1 Apr 2015

Robert Z'Dar (1950 - 2015)

0 comments

Robert Z'Dar a murit luni, 30 martie 2015. Vechi probleme cardiace. 64 de ani. Nu cred că există vreun pasionat de filme horror și în special de B-movies care să nu îl fi putut recunoaște în cel mult cinci secunde, chiar dacă, așa cum se întâmplă mai mereu, erau destui care nu aveau idee cum îl cheamă. Peste 60 de roluri, e adevărat că majoritatea pentru pelicule ce nu ar atrage vreodată un rafinat cinefil, dar distractive și uneori chiar de revăzut. Fără să fi existat vreo informație în acest sens nu pot să nu mă întreb ce ar fi fost dacă, spre exemplu, Bruce Campbell l-ar fi cooptat pentru viitorul său proiect. Doar nu era prima lor colaborare. Cine știe...

Pentru mine rămâne Matthew Cordell din Maniac Cop (deși nici continuările nu sunt de evitat, chiar dimpotrivă). Și îmi dau seama că am văzut și alte câteva dintre filmele sale, nu puține. RIP. 

 


22 Mar 2015

Richard Bachman - The Regulators

0 comments
 Publicat în Revista de Suspans, nr 16, ianuarie 2014, cu titlul ”Un western horror

A fost Richard Bachman în copilărie un fan al filmelor şi serialelor western? Poate a prins la un televizor alb-negru seria de succes Lone Ranger, cu eroul cabalin Silver, sau aventurile în care mai de fiecare dată John Wayne triumfa. Poate că în copilărie şi adolescenţă va fi fost fascinat de acel Vest Sălbatic imaginar, cu orăşele prăfuite, cu şerifi altruişti, aparent invincibili, gata să răpună cu ultimul glonţ trei până la patru răufăcători, şi anti-eroi atât de înzestraţi cu trăsături negative, încât ajungeau carismatice clişee. Posibil. Chiar probabil. În definitiv, chiar şi autorii imaginari au dreptul la o biografie, şi de ce aceasta nu ar avea astfel de mici detalii aparent neînsemnate? Pentru că The Regulators, publicat în 1996 ca un companion al romanului Desperation (apărut sub semnătura lui King), este în esenţa sa un western. Modern. Aparent optzecist, dacă Poplar Street din  Wentworth, Ohio, nu ar fi unul din acele locuri prinse într-o eternă bulă temporală, unde totul este minunat şi nesfârşit. Unde toţi se cunosc între ei. Sunt aparent prieteni. Ştiu cam ce este esenţial unul despre celălalt. Îşi zâmbesc. Este un cartier bun. O zonă bună. Chiar într-o vară sufocată de căldură. Un western horror. Un western caricatural şi grotesc. Foarte sângeros. Cred că Bachman/King s-a distrat pe cinste construind din cuvinte şi imagini această lume, la fel cum a făcut-o în carte şi sinistrul Tak, vampirul energetic dependent şi ahtiat după suferinţă, care nu ezită să îl folosească pe micul Seth ca receptor şi emiţător. O unealtă prizonieră în mintea lui Tak.

Seth, băieţelul autist care apare şi în Desperation, este dependent de serialul de animaţie MotoKops 2200, aparent un soi de manga viu colorat, cu personaje iuţi la mânie, incoruptibile şi gata să tragă în tot ce mişcă, înzestrate cu infantilă carismă şi superbe maşini futuriste. Am avut şi noi seriale de gen, doar că mai puţin violente. Dar şi de un western ce nu a existat niciodată în lumea din afara cărţii, The Regulators, aparent la fel de simplist şi pasionant ca şi mai sus-menţionata serie. Pe locul trei ar fi astăzi anticul serial Bonanza. Le urmăreşte obsesiv în fiecare zi, la nesfârşit, rutina care îl linişteşte aparent, ştie pe dinafară replicile şi fiecare cadru, are o bogată colecţie cu eroii şi maşinile din MotoKops 2200. Jucăriile preferate. Numai că Audrey, cea care a ajuns să îl crească pe micul Seth după ce părinţii acestuia au fost ucişi într-un misterios atac (după ce făcuseră un mic popas într-un orăşel numit Desperation) este singura care ştie că înlăuntrul lui Seth se află altcineva. Altceva. Seth nu este doar un băieţel cu autism, captiv în propria-i minte. În el este ceva atât de puternic şi de nemilos încât ar putea distruge întreaga lume pe care o cunoaşte şi poate înţelege Audrey doar pentru că se plictiseşte. Sau pentru că are nevoie de suferinţa celorlalţi. Pentru că îi dă putere să facă mai mult. Pentru că i-ar plăcea să o facă. Tak. Pentru Audrey mai există doar un singur loc, un spaţiu special, unde se poate ascunde şi unde uneori îl vede pe adevăratul Seth. Foarte rar.

Şi când Tak simte că a venit momentul, cei care locuiesc pe Poplar Street văd cum în cartierul lor au apărut maşini ciudate, în culori stupefiant de vii, chiar vulgare, cu tot soiul de antene parcă desprinde din SF-uri de serie B, patrulând, mergând foarte încet în căutarea a ceva. Şi când geamurile negre se lasă în jos şi încep primele împuşcături este pentru toţi prea târziu ca să mai evadeze din lumea imaginată de Tak prin mintea lui Seth. Cei mai norocoşi sunt cei deja morţi. Maşinile sunt cele din MotoKops 2200. Cei din interior sunt eroii din serial, dar grotesc caricaturizaţi, malefici, delectându-se cu ceea ce fac. Chiar şi gloanţele sunt departe de versiunea reală, sunt mari, butucănoase, ca acelea imaginate de un copil care nu a văzut vreodată o armă în realitate. Iar când cei care au avut neşansa de a locui aici sunt asediaţi de maşini orbitor de colorate şi mereu la pândă, când realitatea începe să se modifice pe măsură ce apar cactuşi, animale stângace imaginate şi porţiuni de realitate ce par un transplant din magazia cu decoruri a serialului Bonanza, doar că mai vechi şi prăfuite, ajungi să te întrebi unde se termină Poplar Street şi unde începe ce vede acum Seth. Sau Tak. Cei care încearcă să îşi părăsească relativa securitate a casei sunt destul de repede prinşi. Ucişi. Împuşcaţi de creaturile din maşini, sfârtecaţi de vreun animal neglijent imaginat, ucişi de cei controlaţi de Tak. Cei care rămân ascunşi ajung să fie asediaţi în scurtă vreme pentru că Tak are nevoie de suferinţa lor pentru ca Seth să îşi imagineze mai mult. Tak vrea să meargă mai departe când totul se termină. Iar singura şansă ar fi să reziste până când Tak se va plictisi de joc sau va fi cumva alungat. Pentru că, dacă Seth/Tak va reuşi în final să transforme această lume după cum doreşte, nimeni şi nimic nu va mai rămâne la fel.

Esenţa acestui western kingian nu este asediul, nu este lupta disperată pentru supravieţuire a celor prea ghinionişti pentru a fi omorâţi de la bun început, şi nici măcar jocul de a recunoaşte şi plasa personajele de aici în universul din Desperation, ci legătura simbiotică şi canibalică între Seth şi Tak. Pentru o bună parte din roman Seth pare eroul negativ, distrându-se să schimbe lumea în acord cu stereotipiile sale cinematografice, obsesiv de dragi, pare că Tak îi este un prieten şi un protector. Tak este cel care aparent îl completează. Tak ar fi părintele pe care nu l-a avut niciodată. Seth, cu rutinele, obsesiile şi auto-stimulările sale, prins în boala care l-a făcut cumplit de vulnerabil în faţa lui Tak, oferindu-i acestuia un emiţător ce îl face nesperat de puternic, aproape invincibil, în timp ce băieţelul încă la distanţă sigură de adolescenţă încearcă pe cât poate să se păstreze pe sine şi să nu-l lase pe Tak să fie totul. Tak, zeul sau vampirul, fiinţa sau creatul, ceva ce nu poate fi explicat pentru că nu a mai fost nici unul ca el, hrănindu-se şi delectându-se cu suferinţa umană, pe care o strânge şi o proiectează prin Seth pentru a modifica lumea după propriul plac şi într-un final pentru a pleca mai departe. Aşa cum a mai făcut-o. Folosindu-se de Seth. Nu sunt importanţi nici cei din Poplar Street, pe care îi vânează pentru că are nevoie de durerea lor, aşa cum Pennywise, temutul clovn, prefera copiii speriaţi pentru că doar atunci carnea lor era perfectă. Îi dădea forţă. Şi putere. Seth, ajutat de cei puţini rămaşi, ar fi singurul care îl poate opri. Dar a mai văzut cineva un copil, mai ales unul maladiv de rău, care să renunţe la jocul său? De bunăvoie. Iar Tak nu este oare atât de departe de bine şi rău, interesat doar de plăcerea lui, încât este o versiune imaginară şi diformă de copil răsfăţat, un copil foarte bătrân şi sadic, ce ar fi trebuit să nu existe? Accident sau ironie a creaţiei, Tak se joacă. Odinioară, copiii seniorilor erau iniţiaţi odată cu prima lor vânătoare, de vulpi sau lupi sau fazani. Acum Tak se joacă în lumea din imaginarul care purta abia ieri numele de Poplar Street cu toţi cei rămaşi.

Interesant acest The Regulators, chiar fără să fie cel mai bun Bachman/King (deşi este greu să alegi din cele câteva titluri ale „colecţiei” pe cel mai bun, săptămâna aceasta înclin spre Thinner). Suficient de tensionat, mai ales citit după Desperation, atrăgător nu doar pentru jocul/ transferul personajelor (ghici unde şi cine apare în ambele titluri şi ce se întâmplă cu el) sau pentru aproape palpabila senzaţie de teroare, cât pentru jocul dintre Seth şi Tak. Două dintre cele mai reuşite personaje construite de King. Iar Tak, unul din acei malefici memorabili, ar fi meritat o prezenţa mai longevivă în universul lui King. Poate vom avea parte de o revenire, cândva, cumva.

10 Mar 2015

John Bull. Royal English Pipe Tobacco

2 comments
Tutun : latakia, virginie, burley, black cavendish
Aspect tutun : ribbon
Aroma : latakie, foc de tabără, clasic pentru un english ușor
Tărie : scăzută
WAF : mediu
Prezentare : pachet de 42.5 grame

Produs de Scandinavian Tobacco Group. Prezentat ca Royal English etc, etc. Nu mă așteptam la ceva mai mult decât un drug-store tobacco, o mixtură ieftină și puternic chimizată, iar dacă nu ar fi avut latakie presupun că aș fi lăsat-o pentru un viitor incert. Destul de îndepărtat. Și în aceeași notă confesivă trebuie să recunosc aici că am cedat ispitei mai ales datorită mascotei de pe pachet, un mops sau boxer (în fine, un soi de creatură canină ridată și cu o figură relativ bleg-agresivă) care în planul imaginarului colectiv pare surprinzător de ”english”. Din fericire pentru mine l-am încercat. Nu mi-a părut rău.

Mixtură de latakie, virginie, burley și presupun o doză serioasă de black cavendish - nu că aș avea ceva împotrivă, îmi place mult black cavendish-ul când joacă rol de bază - acest amestec Regal și Englezesc este în esența sa o mixtură cu latakie pentru începători, fără prea mari pretenții aristocratice și la un preț decent, ceea ce însă nu îl face un tabac de evitat. Dar nici unul de recomandat pentru latakioți sau celor care vor un tutun foarte dur și pe alocuri nepermis de aspru. Arde destul de bine și fumează rece în briar, cu și fără filtru, și nici în corncob nu s-a făcut de râs. Fără surprize neplăcute de-a lungul fumatelor, gustul este egal, de amestecătură englezească medie ca intensitate, ușoară și prietenoasă mai ales cu debutanții în domeniu, cu un pic de dulceață de la virginii, iar burley-ul mai mult un picant condiment prea puțin prezent. Domină gustul de latakie pe o doză bună de cavendish, și ar merge ca tutun de toată ziua, deși îi lipsește acel ”ceva” greu de definit care l-ar face memorabil. Dar merge, și merge bine.

John Bull. Royal English Pipe Tobacco este un tutun englezesc relativ ușor, ce se fumează bine și fără prea mari pretenții, bun pentru orice moment al zilei și mai ales pentru cei care vor să descopere un amestec lejer cu suficient gust de latakie. Deloc rău, se situează undeva între mediu și bun, și nu l-aș evita în viitor dacă aș mai avea ocazia să stăm la taclale. Interesant, eventual cu repetir.

6 Mar 2015

Field Master (Sutliff Private Stock)

0 comments
Tutun : latakia, virginii, burley, oriental
Aspect tutun : ribbon
Aroma : tipic englezesc, puternic
Tărie : ridicată
WAF : foarte scăzut
Prezentare : cutie de 1.5 oz

Din prezentarea de pe tobaccoreviews.com aflăm, nu foarte surprinzător după ce ai încercat acest amestec al celor de la Sutliff, că a fost ales în 2013 ca cea mai bună mixtură ”english” la Richmond C.O.R.P.S. Show în 2013. Fumătorii de pipă din Richmond. Frumoasă și tentantă carte de vizită. Este clar un tabac matur și puternic, plin de personalitate, dar pe care categoric nu l-aș fi înțeles în perioada de splendidă și stupidă naivitate în care mă împăcam nesperat de bine cu invenții diabolice precum Borkum Riff. O tempora o mores. Deși mai bine s-ar potrivi sancta simplicitas. Și ieșind din această scurtă incursiune în trecut să vedem ce și cum cu acest tabac pe a cărui etichetă un jocheu și al său cal sunt surprinși în plin galop. Sugestia unei arome perfecte pentru un asemenea eveniment.

Dacă pe cutie Field Master este prezentat ca un mix între latakii și virginii maturate, pe site-ul producătorului descrierea adaugă și burley, plus o doză de ”turkish” la lista ingredientelor, iar mirosul este foarte puternic, de afumat, de rășină arsă, de foc de tabără (cel mai des întâlnite comparații pentru a descrie strania și delicioasa latakie). Intens, emanat de firicelele destul de umede și închise la culoare, fin tăiate, ici și colo cu puncte aurii. Se aprinde un pic mai greu, dar apoi va arde constant până la sfârșit, cu un fum relativ rece și fără să fie necesare reaprinderi dese. Iar gustul... ce ar fi un tabac de pipă fără gustul mereu în căutarea unei eluzive perfecțiuni?

Field Master
este un amestec englezesc tare, dominând fără drept de apel gustul de latakie, copleșitor și aspru, încărcat de nicotină - nivelul este peste generozitate - cu foarte puțin din virginiile aici dulci-amărui și vag la bază note de burley pentru susținerea întregului și poate, doar poate, ceva orientale. Dar esența este latakia, ceea ce îi conferă atât volum, cât și o interesantă personalitate. Nu este un amestec pentru fiecare zi sau oră, cel puțin pentru mine, căci riscă să îl silească pe fumător să abandoneze cursa cu un colorit gălbui al faciesului și nevoia de o pauză. Dar la ocazia potrivită este un tabac ce necesită nu doar familiarizarea cu latakia cât și rezistența experienței și pe cea în fața unui tutun bărbătesc și dur.    

Interesant și foarte bun, tutunul cu jocheu și căluț este perfect pentru cei care au nevoie pe lângă atât de mult dorita vitamină N de gustul latakiei. Greu de descris, oribil pentru nefumători și chiar pentru cei care fumează țigări, dar imposibil de uitat. Sau de abandonat. Cine are nevoie de un english de clasă îl va găsit aici. Recomandat.

5 Mar 2015

Berkshire (Sutliff Private Stock)

0 comments
Tutun : latakia, oriental, virginii, perique
Aspect tutun : ribbon
Aroma : tipic englezesc, cu note dulcegi
Tărie : medie
WAF : scăzut
Prezentare : cutie de 1.5 oz

Sunt și prieteni generoși cu viciile noastre. Mereu atenți la plăcerile care ne ucid cu încetul pentru a da un sens plictiselii cotidiene. Sunt cei care se ivesc în perioadele de restriște cu un zâmbet puțin jenat și un pachețel de tutun, cu o sticluță miraculoasă și spirtoasă, cu o extensie la acel boardgame pe care îl visezi și noapte, și în orele de trezie. Nimic mai rar decât un asemenea prieten, ca cel care s-a prezentat într-un moment de secetă nicotinică având asupra sa, la purtător, două cutii de tutun de pipă Sutliff. Unul fiind acest Berkshire, prezentat ca făcând parte din Sutliff Private Stock. De parcă mai era nevoie de o asemenea introducere când dai de un tabac ”english”. Aferim, bre. Deși nu e musulman.

Berkshire este un amestec generos de latakie, orientale, virginii dulcege și ceva perique, cât să condimenteze fără a diminua (lucru greu, ținând cont de ifosele piperate ale acestuia), potrivit de umed-lucios în cutia rotundă, dominând brunul închis și negrul tăiate în firicele tip ribbon. Mirosul este delicios și angajant pentru un pipar cu oarece vechime, probabil puțin intimidant pentru un neofit, oribil pentru soția prea îndelung răbdătoare cu tentativele mereu eșuate ale soțului de a transforma odaia mică într-o vizuină-fortăreață. Se aprinde destul de ușor, iar arderea este echilibrată, fără a încinge pipa și fără a transforma mult încercatele papile în mici excrescențe agonice.

Problema cu amestecurile atât de complexe este că devine o joacă de copil să le ratezi, să pui prea multă latakie sau să exagerezi cu perique-ul bine fermentat, transformând totul într-o mixtură despre care e mai bine să nu vorbim. Un rateu. Dar Berkshire este o reușită. Odată aprinsă pipa gustul este cel tipic pentru un tabac ”english” - cât de cuprinzător și în egală măsură de limitativ este termenul - cu o doză suficientă de latakie dominând fără drept de apel jocul între dulceața virginiilor, discrete și retrase în fundal, și notele de mirodenii ale orientalelor, în vreme ce gustul de perique este doar un bine ales condiment. Egală și plină, fără schimbări și căderi bruște, spre final aroma ”englezească” devine mult mai puternică, iar mirosul din cameră demonstrează că îți place să fumezi, dar nu vrei să ai companie. Cel puțin nu pe cineva care să nu aprecieze latakiile. Încărcătura de nicotină este generoasă, mai mult decât suficientă, și chiar dacă nu este un tabac pe care să-l fumezi mereu, zi după zi, este unul la care merită să revii periodic. Și de fiecare dată cu multă, multă plăcere.

Berkshire (Sutliff Private Stock) este o mixtură englezească bună spre foarte bună, un amestec preparat cu inspirație admirabilă, dar cu o durată de viață foarte scurtă tocmai din cauza calității. S-a dus repede, ca cei mai buni dintre noi. Mi-ar plăcea să se găsească și la noi, deși momentan este doar o dorință fără prea mare acoperire sau speranță. De încercat. Și eventual, dacă există posibilitatea, de adăugat la provizie.



4 Mar 2015

Jacht Club

0 comments
Tutun : black cavendish, virginia
Aspect tutun : ribbon
Aroma : fructată, aromatic clasic
Tărie : scăzută
WAF : mediu
Prezentare : pachet de 40 g

A început cu o confuzie. Un amic (să-i lăsăm acest statut ambiguu) dependent până la nevroză de tutunuri rulate și-a făcut din nou provizia vag lunară din vecina Ungarie. O sacoșică plină de pachete și pachețele multicolore, pline cu tabac, cărora le poate dedica la orice oră adevărate ode surprinzătoare, pline de poetic și culori extatice, cu atât mai stranii cu cât vocabularul său uzual este fatalmente limitat. Din grabă, neatenție sau un strop de lăcomie printre ele s-a strecurat și un pachet de 40 de grame cu titlul ambițios de Jacht Club. Și o siglă ce m-a făcut să mă gândesc, nu cu prea mult entuziasm, la eternul și celebrul Captain Black. Deși prin definiție un Harpagon modern amicul mi-a dăruit cu o generoasă mârâială pachețelul. Pentru analiză. Și extincție rapidă. El nu era dispus la experimente.

Tutun unguresc produs de Jona, Jacht Club este prezentat ca un amestec de black cavendish și virginie, cu un casing aparent complex de melasă, mirodenii și sirop de arțar. Pe scurt presupun că sunt denumiri benigne pentru chimicale. Cum Black Gold Special a fost în ultima vreme tabacul cotidian, nu în ultimul rând datorită prețului, i-am dat o șansă și acestui nou venit. Rezultatul a fost surprinzător, în pofida primei impresii foarte modeste. Vine destul de uscat în pachet, mixtura clasică dominată de cavendish, iar aroma inițială este de patiserie, de tutun ieftin puternic aromatizat, de nicotină îmbibată în esențe de tot soiul. Nu prea promițător. Aprins, arde relativ bine până spre final, fără surprize neplăcute ori bolboroseli. Nimic din cazanul macbethian în care transformă pipa unele aromatice cu multă reclamă, culori pastel pe cutie și mare doză de dezamăgire.

Gustul este plăcut, mai curând a tutun natural, puternic a cavendish, cu ușoare note dulcegi de virginie, în vreme ce aroma lăsată în cameră se apropie de ”mediu” pentru nasul atât de sensibil al nefumătorilor. Prea puțin din casing-ul anunțat se strecoară discret, ca un fur altruist și atent să nu deranjeze gazda adormită, în amestecul final. Și nesperat de rece. Fără să-ți atragă atenția prea mult, e o mixtură corectă, lipsită de blazon și mari pretenții, dar care își face treaba la un preț mai mult decât modest (din ce am văzut pe okazii, unde se mai găsește din când în când). Rămâne un scrum fin, negricios, repede spulberat pe masă dacă nu ești atent.

Interesant acest Jacht Club, o variantă maghiară a deja renumitelor drugstore tobaccos atât de blamate când capeți ceva experiență, devenite repede o plăcere vinovată și solitară. Mediu calitativ, corect ca prezentare și posibilități, nu este tutunul după care să alergi sau pe care să îl visezi, dar poate fi în anumite circumstanțe un companion discret și deloc rău. Merită încercat în lipsă de altceva și peste alte tutunuri aromatizate mai cunoscute, dar fatalmente mai puțin reușite. 

Foto: tobaccoreviews.com

22 Jan 2015

Brian Keene - Take the Long Way Home

0 comments
Publicat în Revista de Suspans, nr 13, octombrie 2013 cu titlul Dumnezeu există

Cu un titlu atât de melodramatic, dacă nu ar fi avut pe copertă numele lui Brian Keene (una dintre recentele şi entuziasmantele descoperiri în horror-ul contemporan) şi imaginea amintind de coperţile Cannibal Corpse a unui nefericit zburând mutilat printr-un parbriz, atunci cu siguranţă nu i-ar fi venit vreodată rândul. Nici acum, nici mai târziu. Dar Keene este genul de autor horor/splattergore/completaţi categoria potrivită care are ce este bun din cinematografia de groază tip B: te face să mai vrei un titlu, şi încă unul, şi altul. De ce nu, genul de scriitor pe care vrei să-l citeşti integral, revenind la unele texte. Pentru că tocmai aceasta atmosferă terifiantă şi stilul alert, cinematografic, presărat cu scene sângeroase şi şocante, mă fac să nu mă plictisesc. Totul la Keene este mişcare, acţiune. Take the Long Way Home este o nuvelă, tipărită cândva demult şi repede epuizată, iar un exemplar al ediţiei princeps ajunge la nişte „scoruri” un pic prea ridicate. Chiar excesiv. Păcat, pentru că este o povestire reuşită, putea fi chiar baza unui roman care să rivalizeze cu seria „zombi” sau cu seria „viermilor gigantici”, şi merită citită de cât mai multă lume. Poate fi chiar un titlu potrivit pentru introducerea în „lumea lui Brian Keene în trei titluri sau mai puţine”. Bine aţi venit în Labirint. În versiune Kindle.


Spre deosebire de alte dintre cărţile sale, aici nu mai avem nici zombi reveniţi misterios la pseudo-viaţă şi gata să sfâşie tot, nici ploi infernale, nici alte creaturi. Aici, patru prieteni merg înapoi spre casă, pe autostradă, în aceeaşi maşină, pălăvrăgind aşa cum fac patru bărbaţi care se cunosc de ceva vreme. Între vulgar şi prietenesc. Un sunet ca de trâmbiţă gigantică se aude şi, când îşi revin, mai sunt doar trei. Unul a murit deja în maşină, cu o ţeavă înfiptă în ţeastă. Tot drumul este presărat de maşini de toate mărcile, unele lovite, altele intacte, mame care îşi strigă disperate copiii, bărbaţi gata să se încaiere cu oricine, cadavre, oameni de toate culorile şi vârstele în stare de şoc. Cuvântul de ordine este „atentat terorist”. 9/11 repetat, de această dată cu ceva arme biologice. Până când cei prezenţi încep să îşi dea seama că unii dintre ei au dispărut pur şi simplu. Copii, femei, bătrâni. Nu au murit, nu există urme de sânge, nu există cadavre. E ca şi când nu ar fi existat vreodată. Iar Steve, Charlie şi Frank, supravieţuitorii, încep să se întrebe unde sunt cei care nu mai sunt. Şi dacă au plecat undeva, atunci unde?

De această dată Brian Keene porneşte de la un puternic mit, să-i spunem, din imaginarul mai multor confesiuni creştine: Răpirea creştinilor. Odată cu sunetul trâmbiţei îngerului, cei aleşi sunt luaţi de pe Pământ, pentru a fi izbăviţi de suferinţele Apocalipsei. Dumnezeu Îşi cheamă aleşii. Numai că Steve, Charlie şi Frank nu se numără printre ei. Cei buni au fost salvaţi, cei insuficient de buni şi poate nu tocmai răi au rămas aici, şi de acum, aşa cum înţelege eroul principal, Steve (întreaga nuvelă este scrisă la persoana întâi), urmează celelalte trâmbiţe. Şi finalul. Care nu va fi tocmai plăcut sau uşor, mai ales pentru cei mulţi rămaşi în urmă. Cât de fundamentată dogmatic este ideea Răpirii e o altă problemă, una pe care Keene nu o abordează. Pur şi simplu, în acest moment şi în această realitate Răpirea a avut loc. 

Cei plecaţi sunt altundeva, poate în Rai. Şi chiar pentru cei indiferenţi ideea că totul nu a fost un mit, o poveste, o ameninţare perpetuă, este cumplit de greu de suportat, aşa cum îşi dă seama şi Steve. Să nu crezi cu adevărat, să nu-ţi pese, să găseşti mereu altceva mai interesant, iar Răpirea să aibă loc. Şocul. Momentul în care îţi dai seama că ceea ce îţi părea doar propagandă religioasă, doar un alt mit printre miile de mituri care te înconjoară (televizorul, succesul, averea, sexualitatea, publicitatea) este adevărul. Singurul. Iar Steve nu îşi mai doreşte decât să ajungă acasă, unde poate îl aşteaptă soţia sa. Chiar dacă nu este ales şi singurul său ajutor se va dovedi un straniu înger s-ar putea ca şi pentru cei care nu au fost „răpiţi” să mai existe o speranţă. Deşi, după cum Steve înţelege, şansele sunt mici. Iar pe drumul lung spre casă, în doar câteva ore, vede cum întreaga civilizaţie, acea spoială de legi şi cutume, interdicţii şi mistere se prăbuşeşte. Oamenii ucid, fură, jefuiesc, violează, se distrug unul pe altul într-o sarabandă a libertăţii totale, o supravieţuire a celui mai puternic, convingerea că odată venită Apocalipsa totul devine permis. Totul în jurul său este infern, pentru că lumea în care a ajuns după urletul trâmbiţei este Infernul. Iar Steve, ca personajul lui Michael Douglas în Falling Down, nu îşi doreşte decât să ajungă acasă.

Ca de fiecare dată Keene reuşeşte să convingă, să te prindă, să obţină acea mult dorită „suspension of disbelief”, idealul pentru orice scriitor de ficţiune. Eroii nuvelei nu sunt super-eroi, nu sunt profeţi ai unei noi religii, nici măcar nu sunt supravieţuitori care vor reuşi în stil Rambo să reziste în Cumplita Lume Nouă până la final. Steve şi prietenii săi, la fel cu cei care se întâlnesc (inclusiv un preot care şi-a dedicat întreaga viaţă Bisericii şi acum nu a fost „chemat”), sunt oameni obişnuiţi, cifre statistice, fiinţe din carne şi jeans puse în faţa unei realităţi cumplite căreia trebuie să îi facă faţă într-un fel sau altul. Steve ai putea fi chiar tu, cel care tocmai citeşte nuvela, şi acesta este secretul. Scenele „gore” sunt în buna tradiţie a lui Keene şi compania, dar sunt mai rare decât în alte dintre titlurile sale, şi poate de aceea mai eficiente. Copleşitoare este tristeţea lui Steve, felul în care înţelege şi acceptă treptat că totul este real. Că totul se întâmplă. Şi chiar dacă este o carte mai optimistă – păstrând proporţiile deja canonizate de gen şi autor – decât altele din seria Keene tocmai aceasta este esenţa care te pune pe gânduri.

Pentru că în Take the Long Way Home cumplit nu este faptul că a avut loc Răpirea. Nici că Steve vede cum omul devine adevărata fiară apocaliptică. Şi nici măcar nu îl mai sperie că întâlneşte şi este salvat de un înger, ori că soţia sa ar putea fi deja moartă sau printre cei aleşi. Şocul, coşmarul, revelaţia sumbră pentru Steve, prin excelenţă omul-masă, omul comun, tu sau eu, este că a aflat, fără putinţă de tăgadă sau controverse scolastice, că Dumnezeu există.

5 Jan 2015

McClelland - Frog Morton

2 comments
Tutun : virginia, latakia
Aspect tutun : ribbon
Aroma : oriental spre english
Tărie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalică de 100 grame

Pe vremurile demult apuse când începusem cătinel să descopăr ce și cum când vine vorba de tutunuri, și începeam cu inocența debutantului să pricep că nu tot ce miroase a vanilie ar fi recomandat a se numi tabac, această serie cu broscuța era un soi de etalon. Citeam despre ea - deși rezonanța tolkiană a numelui nu m-a atras, nefiind un fan (probabil din cauza supra-expunerii) - cu un soi de emoție altoită cu venerație, genul ”ce bine ar fi dacă aș găsi așa ceva”. Tutun cu broscuța fumătoare în mlaștina sa, elegantă și înzestrată de regulă cu modelul de pipă dorit mai ales când nu ai prea multe, sau pregătindu-se pentru o seară în oraș, sau pentru câteva zeci de minute de relaxare batracianică. Fumat mult mai târziu, pe la întâlnirile PCB, a fost așa cum mă așteptam. Foarte bun. Spre excelent. Și când ai o cutie de 100 de grame la dispoziție pentru analiză, degustare și risipă - totul e fum la final - ajungi să ai o relație destul de strânsă cu domnul Frog Morton.

2 Jan 2015

Carlton Mellick III ― The Cannibals of Candyland

0 comments

Publicat în Revista de Suspans, numărul 17, februarie 2014 cu titlul O iubire dulce

Coperta ar fi fost suficientă, prin bizareria grotesc-idilică, nu lipsită de un erotism lesne îngrozitor, amintind de creaţiile lui Mark Ryden (care a realizat şi coperţile ediţiilor princeps pentru duo-ul lui Stephen King/Richard Bachman, Desperation şi The Regulators), dar un Mark Ryden ce ar avea nevoie de prieteni, îngeri în albul uniformelor de infirmieră şi un sanatoriu confortabil, eventual VIP. Titlul este şi el atrăgător, de ce nu, mai ales că printre cărţile acestui Carlton Mellick III (de regulă particulele în cifre romane cam dovedesc vreo mult dorită ascendenţă ilustră, instinctul dinastic) se regăsesc şi altele la fel de seducătoare, precum Haunted Vagina, Adolf in Wonderland, Satan Burger, The Baby Jesus Butt Plug sau Razor Wire Pubic Hair.

Ultimul fiind cu siguranţă o tandră poveste de dragoste, poate inspirată de avatarurile unei romantice contese în mizerie, aşteptându-şi credincioasă alesul plecat la Weimar. Sau altundeva. Încă nu l-am citit. Unul dintre numele majore ale curentului bizarro fiction, cum se recomandă oficial – şi e greu să-ţi imaginezi ceva mai bizarro decât ce am citit până acum de la el – Carlton Mellick III este un autor prolific, cu peste 40 de titluri, majoritatea romane.  Între care acest The Cannibals of Candyland este unul dintre cele mai bine cotate de către fani. Printre care mă număr şi eu de circa şase, poate şapte zile. Una dintre întrebările esenţiale de la finalul cărţii este cum s-ar traduce „candy people”? Oamenii dulci? Oamenii-bomboană? Oamenii-ce-te-ajută-să-eviţi-criza-hiperglicemică-devorându-te în copilărie?

1 Jan 2015

Cele mai bune 13 titluri weird-fiction în 2014

0 comments
Firește, în accepțiune proprie și incompletă...

Un an mizerabil în plan profund personal. Cineva mai trebuie să și piardă. Din nou eu, fără reveniri spectaculoase în stil John Liu, unul dintre altruiștii eroi ai unei copilării vesel-schizoide. Destul de generos când vine vorba de cărți, în principal de weird-fiction. Când îmi place un subiect prefer, dacă tot este să fiu blamat pentru subiectivismul scandalos al opțiunilor vag estetice, să am o bibliografie solidă în spate. Cam 100 de titluri, majoritatea ceea ce am numi horror dacă nu am limita sufocant genul. În rest ceva memorialistică (Humanitas, firește), un pic de prozatori contemporani, ceva monografii și autobiografii muzicale - Johnny Ramone, Mark Blake despre Pink Floyd și Queen, ambele foarte bune - și cam atât. Par multe, dar au fost destule restrânse ca dimensiuni paginale și câteva la fel de solicitante ca un horror de categorie epsilon. Dar distractive. Spre deosebire de mulți autori mai respectați, mai cu ștaif și neapărat mai pretențioși, în weird-fiction încă mai este pe prim-plan povestea. Și cei de mai jos chiar știu să spună o poveste.

 

Lipsește plăcerea colecționării, șirul de paperback-uri sau chiar ediții cartonate în raft, așteptarea trepidantă până când vine cartea de la librăria X. Mirosul de hârtie nouă. Colțurile un pic uzate în timp. Ebook-uri aproape exclusiv, aceeași carte dar fără această bucurie. Cum sunt și directoarele aranjate cronologic față de casetele POKER cu albume QUEEN.

Multe surprize. Regretatul J.F. Gonzalez cu destule titluri bune, subgenul bizarro cu epicul său monarh, Carlton Mellick III, surprinzătorul Joe Hill deja mai bun în acest an decât tatăl său, Stephen King palid cu noutățile sale, câteva antologii și două Richard Laymon bune, dar neconvingătoare, aceiași Brian Keene și Edward Lee, constanți sau cu străluciri neașteptate, primul împreună cu același Gonzalez, Ligotti cu care nu m-am lămurit încă și un promițător Andersen Prunty, Iain Rob Wright (care a trimis fanilor două dintre titlurile sale, perfect gratuit, eu primind trei), dezamăgiri serioase pentru un pasionat în persoana lui Adam Nevill cu The Ritual și Lindqvist cu Harbour, antologia Best of Mistery and Horror 1 (recomandată). Și o noutate accidentală, Daniel Pyle. Bun. Nostim.

Și marea descoperire - Graham Masterton. Ușor în top 10 sau chiar top 5

Titlurile sunt cele de mai jos. Nici un mare câștigător, imposibil de ales. Toate excelente sau măcar recomandabile. Și 13, ca să îmi aducă noroc în 2015.
pentru mine. 21 de titluri citite doar în 2014, dacă le-am notat pe toate. Excelent, cel mai jos este peste media consacrată, mai mereu foarte bun, adevărate revelații în anumite romane. Dacă ar fi fost doar el și 2014 era un an livresc excelent. Și cea mai bună - e un autor prolific și chiar excesiv de fecund, așa că nu există o bună vreme riscul să rămân fără noutăți.






TOP 13 WEIRD-FICTION 2014 

Iain Rob Wright - Sea Sick
Joe Hill - NOS4A2
Carlton Mellick III - The Cannibals of Candyland
Ramsey Campbell - The Last Revelation of Glaki
J.F. Gonzalez - Survivor
D.O.A. II - Extreme Horror Collection
Hot Blood. Tales of Erotic Horror
Adam Pepper - Super Fetus
Graham Masterton - The Doorkeepers
Graham Masterton - The Manitou
Edward Lee - The Pig and the House
Brian Keene & J.F. Gonzalez - Clickers vs Zombies
Daniel Pyle - Down the Drain



Share This