Stephen King - Dolores Claiborne

Publicat în Revista de Suspans, nr 5, cu titlul Dolores

Nu puţini sunt cei care susţin că adevărat test pentru un scriitor este să creeze personaje feminine credibile şi vii, nu simple fantezii erotice bidimensionale şi lipsite de substanţă ori stranii creaturi livreşti ce îmbină într-o structură neglijentă stereotipii, reverii şi fragmente de imaginariu. Dacă este adevărat, atunci Stephen King este unul dintre autorii de „horror” – oricât de stereotipă ar fi această încadrare – care a reuşit în repetate rânduri să construiască femei nu doar reale şi veridice, personaje secundare sau principale, negative şi pozitive, de diverse vârste şi prinse în diferite poveşti, cât mai ales femei care te conving să mai citeşti un capitol, şi încă unul. Şi încă unul. Galeria este vastă: Carrie din romanul de debut; Annie Wilkes, malefica infirmieră din Misery; Donna, singura care rezistă în faţa lui Cujo; Jessie din Jocul lui Gerald; Odetta Holmes cu multiplele sale personalităţi din ciclul Turnului Întunecat; Lisey Landon din reuşita şi prea puţin discutata Povestea lui Lisey; Trisha din The Girl Who Loved Tom Gordon, care a reuşit să supravieţuiască celei mai teribile încercări imaginabile în viaţa unei puştoaice; Rose din Rose Madder. Doar câteva exemple, dar cei care au citit deja cărţile şi le amintesc. Poate chiar le-au recitit. Sunt femei pe care în limitele livreşti le-ai putea numi „adevărate”.

Dolores Claiborne, personajul principal al romanului omonim, este una dintre aceste femei construite de mintea Regelui. Lungă confesiune, romanul sub forma unui monolog este mai mult decât o mărturisire în faţa legii, este o autobiografie a unei femei aparent comune, neinteresante, banale. Genul de gospodină americană tipică, muncind din greu de dimineaţă până seară, iubindu-şi copiii cu devoţiunea îmbinată cu severitate, fiind la răstimpuri nu prea îndepărtate bătută de soţul care nu a găsit-o niciodată prea interesantă. Una din acele existenţe anonime de care nimeni, mai ales un scriitor, nu ar putea fi atras. Dar King a reuşit nu doar să scrie o poveste interesantă şi chiar acaparatoare, pornind de la o asemenea eroină – a fost una dintre cele mai bine vândute cărţi purtându-i semnătura – ci şi să termine un roman cu totul atipic percepţiei generale, oricât de incorecte, asupra operei sale. Dolores Claiborne nu este un horror cu extratereştri, creaturi abominabile, lumi paralele, fiinţe monstruoase sau clovni devoratori de copii.  Acest thriller psihologic, cum a fost prezentat oarecum pretenţios, este una dintre rarele scrieri semnate de King în care supranaturalul este aproape absent, cu excepţia unor momente prea puţin importante în economia ansamblului epic. Şi ar putea fi o bună introducere pentru cei care se feresc de King pentru că scrie „poveşti de groază”.

Acuzată pe nedrept că a ucis-o pe bătrâna şi insuportabila Vera Donovan, pentru care lucra ca menajeră (nu că cei care au cunoscut-o pe aceasta ar regreta-o vreun moment) Dolores Claiborne, acum o femeie masivă, greoaie şi la rândul său aproape de decrepitudine, se apără cu acea onestitate a celor simpli, aduşi fără voia lor în faţa legii. În micuţa comunitate este respectată, chiar dacă nu are prieteni. Copiii ei sunt bine, au slujbe bune, chiar dacă sunt departe de ea. Este, pe cât poate, un om bun. Toţi o cunosc, şi nu ea a omorât-o pe Vera, nu că nu ar fi meritat. Ea nu a omorât pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe bătrâna ce dăduse de multă vreme în mintea copiilor, amestec de răutate şi demenţă senilă, spiriduş malefic cu scutece de adulţi, ce refuza să moară. Ea, Dolores Claiborne, şi-a crescut cu greu copiii, a muncit toată viaţa, şi asta este tot. Nu a omorât niciodată pe nimeni. Cu excepţia soţului ei, Joe, dispărut cu aproximativ trei decenii în urmă, şi pe care nimeni nu l-a căutat prea mult. Iar această confesiune neaşteptată, care răstoarnă întreaga structură a cărţii, este cheia de boltă din Dolores Claiborne. În faţa unor poliţişti ce i-ar putea fi copii şi pe care îi ştie de când aveau pantaloni scurţi şi dinţi de lapte în minus, Dolores începe să povestească.

Esenţial în Dolores Claiborne este tocmai această confesiune, după o perioadă care poate a prescris fapta – Dolores nu ştie şi nici nu şi-a pus problema – şi este greu de înţeles de ce a ales tocmai acest moment pentru a spune adevărul. Este unul dintre misterele personajului, şi nu singurul, ca şi felul în care a putut să ascundă atât de mult timp ceea ce făcuse. De ce a făcut-o se ştie, şi era un motiv suficient de bun. Unul pentru care cu siguranţă orice juriu ar fi fost destul de permisiv. Prinsă într-o căsnicie fără nici un pic de lumină sau speranţă, muncind ca un automat, suportându-şi soţul abuziv, iubindu-şi copiii, Dolores Claiborne îţi lasă impresia că deşi se mărturiseşte şi se povesteşte, sunt zone şi timpuri din viaţa sa la care nici ea nu are acces. În pofida confesiunii, până la final Dolores Claiborne îţi lasă impresia nu doar că ascunde ceva, dar că nici ea nu ştie ce ascunde. Că ascunde. Minuţiozitatea naraţiunii, abundenţa detaliilor, memoria stupefiant de exactă, de parcă bătrâna menajeră a ţinut undeva într-un colţ al minţii sale un jurnal exact, sunt tot atâtea indicii că Dolores Claiborne nu este doar ucigaşa soţului ei, ci şi cu totul altceva decât pare. Decât o ştiu ceilalţi. Şi unul dintre cele mai puternice, mai interesante şi mai complexe personaje ivite din imaginarul lui King.

Iată un Stephen King care demonstrează, fără tăgadă, că, părăsind registrul care l-a făcut celebru şi pe care l-a exploatat şi dezvoltat într-o cheie profund personală (poate nu este de ignorat felul în care este introdus şi prezentat personajul Stephen King în saga Dark Tower), poate să scrie un roman funcţional, captivant şi bun. Surprinzător de bun.

Jack Ketchum - The Girl Next Door

Publicat în Revista de Suspans nr 5 cu titlul Bătând la ușa vecinilor

Dacă nu ar fi existat ecranizările, cine ştie când şi dacă l-aş fi descoperit pe Stephen King, sau dacă l-aş fi citit de la bun început cu acel amestec de fascinaţie şi familiaritate. Acele titluri care existau până la jumătatea anilor 90, mult înainte de astăzi arhicunoscutele Green Mile sau Shawshank Redemption, unele mai reuşite, altele înfiorător de neinspirate. Casete video trase adesea după copia unei copii la o copie, cu subtitrări exotice sau sigle ale unor posturi de televiziune necunoscute, culori şterse şi sunet înfundat, dublate mai mereu în pripă, cu inventivitate şi lipsă de har, rânduite pe rafturile astăzi dispărutelor şi uitatelor centre de închirieri, şi trecute în cataloage ca „filme de groază”. Câteva dintre ele au fost extraordinare şi rezistă şi astăzi, au fost şi destule pe care ar fi mai bine ca memoria colectivă şi arhivele să le piardă pentru totdeauna. Dar au existat. Cea mai bună introducere în Stephen King şi în literatura „horror” pentru un puşti care nu citea mai nimic în afara benzilor desenate şi eventual titluri obligatorii din funesta bibliografie şcolară. Aşa l-am descoperit pe King, cu destui ani înainte să-i citesc prima carte. Unele lucruri par să nu se schimbe. Aşa l-am descoperit recent şi pe Jack Ketchum.

Recomandat chiar de Stephen King ca una dintre cele mai interesante şi originale voci ai literaturii horror contemporane, auzisem prea puţin despre acest autor surprinzător de prolific şi având destule în comun cu Regele, măcar la nivelul demontării şi utilizării de subiecte şi temeri tabu în romanele sale. Dacă nu aş fi văzut ecranizarea din 2007 a romanului The Girl Next Door – remarcabilă, chiar dacă este o peliculă cu buget nu prea generos, din categoria funestă pentru un film „straight to DVD” – l-aş fi amânat cine ştie cât timp pe Jack Ketchum. Ceea ce, îmi dau seama după patru romane deja citite şi altele la rând, ar fi fost o eroare. Majoră. Mai ales că acest roman, publicat în 1987, este mult, mult mai bun decât filmul. Şi m-a făcut să mă întreb de ce acest autor nu a fost tradus încă la noi, sau dacă măcar va fi tradus vreodată.

Când David Moran, acum trecut de 40 de ani, cu două căsnicii eşuate şi o carieră de succes, începe să-şi amintească o perioadă scurtă din copilărie pe care şi-ar dori cu disperare să o fi uitat, să o fi şters, mă aşteptam la o rememorare idilică a anilor 50 americani, genul de poveste dintr-un orăşel marca Norman Rockwell, unde totul este perfect, totul este viu şi şocant de colorant, autentic. O viaţă perfectă la umbra ciupercii atomice. Universul există doar la nivelul cartierului tău.  Avem puştiul de un sadism infantil, până la urmă prea puţin periculos. Puştiul care acceptă orice provocare. Avem puştiul timid şi chiar romantic, dacă ar şti ce înseamnă asta. Avem Jocul, distracţia lor preferată, ignorată de părinţi şi categoric interzisă dacă ar ieşi la iveală. Un joc ce amestecă o cruzime copilărească şi amuzamentul grupului. Tipologii întâlnite din nou şi din nou, în ficţiune şi în real. Totul este în primă fază atât de obişnuit, de normal, de casnic, încât este greu să-ţi imaginezi ceva, orice, care să poată spulbera acest echilibru. Poate ceva s-a întâmplat, dar va fi fost acel ceva atât de cumplit? David Moran nu îşi începe confesiunea pe care a evitat-o preţ de trei decenii pentru a reveni într-un timp ideal şi îndelung regretat. Nu caută evadarea dintr-o viaţă adultă şi anostă pentru măcar o brumă din ceea ce era cu mult timp în urmă. David Moran, ale cărui soţii au trecut prin evenimente traumatice, se întreabă aparent fără sens dacă ele au ştiut ce înseamnă cu adevărat durerea. Pentru că el ştie de mult timp. Pentru că The Girl Next Door este o simfonie a torturii fără limite, a suferinţei şi mai ales a terorii din casa de alături. A terorii perfect posibile, care ar ţine prima pagină a ziarelor din regiune şi poate chiar ar apărea pe pagina a doua a unei publicaţii din cel mai apropiat oraş mare. Povestea din The Girl Next Door este posibilă şi repetabilă. Mai ales că porneşte de la un caz real. Dar şi una a culpabilităţii.

În spaţiul restrâns şi idilic al străzii sale, unde David şi prietenii lui sunt micii regi ai unui regat pierdut undeva pe o hartă prăfuită, fiecare nouă apariţie este un adevărat eveniment. Un copil nou este evaluat, testat şi, de ce mai multe ori, acceptat în grupul ce de mult nu a mai avut un membru nou. Iar când noul venit este o fată, Meg, puţin mai mare decât David, cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată acesta, lucrurile devin interesante. Meg şi sora ei, Susan, şi-au pierdut părinţii într-un accident de maşină. Meg a scăpat doar cu cicatrice, Susan încă foloseşte cârje. Au venit aici ca să locuiască împreună cu mătuşa lor, Ruth, o femeie prietenoasă şi mai mereu complicele puştilor de pe stradă, fumătoare pasionată şi cu oarecare aplecare spre alcool. Nu mult, dar constant. La Ruth se refugiază toţi, aici au băut prima bere, aici se simt prietenii unei femei ce tinde spre vârsta a doua, îşi creşte cei trei băieţi în lipsa tatălui care şi-a părăsit de multă vreme familia, şi este cu totul diferită de ceilalţi părinţi. Ruth este prietena lor. Şi e firesc să aibă grijă de cele două fete, pentru că, aşa cum ştiu cu toţii, Ruth poate că înjură, poate mai bea, poate fumează ca un furnal, dar este o mamă bună. Este un om bun.

Numai că prezenţa celor două fete se dovedeşte prea mult pentru o mamă obişnuită doar cu cei trei băieţi şi prietenii lor. David, îndrăgostit şi chiar fascinat de Meg, observă cum de la o zi la alta Ruth este tot mai nervoasă, tot mai furioasă, vede cum Meg şi Susan devin treptat victimele ieşirilor ei, cum nimic din ce fac nu este corect. Spune Ruth. Noua Evanghelie după Ruth. Fetele sunt rele. Fetele sunt uşuratice. Fetele nu vor decât un singur lucru, şi îi strică pe băieţii buni. Glumele răutăcioase devin jigniri şi interdicţii, violenţa verbală se transformă tot mai des în violenţă fizică, în confruntări dure între Meg şi Ruth, la care David asistă iniţial speriat, pentru că este o normă să nu te amesteci în casa celuilalt. Iar Ruth a avut până acum mereu dreptate, pentru că Ruth este prietena lor. Până în ziua în care Meg este închisă în pivniţa casei, acolo unde soţul dispărut, obsedat de ameninţarea rachetelor sovietice, construise un veritabil buncăr. Cub de beton, cu o uşă imposibil de spart. Loc de refugiu. Închisoare pentru Meg, mai târziu şi pentru Susan. Locul unde Meg începe să fie torturată, rănită, violată, arsă, înţepată, tăiată, înfometată, umilită. Jocul ce părea doar puţin prea crud pentru nişte copii a devenit acum extrem de real. Este Sade aici, un Sade de suburbie americană a anilor 50. Este Pasolini, cu filmul inspirat de scrierea funestului marchiz. Este Împăratul muştelor prin felul în care călăii se ajută şi tac. Meg este chinuită întâi de Ruth, apoi de ceilalţi băieţi, apoi de prietenii acestora, în timp ce David asistă iniţial îngrozit, apoi într-o stranie şi culpabilă complicitate, zi după zi, pe măsură ce din Meg „a sa” nu mai rămâne decât un spectru. Părtaş, chiar dacă el însuşi nu o răneşte, David ştie că este vinovat pentru că tace, şi intuieşte că asta îl va chinui pentru tot restul vieţii. Mai ales că prezenţa sa acolo, privind-o pe Meg cum suferă, a început să fie un adevărat drog. Iar Ruth devine treptat o victimă a propriei demenţe şi călăul care orchestrează totul.

Ketchum reuşeşte perfect să gradeze acest crescendo al ororii cu intuiţia sigură a unui regizor care ştie cum să pună totul în scenă pentru ca fiecare prag depăşit să pară ultimul suportabil. De fiecare dată speri să se termine, de fiecare dată când un nou participant inventează ceva original îţi doreşti să se petreacă un miracol, deus ex machina, iar Meg să fie eliberată şi să revină, pe cât posibil, la viaţa dinainte de Ruth. Felul în care este abuzată şi schingiuită, într-un amestec de Inchiziţie imaginară – Ruth chiar capătă accente de fanatism religios într-o versiune profund personală – şi rafinate torturi desprinse dintr-un imaginar funest, fascinaţia celorlalţi pentru libertatea de a răni o altă fiinţă, rezistenţa ei incredibilă în faţa „lor”, care nu îşi doresc decât să o învingă, relaţia ambiguă dintre David şi „ei” pe măsură ce lucrurile merg tot mai departe, felul în care încearcă, la vârsta sa, să îşi ignore tăcerea şi să accepte ceva care i-a spulberat pentru totdeauna orice raţiune. Sanctitatea unei case înseamnă secret şi discreţie, nimeni nu are dreptul să se amestece în ce se întâmplă în casa de alături, şi când David realizează că putea să apeleze la adulţi este deja prea târziu. Nu există nici miracole, nici salvări miraculoase, nici intervenţii divine. Ceea ce face ca totul să pară şi mai real.

Rar mi s-a întâmplat ca un roman „horror” să mă sperie cu adevărat, mai ales în ultimii ani. Când începi să cunoşti cât de cât această fascinantă subcultură şi începi să-i înţelegi mecanismele, să cunoşti mai mult decât titlurile esenţiale (fie ele cărţi, reviste sau filme) şi să îi dibuieşti resorturile ascunse şi adesea repetitive, este nevoie de ceva mai mult ca să reacţionezi. De mult mai mult. De un text care să fie dus la extrem şi să depăşească toate limitele, să fie în egală măsură livresc şi cinematografic. The Girl Next Door este un astfel de exemplu, cea mai reuşită dintre cărţile lui Ketchum citite până acum, şi genul de carte pe care l-ai recomanda cuiva pasionat şi rezistent la gen, dar pe care nu l-ai împrumuta, în pofida rugăminţilor, cuiva prea slab de înger. Categoric, unul dintre cele mai bune romane horror şi, sper, un viitor clasic. Jack Ketchum nu a avut nevoie să inventeze un monstru, adaptare eventual a unui mit mai vechi, pretabil la conversia pe celuloid. Doar a făcut câţiva paşi şi a bătut la uşa vecinilor.

Stephen King și Joe Hill - In the Tall Grass

Publicat în Revista de suspans, nr 4, cu titlul King şi Hill vizitează Zona crepusculară

Greu de spus cât este King şi cât este Joe Hill în această nuvelă, o inspirată colaborare între tată şi fiu, potrivită ca scenariu pentru un episod din Zona Crepusculară. Prima serie. Unul dintre cele mai bune seriale făcute vreodată. Nu l-am citit până acum pe Joe Hill, deşi a publicat două romane, un volum de povestiri şi e privit ca o voce interesantă şi mai ales matură a noii generaţii a genului – şi aici se pare că ar fi contat prea puţin influenţa celebrului său tată. Am citit în schimb numerele apărute până acum din banda desenată Locke & Key, al cărei scenarist este Joe Hill (pseudonimul lui Joseph Hillstrom King), şi este unul dintre cele mai bune titluri apărute în ultimii ani, un amestec de gotic, oroarea lovecraftiană şi tensiune aproape cinematografică, totul pe fundalul unei lumi şi unui univers imaginar macabru, straniu şi percutant. In the Tall Grass, nuvelă apărută în două numere ale revistei Esquire în vara acestui an este – ca atmosferă, ritm epic şi muzicalitate a stilului – categoric un King. Îmi pare că aşa se întâmplă mai mereu cu titlurile scrise de King în colaborare cu alţi autori, oricare ar fi aceştia, iar cel mai bun exemplu îmi pare dubleta realizată în colaborare cu Peter Straub, Talismanul/ Casa întunericului. Dar în nuvela de faţă este un King ce aminteşte de vremurile bune, de King din perioada în care a apărut poate cel mai bun volum de povestiri horror purtându-i semnătura, Night Shift (1978). Un King care a revenit la originile sale.

    Despărţiţi unul de altul, speriaţi şi căutând un copil ce alternează strigătele de ajutor cu un râs aproape sardonic, fără a-l putea vedea vreo clipă şi înţelegând cu oroare că băiatul pare să se deplaseze tot mai departe în iarbă, Cal şi Becky încep să priceapă treptat că sunt prinşi nu doar în jocul unui copil şi, mai ales, al unei familii care nu este ceea ce credeau, ci mai ales în lanul de iarbă.

In the Tall Grass are în centru unul din acele locuri stranii aflate în afara lumii reale sau mai exact la graniţa dintre mai multe existenţe şi universuri. Un loc în care regulile clasice sunt ignorate ori de-a dreptul încălcate cu acea nonşalanţă ubicuă a supranaturalului. Porţiunea acoperită de iarbă înaltă aminteşte de cercul straniu de pietre din N., nuvela king-iană poate cea mai influenţată de Cthulhu Mythos, publicată în La asfinţit, este locul ce îi cheamă pe toţi cei ajunşi în preajma sa pentru a nu-i mai lăsa vreodată să se mai elibereze. Un loc ce nu poate fi înţeles, pentru că simpla sa existenţă este imposibilă în limitele fizice şi mentale ale trăirii umane. Înainte ca aceasta să devină supravieţuire. Iar când fraţii Cal şi Becky DeMuth, atât de apropiaţi încât nu sunt departe de acea aparent accidentală şi miraculoasă legătură telepatică a unor gemeni, ajung în preajma ierburilor misterioase, totul începe să semene cu primele minute dintr-un episod, unul bun, al serialului mai sus menţionat.

    Cal şi Becky sunt mai mult decât fraţi şi prieteni, sunt cu adevărat gemeni, chiar dacă fiecare ocupă un alt corp. Una din acele relaţii foarte rare, dar foarte dorite. Abia ieşind din adolescenţă, la vârsta la care adolescenţii stereotipi se gândesc doar la colegiu, eventual maşini, neapărat „dates” şi un viitor „job”, Cal trebuie să fie alături de Becky, pe care o sarcină nu tocmai accidentală, dar nici dorită, o va face să devină mamă. Nu peste mult timp. Viitor unchi şi vechi confident, plecat împreună cu sora sa într-o călătorie ce se vrea o evadare şi ultima aventură înainte de odiseea maternităţii timpurii, Cal este cel responsabil. Şi când aud dintr-un lan înalt de iarbă, foarte înalt chiar, peste doi metri, pierdut undeva prin Kansas, un copil care ţipă după ajutor, ce ar putea face fratele? Altceva decât să devină erou. Copilul strigă după ajutor din nou şi din nou. Din nou şi din nou. Şi când cei doi se decid să intre în lanul de iarbă, ciudat de înalt şi, după cum îşi dau repede seama, neaşteptat de rigid şi puternic, un glas feminin îi avertizează să nu creadă şi să plece cât mai au timp. Despărţiţi unul de altul, speriaţi şi căutând un copil ce alternează strigătele de ajutor cu un râs aproape sardonic, fără a-l putea vedea vreo clipă şi înţelegând cu oroare că băiatul pare să se deplaseze tot mai departe în iarbă, Cal şi Becky încep să priceapă treptat că sunt prinşi nu doar în jocul unui copil şi, mai ales, al unei familii care nu este ceea ce credeau, ci mai ales în lanul de iarbă. Loc unde regulile fizicii nu mai funcţionează. Loc din care nu mai poţi ieşi, oricât ai alerga şi oricât te-ai lupta. Eşti mai departe de drum pe măsură ce fugi spre el, departe de parcarea abandonată plină de maşini (ar fi trebuit să te întrebi ce caută acolo), telefonul nu are semnal, nu ai mâncare sau apă. Eşti captiv. Şi poate că singura soluţie este ca fostul samaritean, care a încercat să îi salveze pe alţii, să devină la rândul său o sirenă king-iană postmodernă şi să atragă alţi potenţiali salvatori. Într-un ciclu fără sfârşit.

    Foarte bună această colaborare între King-tatăl şi King-fiul, chiar mai bună decât mă aşteptam. Poate ar fi interesant şi un roman pe viitor, sau vreun scenariu, mai ales că în ultima vreme nu prea am mai auzit nimic de o posibilă ecranizare king-iană. In the Tall Grass e pentru King şi un fel de „back to the roots”, la acel stil şi acea atmosferă ce îmbină ceva din atmosfera nuvele Children of the Corn (inspirat ecranizată) cu dezorientarea şi teama din încă netradusa The Girl Who Loved Tom Gordon, totul pe un fundal amintind de povestirile scurte şi eficiente din seria originală de reviste Tales from the Crypt. Mi-a plăcut, chiar dacă finalul era previzibil. Ceea ce nu îl face mai puţin apăsător şi îngrozitor.

Evil Dead (1981)

Apărut în Revista de Suspans nr 2 cu titlul Demoniada

Îmi voi aduce întotdeauna aminte de prima oară când am văzut filmul lui Raimi. Casetă originală, dar dublată în germană, aşa că am pierdut destul de mult din poveste. Cinci tineri rămân peste noapte într-o cabană pierdută în pădure. Nu foarte original. Din întâmplare sau nu, găsesc în pivniţa casei un manuscris vechi, probabil legat în piele de om, şi înregistrarea pe bandă a unor vechi ritualuri sumeriene. Ritualuri care trezesc la viaţă misterioşi demoni pseudo-sumerieni, ce îi posedă rând pe rând pe cei cinci, metamorfozându-i în creaturi sinistre şi malefice. Dacă nu eşti deja posedat, vei fi. Dacă eşti urmărit de un demon, vei fi probabil sfârtecat. Şi apoi te transformi şi tu în demon. Nu poţi părăsi cabana, pentru că, afară, acea forţă demonică poate controla pădurea. Nu poţi fugi, pentru că singurul pod a fost distrus. Singura ta şansă este să rezişti până dimineaţă. Paradoxal, cel care va rezista este personajul lui Bruce Campbell, deşi la început părea primul candidat la statutul nu prea dorit de victimă devorată. Şi fără happy-end, dar cu posibilitatea unei continuări, ceea ce s-a şi întâmplat. Creaturi dezmembrate, sânge, mult sânge, personaje transformându-se în monştri supurând de lichide şi cleiuri inimaginabile, urlete, incantaţii, senzaţia de claustrofobie şi damnare. Eram în egală măsură fascinat şi terifiat. Evil Dead a fost pentru mult timp capodopera absolută în topul personal când vine vorba de horror clasic, mult peste alte titluri de referinţă, în bună măsură pentru că dincolo de stângăcii sau erori, avea atmosferă, construia o poveste dementă şi totuşi credibilă, te făcea să te temi. Mi-era frică. L-am revăzut periodic, şi senzaţia este de fiecare dată aceeaşi. Iar povestea din spatele filmului este poate la fel de interesantă.

În spatele camerei cu Raimi şi Campbell

Oricine în afară de Sam Raimi ar fi renunţat la Evil Dead/ Book of the Dead. Poate că un regizor deja consacrat nici nu ar fi început ceea ce părea un proiect între idilic şi nebunesc. Nici nu era primul său film. Împreună cu fratele său, Ted Raimi, şi adesea în colaborare cu Bruce Campbell, eroul viitoarei trilogii Evil Dead şi un nume emblematic atunci când vine vorba de pelicule de serie B, Sam Raimi regizase mai multe filme, majoritatea pelicule pe 8 mm, producţii independente ce s-au bucurat de relativ succes. Erau filme cu buget aproape inexistent, în care actorii îi erau şi prieteni, de regulă neplătiţi, decorurile erau improvizate, costumele erau găsite la magazinele de vechituri. Iar greşelile inerente deveneau libertăţi creative. Dar acum era vorba de o producţie „profesionistă”, un lung-metraj care ar fi trebuit să rivalizeze cu alte titluri de referinţă pentru horror, precum Omen, Texas Chainsaw Massacre sau Exorcistul, amestec de Lovecraft, mitul casei bântuite, demoni şi foarte mult sânge. În ciuda entuziasmului aproape fanatic al celor doi fraţi Raimi, secondaţi de Campbell, avea să dureze un an şi jumătate până când Evil Dead a fost gata. 

Cam 12 săptămâni pentru filmările efective, restul pentru post-producţie şi mai ales pentru strângerea de bani. Perioadă în care producătorul – regizor – scenarist a rămas adesea fără fonduri, actorii şi asistenţii au venit şi au plecat, cei mai încăpăţânaţi sau suficient de curajoşi au trecut nu doar prin perioade de austeritate financiară maximală, dar şi prin accidentări cât se poate de reale. Campbell ajunsese chiar să ipotecheze una dintre puţinele proprietăţi ale familiei. Şi totuşi, după o perioadă cumplit de lungă, filmul a fost terminat şi lansat. Chiar dacă nu a fost un succes colosal de casă, gata să îi ofere lui Raimi comoditatea financiară şi gloria îndelung visată, avea să devină rapid un adevărat cult-movie şi unul dintre titlurile de referinţă ale genului. Nu în mică măsură datorită lui Stephen King, care a văzut filmul şi a fost încântat de el, cea mai bună recomandare pentru un film de gen. Un fel de „Regele Recomandă”. Raimi şi Campbell reuşiseră. Era un horror intens, crud, şocant, sângeros şi, mai ales, neobişnuit.

După cum povesteşte Bruce Campbell în autobiografia sa If Chins Could Kill. Confessions of a B Movie Actor (poate cea mai bună sursă de bucătărie internă a filmului) turnarea filmului a devenit repede o aventură cu accente de supravieţuire. Bugetul a fost strâns de la investitori, prieteni, cunoscuţi, prieteni ai unor prieteni, împrumuturi, ipoteci, şi oricum se va dovedi insuficient, echipa rămânând fără bani pe la jumătatea peliculei. Raimi nu avea un canal de distribuţie, nu avea actori profesionişti, nu avea specialişti în efecte speciale, nu ştia prea bine ce camere să folosească. Multe dintre trucurile de cameră – unele impresionante pentru o producţie cu buget restrâns – au fost realizate prin improvizaţii inspirate, ataşând camera de bucăţi de lemn, scripeţi, maşina lui Raimi, pentru că ar fi costat prea mult să închiriezi echipamentele standard pentru industrie. Printre ele s-au numărat Vas-o-Cam-ul, unde camera se mişca pe o masă improvizată, unsă generos cu vaselină; Shaky-Cam, aici camera fiind prinsă de o bucată zdravănă de cameră, pe care operatorul o ridica şi începea alergarea; scenele cu demonii levitând erau realizate cu Ellie-Vator-ul, un fel de balansoar care îl suspenda practic pe nefericitul actor în aer cât era nevoie; iar geamurile se spărgeau cu Ram-O-Cam-ul, un teu din lemn, care lovea fereastra înaintea camerei. Un buget restrâns poate scoate la iveală inventatorul din fiecare cineast.

Cabana aleasă pentru film, decrepită şi sinistră fără prea mari modificări, distrusă ulterior într-un incendiu misterios, a trebuit renovată integral din fondurile echipei, şi  oferea oricum condiţii mizerabile, mai ales iarna. A devenit ulterior un loc mitic pentru fanii filmului, mai ales că echipa îngropase la final o mică lădiţă, un soi de capsulă a timpului, în amintirea Evil Dead. Conţinea un cartuş tras, o „monstră” de sânge fals şi o prezentare sumară a filmului. Se pare că ar fi fost găsită mai târziu de câţiva fani care au împins pasiunea mult prea departe.  Lentilele de contact Scolero purtate de actori erau mari, grosolane, făcute din sticlă, aproape că nu vedeai prin ele şi ar fi trebuit scoase după cel mult 15 minute. Ceea ce nu se întâmpla aproape niciodată, iar durerile erau cumplite. Protezele pentru costumele demonilor, făcute în principal din ipsos, reuşeau adesea nu doar să irite pielea actorilor, dar şi să smulgă în mare măsură orice urmă de păr. Depilare marca Evil Dead. Sângele era un amestec de sirop Karo şi colorant alimentar, iar când se usca devenea o adevărată armură, aproape imposibil de îndepărtat altfel decât cu apă fierbinte, ceea ce nu exista în cabană. Responsabil pentru machiajele poate primitive, poate stângace, dar eficiente şi mai ales ieftine, era un anume Tom Sullivan, şi ceea ce a făcut cu puţinul aflat la dispoziţie este şi astăzi de admirat.

În timpul castingului rolul era prezentat la maniera „te transformăm într-un monstru, te acoperim cu un machiaj scârbos, eşti posedată de un demon, îţi ataci iubitul şi el îţi taie capul”. Suna promiţător. Se mergea mult pe improvizaţie, scenariul era vag, replicile la relativa inspiraţie, şi privind cu onestitate jocul celor cinci este rigid, stângaci şi pe alocuri ridicol. Din fericire, povestea nu cerea performanţe artistice deosebite, erau necesare doar victime. Fiecare actor avea să fie plătit cu suma fabuloasă de 100 de dolari pe săptămână. Şi atât. Oricum, exceptându-l pe Bruce Campbell, ceilalţi au mai jucat foarte rar sau deloc, retrăgându-se din show-business. Iar Campbell, oricât şi-ar dori astăzi, nu va scăpa niciodată de eticheta „Ash din seria Evil Dead”. În ultimele zile de filmări, în plină iarnă şi fără suficienţi bani pentru a-şi plăti cazarea, întreaga echipă rămasă a ales să se mute în ulterior celebra cabană. Pentru încălzire – mobila de care nu mai era nevoie. Pentru cheltuieli – multe speranţe, dublate de răbdare. Filmările au fost relativ încheiate pe 23 ianuarie 1980. Va mai dura mult, iar o bună parte din film va fi turnată de fapt ulterior, până când Evil Dead a apărut pe ecrane.

Revăzut astăzi, Evil Dead nu pierde absolut nimic din farmecul original, mai ales dacă încerci să nu îl asociezi cu cele două continuări, cu bugete ceva mai generoase, Evil Dead 2 şi Army of Darkness. A doua este poate cea mai bună parte a seriei, cu efecte speciale reuşite, convingătoare, o poveste mai bine închegată, personaje mai clar conturate şi un Ash mult mai apropiat de imaginea super-eroului combinat cu playboy. A treia însă e un soi de comedie horror, destul de dezamăgitoare în ansamblu, deşi schimbarea pe care o aduce în istoricul seriei a fost interesantă, şi poate reuşea în alte condiţii să fie mai mult. Ar fi fost interesantă şi o a patra parte. Prima, Evil Dead, filmul original, are destule defecte şi stângăcii, rezultatul dual al lipsei de bani şi experienţă, dar în mare măsură a fost pentru horror ceea ce a reprezentat filmul lui Romero din 1968, Night of the Living Dead. O reluare a unei teme deja clasicizate – ideea tinerilor captivi într-o casă bântuită pare inepuizabilă în producţiile de gen – s-a făcut într-o manieră violentă, cu vagi accente de umor negru, sângeroasă până la canibalizarea sensibilităţii privitorului, inspirată şi crudă, şocantă şi tensionată. Poate personajele nu sunt memorabile, poate se mai putea lucra la efecte, poate… Dar în ciuda tuturor neajunsurilor atmosfera şi felul în care este spusă povestea demonstrează că Raimi a găsit soluţia câştigătoare la primul său lung metraj de gen. O revitalizare. Şi o recomandare.

Sursa foto: deadites.net, http://www.screened.com

Richard Bachman - Thinner

Publicat în Revista de Suspans, nr 2, cu titlul Cura ”minune”

Când Stephen King publica în 1984 acest roman, sub pseudonimul Richard Bachman, părea că acel alter-ego mai avea înaintea sa destui ani. Şi multe titluri posibile într-un iluzoriu dar dorit portofoliu. Pornit mai mult ca o joacă şi permiţându-i lui King să publice două titluri într-un singur an, ceea ce ar fi fost prea mult după standardele industriei pentru un singur autor, Richard Bachman devenise în timp nu doar un scriitor destul de popular, dar făcuse trecerea de la fantoşă cu trăsături vagi şi rol preponderent utilitar la un personaj surprinzător de real, cu o biografie, trecut, regrete, secrete şi chiar o soţie, o anume Claudia Inez Bachman (un nume întâlnit ulterior în saga Dark Tower). O ficţiune… reală. Şi a cărui presupusă fotografie apărea pe coperta a patra a primei ediţii din Thinner, unul din acele King-uri (sau Bachman-uri) din păcate încă netraduse la noi, deşi versiunea cinematografică din 1996 s-a bucurat de ceva succes la centrele de închirieri din anii 90. Richard Bachman era un autor ce părea cât se poate de real, dar poate că tocmai insistenţa lui King de a construi acestui alter-ego o biografie şi o existenţă convingătoare şi verosimile i-au provocat „cancerul de pseudonim”, maladie fatală în astfel de cazuri. Thinner a fost ultimul roman publicat de King sub acest nume, înainte ca un anume Steve Brown să descopere şi să demonstreze ceea ce destui bănuiau deja. King şi Bachman erau una şi aceeaşi persoană. Dezvăluire care l-a ucis pe Bachman (aveau să mai apară, mai bine de un deceniu mai târziu, alte două titluri purtându-i semnătura), dar i-a inspirat lui King interesantul roman Jumătatea întunecată. Şi poate că în arhiva lui King mai există măcar un titlu bachmanian.

Thinner este povestea unui avocat corupt şi obez, arogant şi obtuz, Billy Halleck, angajat într-o luptă fără şanse de succes cu zecile de kilograme de osânză. Un exemplu negativ şi un anti-erou perfect pentru o societate în care curele de slăbire minune, comprimatele şi tratamentele, dietele şi exerciţiile sunt noile sutre în căutarea trupului perfect, hollywood-ian, de care Halleck este tot mai departe. Nu că i-ar păsa. Iubeşte mâncarea sub toate formele ei, de la fast-food la reţete rafinate, îşi iubeşte soţia şi fiica, are suficienţi prieteni pentru ca în micul orăşel din New England să facă parte din „lumea bună”, departe de orice griji şi necazuri. În felul său, Billy Halleck este cum nu se poate mai fericit. Obez, dar fericit. Îşi trăieşte propria versiune a visului american şi nimeni şi nimic nu ar putea să-l scoată din mica bulă de siguranţă şi echilibru. Antipatic prin suficienţă şi monstruos prin volum, Halleck este din start unul dintre personajele king-iene imposibil de simpatizat. Un erou principal de partea căruia nu te poţi situa, chiar dacă din obişnuinţă ai putea să-ţi doreşti asta.

Nici chiar tragedia prin care trece într-o noapte nu este de nedepăşit pentru Halleck. Mai curând un incident neplăcut peste care va trece repede. Când accidentează mortal o ţigancă din şatra venită pe neaşteptate în oraş, avocatul nu îşi face nici o problemă. Sigur, a fost vina lui, ar fi trebuit să conducă mai atent. Dar aici el este Billy Halleck, poliţiştii care anchetează cazul îl respectă şi îi sunt apropiaţi, judecătorul îi este bun prieten şi nimeni nu s-ar aştepta ca în oraşul lui să fie condamnat. Poate că asta se întâmplă în filme şi în povestirile nereuşite din reviste, acolo unde justiţia triumfă asupra tuturor obstacolelor, dar în lumea reală Billy Halleck ştie că el va câştiga. El câştigă întotdeauna, cât nu este vorba de pierderea câtorva zeci de kilograme. După un proces sumar, este achitat, aşa cum toţi ştiau că se va întâmpla. Iese triumfător din tribunal. Viaţa este aşa cum trebuie să fie, în perfect echilibru şi nimic nu s-a schimbat. Iar când bătrânul Taduz Lemke, conducătorul grupului de ţigani, se apropie de el, Halleck nu poate să-şi stăpânească dezgustul în faţa declasaţilor, a „celorlalţi”, care cred că se pot pur şi simplu apropia de un avocat american. Numai că Lemke nu face decât să îi atingă obrazul. Şopteşte un singur cuvânt. „Thinner”.

Nebunia de moment a unui bătrân care a pierdut pe cineva drag, şi vede cum cel vinovat scapă nepedepsit? Posibil. Doar că începând de a doua zi Billy Halleck vede cum începe să slăbească. Visul său şi mai ales al soţiei, după zeci de diete şi tratamente începute şi repede abandonate, începe să se împlinească. Totul este bine în cea mai bună dintre lumile posibile, doar că în scurt timp Halleck realizează nu doar că slăbeşte nefiresc de repede, kilograme bune în fiecare zi, dar oricât ar mânca, în pofida şi chiar în ciuda lăcomiei sale legendare, nu mai poate să pună măcar un gram de grăsime la loc. Este din ce în ce mai slab. Emaciat. Şi nu este singurul care plăteşte pentru nedreptatea făcută, iar singurul care îl poate elibera este straniul Lemke, dispărut împreună cu ţiganii săi undeva în necunoscut. Iar Billy Halleck, cândva un învingător, nu mai are foarte mult timp să îl găsească.

Interesantă este reprezentarea grupului de ţigani, mai curând preluat din imaginarul european, ţiganii mitici, misterioşi, nomazi, posesorii unei magii obscure şi care totuşi funcţionează fără ca lumea civilizată să fie măcar conştientă de existenţa acesteia, cu atât mai curând să o înţeleagă. Văzuţi din start la nivelul micii comunităţi închise ca potenţiali agresori, un plus de care nimeni nu are nevoie şi pe care nimeni nu îi vrea, mereu în trecere, sunt atât de stranii şi în antiteză cu „lumea bună” încât respingerea este o reacţie firească şi instinctivă. Murdari, gălăgioşi, altfel, nu este o surpriză pentru nimeni că vor pierde în faţa unui avocat atât de cunoscut şi influent. Numai că aşa cum se întâmplă de multe la King (şi nu numai) aceşti excluşi din comunitate sunt şi cei care ascund puteri uitate, foarte vechi şi mereu neliniştite. Şi de fiecare dată când îşi fac apariţia într-o comunitate, fie ca grup, fie personificaţi într-un singur individ, aceşti „străini” se dovedesc răzbunători sau de-a dreptul malefici.

Thinner poate fi privit ca o critică a obsesiei americane şi globale pentru diete şi regimuri extreme, un basm pentru obezi transformat în cel mai cumplit coşmar, atunci când slăbirea este atât de rapidă încât nu mai poate fi controlată. Obezul de mai ieri se transformă treptat într-o umbră. Poate ca viziunea lui King asupra mitului „ţiganului rătăcitor”, un soi de magician aparent de bâlci, în realitate periculos şi ininteligibil. Oricum, este un Bachman bun, un thriller destul de diferit ca fir epic de ecranizarea reuşită din 1996, prea puţin cunoscută din păcate, şi oferă suficiente surprize pe parcurs şi mai ales la final pentru a merita să fie citit. Dacă ar mai exista măcar un Bachman inedit…