22 Jan 2015

Brian Keene - Take the Long Way Home

0 comments
Publicat în Revista de Suspans, nr 13, octombrie 2013 cu titlul Dumnezeu există

Cu un titlu atât de melodramatic, dacă nu ar fi avut pe copertă numele lui Brian Keene (una dintre recentele şi entuziasmantele descoperiri în horror-ul contemporan) şi imaginea amintind de coperţile Cannibal Corpse a unui nefericit zburând mutilat printr-un parbriz, atunci cu siguranţă nu i-ar fi venit vreodată rândul. Nici acum, nici mai târziu. Dar Keene este genul de autor horor/splattergore/completaţi categoria potrivită care are ce este bun din cinematografia de groază tip B: te face să mai vrei un titlu, şi încă unul, şi altul. De ce nu, genul de scriitor pe care vrei să-l citeşti integral, revenind la unele texte. Pentru că tocmai aceasta atmosferă terifiantă şi stilul alert, cinematografic, presărat cu scene sângeroase şi şocante, mă fac să nu mă plictisesc. Totul la Keene este mişcare, acţiune. Take the Long Way Home este o nuvelă, tipărită cândva demult şi repede epuizată, iar un exemplar al ediţiei princeps ajunge la nişte „scoruri” un pic prea ridicate. Chiar excesiv. Păcat, pentru că este o povestire reuşită, putea fi chiar baza unui roman care să rivalizeze cu seria „zombi” sau cu seria „viermilor gigantici”, şi merită citită de cât mai multă lume. Poate fi chiar un titlu potrivit pentru introducerea în „lumea lui Brian Keene în trei titluri sau mai puţine”. Bine aţi venit în Labirint. În versiune Kindle.


Spre deosebire de alte dintre cărţile sale, aici nu mai avem nici zombi reveniţi misterios la pseudo-viaţă şi gata să sfâşie tot, nici ploi infernale, nici alte creaturi. Aici, patru prieteni merg înapoi spre casă, pe autostradă, în aceeaşi maşină, pălăvrăgind aşa cum fac patru bărbaţi care se cunosc de ceva vreme. Între vulgar şi prietenesc. Un sunet ca de trâmbiţă gigantică se aude şi, când îşi revin, mai sunt doar trei. Unul a murit deja în maşină, cu o ţeavă înfiptă în ţeastă. Tot drumul este presărat de maşini de toate mărcile, unele lovite, altele intacte, mame care îşi strigă disperate copiii, bărbaţi gata să se încaiere cu oricine, cadavre, oameni de toate culorile şi vârstele în stare de şoc. Cuvântul de ordine este „atentat terorist”. 9/11 repetat, de această dată cu ceva arme biologice. Până când cei prezenţi încep să îşi dea seama că unii dintre ei au dispărut pur şi simplu. Copii, femei, bătrâni. Nu au murit, nu există urme de sânge, nu există cadavre. E ca şi când nu ar fi existat vreodată. Iar Steve, Charlie şi Frank, supravieţuitorii, încep să se întrebe unde sunt cei care nu mai sunt. Şi dacă au plecat undeva, atunci unde?

De această dată Brian Keene porneşte de la un puternic mit, să-i spunem, din imaginarul mai multor confesiuni creştine: Răpirea creştinilor. Odată cu sunetul trâmbiţei îngerului, cei aleşi sunt luaţi de pe Pământ, pentru a fi izbăviţi de suferinţele Apocalipsei. Dumnezeu Îşi cheamă aleşii. Numai că Steve, Charlie şi Frank nu se numără printre ei. Cei buni au fost salvaţi, cei insuficient de buni şi poate nu tocmai răi au rămas aici, şi de acum, aşa cum înţelege eroul principal, Steve (întreaga nuvelă este scrisă la persoana întâi), urmează celelalte trâmbiţe. Şi finalul. Care nu va fi tocmai plăcut sau uşor, mai ales pentru cei mulţi rămaşi în urmă. Cât de fundamentată dogmatic este ideea Răpirii e o altă problemă, una pe care Keene nu o abordează. Pur şi simplu, în acest moment şi în această realitate Răpirea a avut loc. 

Cei plecaţi sunt altundeva, poate în Rai. Şi chiar pentru cei indiferenţi ideea că totul nu a fost un mit, o poveste, o ameninţare perpetuă, este cumplit de greu de suportat, aşa cum îşi dă seama şi Steve. Să nu crezi cu adevărat, să nu-ţi pese, să găseşti mereu altceva mai interesant, iar Răpirea să aibă loc. Şocul. Momentul în care îţi dai seama că ceea ce îţi părea doar propagandă religioasă, doar un alt mit printre miile de mituri care te înconjoară (televizorul, succesul, averea, sexualitatea, publicitatea) este adevărul. Singurul. Iar Steve nu îşi mai doreşte decât să ajungă acasă, unde poate îl aşteaptă soţia sa. Chiar dacă nu este ales şi singurul său ajutor se va dovedi un straniu înger s-ar putea ca şi pentru cei care nu au fost „răpiţi” să mai existe o speranţă. Deşi, după cum Steve înţelege, şansele sunt mici. Iar pe drumul lung spre casă, în doar câteva ore, vede cum întreaga civilizaţie, acea spoială de legi şi cutume, interdicţii şi mistere se prăbuşeşte. Oamenii ucid, fură, jefuiesc, violează, se distrug unul pe altul într-o sarabandă a libertăţii totale, o supravieţuire a celui mai puternic, convingerea că odată venită Apocalipsa totul devine permis. Totul în jurul său este infern, pentru că lumea în care a ajuns după urletul trâmbiţei este Infernul. Iar Steve, ca personajul lui Michael Douglas în Falling Down, nu îşi doreşte decât să ajungă acasă.

Ca de fiecare dată Keene reuşeşte să convingă, să te prindă, să obţină acea mult dorită „suspension of disbelief”, idealul pentru orice scriitor de ficţiune. Eroii nuvelei nu sunt super-eroi, nu sunt profeţi ai unei noi religii, nici măcar nu sunt supravieţuitori care vor reuşi în stil Rambo să reziste în Cumplita Lume Nouă până la final. Steve şi prietenii săi, la fel cu cei care se întâlnesc (inclusiv un preot care şi-a dedicat întreaga viaţă Bisericii şi acum nu a fost „chemat”), sunt oameni obişnuiţi, cifre statistice, fiinţe din carne şi jeans puse în faţa unei realităţi cumplite căreia trebuie să îi facă faţă într-un fel sau altul. Steve ai putea fi chiar tu, cel care tocmai citeşte nuvela, şi acesta este secretul. Scenele „gore” sunt în buna tradiţie a lui Keene şi compania, dar sunt mai rare decât în alte dintre titlurile sale, şi poate de aceea mai eficiente. Copleşitoare este tristeţea lui Steve, felul în care înţelege şi acceptă treptat că totul este real. Că totul se întâmplă. Şi chiar dacă este o carte mai optimistă – păstrând proporţiile deja canonizate de gen şi autor – decât altele din seria Keene tocmai aceasta este esenţa care te pune pe gânduri.

Pentru că în Take the Long Way Home cumplit nu este faptul că a avut loc Răpirea. Nici că Steve vede cum omul devine adevărata fiară apocaliptică. Şi nici măcar nu îl mai sperie că întâlneşte şi este salvat de un înger, ori că soţia sa ar putea fi deja moartă sau printre cei aleşi. Şocul, coşmarul, revelaţia sumbră pentru Steve, prin excelenţă omul-masă, omul comun, tu sau eu, este că a aflat, fără putinţă de tăgadă sau controverse scolastice, că Dumnezeu există.

5 Jan 2015

McClelland - Frog Morton

2 comments
Tutun : virginia, latakia
Aspect tutun : ribbon
Aroma : oriental spre english
Tărie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie metalică de 100 grame

Pe vremurile demult apuse când începusem cătinel să descopăr ce și cum când vine vorba de tutunuri, și începeam cu inocența debutantului să pricep că nu tot ce miroase a vanilie ar fi recomandat a se numi tabac, această serie cu broscuța era un soi de etalon. Citeam despre ea - deși rezonanța tolkiană a numelui nu m-a atras, nefiind un fan (probabil din cauza supra-expunerii) - cu un soi de emoție altoită cu venerație, genul ”ce bine ar fi dacă aș găsi așa ceva”. Tutun cu broscuța fumătoare în mlaștina sa, elegantă și înzestrată de regulă cu modelul de pipă dorit mai ales când nu ai prea multe, sau pregătindu-se pentru o seară în oraș, sau pentru câteva zeci de minute de relaxare batracianică. Fumat mult mai târziu, pe la întâlnirile PCB, a fost așa cum mă așteptam. Foarte bun. Spre excelent. Și când ai o cutie de 100 de grame la dispoziție pentru analiză, degustare și risipă - totul e fum la final - ajungi să ai o relație destul de strânsă cu domnul Frog Morton.

2 Jan 2015

Carlton Mellick III ― The Cannibals of Candyland

0 comments

Publicat în Revista de Suspans, numărul 17, februarie 2014 cu titlul O iubire dulce

Coperta ar fi fost suficientă, prin bizareria grotesc-idilică, nu lipsită de un erotism lesne îngrozitor, amintind de creaţiile lui Mark Ryden (care a realizat şi coperţile ediţiilor princeps pentru duo-ul lui Stephen King/Richard Bachman, Desperation şi The Regulators), dar un Mark Ryden ce ar avea nevoie de prieteni, îngeri în albul uniformelor de infirmieră şi un sanatoriu confortabil, eventual VIP. Titlul este şi el atrăgător, de ce nu, mai ales că printre cărţile acestui Carlton Mellick III (de regulă particulele în cifre romane cam dovedesc vreo mult dorită ascendenţă ilustră, instinctul dinastic) se regăsesc şi altele la fel de seducătoare, precum Haunted Vagina, Adolf in Wonderland, Satan Burger, The Baby Jesus Butt Plug sau Razor Wire Pubic Hair.

Ultimul fiind cu siguranţă o tandră poveste de dragoste, poate inspirată de avatarurile unei romantice contese în mizerie, aşteptându-şi credincioasă alesul plecat la Weimar. Sau altundeva. Încă nu l-am citit. Unul dintre numele majore ale curentului bizarro fiction, cum se recomandă oficial – şi e greu să-ţi imaginezi ceva mai bizarro decât ce am citit până acum de la el – Carlton Mellick III este un autor prolific, cu peste 40 de titluri, majoritatea romane.  Între care acest The Cannibals of Candyland este unul dintre cele mai bine cotate de către fani. Printre care mă număr şi eu de circa şase, poate şapte zile. Una dintre întrebările esenţiale de la finalul cărţii este cum s-ar traduce „candy people”? Oamenii dulci? Oamenii-bomboană? Oamenii-ce-te-ajută-să-eviţi-criza-hiperglicemică-devorându-te în copilărie?

1 Jan 2015

Cele mai bune 13 titluri weird-fiction în 2014

0 comments
Firește, în accepțiune proprie și incompletă...

Un an mizerabil în plan profund personal. Cineva mai trebuie să și piardă. Din nou eu, fără reveniri spectaculoase în stil John Liu, unul dintre altruiștii eroi ai unei copilării vesel-schizoide. Destul de generos când vine vorba de cărți, în principal de weird-fiction. Când îmi place un subiect prefer, dacă tot este să fiu blamat pentru subiectivismul scandalos al opțiunilor vag estetice, să am o bibliografie solidă în spate. Cam 100 de titluri, majoritatea ceea ce am numi horror dacă nu am limita sufocant genul. În rest ceva memorialistică (Humanitas, firește), un pic de prozatori contemporani, ceva monografii și autobiografii muzicale - Johnny Ramone, Mark Blake despre Pink Floyd și Queen, ambele foarte bune - și cam atât. Par multe, dar au fost destule restrânse ca dimensiuni paginale și câteva la fel de solicitante ca un horror de categorie epsilon. Dar distractive. Spre deosebire de mulți autori mai respectați, mai cu ștaif și neapărat mai pretențioși, în weird-fiction încă mai este pe prim-plan povestea. Și cei de mai jos chiar știu să spună o poveste.

 

Lipsește plăcerea colecționării, șirul de paperback-uri sau chiar ediții cartonate în raft, așteptarea trepidantă până când vine cartea de la librăria X. Mirosul de hârtie nouă. Colțurile un pic uzate în timp. Ebook-uri aproape exclusiv, aceeași carte dar fără această bucurie. Cum sunt și directoarele aranjate cronologic față de casetele POKER cu albume QUEEN.

Multe surprize. Regretatul J.F. Gonzalez cu destule titluri bune, subgenul bizarro cu epicul său monarh, Carlton Mellick III, surprinzătorul Joe Hill deja mai bun în acest an decât tatăl său, Stephen King palid cu noutățile sale, câteva antologii și două Richard Laymon bune, dar neconvingătoare, aceiași Brian Keene și Edward Lee, constanți sau cu străluciri neașteptate, primul împreună cu același Gonzalez, Ligotti cu care nu m-am lămurit încă și un promițător Andersen Prunty, Iain Rob Wright (care a trimis fanilor două dintre titlurile sale, perfect gratuit, eu primind trei), dezamăgiri serioase pentru un pasionat în persoana lui Adam Nevill cu The Ritual și Lindqvist cu Harbour, antologia Best of Mistery and Horror 1 (recomandată). Și o noutate accidentală, Daniel Pyle. Bun. Nostim.

Și marea descoperire - Graham Masterton. Ușor în top 10 sau chiar top 5

Titlurile sunt cele de mai jos. Nici un mare câștigător, imposibil de ales. Toate excelente sau măcar recomandabile. Și 13, ca să îmi aducă noroc în 2015.
pentru mine. 21 de titluri citite doar în 2014, dacă le-am notat pe toate. Excelent, cel mai jos este peste media consacrată, mai mereu foarte bun, adevărate revelații în anumite romane. Dacă ar fi fost doar el și 2014 era un an livresc excelent. Și cea mai bună - e un autor prolific și chiar excesiv de fecund, așa că nu există o bună vreme riscul să rămân fără noutăți.






TOP 13 WEIRD-FICTION 2014 

Iain Rob Wright - Sea Sick
Joe Hill - NOS4A2
Carlton Mellick III - The Cannibals of Candyland
Ramsey Campbell - The Last Revelation of Glaki
J.F. Gonzalez - Survivor
D.O.A. II - Extreme Horror Collection
Hot Blood. Tales of Erotic Horror
Adam Pepper - Super Fetus
Graham Masterton - The Doorkeepers
Graham Masterton - The Manitou
Edward Lee - The Pig and the House
Brian Keene & J.F. Gonzalez - Clickers vs Zombies
Daniel Pyle - Down the Drain



10 Dec 2014

Negustorul de începuturi de roman - romanul anului 2013

0 comments
Câștigătorul Premiului literar Augustin Frățilă de anul acesta este „Negustorul de începuturi de roman” de Matei Vişniec. Firește, și de această dată a fost și este loc de controverse și ”a fost sau nu a fost”-uri. Nu știu dacă nu ar fi o idee mai bună să se selecteze mai multe titluri pentru lista scurtă a finalistelor data viitoare, sunt cel puțin trei din cele înscrise care ar fi putut câștiga. În fine...

A doua oară când particip ca membru al juriului, deși parcă anul acesta mi-au plăcut mai mult cărțile înscrise în concurs decât la ediția precedentă. Au fost bune, toate cinci, și am stat ceva să mă gândesc până am ajuns la clasamentul de mai jos. De asta m-am temut de la bun început, să nu îmi pierd vremea și timpul cu vreo carte care să nu îmi placă, sau să mă plictisească ore bune și irosite. N-a fost cazul. Firește, punctaj pur subiectiv:

1. „Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec - 5 puncte

2. „Kinderland”, de Liliana Corobca - 4 puncte

3. „Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu - 3 puncte

4. „Boala şi visul”, de Dan Stanca - 2 puncte

5. „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, de  Bujor Nedelcovici - 1 punct

Să vedem anul viitor ce și cum.

20 Oct 2014

Romanele finaliste la Premiul literar „Augustin Frăţilă”, ediţia a III-a

0 comments
Un singur cer deasupra lor”, „Kinderland”, „Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, „Boala şi visul” şi „Negustorul de începuturi de roman” sunt cele cinci romane finaliste la Premiul literar Augustin Frăţilă”, ediţia a III-a, acordat de compania Philip Morris Trading.

Premiul literar AugustinFrăţilă”- romanul anului 2013, acordat de compania Philip Morris Trading, anunţă cele cinci romane finaliste:


  1. Un singur cer deasupra lor”, de Ruxandra Cesereanu, Bucureşti, Ed. Polirom, 2013
  2. Kinderland”, de Liliana Corobca, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013
  3. Jurnalul unui cântăreţ de jazz”, de Bujor Nedelcovici, Bucureşti, Ed. Allfa, 2013
  4. Boala şi visul”, de Dan Stanca, Bucureşti, Ed. Tracus Arte, 2013
  5. Negustorul de începuturi de roman”, de Matei Vişniec, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2013


Regulile sunt deja cunoscute, cred. Juriul de specialitate - criticii literari Alex. Ştefănescu, Tudorel Urian,  Daniel Cristea-Enache - a ales din cele 65 de titluri înscrise în concurs cele cinci de mai sus. Un juriu alcătuit din 24 de bloggeri - printre care am onoarea de a mă afla și eu - va citi cărțile, va acord puncte romanelor finaliste, iar la final fericele autor cu cel mai mare punctaj va primi Premiul literar „Augustin Frăţilă”. Romanul anului 2013. Și suma de 10.000 de euro. 

A fost o plăcută surpriză să fiu din nou invitat să particip în juriu, oricât nu-mi place termenul de ”blogger”. La ediția precedentă am descoperit două titluri care mi-au plăcut mult, din păcate și unul care a început promițător și s-a prăbușit catastrofal după prima parte. Și de această dată mi-a părut rău că vreo trei sau patru din cele 65 de romane înscrise nu au ajuns în finală - exemple bune ar fi Roșu și negru sau O telenovelă socialistă. Cât și cât, mai citim și noi. Nu toate candidatele, recunosc fapta și poate o regret relativ. Mai am timp. 

Plus că este o schimbare de ton, subiect și lume după o bună perioadă petrecută aproape exclusiv printre titluri ”weird fiction”. Sau romane cu Rumpeltstilskini, cum le numea un aproape fost coleg. Și la început a rămas curiozitatea. 

Și ca să nu uităm și restul:

Parteneri media: Digi 24, Agerpres, Evenimentul zilei, Radio România Cultural, Observator Cultural, HotNews.ro, RFI România, Sapte Seri, bookblog.ro, Agenţia de carte, BookMag.ro, LiterNet.ro, Getica OOH.



31 Aug 2014

At the Mountains of Madness – viitoarea extensie Eldritch Horror

0 comments
Prima extensie mică pentru Eldritch Horror – rival sau continuator pentru ArkhamHorror, în funcție de preferințe și obsesii – s-a dovedit mai mult decât necesară, ținând cont de numărul infim de cărți din jocul de bază. Forsaken Lore, avându-l pe Yig în rolul principal și aducând un nesperat plus de dificultate a fost o adăugire utilă și destul de apreciată.

Încă nu am testat-o, când vine vorba de acest nou joc tip Arkham Horror am doar trei partide la activ, una la o sală, două la un prieten mai norocos care l-a cumpărat deja. Eldritch Horror simplu. Baza. Este diferit de Arkham, dar în egală măsură are suficiente elemente în comun, uneori mi-a părut mai bun și au fost mecanici cizelate și inspirat regândite, alteori mi-a părut superficial și mult prea simplificat. Ezitări. Mi-a plăcut, dar nu m-a entuziasmat. Încă nu sunt convins că trebuie luat urgent, dar rămâne o anumită neliniște când văd că mai am spațiu liber pe rafturi. Și e Cthulhu Mythos...

9 Jul 2014

Iain Rob Wright - Sam

0 comments
Cel puțin teoretic Exorcistul a epuizat magistral tema copilului posedat și torturat de o entitate demonică, fie ea Pazuzu sau vreunul dintre cei ce alcătuiesc sumarului Dicționarului Infernal purtând semnătura lui de Plancy. Simpatice fragmente ale imaginariului, deși un pic prea diforme și chiar cornute. Cartea a apărut în în 1971, a fost un triumf și a devenit repede un titlu clasic al genului, în bună parte datorită incredibile ecranizări realizate la scurtă vreme după aceea de William Friedkin, și astăzi un exemplu de transpunere în lumea celuloidală a unui horror de referință.

1 Jul 2014

Sixty-Five Stirrup Iron Road

0 comments

Un titlu care cel puțin la nivel teoretic avea elementele esențiale pentru a accede la statutul de memorabil. Titlu definitoriu pentru noul val horror. Genul de carte pe care ajungi să o citezi și să o treci în toate notele de subsol și bibliografiile unor imaginare studii și eseuri dedicate genului cu subgenurile sale. Așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, printr-o stranie și sucită ironie a unui destin dominat de ironică fatalitate și un dram de amară soartă, rezultatul final este net inferior intenției de plecare. Și în locul unei scrieri colective care să revoluționeze genul și să devină aproape instantaneu o carte clasică avem o poveste de groază cu nimic deosebită de altele, o scriitură fără sclipire și o dovadă că uneori prea mulți autori de calibru greu ajung să se saboteze reciproc. Aidoma unor șobolani mutanți închiși într-o cușcă indestructibilă,  ce ajung în cel mai scurt timp să se devoreze reciproc, eliminându-se prin sfârtecare, iar ultimul highlander va recurge fără îndoială la autocanibalizare. Pe scurt - un eșec.

17 Jun 2014

Queen: Live At The Rainbow '74 - în curând

0 comments

Am așteptat vestea cea bună de mult prea mult timp. Inițial a fost doar un zvon ce circula pe Queenzone. Nu că ar fi fost pentru prima oară când lansarea oficială a unui concert memorabil (despre care toți știam că există, mai ales că apăruse într-o versiune dramatic editată pe casetă video în 1992) este amânată în repetate rânduri. Perfecționism? Nehotărâre? Mod de lucru? Aceeași blestemată obsesie pentru calitate care face în continuare ca adevărate bijuterii ca Earl's Court, Paris 1979 (toate trei), Hammersmith 79 sau Hyde Park să nu aibă parte de ”oficializarea” mult dorită? Oricare ar fi explicația reală deja renunțasem la ideea unui Live at the Rainbow 74 remasterizat. Și totuși... de la un simplu zvon a devenit un anunț oficial. Și o mare surpriză, pentru că mă așteptam la Hammersmith 75. Ceea ce îmi dă speranțe pentru viitoarele apariții, chiar dacă ultimele opțiuni ale trupei m-au cam pus pe gânduri. În sens negativ.

Share This