Un singur cer deasupra lor”, „Kinderland”, „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, „Boala şi visul” şi „Negustorul de începuturi de roman” sunt cele cinci romane finaliste la Premiul literar Augustin Frăţilă”, ediţia a III-a, acordat de compania Philip Morris Trading.

Premiul literar AugustinFrăţilă”- romanul anului 2013, acordat de compania Philip Morris Trading, anunţă cele cinci romane finaliste:


  1. Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu, Bucureşti, Ed. Polirom, 2013
  2. Kinderland”, de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013
  3. Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, de Bujor Nedelcovici, Bucureşti, Ed. Allfa, 2013
  4. Boala şi visul”, de Dan Stanca, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2013
  5. Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013


Regulile sunt deja cunoscute, cred. Juriul de specialitate - criticii literari Alex. Ştefănescu, Tudorel Urian,  Daniel Cristea-Enache - a ales din cele 65 de titluri înscrise în concurs cele cinci de mai sus. Un juriu alcătuit din 24 de bloggeri - printre care am onoarea de a mă afla și eu - va citi cărțile, va acord puncte romanelor finaliste, iar la final fericele autor cu cel mai mare punctaj va primi Premiul literar „Augustin Frăţilă”. Romanul anului 2013. Și suma de 10.000 de euro. 

A fost o plăcută surpriză să fiu din nou invitat să particip în juriu, oricât nu-mi place termenul de ”blogger”. La ediția precedentă am descoperit două titluri care mi-au plăcut mult, din păcate și unul care a început promițător și s-a prăbușit catastrofal după prima parte. Și de această dată mi-a părut rău că vreo trei sau patru din cele 65 de romane înscrise nu au ajuns în finală - exemple bune ar fi Roșu și negru sau O telenovelă socialistă. Cât și cât, mai citim și noi. Nu toate candidatele, recunosc fapta și poate o regret relativ. Mai am timp. 

Plus că este o schimbare de ton, subiect și lume după o bună perioadă petrecută aproape exclusiv printre titluri ”weird fiction”. Sau romane cu Rumpeltstilskini, cum le numea un aproape fost coleg. Și la început a rămas curiozitatea. 

Și ca să nu uităm și restul:

Parteneri media: Digi 24, Agerpres, Evenimentul zilei, Radio România Cultural, Observator Cultural, HotNews.ro, RFI România, Sapte Seri, bookblog.ro, Agenţia de carte, BookMag.ro, LiterNet.ro, Getica OOH.



Prima extensie mică pentru Eldritch Horror – rival sau continuator pentru ArkhamHorror, în funcție de preferințe și obsesii – s-a dovedit mai mult decât necesară, ținând cont de numărul infim de cărți din jocul de bază. Forsaken Lore, avându-l pe Yig în rolul principal și aducând un nesperat plus de dificultate a fost o adăugire utilă și destul de apreciată.

Încă nu am testat-o, când vine vorba de acest nou joc tip Arkham Horror am doar trei partide la activ, una la o sală, două la un prieten mai norocos care l-a cumpărat deja. Eldritch Horror simplu. Baza. Este diferit de Arkham, dar în egală măsură are suficiente elemente în comun, uneori mi-a părut mai bun și au fost mecanici cizelate și inspirat regândite, alteori mi-a părut superficial și mult prea simplificat. Ezitări. Mi-a plăcut, dar nu m-a entuziasmat. Încă nu sunt convins că trebuie luat urgent, dar rămâne o anumită neliniște când văd că mai am spațiu liber pe rafturi. Și e Cthulhu Mythos...

Iain Rob Wright - Sam

Cel puțin teoretic Exorcistul a epuizat magistral tema copilului posedat și torturat de o entitate demonică, fie ea Pazuzu sau vreunul dintre cei ce alcătuiesc sumarului Dicționarului Infernal purtând semnătura lui de Plancy. Simpatice fragmente ale imaginariului, deși un pic prea diforme și chiar cornute. Cartea a apărut în în 1971, a fost un triumf și a devenit repede un titlu clasic al genului, în bună parte datorită incredibile ecranizări realizate la scurtă vreme după aceea de William Friedkin, și astăzi un exemplu de transpunere în lumea celuloidală a unui horror de referință.

Sixty-Five Stirrup Iron Road


Un titlu care cel puțin la nivel teoretic avea elementele esențiale pentru a accede la statutul de memorabil. Titlu definitoriu pentru noul val horror. Genul de carte pe care ajungi să o citezi și să o treci în toate notele de subsol și bibliografiile unor imaginare studii și eseuri dedicate genului cu subgenurile sale. Așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, printr-o stranie și sucită ironie a unui destin dominat de ironică fatalitate și un dram de amară soartă, rezultatul final este net inferior intenției de plecare. Și în locul unei scrieri colective care să revoluționeze genul și să devină aproape instantaneu o carte clasică avem o poveste de groază cu nimic deosebită de altele, o scriitură fără sclipire și o dovadă că uneori prea mulți autori de calibru greu ajung să se saboteze reciproc. Aidoma unor șobolani mutanți închiși într-o cușcă indestructibilă,  ce ajung în cel mai scurt timp să se devoreze reciproc, eliminându-se prin sfârtecare, iar ultimul highlander va recurge fără îndoială la autocanibalizare. Pe scurt - un eșec.

Queen: Live At The Rainbow '74 - în curând


Am așteptat vestea cea bună de mult prea mult timp. Inițial a fost doar un zvon ce circula pe Queenzone. Nu că ar fi fost pentru prima oară când lansarea oficială a unui concert memorabil (despre care toți știam că există, mai ales că apăruse într-o versiune dramatic editată pe casetă video în 1992) este amânată în repetate rânduri. Perfecționism? Nehotărâre? Mod de lucru? Aceeași blestemată obsesie pentru calitate care face în continuare ca adevărate bijuterii ca Earl's Court, Paris 1979 (toate trei), Hammersmith 79 sau Hyde Park să nu aibă parte de ”oficializarea” mult dorită? Oricare ar fi explicația reală deja renunțasem la ideea unui Live at the Rainbow 74 remasterizat. Și totuși... de la un simplu zvon a devenit un anunț oficial. Și o mare surpriză, pentru că mă așteptam la Hammersmith 75. Ceea ce îmi dă speranțe pentru viitoarele apariții, chiar dacă ultimele opțiuni ale trupei m-au cam pus pe gânduri. În sens negativ.

A sosit Mr Mercedes


Deocamdată în versiune Kindle, probabil și softcover în viitor dacă o să-mi placă. Și sper să-mi placă, deși Dr Sleep nu a fost chiar ce mă așteptam. Precedentul Joyland a fost o plăcută surpriză în schimb. Există și dezamăgiri, oricât ar fi de greu de crezut. Iar dacă se va dovedi un Stephen King memorabil... va fi cel inspirat de o femeie cuprinsă de mizantropie augmentată de sigla McDonalds. L-am așteptat destulă vreme oricum. 


Singura problemă e că m-a prins în mijlocul unui Richard Laymon destul de bun, Darkness Tell Us (deși încep să cred că autorul în cauză are o obsesie pentru munțomani improvizați și drumeții) pe care nu prea aș vrea să îl abandonez. Așa că Mr Mercedes va urma probabil spre sâmbătă.  

PS: coperta nu-mi inspiră prea multe, dar cine știe. 

Revista de Suspans numărul 18


Primul număr trimestrial al Revistei de Suspans. Un număr plin (mi-ar fi plăcut să îl văd și tipărit) cu o secțiune generoasă de proză, inclusiv o povestire semnată de nimeni altul decât Laird Barron - marea surpriză pentru mine - câteva recenzii de carte și film. Și altele. Completează de minune prima antologie Revista de Suspans, Best of Mystery & Horror #1

Am publicat în acest număr trei recenzii, impresii despre trei romane weird fiction remarcabile, unul de Graham Masterton, deja un clasic, celelalte două operele a două voci puternice și originale. Glumeam cu un prieten la o pipă și un pahar că mă simt, când vine vorba de literatura horror, ca un soi de pașoptist eșuat într-un ev mult prea târziu, în care ”culturalizez” minoritatea pasionată încercând să prezint cărți ce nu se vor  traduce probabil vreodată la noi. Adevărul este că în ultimul an am citit aproape exclusiv așa ceva. Prin definiție un pesimist când vine vorba de popularizarea pasiunilor proprii, chiar dacă semnalele mai noi sunt pozitive și interesul pare în creștere. Trebuie s-o facă cineva și pe asta. Mai rămâne să divaghez pseudo-cioranian despre blestemul unei piețe de carte în involuție, unde numele de mai jos sunt practic necunoscute. 

Cele trei articole sunt: 

1. Vignete de o rară violenţă (Wrath James White – Population Zero)

2. În plină fantezie macabră (Iain Rob Wright – The Final Winter)

3. Prizonier în Trinity (Graham Masterton – Community)

Graham Masterton - The Djinn


Adaptările pentru marele sau micul ecran - și, de ce nu, straight to DVD - ale unor romane weird fiction mai bune sau mai rele nu te scutesc doar, în multe cazuri, de cititul cărții, dar au și consecințe amuzant-frustrante, forțându-ți mentalul și așa zdruncinat de cele văzute să suprapună un actor peste silueta unui personaj livresc. Michael Clarke Duncan va rămâne în eternitate John Coffey, chiar dacă nu se scrie ca băutura. Doug Bradley nu va mai scăpa până la sfârșitul existenței sale biologice de Pinhead și de Hellbound Heart. Cât despre legenda purtând numele de Bela Lugosi... Cam la fel se întâmplă și cu ecranizarea primului roman publicat de Graham Masterton, The Manitou, prima parte a unei serii longevive și mai mult decât reușite, ecranizat în 1978 de William Girdler și avându-l în rolul eroului principal, Harry Erskine, un soi de ghicitor și ”psychic” (ipostază atât de dragă imaginarului colectiv pasionat de oribil), mult carismatic și un pic escroc, destul de cinic, pe Tony Curtis. Nimeni altul. Problema este că după prima vizionare - filmul este surprinzător de bun și merită câteva reveniri - Curtis devine Erskine. Mai ales când citești cărțile peste vocea-ți interioară se suprapune Curtis cu manierismele și jocul său. Nu sunt sigur că e bine sau rău, dar e nostim. Pentru alții poate frustrant. Dar îmi place Tony Curtis.

JF Gonzalez își vinde mașina de scris


Sigur, tehnic vorbind este un Word Processor Brother (EM 1050 WP) cu monitor, teoretic funcțional (ar avea nevoie de un nou cartridge), cu hard intern și o unitate floppy antică, de 3 ½ inci, care e foarte posibil să nu mai meargă. Pentru impresie romantică ar fi mers o mașină de scris mecanică, old school, eventual moștenită de Gonzalez de la vreun înaintaș misterios. Dar nu. Este un model foarte apreciat la vremea sa, nefolosită de circa 15 ani. Nu are frumusețea nostalgică a uneia mecanice, dar cine vroia performanță acum două decenii și ceva ar fi ales-o lejer. Cumpărată în 1989 și destul de uzată. Cei care vor să facă o economie (din păcate nu cred să trimită în România) pot lua doar ”mașina de scris”. Fără monitor.

Edward Lee - Vampire Lodge


Edward Lee, considerat ”regele” splatterpunk-ului, genul în care pornografia extremă și sadismul omnivalent se îmbină spre încântarea sau dezgustul potențialului cititor, autorul care a reușit să transforme până și un shoggoth într-un erou de fantezii bolnave-inseminatoare, autor al unei cărți pentru copii? Mai urmează să găsim o înregistrare de arhivă, eventual o peliculă de 8 mm, cu HP Lovecraft citind Bucle Aurii și cei trei ursuleți pentru prichindeii fără branhii din Providence. 

În spiritul seriei Goosebump (poate cel mai cunoscut exemplu al genului) sau al aventurilor eroilor imaginați de Charlaine Harris Edward Lee construiește o poveste cu vampiri pentru lectorii ce nu au împlinit un deceniu. Măcar în teorie. Fără să fie un titlu de referință pentru Lee această narațiune cu o misterioasă casă, carismatic-tenebroasă mătușă (ce aduce puțin cu Elvira) și numeroase secrete mi-a procurat o delectare suspectă. Una din acele plăceri vinovate. Dacă pasiunea pentru splatterpunk nu ar fi genul de interes pe care e mai bine să-l ascunzi într-o societate mai simandicoasă. Și nu e singura carte pentru copii publicată de Edward Lee. Paradoxal.