. Dacă mai există și alte femei cu astfel de prietene imaginare cercetările de specialitate nu au aflat încă. Și nici măcar cercetătorii americani. În definitiv câți alți iubiți au șansa ca prietena lor să aibă zona atât de intimă plină de voci și suspine? Oare ce ar fi făcut în acest caz numitul Romeo Montague? Ar fi rămas la fel ca Steve un rob fascinat al sacrei vulve? Pentru prima oară în viața sa altfel ștearsă Steve nu găsește suficientă forță pentru a pune punct poveștii, nici atunci când la finalul unei pasionante și teribil de explicit descrise partide de amor - Carlton Mellick III ar putea să se reprofileze pe nișa foarte populară a romanelor erotice - din vaginul lui Stacy iese un... schelet. Oarecum viu. De dimensiuni cât se poate de standard. Urlând. Sfărâmat în bucăți de Steve și topindu-se sub ochii celor doi. 

Singura soluție găsită de Stacy? Cu mult lubrifiant și complet depilat, Steve va intra cu totul în vaginul ei, pentru a afla ce se întâmplă de fapt și unde duce acesta. Spre ce lume. Pentru că dacă ceva a putut să iasă de acolo, ceva de dimensiunile unui om, cine spune că tot un om nu ar putea intra. Bizară expediție, dezgustătoare pentru unii, sex extrem și imposibil pentru o pătură subțire a pasionaților de experimente maladive, cumva firească în economia narativă a cărții. Experiment amintind de câteva episoade de animație pornografică nemțească, pe casete deja pierzându-și culorile, în care basme clasice primeau o reinterpretare ghiduș-obscenă. După o primă încercare izbutită Steve se va întoarce în lumea dintre picioarele lui Stacy, poarta spre o nouă dimensiune - și nu una poetic-eseistică ori sexuală - de această dată complet echipat pentru o călătorie primejdioasă. Un Indiana Jones al rozelor cărnuri cu zone carmin. Iar dincolo de intrare Steve va descoperi nu doar o lume stranie și contorsionată, agonică și totuși în felul său vie, cu făpturi locuind în case din fier epuizate de trecut și fierbințeală, schelete vii și arbori morți, și o seducătoare veche prietenă. Din latex. Preponderent alb. Iar dacă o nouă iubire i-ar oferi ceea ce și-a dorit dintotdeauna, un nou început și o nouă lume, fie și undeva în străfundurile unei pasiuni defuncte, oare Steve ar mai avea vreun motiv să se ”nască” din nou și să iasă din Stacy?

The Haunted Vagina este un perfect exemplu al cadrelor, limitelor și principiilor bizzaro horror. Un soi de aplicare în scris a vechiului joc al imaginației ”poți tu oare?”. Poți tu oare să scrii despre un vagin bântuit fără să cazi în grotesc, în gratuit, în obscenitate? Poți să pornești de la o idee atât de trăznită, de extremă, de stupefiantă, să construiești un edificiu narativ ce pare desprins din fantezii acid-psihedelice, să șochezi firesc și natural, și eventual să placă? Iar dincolo de uluire să îți faci potențialul cititor să își aducă aminte de carte și peste ceva vreme? Să ai și succes? Poți tu oare? Carlton Mellick (neapărat III) a reușit și de această dată. Mi-a plăcut aproape la fel de mult ca memorabilul The Cannibals Of Candyland

Și o ultimă întrebare, în loc de concluzie: se va găsi vreodată o editură neaoșă suficient de îndrăzneață cât să lanseze o serie Carlton Mellick III, iar această carte să se numere printre primele apariții? Pentru că o reclamă mai bună decât un asemenea titlu e cam greu de găsit. Și să presupunem că nu ar putea cumpăra drepturile pentru coperta psihedelic-rydeniană a originalului. Ei, și atunci? Ce te faci? Cu ce ilustrăm? 

Eventual luăm tabloul acela semnat de cetățeanul Courbet, și lipim la intrare un miniaturial explorator, cu rucsac, târnăcop și bocanci de munte. Ar fi o soluție. 

Howard Died. Nothing to Do.


Pe 15 martie 1937 Robert H. Barlow primea o telegrama. Era de mulți ani prieten și corespondent al lui Lovecraft. Unul din acei puțini scriitori care reușiseră să se apropie de hermitul din Providence.  Colaborase cu HP Lovecraft încă de la vârsta de 13 ani - poate că Howard văzuse în acest puști precoce o versiune a sa, eventual fiul pe care nu l-a avut și pe care nu l-a dorit - și nu doar scriseseră împreună câteva povestiri, dar enigmaticul autor îl vizitase pe Barlow în repetate rânduri, o remarcabilă excepție pentru cineva care preferase să trimită o cantitate imensă de scrisori decât să își întâlnească în persoană puținii admiratori. Va fi și cel desemnat să se ocupe de manuscrisele lui Lovecraft. Chiar acele manuscrise ce au fost publicate în principal în Weird Tales, o revistă astăzi legendară, atunci privită ca un soi de experiment bizar și categoric în afara ficțiunii de bună calitate. Barlow, un Max Brod pentru Yog-Sothery. 

Expeditor - Annie Emeline Phillips, mătușa care în ultimii ani avusese grijă de nepotul ei, Howard. Născută în 1866 și căsătorită cu un anume Edward Phillips, s-a despărțit în 1916 de acesta, an în care cuplul avea să își piardă și unicul fiu, Phillips (mort de tuberculoză). Interesant că Annie avea să renunțe la tot și, părăsindu-l definitiv pe Edward, se mută în Providence, unde până la sfârșitul vieții a fost alături de Howard. Un substitut pentru mama de care acesta avea atât de multă nevoie. Annie Philips avea să moară în iarna lui 1941. 

Textul telegramei era simplu: HOWARD DIED THIS MORNING NOTHING TO DO THANKS. 

Nimic mai mult. Howard Phillips Lovecraft murise în dimineața acelei zile. Cancer intestinal. Fusese diagnosticat în 1936 și cu acea acribie a cercetătorului ținuse și un jurnal al bolii. Nu știu dacă a fost până acum publicat, dar mai există practic sute sau chiar mii de pagini de corespondență și însemnări încă inedite, chiar dacă accesibile cercetătorilor (Joshi le-a folosit din plin pentru I Am Providence, biografia definitivă a lui Lovecraft). 


Samuel Gawith - Skiff Mixture

Tutun : virginia, latakie, oriental
Aspect tutun : ribbon
Aroma : oriental spre english
Tărie : medie
WAF : scăzut spre mediu
Prezentare : cutie metalică de 50 de grame

Orientalele au fost mereu o prezență rară în lista tutunurilor fumate, și cu atât mai puțin în lista celor preferate. Nu că nu mi-ar fi plăcut. Dimpotrivă. Doar că îmi pare destul de dificil să găsești o mixtură orientală reușită, și cu atât mai puțin una memorabilă, mai ales când a trecut ceva vreme de când te entuziasmai neofit-naiv în fața unor aromatice de duzină, ce păreau a avea toate calitățile unei ambrozii bine pătrunse cu vitamina N. O latakie foarte bună sau chiar una specială? Se găsește relativ ușor, deși în domeniu am ajuns din cauza unui prieten pasionat. Datorită altuia am ajuns să visez la și să mă bucur de (când le am) renumitele ”americane”. O virginie, eventual un flake, nu mai e de ceva vreme inabordabilă prin lipsă. Cât despre un aromatic de zi cu zi, nu prea țâfnos și nici pretențios, mai am un pic până la un invidiabil nivel de expertiză. Cât despre orientale... Skiff Mixture ar fi o soluție.

Amestec de virginie cu suficient oriental Turkish (din ce promit producătorii) și acea doză de latakie neagră și cipriotă (tot potrivit pedigree-ului oficial)care să aducă un plus fără a deveni un minus sau un adaos consistent, acest Skiff Mixture se prezintă la prima vedere ca un ribbon frumos tăiat, potrivit ca umezeală, în tonuri aurii, cafenii și cu mici pâlcuri de fire întunecate și doar un pic lucioase. Se simte mirosul de afumătură al latakiei, dar mai presus este aroma dulceag-picantă a unui amestec oriental cu note englezești. Se poate fuma direct din cutie, nu am avut probleme de condes sau acele temute pișcături ale tutunurilor mai năbădăioase, dar este și mai bun, semnificativ mai bun, după ce se usucă un pic. Nu mult, doar puțin.

Gustul este cel sperat: bază de virginie, dar tonurile ierboase de tutun natural sunt completate inspirate de dulceața ușor condimentată a orientalului și de notele latakiote, gust egal până spre finalul fumatei, când devine un pic mai amar. Inspirat și bine echilibrat, fără să scoată în exces în evidență virginia sau latakia, cu accentul pe post-otomanul oriental, este un tabac destul de ușor chiar și (îmi place să cred) pentru un debutant în acest hobby ce poate deveni o pasiune. Chiar foarte ușor. Nu ar merge ca tutun de toată ziua pentru că repetiția frecventă ar diminua din plăcere, dar din când în când este un tabac foarte bun. Mirosul lăsat în cameră nu este cel mai rău în topul WAF, dar nu este nici foarte atrăgător pentru cineva care militează de ani buni pentru limitarea și chiar renunțarea la fumat și mai ales la amestecurile lui latakie. Sau în general cu tutun. Pentru un fumător de pipă este însă de top.

Skiff Mixture de la Samuel Gawith este un oriental reușit, foarte bun. Recomandat mai ales dacă nu ai încercat niciodată un oriental sau vrei o mixtură care să aibă acele caracteristici ale unei ”english” dar cu ceva în plus.