19 Dec 2011

Peterson : Sweet Killarney

2 comments
Tutun : burley, black cavendish, virginia, maryland
Aspect tutun : ribbon
Aroma : fructe confiate, un pic de lichior, foarte vag caramelul promis
Tărie : scăzută
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 50 de grame

În ciuda numeroaselor impresii negative de pe TobaccoReviews.com am hotărât să schimb gama şi să mai încerc un aromatic de la Peterson - Sweet Killarney. Mai ales că în preajma sărbătorilor s-ar putea să fiu nevoit să socializez, sper nu prea mult, şi cu cercuri de nefumători. Tutunurile Peterson mi-au oferit câteva surprize plăcute când vine vorba de flake, latakie sau virginie cu uşoare casing-uri, dar nimic memorabil în spectrul mixturilor aromatizate. Cam toate sunt la fel, cel mult medii calitativ şi uşor de uitat. Fructate, lejere, poate bune pentru început. 

Sweet Killarney este un astfel de amestec, patru tipuri de tabac (o generozitate de la care te aştepţi la mult mai mult) într-o frumoasă combinaţie de nuanţe cafenii, aurii şi brune, foarte umede în cutie. Mirosul este cel deja tipic pentru un aromatic Peterson - fructat, un pic de alcool, foarte intens, cu doar câteva note din caramelul anunţat în prezentare. Nici măcar o vagă promisiune de tabac. După ceva aerisire am fumat un bol într-un DC dedicat amestecurilor de gen, a doua zi alte două, în pipe fără filtru. Bine uscat se aprinde relativ repede şi arde constant pănă spre final, altfel transformă fumata într-o cursă de stricat beţe de chibrit. 

Gustul până la jumătate este de compot, foarte dulce, poate chiar prea dulce, de fructe confiate cu un strop de lichior, şi trebuie multă atenţie, combinată cu un ritm foarte, foarte lent, pentru a simţi un pic din caramel. În a doua parte a fumatei, aşa cum era de aşteptat, casing-ul capătă un gust amar şi chiar acrişor, apare gustul prea discret de tutun (cu ceva aciditate de la auriile virginii) şi până la final se menţine în aceleaşi limite. O notă ridicată pentru mirosul lăsat în cameră, ar trebui să facă furori printre civili. 

Sweet Killarney este un aromatic mediocru, în care tutunurile sunt aproape total mascate de amestecul de fructe. Un tutun care va fi având fanii săi, poate fi o experientă, dar la care nu voi reveni cu siguranţă. Merge în perioada sărbătorilor, poate merge şi când faci primii paşi. Altfel nu. 

18 Dec 2011

Turnul Întunecat 5 - Wolves of the Calla

8 comments
      Nu mai aveam răbdare să apară la Nemira al cincilea volum din saga lui King, tot în traducerea lui Mircea Pricăjan (care a făcut o treabă remarcabilă cu primele patru volume, şi nu numai) şi presupun în acelaşi format hardcover, greu de cărat prin autobuz, dar foarte aspectuos şi rezistent. Nu ştiu dacă am ajuns să stăpânesc arta dificilă a diplomaţiei conjugale sau pur şi simplu am scâncit şi m-am bosumflat ca un copil mic, dar joia trecută, după o zi de alergătură, am găsit în camera mea volumul 5. Ediţie softcover, Hodder, superbă, cu o copertă în care Turnul e scăldat într-un stacojiu regal. Cadou din partea soţiei, căreia îi mulţumesc şi aici. Ignorând că asta înseamnă o serie de treburi casnice/domestice greu de suportat, pe care trebuie să le împlinesc zilele acestea, cu zâmbetul pe buze şi inima uşoară. Este Ka. 

Micro-synopsis

La fiecare generaţie, în Calla Bryn Sturgis vin Lupii din Thunderclap, călărind cu toţii pe cai cenuşii. Sunt înarmaţi, temuţi, tăcuţi. Nimeni nu ştie de fapt dacă sunt oameni purtând măşti de lupi sau altceva. La fiecare generaţie iau câte unul dintre gemenii cu vârsta cuprinsă între cinci şi 14 ani (aici gemenii sunt ceva obişnuit, oricât ar fi de straniu, iar copiii singuri sunt o raritate). O parte dintre copii se întorc mai târziu, cu mintea sfărâmată şi purtând în ei germenul unui gigantism care îi ucide de regulă până la 30 de ani, în dureri atroce. Uriaşi idioţi, îşi târăsc zilele care le-au mai rămas, iar ceilalţi aşteaptă o nouă venire a lupilor peste aproximativ două decenii. Nimeni nu a avut până acum curaj să lupte împotriva Lupilor. Puţin înainte ca Roland şi ka-tet-ul său să ajungă în Calla, locuitorii află că lupii vor veni din nou. 

Trei Patru motive pentru care Nemira ar trebui să publice cât mai repede al cincilea volum din Turnul Întunecat

1. Wolves of the Calla este, potrivit lui King, versiunea sa de ”cei şapte samurai”. Ar trebui să fie suficient. Dar mai avem. 

2. Părintele Callahan, unul dintre cele mai interesante personaje din Salems Lot, a ajuns, nu se ştie cum, în Calla. Şi are un artefact care va fi o plată mai mult decât suficientă pentru Roland şi al său ka-tet. 

3. Cei 4 (5, dacă îl socotim şi pe Oy) revin în New York. În căutarea librăriei-anticariat şi mai ales a trandafirului.

LE  4. Ideea ultimului King, 11/22/63, de a te întoarce în timp pentru a preveni asasinarea lui Kenney şi a schimba istoria, apare într-o discuţie cu acelaşi părinte Callahan. 

Nu înseamnă că nu voi lua şi traducerea românească, atunci când va apărea. Sper numai să nu dureze editarea la fel de mult pe cât i-a luat lui King să încheie versiunea sa de saga tolkeniană, combinată cu western spagetti şi ceva cyberpunk. Arată superb în raft. 

PS - am trişat şi am citit finalul celui de-al şaptelea volum, în format electronic. Ceea ce am făcut doar foarte rar. Ştiu cum se termină. Şi nu mi-a răpit nimic din plăcerea lecturii. Dimpotrivă, vreau să aflu cum se ajunge acolo, şi să tot recitesc. 

17 Dec 2011

Yo, Adrian... I didn't do it

4 comments
     Preţ de o săptămână m-am antrenat zilnic, intensiv, în mai multe reprize, cu mostrele de tutunuri Vauen primite spre evaluare şi recenzare. Două foarte bune, restul aşa şi aşa. Am fumat viteză, am fumat lent, jumătate de pipă, pipă întreagă, cu filtru şi fără. Balsa şi meerschaum. Aprindere cu chibrit şi brichetă. Am încercat să citesc literatură motivaţională, dar bunul gust şi experienţa au prevalat, aşa că m-am pregătit psihologic recitind Oraşul piticoţilor mincinoşi, al doilea volum din Svejk şi, fără vreo legătură cu ce trebuia să fac, nişte benzi desenate. Şi fireşte Wolves of the Calla, primele 150 de pagini. Am schimbat panglica maşinii de scris şi apoi am pus-o iar pe cea veche. Am ţinut discursuri revoluţionare în oglindă, căţelului şi băiatului de la ziare. În căutarea de modele şi motivaţie am revăzut fragmentar seria Rocky, în special partea 1 (aproape toată), 2 (minutele 56-59, 79 - 81, 108 - 112) ceva din 3, integral 4 şi am evitat 5. Am uitat de 6. Data viitoare voi încerca şi cu Sport Sângeros. Din lipsă de timp nu am reuşit decât să termin 12 ciorne, diferite, ale discursului de campion. Şi la concursul de vineri am ieşit pe locul 5. Din 5 concurenţi. Cu un neverosimil 26.45 minute. Cel mai bun timp a fost de 40.14 minute. 

S-a fumat din nou Astleys 2, care de această dată a avut un gust mai bun, mai plin, chiar plăcut, şi o doză mult redusă de înţepături de limbă. Dar aici cel mai probabil a fost meritul pipei de concurs, un superb Danske Club cu filtru de 9 milimetri. Şi am scos un rezultat atât de bun din propria-mi eroare. Alţii ar numi-o probabil prostie. Sunt maliţioşi. Deşi în forul meu lăuntric le dau dreptate. Am forjat-o în prima jumătate, încercând să prind ritmul pipei, obsedat că se va stinge. Am forţat-o şi chiar încins-o fără să mă gândesc vreo clipă că e totuşi un Danske Club, care n-ar trebui să facă probleme. Când i-am prins ritmul deja terminasem pe jumătate cele 3 grame de tutun. A fumat, biata de ea, până la ultimul fir. O pipă foarte bună, excelentă. The end. 

Am câştigat pipa de concurs, un tricou polo (pe care l-am inaugurat azi la un botez, păcat că era frig în biserică) şi aştept diploma. O înrămez, o pun pe perete deasupra rafturilor cu pipe şi accesorii, şi încep să mă pregătesc pentru concursul din 2012. Atmosfera a fost mai mult decât plăcută, cum se întâmplă de fiecare dată la reuniunile PCB, şi promit să mă revanşez data viitoare.

Clasamentul final


Locul I: Mihai Petrisor - 40:14
Locul II: Vlad -35:14
Locul III: Baij - 32:52
Locul IV: Jazzmoke - 30:47
Locul V: Cinabru - 26:45

PS: oare chiar nenumăraţii mei cititori nu mi-au putut ţine pumnii mai strâns? Să-mi influenţeze karma şchioapă cu o spirală, un acatist, un ritual Chud? N-aţi putut să vă uniţi în gânduri şi în cuget vineri, după orele şase seară, dacă nu pentru a mă ajuta măcar să îmi sabotaţi concurenţa? Bine. Foarte bine. Pe chestia asta o să scriu mai des, să vă învăţaţi minte. 

13 Dec 2011

Primul concurs de fumat pipă organizat de Pipa Club Bucureşti

11 comments
     La care am ocupat un neaşteptat loc doi, ceea ce m-a calificat în finală. Şi mi-a adus şi o superbă pipă Danske Club, dreaptă, cu filtru de 9 mm. O frumuseţe. O voi folosi la finala din 16 decembrie.

     În ultima vreme nu prea am mai fumat în ritmul obişnuit, am şi lipsit mult timp de la întâlnirile Pipa Club Bucureşti. Din diverse motive. Poate de aceea am avut emoţii foarte mari, şi am ezitat să mă înscriu la concurs. Chiar m-am decis în ultima clipă. Şi pe 9 decembrie am ajuns la Cafeneaua Cărtureşti, după o zi întreagă de alergătură, cu patru pipe în geantă, al cincilea volum din Dark Tower (n-am mai avut răbdare să apară versiunea românească) şi un gol ca cel provocat de Irish Flake în adâncurile stomacului. Mi-era dor să-mi revăd colegii de club, mai noi şi mai vechi. Mi-era poftă de o fumată lungă şi delicioasă. Eventual cu un vin fiert alături. 

Ciprian Halasz, reprezentantul Peterson în România (păcat că nu s-a înscris şi dânsul în concurs, mulţumindu-se cu statutul de spectator) ne-a făcut o surpriză: opt sortimente de tutunuri Vauen, inclusiv deliciosul şi deja cunoscutul Black Pepper, împărţite în pliculeţe celor prezenţi. Aşa că urmează recenzii aici şi pe forum. Şi cel mai probabil la anul vom găsi câteva dintre acestea pe piaţa românească. O veste bună. 

Nouă concurenţi prezenţi din cei zece înscrişi. Trei membri în juriu. Pregătiri. 

Întrebarea concursului: cine fumează mai mult timp fără reaprinderi. 


Reguli (pe scurt): 

1. trei grame de tutun pentru fiecare pipă. A fost ales Astleys No 2, o mixtură care mi-a displăcut de la prima întâlnire, dar după cum mi-am dat seama ulterior tocmai aceasta nepotrivire de caracter a fost un avantaj. Pentru că am fumat lent, fără să mă lăcomesc. Amestec de virginie şi perique, a înţepat destul de tare limba până spre jumătate.
2. puteam folosi orice pipă, din briar, indiferent de formă sau mărime. Am ales un Stanwell (urmează cât de curând şi poze cu ea) de care sunt foarte ataşat, o pipă bună, chiar una dintre cele mai bune din colecţie. Şi ne-am înţeles bine şi de această dată. 
3. toţi am avut la dispoziţie cinci minute pentru a umple pipele. În loc de vreo tehnică sofisticată (nici acum nu stăpânesc metoda Frank) am folosit metoda celor trei paşi într-o variantă adaptată şi relativ proprie. Mai multe straturi, îndesat relativ cât să am un flux de aer decent. Dacă nu eşti calm şi atent, genul acesta de umplere ajunge să încingă pipa repede. 
4. după cele cinci minute am avut la dispoziţie un minut şi două beţe de chibrit pentru a aprinde pipele. Le-am folosit pe amândouă - aprindere, toastare, tampare, reaprindere. Clasic. În loc de futacul clasic am avut, prin bunăvoinţa lui Zudo, tampere din lemn, foarte frumoase. 

Şi apoi fumată clasică, de cursă lungă. Un fel de 9 negri mititei în variantă fumătorilor de pipă. Cine iese primul, cine rămâne ultimul. 

Strict interzis (şi am avut juriu sever, nu glumă)

- să bei în primele 10 minute de competiţie
- să arzi pipa, s-o loveşti
- să nu anunţi că s-a stins
- să tampezi cu pipa scoasă din gură
- să mai adaugi tutun :)

Emoţii ca la primul concurs. Fără incidente, şi după primele minute în care a fost oarecare tensiune în aer - numai eu ştiu cum îmi tremurau mâinile, dar sunt în esenţă un mare timid - ne-am relaxat şi ne-am simţit, zic eu, bine. Nu prea sunt amator de concursuri, dar acesta a fost o experienţă memorabilă. Şi mi-am depăşit recordul de 25 de minute fumate fără reaprindere. Tot ce îmi dorisem, sincer să fiu, era să nu ies primul din concurs, ori să-mi sting pipa în primele minute. Am avut noroc, dacă este să fiu sincer până la capăt. 

Clasamentul final:

Locul I: Mihai Petrisor - 45min,59s - calificat
Locul II: Cinabru - 36min, 39s - calificat
Locul III: Jazzmoke - 35min, 45s - calificat
Locul IV: Vlad - 34min, 7s - calificat
Locul V: Baij - 32min, 15s - calificat
Locul VI: Mac - 30min, 29s 
Locul VII: Atzitzi - 27min, 25s
Locul VIII: Rodica - 25min, 45s
Locul IX: Napoleon - 24min, 55s 

Sponsori principali: Pipa Club Bucuresti, Jazzmoke, JPB Tobacco Shop - Bucuresti, Coniacul Armenesc Ararat, Delicatese Florescu. Le mulţumesc aici pentru tot. 

O prezentare oficială pe forum. 

Să vedem cum mă descurc la finala din 16 decembrie. 

7 Dec 2011

Joey Ramone - Don't Worry About Me

0 comments
     Singurul album solo purtând semnătura Joey Ramone a apărut postum, în 2002, şi dacă în mare se merge pe sound-ul Ramones de pe albume ca Brain Drain sau Adios Amigos, din perioada în care trupa se îndrepta cu paşi repezi spre destrămare, discul are şi un optimism atins de melancolie, o atitudine de smiley face, don't worry, be happy. Nu este o capodoperă, vreun nou album conceptual de elită sau măcar unul care să depăşească cele mai bune titluri Ramones, dar este profund personal, foarte Joey Ramone, şi poate că cei care l-au văzut ca versiunea lui de Show Must Go On nu sunt prea  departe de realitate. Cu totul scuzabilul entuziasm al fanului, Don't Worry About Me este un album plăcut, melodic, amuzant şi suficient de punk. Şi cum ascult trupa de peste 15 ani, fără să se fi instalat plictiseala, se întâmplă să îi dau play relativ frecvent. Şi de fiecare dată îmi place. 

Tras într-o perioadă în care trupa devenise amintire, iar Joey ştia deja că nu mai are foarte mult timp (cancerul avea să-l omoare în 2001), albumul nu este suicidal, depresiv, nu este un protest la adresa destinului crud care face doar farse nu foarte reuşite. Nu este un act de acuzare. Dacă în ultima perioadă Ramones piesele erau marcate, în majoritate, de tristeţe şi certitudinea că totul este absurd şi inutil (în bună măsură datorită tensiunilor din trupă) aici Joey revine la optimismul din perioada ”bună” Ramones. Vocea este imediat recognoscibilă, mârâită şi inegală, este clar Joey, trademark pentru una dintre trupele mele de suflet. Sună a Ramones, fireşte, dar mai lent, adesea foarte melodic, nu fără o anumită patină pop, este un album de vară, luminos şi, de ce nu, dansabil. Un album care te face să te simţi bine, şi în care doar câteva aluzii trimit la drama prin care trecea atunci Joey. 

Deschis cu un cover surprinzător la What a Wonderful World, mai reuşit decât mă aşteptasem şi categoric cea mai bună opţiune în categoria ”testament-muzical” (e adevărat ca am fost pe vremuri un fan al discului de cover-uri Acid Eaters) Don't Worry About Me are şi alte câteva piese foarte bune: piesa omonimă, de departe preferata mea, energică şi plină de viaţă, Maria Bartimoro, Stop Thinking About It (în stilul clasic Ramones), experimentala şi ciudata 1969. Sunt şi piese modeste, care nu se potrivesc ansamblului, ca Mr. Punchy (infantil) sau Spirit in My House (prea Ramones pentru binele său şi prea lent ca să funcţioneze), dar în ansamblu  Don't Worry About Me a fost o plăcută surpriză. Dacă Joey ar fi avut mai mult timp, poate unele dintre piesele mai puţin reuşite ar fi fost eliminate sau cizelate, însă chiar şi aşa e un album pe care îl recomand, mai ales celor care au ascultat Ramones în tinereţe



30 Nov 2011

Richard Bachman - The Long Walk

8 comments
     Dacă eşti fumător, e bine să te abţii când participi la Marşul cel lung. Să nu porţi pantofi sport. Nimic nu îţi provoacă mai repede rosături. Poartă şosete albe, sport. Să nu ai mâncare la tine în afara concentratelor proteice. Nici lichide. Ai apa din bidon. Orice greutate suplimentară te oboseşte mai repede. Poţi să vorbeşti cu oricare dintre concurenţi, dacă nu părăseşti drumul şi nu încetineşti. Nu te grăbi dacă nu este necesar. Nu uita că trebuie să rămâi ultimul în picioare. Nu încetini sub viteza de patru mile pe oră. Înseamnă un avertisment. Orice s-ar întâmpla, nu te opri să ajuţi un alt concurent. Dacă încerci să îl blochezi, în orice fel, vei primi un avertisment. Şi ai grijă. Nu vei primi al patrulea avertisment. Îţi vei primi tichetul. Sunt doar câteva din regulile şi recomandările Marşului cel lung. Felicitări. Eşti unul din cei 100 de participanţi la ceea ce Lemmy Kilmister ar fi numit ”March or Die”.  Numai că în această Americă Lemmy nu există. 

Primul roman scris de Stephen King, cu ceva timp înainte de Carrie, a fost publicat în 1979 sub pseudonimul Richard Bachman, şi încă este unul dintre King-urile pe nedrept prea puţin cunoscute. Surprinzător de matură pentru un autor departe de experienţa şi succesul de mai târziu. Din fericire, Frank Darabont (omul care l-a înţeles şi transpus cel mai bine pe King când vine vorba de filme) a cumpărat drepturile pentru o viitoare ecranizare, ceea ce ar trebui să readucă The Long Walk în prim-plan. Şi merită. Pentru că este, categoric, un roman bun şi atipic pentru cei care îl încadrează pe King, simplist şi abuziv, în categoria ”horror”. Mult înainte de isteria mediatică de astăzi, mult înainte de reality-show şi fascinaţia de a vedea în prime-time moartea şi suferinţa străinilor, King a imaginat Marşul cel lung. Fragment al unei distopii întunecate, mică piesă de puzzle dintr-un viitor ce părea atunci, în anii 70, o fantasmă suprarealistă, cu accente ”neo-fasciste”(cum avea să fie prezentată în mai multe recenzii) Marşul cel lung este mai mult decât cel mai pasionant meci de fotbal de astăzi, decât cea mai tensionată emisiune, decât un documentar despre crimele de război dintr-o regiune al cărei nume îl pronunţi cu stânjenită aproximaţie. Undeva, într-o Americă aflată în plină istorie alternativă, Marşul cel lung a depăşit Super Bowl-ul, despre care nu se mai menţionează nimic. Organizat şi supervizat de un misterios şi carismatic Maior, Marşul cel lung este şansa la care visează orice puşti. Maiorul, privit cu respect şi veneraţie la start, mai implicat în această ediţie a Marşului decât oricând. 

Mii de candidaţi se înscriu în fiecare an, şi dintre ei sunt aleşi 100 de participanţi şi 100 de rezerve. Adolescenţi şi tineri. Doar băieţi. Nimeni nu ştie cum sunt selectaţi, dar în prima zi sunt toţi aliniaţi la start. O centurie. Primeşti concentrate proteice şi o ploscă plină cu apă. Vei primi altele când ai nevoie. Porţi şi numărul tău. Unul dintr-o sută. Câştigătorul va primi, la final, Premiul - orice îşi doreşte, pentru tot restul vieţii. Unul dintre concurenţii noii ediţii a marşului este Raymond Davis Garraty, eroul din roman, unul dintre miile de puşti care pot recita la orice oră regulile şi trucurile. Cel mai important: la trei avertismente nu va exista un al patrulea. Al patrulea este tichetul de ieşire. La al patrulea eşti mort. Tot ce ai de făcut este să mergi, zi şi noapte, fără să încetineşti, să părăseşti drumul sau să strângi peste trei avertismente. Poţi să cânţi, să taci, să vorbeşti cu ceilalţi, să te gândeşti, să aţipeşti în marş, să-ţi faci nevoile din mers, să urli, să nu mai vorbeşti. Poţi să te împrieteneşti cu ceilalţi. Puteţi deveni, pe tot parcursul Marşului, cei mai buni prieteni din lume. Ştii că până la final cel mai bun prieten trebuie să moară pentru ca tu să câştigi. Nu poţi să te retragi. Nu poţi să renunţi. La final rămâne unul singur. Totul este supravegheat în permanenţă, de pe margine, de armată. Lasere, mitraliere, puşti de asalt, tehnologii de ultimă generaţie. Fiecare greşeala este penalizată. Cinci zile mai târziu au mai rămas doar doi. Iar finalul, deschis interpretărilor, este unul dintre cele mai bune citite în ultima vreme. Ce se întâmplă de fapt cu Garraty te poate trimite la multe alte titluri de King, inclusiv la seria Dark Tower. 

Întrebarea este ce îi face pe puşti să participe la Marşul cel Lung? Promisiunea Premiului? Căutarea a ceva? Dorinţa de a câştiga? De a trăi cu adevărat în afara confuziei adolescentine? Ce te poate face să intri într-un concurs care îţi va aduce, aproape sigur, moartea? O întrebare la care nu există nici un răspuns. Ideea centrală nu este neapărat marşul. Eliminând moartea/tichetul, nu este mult diferită de orice maraton, de orice eveniment sportiv. La final este un singur câştigător, restul au rămas de multă vreme în urmă. Morţi. Majoritatea au fost împuşcaţi. Prea multe avertismente. Unii au ales sinuciderea. Prea puţini au încercat să fugă de pe drum sau, pierzându-şi controlul, s-au năpustit asupra soldaţilor. Alţii s-au prăbuşit, epuizaţi, având şansa unui atac de cord. După două-trei zile rămân doar cei mai buni şi cei mai norocoşi. Iar Marşul continuă. Înmărmureşte nu doar existenţa Marşului, cât reacţia publicului, fascinat şi entuziast, încolonat de-a lungul traseului zi şi noapte, primindu-i pe concurenţi ca pe nişte eroi ce pleacă într-o cruciadă modernă, împotriva unui inamic nenumit. Fiecare dintre ei are 99 de inamici. Campionii unui nou mileniu. Felul în care Bachman/King a ales să prezinte Marşul, relaţiile dintre concurenţi (majoritatea doar numiţi, feţe anonime şi repede dispărute), umanizarea unei competiţii mortale, omniprezenţa represiunii personificate în trupele speciale, inumane prin repetiţie şi funcţionând fără erori, fac din The Long Walk o carte extraordinară. Totul este distorsionat prin prisma umanităţii, dar perfect credibil şi funcţional, când te gândeşti până unde poate ajunge fascinaţia pentru competiţie. Şi moarte. 


PS: o traducere românească a fost publicată în 2004 la editura Lucman, sub titlul ”Marşul cel lung”. Până acum nu am găsit-o pe nicăieri, este unul dintre puţinele titluri ce îmi lipsesc din colecţia autohtonă King/Bachman. Epuizată şi la editură, din păcate.  

26 Nov 2011

W.O. Larsen - 1864 Perfect Mixture

0 comments
Tutun : burley, black cavendish, virginia
Aspect tutun : tăietură măruntă
Aroma : ciocolată, lichior, miez de nucă, fructată (cu note de portocală)
Tărie : scăzută
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 100 grame

Am fumat prima oară acest Larsen la una dintre întâlnirile clubului, dacă nu mă înşel cea de la Trafalgar, şi după dezamăgirea înregistrată cu Signature a fost o plăcută surpriză. În ciuda norului greu şi delicios de latakii şi virginii, 1864 mi-a părut de la prima tentativă un interesant aromatic, aşa că am luat şi o mică mostră pentru acasă. Fumat în linişte, după câteva zile, a confirmat prima impresie. 
1864 Perfect Mixture este un amestec aş spune clasic de trei tutunuri - black cavendish, burley, virginie - specific tabacurilor aromatice (fireşte, cu excepţiile de rigoare), beneficiind şi de aceeaşi prezentare elegantă marca Larsen (cutie frumoasă, metalică, tutunul protejat de o punguţă argintie, potrivit de umed). Mirosul este foarte aromat şi complex, de cofetărie, în care se amestecă ciocolata cu lapte, ceva lichior cu note de vanilie, miez de nucă uşor prăjit, pe alocuri şi ceva din mirosul de coajă de portocală. Foarte interesant şi pentru nefumători, cu siguranţă nu foarte tentant dacă nu eşti fumător de aromatice. Tutunurile folosite pentru 1864, un frumos amestec de auriu şi cafeniu, cu tăietură măruntă, se pun uşor în pipă şi ard până spre final relativ bine, necesitând una sau două reaprinderi, dar fără să încingă pipa dincolo de aşteptări. 
Partea bună pentru cineva care apreciează tutunurile naturale este că acest casing, delicios dacă îţi plac dulciurile, nu acoperă cu totul aroma de tabac, lăsând să se simtă densitatea burley-ului şi baza de cavendish (mai ales de la jumătate) cu virginiile dulcege făcându-se simţite ici-colo. Îmbinarea între notele de ciocolată/nucă şi cele de tutun, între patiserie şi tutungerie, fac din 1864 o alegere interesantă. Debutând cu un puternic gust aromatizat, dar fără acea amăreală chimică, lasă de pe la sfert să se simtă mai bine gustul de tutun, trecând casing-ul în planul secund. Plăcut până la final. Cred că pentru cei cantonaţi în zona aromaticelor ar putea deveni uşor un tutun de toată ziua. Încărcătura nicotinică este foarte scăzută, mirosul rămas în cameră tinde spre un factor WAF maxim. 
Concluzie: fără a fi o cel mai bun aromatic fumat până acum, 1864 Perfect Mixture de la W.O. Larsen este un tabac aromatic bun, cu o aromă foarte tentantă mai ales pentru nefumători, genul de mixtură care se pretează a fi savurată în public. Este un pic mai scump, ţinând cont că oferta autohtonă s-a dezmorţit destul de mult în ultimul an, dar pentru fanii tabacurilor aromatice este o opţiune recomandată. Mai ales că se pretează perfect şi atmosferei de sărbătoare ce stă să vină. Dacă preferi tutunurile naturale, cu predilecţie spre englezeşti, atunci poate fi o schimbare de ritm, de pas, de fumată. 

23 Nov 2011

Freddie Mercury - 24 noiembrie 2011

4 comments
În vara lui 1992 am ascultat prima dată Queen. Bohemian Rhapsody, de pe un Greatest Hits 1 (casetă originală bulgărească). Casetă pe care am copiat-o peste două zile şi a fost primul meu Queen din colecţie (chiar, îşi mai aduce aminte cineva cum se copiau casetele?) Aveam să cumpăr la scurtă vreme după aceea A Night at the Opera şi Mr Bad Guy, cine ştie pe unde se vor fi pierdut. Îmi dau seama acum că trebuie să fi fost la câteva luni după Freddie Mercury Tribute Concert, din 20 aprilie 1992, dar atunci abia auzeam de trupa asta, care avea să fie o prezenţă continuă pentru următoarele două decenii. Şi, după cât mă fascinează şi astăzi, nu cred ca magia să dispară prea curând. Trupa de suflet. Nu aveam internet, nu aveam informaţii, nu ştiam nimic despre trupe, şi eram doar un puşti care făcea primii paşi în gimnaziu. Erau ceva reviste de muzică, dar nu ştiam de ele. Se mai găseau şi casete video, adesea trase la a şaişpea mână, dar cine să îţi dea aşa ceva. Exista un magazin extraordinar de muzică, pe lângă Piaţa Unirii (Concord, parcă) dar aveam să-l vizitez peste ceva vreme. N-am avut un model în domeniu, din păcate, decât ceva ani mai târziu. Dar aceasta este deja altă poveste. 
Eram de o inocenţă astăzi stânjenitoare când venea vorba de muzică. Mă învârteam, mai mult influenţat, prin Depeche Mode, Pet Shop Boys, Erasure, şi cred că până la Queen treapta maximă a fost Metallica (Black Album) şi, fireşte, Guns'n'Roses. Poate şi Bon Jovi, deşi e probabil să fi fost mai târziu. Îmi plăceau? Da, altfel aş fi ascultat rap, ceea ce mi-ar fi asigurat protecţia şi prietenia celor mai mulţi colegi. Aş fi devenit popular. Îmi plăceau, dar ceva încă lipsea. Pentru 12 ani cred că era destul de bine, azi e înduioşător. Şansa a fost un prieten, unul dintre puţinii rămaşi astăzi. Dificil să menţii o prietenie, şi Queen a fost un motiv suficient de bun atunci, ca şi jocurile pe PC sau revistele de benzi desenate franţuzeşti. Cum spunea Seinfeld într-un episod, e vârsta la care oricine îţi poate fi prieten, dar pentru nimeni nu s-a prea verificat. Prietenul în cauză, mult mai dezgheţat decât mine, mi-a adus într-o zi caseta menţionată mai sus. Deja se prezenta fan Queen. Avea această singură casetă, dar era fan Queen declarat. Cine a prins vârsta ştie că o astfel de încadrare putea să schimbe multe în cadrul social. Eventual câştigai prieteni. Şi mai probabil inamici. Muzica era atunci factor decisiv în grupuleţul din clasă, ca şi când abilitatea de a da bine cu pumnul. 

Caseta arăta ciudat. Pe copertă era celebra poză din Bohemian Rhapsody, inspirată de un portret Greta Gargo, cu Freddie, Brian, Roger şi John (atunci nu aveam idee cum îi cheamă şi cine sunt) pe fundal negru, aproape înghiţiţi de beznă. Casetă bulgărească, avea şi ceva scris cu chirilice în partea de jos a interiorului, deşi s-ar putea ca memoria să-mi joace feste. 

Nu mi-a zis prea multe. Aveam un SHARP, un casetofon superb, metalic, argintiu, greu, rămas de la taică-miu, o bijuterie la care nu îmi era permis să umblu. Fără supraveghere. Dar atunci eram doar noi doi. Am pus caseta, side A, şi nerespectând cu acea ingenuitate a pirateriei vechi ordinea originală a pieselor, începea chiar cu Bohemian Rhapsody. După primele secunde a fost un şoc. Nu suna câtuşi de puţin ca ceea ce mai ascultasem până atunci, în limitele fireşti ale vârstei. Prima parte, cu mama, just killed a man, a fost suficientă. Vocea, atmosfera, pianul.  Mijlocul, cu înşiruirea de Galileo - Figaro mi-a dilatat pupilele la extrem. Operă. Nici acum nu sunt un pasionat. Era o altă lume. Ca un băştinaş din jungla amazoniană ce găsise un misionar să-i cânte Ave Maria. Nimic din ce ascultasem până atunci nu era comparabil. Nu înţelegeam. Dar doream mai mult. 

    Am derulat, ascultat, reascultat. Nu ştiam ce se poate spune într-o asemenea situaţie. Am mai simţit ceva similar când am văzut prima oară Călăuza, peste vreo 10 ani. După câteva zile a venit din nou şi mi-am făcut o copie. Nu ştiam nimic despre trupă, neştiinţă care a durat multă vreme, dar eram vrăjit de acel life has just begun. Şi nu numai.



Toate celelalte albume Queen - şi îşi cumpăra cam unul la două săptămâni - le-am ascultat împreună, de regulă seara, după şcoală. Unele le-am copiat de la el, altele au fost cumpărate. Unele mi-au plăcut de prima oară (A Kind of Magic, The Miracle, Jazz, A Night at the Opera), pe altele le-am înţeles mai greu (Queen I şi II, Innuendo). Am văzut tot datorită lui Wembley 1986, Magic Years (pe trei casete video originale, cât vor fi fost ele, şi care era piesa de rezistenţă a colecţiei sale), Greatest Flix 1 şi 2 (eu preferam 2, el 1). Am ascultat împreună Live Killers şi X-Mass 75, primele concerte după cel de pe Wembley, Queen înainte de The Game şi mustaţa lui Freddie. Şi înainte de Body Language. Am ascultat ce am găsit solo, el prefera Mr Bad Guy, eu The Album, el asculta şi Back to the Light, eu nu prea îl apreciam. Amândoi iubeam Barcelona. El a avut şi tricouri cu Freddie, ceva postere, eu un singur poster şi un medalion, cred. Insigne. Obiecte sacre, te defineau ca personalitate. Scoteam versurile împreună, destul de aproximativ. Ceva ani mai târziu am ascultat împreună Made in Heaven, un album suprinzător de legat şi de bun. De data aceasta eu făcusem rost de el. 
Acum suntem relativi bătrâni, foarte însuraţi şi cu copii măricei. Sper să asculte şi ei Queen. Noi nu am renunţat. Eu m-am tuns, el mai are părul lung. Am trecut 20 de ani de când a murit Freddie. Ultima oară am văzut împreună Houston 77, am băut Pepsi şi am fumat Blackstone. Eu am strâns şi o generoasă colecţie de bootleg-uri video şi audio. Aşteptăm noul album, pe care nu am idee ce piese s-ar regăsi, în afara colaborărilor cu Michael Jackson. În esenţă nimic nu s-a schimbat de atunci. Încă mai am acea strângere de inimă când aud mama, just killed a man.

Foto - http://www.worldchanged.euhttp://www.buymeposters.comhttp://www.allposters.com

20 Nov 2011

W.O. Larsen - Signature Vintage Mixture

0 comments
Tutun : burley, black cavendish, virginia
Aspect tutun : ready rubbed
Aroma : fructe de pădure, un vag miros de vanilie 
Tărie : scăzută
WAF : ridicat
Prezentare : cutie de 100 grame

Cu recenzii entuziaste pe Tobacco Reviews şi surprinzător de bine cotat pe blogurile multor pipari cu experienţă, W.O. Larsen Signature Vintage Mixture era nu cu mult timp în urmă unul dintre puţinele tabacuri ”de lux” disponibile pe piaţa românească. Într-o vreme de pionierat, când găseai în principal plicuri de Stanwell sau Amphora, alături de mixturi sub-mediocre gen Exclusiv, cele trei sortimente de W.O. Larsen - Signature, 1864, Old Fashioned - găzduite în superbe cutii metalice de 100 de grame, păreau tutunuri de lux, exclusiviste şi destinate doar privilegiaţilor cu experienţă. Cum în acele vremuri fumam în principal aromatice, îmi promiteam mereu ca data viitoare să iau o cutie de Larsen, eventual cea albastră, de o formă specială, pe care scria Signature Vintage Mixture cu elegante caractere ronde, dedesubtul portretului unui elegant domn danez. Aveam să fumez cele trei sortimente mult mai târziu, când deja exista Peterson (şi nu numai) în tutungeriile româneşti, şi mă nărăvisem la virginii şi latakii. E adevărat, păstrând o slăbiciune pentru aromatice. Nu am fost prea entuziasmat, iar Signature... 

Amestec de trei tutunuri - burley, black cavendish, virginia - Signature Vintage Mixture este prezentat entuziast ca un amestec danez tipic, aromatizat cu vanilie, căpşuni, caramel. Un aromatic foarte interesant, cel puţin teoretic. Cutia este una dintre cele mai frumoase cutii de tutun văzute vreodată, iar înăuntru tabacul ready rubbed este un superb amestec de auriu, cafeniu şi negru, potrivit de umed. Mirosul... Aici este marea problemă. Mirosul din cutie este de fructe de pădure, foarte puternic, având în fundal o vagă notă vanilată. Mai intens decât orice alt aromatic întâlnit până acum. Se aprinde relativ uşor, iar acum (pentru mine) a venit şi marea dezamăgire. 

Signature Vintage Mixture nu are doar miros, ci şi un puternic gust de fructe de pădure - acrişor, aspru spre final, mascând orice urmă de tutun - care se păstrează pe toată durata fumatei. Posibil să conţină tutunuri de calitate, la fel de bine poate avea resturi din clasa de jos. Casing-ul este atât de tare încât nu simţi decât gustul de zmeură puţin arsă, nimic mai mult, iar caramelul sau vanilia îşi fac o subtilă apariţie doar în primele minute. Senzaţia a fost că fumezi bomboane, şi nu un tabac danez. Mulţi alţi fumători au fost entuziasmaţi tocmai de acest gust constant, pentru mine a fost cel puţin neplăcut. Arde bine până la final, scrumul este fin, cenuşiu-deschis. Aroma în cameră este de cofetărie, dar grea şi artificială. Foarte uşor în vitamina N, genul de tabac bun în societate, dar de fiecare dată gustul m-a forţat să îl fumez cu pauze dese. 

Un amestec intens chimizat, din categoria aromaticelor extreme, Signature de la W.O. Larsen a fost una dintre marile mele dezamăgiri când vine vorba de tutunuri de pipă. Mă aşteptasem la mult mai mult, dar este un sortiment pe care îl voi evita cu siguranţă pe viitor. 1864 şi Old Fashioned sunt Larsen-uri mai potrivite pentru mine când simt nevoia unui aromatic. Măcar acestea, dincolo de aromele adăugate, au şi note de tabac. 

18 Nov 2011

Richard Bachman - Rage

2 comments
    Şansele să vedem vreodată o versiune românească a primului roman de Richard Bachman? Nu prea bune. Autorul este mort și îngropat de ceva vreme, deși sunt speranțe să mai găsim vreun manuscris uitat într-o cutie, așa cum s-a întâmplat cu Blaze (o carte suprinzător de bună), iar Stephen King a decis de ceva vreme să nu mai permită reeditarea, după ce câțiva liceeni s-au inspirat din carte (teoretic) și au mers la școală cu manuale, pachețel și câte o armă de foc. Sau mai multe. Deși e ca și când l-ai blama pe Salinger pentru asasinarea lui John Lennon, Rage deține acum titlul onorific de cea mai rară carte Bachman/King. La prețurile la care ajunge un exemplar din prima ediţie pe Ebay, spre exemplu, sunt la fel de îngrozitoare ca Pennywise. Păcat. 

    Din fericire cartea se mai găsește în format electronic, mai mult sau mai puțin ”oficial”, uneori în colecţiile ce reunesc primele patru romane Bachman. Pentru că Rage, apărută în 1977 (în același an cu Shining) este o carte surprinzător de bună, chiar dacă diferită de universul considerat clasic pentru Stephen King. Aș încadra-o în spațiul ”clasicist” al unor nuvele ca The Body sau Shawshank Redemption. Nimic supranatural, fără vreun nou monstru, fără vreo putere extraordinară ca în Carrie, Firestarter sau Culoarul morţii. Charlie nici măcar nu poate trece dincolo, ca în Rose Madder sau în Povestea lui Lisey. Şi totuşi au fost momente când am simţit o teamă cât se poate de king-iană. Aşa că pot spune de acum că o recomand. 

Charles Everett Decker, cunoscut mai mult ca Charlie, este pentru colegii săi de liceu un ratat tipic. Un paria. Un nimeni, invizibil, ignorat. Spre deosebire de Carrie sau, şi mai bine, de Arnie Cunningham, Charlie nu este o victimă a celorlalţi, nu este unul dintre adolescenţii palizi şi eventual desfiguraţi de acnee, eventual purtând şi ochelari cu rame groase, care se preling tremurând pe lângă ziduri, în speranţa că măcar astăzi va supravieţui cu o urmă de mândrie şi fără vânătăi. Bachman/King a avut inspiraţia de a nu-l transforma într-un stereotip, mai mult, un stereotip care să aibă o justificare pentru ceea ce face. Cumva, poate inconştient, ceilalţi văd în Charlie ceva care îi ţine la distanţă, chiar înainte de primul incident. Lăsat să treacă printre ei în fiecare zi de parcă nici nu este acolo. Nu există cu adevărat. Senzaţia de ireal, una dintre principalele trăsături ale schizofreniei, este tot mai puternică, Charlie ieşind din absenţa lui generală doar atunci când este chinuit de puternicele şi desele dureri de stomac - chiar, câţi dintre ucigaşii în serie ori marii tirani vor fi avut probleme digestive - sau când, iraţional pentru ceilalţi, îşi pierde controlul şi ajunge la accese de furie incontrolabilă. Aşa cum se întâmplase cu puţin timp în urmă, când aproape şi-a omorât un profesor cu o solidă cheie franceză. Având de ales între exmatriculare şi eventual un voiaj permanent într-un ospiciu, sau a se conforma regulilor ”celorlalţi” - terapie, discuţii, medicamentaţie - Charlie realizează că este momentul să acţioneze. Să facă ceea ce, inconştient, îşi dorise de multă vreme. Ca eroul lui Camus din ”Străinul” (chiar dacă pare o comparaţie forţată, sunt destule elemente comune) un declanşator aparent anodin, o simplă discuţie pedagogică, îl convinge pe Charlie să îşi ia pistolul din dulapul de la şcoală, să îl încarce şi să intre în clasa unde colegii săi desluşeau tainele matematicii sub îndrumarea domnişoarei Underwood. Aici nu e o plajă cotropită de soare. E un liceu banal, provincial, şi în stilul consacrat de King, poate si tributar lui Lovecraft, imaginar. 

Peste mai puţin de 15 minute Charlie Everett Decker, unul dintre elevii cu probleme de comportament şi note nu foarte mari, un element-problemă, a ucis deja doi dintre profesori, îşi ţine colegii ostatici în sala de clasă, iar afară televiziunile, poliţia şi hienele de la ziarele locale se năpustesc asupra unui subiect superb. Ceea ce credeam că se va transforma într-o poveste de suspans obişnuită - luare de ostatici, negocieri cu poliţia, eventual uciderea celui mai popular băiat din clasă şi a majoretei care a refuzat ”a date” cu Charlie - este însă cu totul altceva. Într-o variantă neaşteptată de sindrom Stockholm, după momentul iniţial de panică şi derută, clasa se transformă - cu o singură excepţie - într-un veritabil fan-club Charlie. Dacă iniţial l-au privit cu ochii larg deschişi pe colegul cu un pistol semi-automat, cei din clasă încep să realizeze că acesta este Charlie Decker, anonimul cu care poate n-au schimbat până în ultimul an de şcoală mai mult decât banalităţi. După minutele de tatonare, cu poliţia care încearcă în repetate rânduri să îl convingă pe Charlie să renunţe, şi chiar încearcă să îl ucidă, Charlie începe să discute, începe cu o putere de convingere de care nu se credea capabil să îi câştige pe ceilalţi de partea sa. Preţ de aproape patru ore, jucând în convorbirile cu ”autoritatea” rolul psihopatului periculos, ameninţând că îşi va ucide colegii la cea mai mică greşeală a celor de afară, Charlie joacă un rol care îi place. Şi care, primit iniţial cu teamă, este spre final aproape demascat de hohotele de râs cu greu ţinute în frâu. Iar clasa plină cu ostatici e un cabinet de psihoterapie neconvenţional, unde colegii lui Charlie ajung să-şi povestească cele mai ascunse şi stânjenitoare/dureroase secrete. Pentru prima oară, avându-l la catedră pe un potenţial psihopat, deja vinovat pentru două omucideri, colegii încep cu adevărat să vorbească unii cu alţii. Ceea ce generaţii de pedagogi nu ar fi reuşit a realizat accidental Charlie Decker. Şi cum rămâne un singur coleg care nu vrea să vorbească, atunci s-ar putea să se confrunte nu cu furia lui Charlie, ci cu furia celorlalţi, care îi fuseseră prieteni. 

Cea mai mare parte a cărţii este tocmai ”runda” de dezvăluiri şi discuţii, excelent gradată şi pusă în pagină, până la un final care, deşi copiind un clişeu cinematografic vechi de decenii, funcţionează. Bachman/King a avut mereu un fin simţ al dialogului, al tensiunii verbale, al oralităţii livreşti, şi asta se simte. Dincolo de tema principală, a nebuniei ucigaşe, întrebarea pe care o pune King în Rage este: când anume ajungem cu adevărat să vorbim cu ceilalţi? Ce trebuie să se întâmple ca să trecem de barierele fireşti? Şi dacă Charlie Decker a depăşit limitele convenite, ajungând până la crimă, de ce colegii săi au ajuns să vadă totul ca pe o eliberare de norme şi temeri? 

Fascinant este că Bachman/King l-a construit pe Charlie, în esenţa sa un psihopat care a pierdut de multă vreme controlul asupra furiei sale, într-un personaj pe care chiar dacă nu ajungi a-l simpatiza, oricum nu îl deteşti. Mai mult, s-ar putea, în funcţie de traumele şi experienţele neplăcute din liceu (şi cred ca aceste cazuri sunt majoritare) să te identifici măcar parţial cu alegerea lui Charlie şi să te întrebi dacă nu ai fi făcut la fel, având o armă. Ceea ce, din păcate pentru Stephen King, s-a şi întâmplat. Charlie este pierdut, este singur, nu îşi găseşte locul printre ceilalţi, fără ca ei să îi fi făcut direct vreun rău. Undeva, în adâncurile lui Charlie, este ceva care s-a trezit deodată dintr-un vis foarte lung. Cu adevărat terifiant este că Charlie poate fi oricare dintre colegii cu care ai făcut liceul, în eventualitatea fericită în care nu ai putea fi tu. Demenţa sa, atingând apogeul, este posibilă, este reală, se poate întâmpla oricui. Cel mai liniştit dintre colegii tăi ar fi putut să cedeze la fel de repede. Cel mai bun prieten putea să te ia ostatic într-o zi, mai ales dacă nu ai luat în serios semnele prevestitoare. Aici nu este vorba de Christine, de Pennywise, Charlie e un fel de Annie Wilkes în anii de liceu. Şi tocmai această explorare minuţioasă a coborârii în întuneric, fără vreo explicaţie complicată, chiar fără justificare, este miza cărţii. Oricine poate să înnebunească, până şi tu, cel care citeşti această carte.  

Ce ar fi făcut Holden Caulfield dacă avea în birou un Colt 45?  

1 Nov 2011

Mă adun lent şi nesigur

14 comments
Ultimele trei spre patru luni au trecut de parcă n-ar fi fost. Nu m-am văzut cu nimeni, n-am făcut mai nimic, am trăit huhurez şi pe pilot automat. Nici de fumat n-am mai prea fumat. Nici de citit. Nimic. Toate au fost ca o zi lungă şi identică sieşi. Aceasta nu este o apologie încurcată. Deloc. 

Când lucrezi, fie şi un timp scurt, direct cu oamenii, mai ales când totul în construcţia ta se împotriveşte contactului zilnic şi serviabil, cât mai politicos, amabil până la şerbie, ceva ajunge să cedeze. Cred că cel puţin o parte dintre criminalii în serie vor fi lucrat, măcar o vară, ca vânzători pe undeva, într-un 7-11. Deja concetăţenii tăi îţi apar diformi, urâţi, cumpliţi, scârboşi, lovecraftieni. Răspunzi cât poţi de amabil şi elegant, cu maxim de detalii, minim de erori, şi nu te poţi stăpâni să le priveşti ceafa când le arăţi marfa. Ei evaluează şi tu încerci să vezi dacă au urme de branhii lângă urechi, convins că bunicii lor se vor fi târât mârâind din Siret sau altă apă curgătoare, ori direct din Marea Neagră. Prima generaţie terestră. Contactul permanent cu ceilalţi te macină mai repede decât o tumoră. Te termină. Şi pe undeva ajungi să crezi că organismul, parşiv şi în etate, a pus la cale o insurecţie ca să te scape de belea. Un fel de reacţie psihosomatică suspect de eficace.   

Îmi promisesem baremi aici să pun o postare la două zile, cel mai rar, am reuşit nici măcar una pe săptămână, şi în tot acest timp lung motoraşul a măcinat în gol. Bine măcar că nu-mi doresc performanţă în blogging. Acum, în mare măsură împotriva voinţei mele şi a celorlalţi, se pare că voi fi nevoit să intru vremelnic in repaus. Cum zice la Ecleziast, e o vreme pentru toate. Acuma a venit vremea de întors spatele lumii dezlănţuite. Şi de citit Stephen King sau Richard Bachman, după cum sper să narez şi aici în curând.

Uneori ajungi aproape mistic şi te gândeşti la ghinion. La nenorocul cioranian. Dacă proiectele tale imediate ar fi fost trei maşinuţe chinezeşti, din cele de valoare înainte de 1989, atunci una s-a stricat, a doua s-a pierdut, iar pe cea de a treia ţi-a furat un concitadin măsliniu. Îmi propun să mă adun cât mai repede, să vedem ce spune şi Doctorul Aumădoare. Şi pe lângă asta ne-am apucat şi de renovat casa, pe ultima sută de metri. Înainte de Bălană. Aşa că alea două camere în care-mi făceam veacul sunt acum un morman de cărţi, haine, cutii, diverse, printre care încerc să mă strecor ca Indiana Jones. O să arate frumos, dar tare mă enervează haosul. Straniu pentru mine, dar am nevoie de vieţuirea într-o ordine totalitară, inventar aranjat la riglă, ca să mă simt în largul meu. Ce să zic, sunt o fiinţă complexă şi cu probleme. 

Ca în celebrul şi vechiul banc rural, cu băieţelul de ţăran, musai inteligent şi spiritual, care stă la geamul din băşică de porc şi îi zice mamei "bre, nu-i e bine vacii noastre". Mama, la fel de clişeistic umblând prin oale, întreabă din cuhnia/living/odaie de zi cu zi "de ce?". Adică de unde ţi-ai dat tu seama, cum ai ajuns la concluzia aceasta, de când ai tu o pregătire în domeniu? Cum îţi certifici tu opinia? Şi băieţelul, musai (cum spuneam) spiritual şi ghiduş, zice "vine tata de la câmp cu pielea ei pe ciomag". Cam aşa. De data asta eu sunt vaca. 

19 Oct 2011

Cornell & Diehl - Old Joe Krantz

0 comments
Tutun : burley, virginie, perique
Aspect tutun : ribbon grosier
Aroma : tutun natural, puțin ierbos și chiar picant 
Tărie : ridicată
WAF : scăzut
Prezentare : cutie 2 oz

Un amestec destul de ciudat de la Cornell & Diehl, de la care prin bunăvoința colegilor de club pasionați de americane am încercat și mixturi mai reușite, Old Joe Krantz este un tutun pe care l-am fumat de câteva ori, cu mare atenție, până să încheg o scurtă prezentare. Cât mai obiectivă, în limitele subiectivismului cerut și firesc. Mixtură de trei tutunuri, cu destul de mult perique, ce se simte și la gust, și ca aromă generală, Old Joe Krantz se prezintă bine la deschiderea cutiei: tăietură ribbon mai grosieră, predomină auriul închis în fâșii scurte și late. Mirosul este de tutun natural în care perique-ul își păstrează locul principal, cu note ierboase și ușor picante, puțin a fermentat. Destul de umed, și își păstrează umiditatea destul de mult timp, ceea ce îl recomandă pentru o aerisire înainte de fumată. 

Începutul a fost bun, se fumează destul de ușor, cu o ardere relativ constantă și puține reaprinderi, mai ales dacă este fumat cu grijă și nu forjat. Altfel tinde să înțepe un pic și să își schimbe gustul în rău. Tocmai gustul a fost partea ce nu m-a atras, altfel ar fi fost un tutun interesant. Mixtura de trei tipuri de tutun ar fi trebuit să impresioneze plăcut, dar gustul este prea de tutun de țigarete, la fel ca și mirosul din cameră. Sunt și ceva elemente ierboase, e și acel iz uleios de pământ reavăn al perique-ului, dar dispar prea repede. Iar perique-ul, mai ales spre jumătate, începe să fie acoperit de burley, pentru un rezultat destul de amărui și, după gusturile mele, nu foarte plăcut. Poate și prea sec, doză ridicată de vitamina N, nu l-aș fuma toată ziua și în orice caz nu l-aș fuma dimineața. 

Old Joe Krantz nu este un tutun pe gustul meu, îmi doream ceva mai îndepărtat de amintirile tutunului de țigară, dar sunt convins că genul acesta de mixturi are fanii săi, și nu puțini. Un tabac mediu, pe care îl poți fuma dacă este la îndemână, dar la care personal nu aș reveni în prezența unei alternative. De încercat pentru experiență. 

17 Oct 2011

Rochus Misch - Am fost garda de corp a lui Hitler

0 comments
       În funcție de așteptările fiecăruia, mărturia lui Rochus Misch s-ar putea să se dovedească o mare dezamăgire sau o incursiune fascinantă în universul ”omului nou” național-socialist, nu atât prin ceea ce povestește Misch, cât mai ales prin ceea ce tace. Cine se așteaptă la dezvăluiri senzaționale, mistere picante, adevăratul Adolf Hitler - va fi cu siguranță dezamăgit. Misch nici măcar nu își va fi pus problema să spună ceva, chiar dacă ar fi fost unicul deținător al marilor secrete ale Fuhrer-ului. Nu adorat, dar în continuare respectat, la decenii după sinuciderea controversată încă. Spre deosebire, ca un exemplu, de ”12 ani cu Hitler”, care oferă numeroase informații inedite și a fost o adevărată mină de aur pentru istorici, aceasta este o carte în care ceea ce nu se spune pare a fi mult mai interesant decât puținele elemente noi aduse de fosta gardă de corp, mai ales dacă ești cât de cât familiarizat cu perioada, iar arhitectura discursului, marcată de o amnezie aproape totală, exemplu de diplomație discretă și retrospectivă, poate nu în mică măsură o formă de apologie, este mai interesantă decât sărăcia informațiilor. 

Din start trebuie spus că titlul, categoric vandabil, este în mare măsură inexact. Garda de corp a lui Hitler, sintagma îți evocă o relație mai mult decât apropiată între tânărul Rochus Misch, cu siguranță un exemplar perfect și infailibil al noii generații a Reich-ului, gata să își dea viața pentru liderul venerat, și un Adolf Hitler care se încrede total în protecția oferită de tânărul entuziast. Fals. Rochus Misch nu a fost garda de corp personală a lui Hitler, nici măcar nu a fost prea apropiat de acesta, în orice caz nu mai mult decât un angajat din eșalonul superior al unei organizații de șeful său. Mai mult, discuțiile directe cu Hitler au fost surprinzător de puține și scurte, nu foarte personale, fără să iasă din limitele relației șef-subaltern decât foarte, foarte rar. Rochus Misch a fost doar una dintre gărzile de corp, nimic mai mult. Iar amintirile lui Misch sunt marcate, la mai bine de jumătate de secol, de un respect aproape mistic pentru Hitler, pe care l-a văzut mereu ca pe un șef bun, amabil, foarte corect. Nimic din izbucnirile de furie, nimic din ranchiuna capricioasă de care amintesc alte surse, nimic despre caracterul oscilant al Fuhrer-ului. Chiar când îl vede concediind militari de carieri pentru garda de corp este un comportament perfect normal. Fuhrer-ul nu are capricii, el știe mai bine decât ceilalți ce e de făcut. E adevărat că Misch nu se număra printre apropiații liderului, dar totuși...

Interesant este că Misch nu a fost membru NSDAP, nici măcar nu a făcut parte din Hitlerjugend. Și, potrivit mărturiei sale, nici măcar nu a citit Biblia național-socialistă, Mein Kampf, care ajunsese atunci una dintre cele mai vândute cărți din istoria Germaniei. Pasionat inițial de artă, este convocat pentru efectuarea serviciului militar și se înrolează în Verfugungstruppe, unitate SS care va ajunge în câțiva ani la 14.000 de membri. Este acceptat, încadrat în Leibstandarte Adolf Hitler, regimentul ce făcea efectiv parte din trupa personală a Fuhrer-ului, trece prin antrenamente obositoare și îndelungate, fiind fascinat de ideea că va face dintr-o unitate de elită. Grav rănit în campania poloneză din septembrie 1939, se reface greu și are șansa de a fi ales pentru un post din cadrul comandoului de escortă al lui Hitler, așa-numitul Begleitkommando, care asigura inițial paza (și nu numai) Cancelariei. Un amănunt surprinzător este că în primă fază corpul de pază intern avea doar vreo 20 de membri, înarmați în principal cu pistoale, așa că un grup de atentatori sinucigași ar fi avut șanse reale de a-l elimina pe Hitler chiar înainte de războiul mondial. Nimeni nu a încercat atunci. De aici încolo Misch îl va însoți pe Hitler în fiecare zi, fiind în principal curier și operator telefonic, iar când era necesar fiind una dintre gărzile de corp, fără incidente deosebite însă (cu excepția celebrului atentat din 20 iulie 1944 și al fugii lui Hess). În Cancelarie, în trenul personal al lui Hitler, pretutindeni, mereu la o distanță sigură și respectuoasă. Îl urmează chiar și în buncăr, certifică sinuciderea fostului șef și a Evei Braun, reușește să fugă și este capturat de sovietici.  Revine în țară după nouă ani de prizonierat, în primii fiind interogat dur și torturat. Nimeni nu credea că Hitler nu mai trăiește. Misch a fost până la urmă un norocos. Și ultimul supraviețuitor. 

Viața în preajma lui Hitler a fost, din amintirile fostei gărzi de corp, surprinzător de monotonă și cazonă, până și în ultimele zile ale Fuhrer-ului. O seriozitate tipic germană, dar categoric plicticoasă pentru cine vrea să afle detalii de budoar. Cu excepția unui incident amuzant, implicând-o pe Eva Braun (pe care Misch a văzut-o aproape nudă) noul angajat nu a făcut nici o greșeală. Existau reguli scrise și nescrise, pe care garda personală le respecta în fiecare clipă. Se întâlneau foarte rar cu Hitler și schimbau câteva cuvinte ori doar salutau. Misch era unul dintre membrii ”agenției de presă” care tria și pregătea corespondența, selecțiile din presă, depeșele, mesajele personale și militare. Sursele erau diverse: agenți secreți, generali, lideri ai NSDAP, jurnaliști, etc. De multe ori Misch se ocupa și de legăturile telefonice sau făcea mici servicii de curierat, unele oficiale, altele personale. Era o slujbă bună, plătită decent, și care într-o perioadă de austeritate oferea nu puține avantaje materiale secundare. Fascinant este că după toți acești ani Misch susține că nu citea niciodată mesajele în cauză, pregătindu-le doar pentru Fuhrer în funcție de expeditor. Nimic mai mult. Nu a știut niciodată ce se întâmpla în lagăre, nu a primit nici un mesaj despre asasinatele de acolo, nu a fost informat vreodată despre Holocaust. Nu a știut, nu a cunoscut, și-a făcut datoria cu discreție. Nimeni nu a știut. Să fie o amnezie selectivă sau reflexul unui soldat bine instruit preț de ani buni, este greu de spus. Nu a aflat nimic despre Conferința de la Wannsee, nu a știut nimic despre deportarea și asasinarea evreilor. Să nu fi ajuns nici o informație despre atrocități, sau uneori memoria se joacă în felul ei, ascunzând ceea ce iese din tipare? A fost Misch doar o rotiță a angrenajului, atât de corect încât se auto-cenzura în permanență, sau acum preferă să pretindă că nu a știut, de teama unei pedepse târzii? 
O existență de o monotonie ucigașă, cu atât mai stranie cu cât se desfășura în preajma unui om în egală măsură adorat și detestat, iar Misch este sincer când povestește cum până la eșecurile de pe front Hitler a fost cu adevărat iubit în Germania, iubit cu un fanatism care ar fi părut șocant oricui reușea să se mențină în afara delirului național-socialist. Pentru Misch era stare de normalitate.  

Memoriile lui Rochus Misch nu oferă informații surprinzătoare. Cartea este lunga mărturie, corectă istoric și destul de seacă literar, a unui militar care a lucrat direct pentru Adolf Hitler, un șef pe care l-a respectat în permanență, și care l-a tratat corect, destul de distant, fără apropieri nepermise. Un șef pentru care i-a plăcut să lucreze, care l-a impresionat prin prestanță, prin memoria stupefiantă, prin magnetismul cu care reușea să își domine colaboratorii. Se simte regretul, oricât ar părea astăzi de incorect politic. Nici o acuzație, nici un resentiment, nici un regret. Și nici o înflăcărare, o încercare explicită de a scuza, de a prezenta un Hitler ”bun”, de a cosmetiza lucrurile. Nu direct. Fără a se declara național-socialist - și din datele biografice rezultă că dimensiunea politică nu a existat de fapt pentru el - Misch este un martor aparent obiectiv. Îți lasă impresia că educația omului-nou în viziunea NSDAP a reușit atât de bine în cazul său, încât Misch nici nu a realizat. Cu adevărat, poate nu l-a iubit, dar l-a respectat cu adevărat pe cel care juca rolul Marelui Frate în povestea lui. De citit, fie doar pentru a descoperi o nouă viziune. 

8 Oct 2011

Cornell & Diehl - Junkyard Dawg

2 comments
Tutun : latakia, virginie, burley 
Aspect tutun : broken flake
Aroma : mixtură englezească
Tarie : medie
WAF : scăzut
Prezentare : cutie 2 oz

Mi-au plăcut întotdeauna mixturile cu burley, cu cât mai mult cu atât mai bine. Amestecurile cu doze generoase de burley capătă acel vag iz de nucă bine coaptă, uleioasă, o aromă plină de care nu mă plictisesc, mai ales în combinație cu o virginie cu tonurile sale ierboase. Eram curios așadar să încerc și acest amestec american, un ”revival” al unui clasic, dacă e să ne luăm după prezentare. Doză generoasă de burley, ceva latakie si virginie, premisa era bună. Din păcate Junkyard Dawg s-a dovedit un tutun neinspirat, mediu calitativ, genul pe care îl fumezi dacă îl ai și îl uiți peste scurt timp. Măcar spre deosebire de alte cutii aceasta a avut o ilustrație teribil de amuzantă. 

Odată deschisă cutia se simte mirosul de latakie, mai slab decât m-aș fi așteptat. Este un broken flake, amestec de trei tipuri de tutun, cu o virginie puțin prezentă, mult burley cu o frumoasă culoare și ceva latakie. Nimic deosebit până aici, deși îmi dau seama din nou că mirosul mixturilor americane este, și de această dată, mult diferit de cele similare, europene. Potrivit de umed, moale, se aprinde destul de ușor. Gustul predominant este, cum mă așteptasem, cel de burley, plin și destul de aspru mai ales de la jumătatea fumatei, lăsând mereu în fundal latakia și virginia. Puternic, dar din păcate pasabil, nimic deosebit ca gust și aromă. Deși îmi place burley-ul în cantitate mare de această dată n-am fost impresionat. Ori proporțiile nu au fost tocmai inspirate, ori nu sunt tutunuri de calitatea sperată. Însă spre final eram destul de dezamăgit, la fel și la următoarele încercări. Nici măcar mirosul rămas în cameră nu este deosebit de plăcut, parcă bate puțin spre țigară. 

Junkyard Dawg e o mixtură americană generoasă în burley, dar nu s-a dovedit tocmai pe gustul meu. Merge fumat atunci când îl ai, se potrivește și ca amestec cotidian - mai ales că doza de nicotină nu e neglijabilă - dar nu se remarcă prin nimic. Din păcate. Merită bifat ca experiență. Și cam atât. 

4 Oct 2011

Primul pictor pe care l-am cunoscut...

7 comments
...era unul din pictorii de provincie care își expun lucrările în parcul central al târgului, și în ciuda așteptărilor se descurcă suficient de bine ca să trăiască din asta, și eventual să întrețină toată familia. Nu vor fi niciodată artiști geniali, nu vor cunoaște gloria, dar la sfârșitul lunii vor putea să-și plătească facturile și va mai rămâne ceva. Sigur, toate acestea se întâmplau înainte de 1989, undeva prin 88 (cred). De atunci poate că lucrurile s-au schimbat, iar pictorii de gen au regresat la boema mizeră apăsată de anonimat. Nici măcar nu-mi aduc aminte cum îl chema. Memoria mea are deja goluri ce se întind treptat la dimensiunile unor sincope, prevestind o partidă de Alzheimer sau măcar o demență senilă de manual. Ceea ce nu este cel mai rău lucru imaginabil, măcar în fiecare zi totul va fi nou și îmi va trezi mirarea, ceea ce predispune la filozofare. De bodegă sau de manual, cine știe. Oricum nu contează. Ca să-l cităm inexact pe Hitler, prea puține lucruri n-au mai fost gândite de alți oameni înainte de tine. Parafrazând, mi-e lene să caut citatul exact. 

Era (cred) singurul pictor din Govora, unde familia m-a expediat cam o lună, preț de două veri consecutive, fie ca o socializare forțată, fie în speranța că vor avea astfel parte de puțină liniște. N-am simțit-o ca pe un abandon, dar nici nu pot spune ca m-a entuziasmat. Relațiile cu ai mei au fost mereu destul de ... complicate. Aflat în grija bunicilor am descoperit o libertate pe care nu o aveam acasă. Aproape totală. Nu pot spune că erau deosebit de încântați de prezența mea. Plecam dimineața, mai veneam seara. După câteva zile de insistență și educație au renunțat să se mai ocupe de nepot. Au fost două veri (ultima chiar vara lui 1989) din care mai țin minte doar fragmente de Govora și mai nimic altceva. Am și o fotografie undeva într-un album. Sunt ireal de slab, scheletic, în pantaloni scurți și tricou cu ursuleți. Port ochelari enormi, cu ramă de plastic și am o frizură de Beatles în mizerie, inacceptabilă altundeva decât vara. O combinație de Huck Finn și exemplar de orfan italian de război. Laură, lângă mine, este și mai slabă, mai ales că e ceva mai înaltă. Poartă unul din acele treninguri fără forme și culori precise, exemplu al modei tinerești marcate de realism-socialist. Arătăm jalnic. Laura era fata pictorului de care povestesc, mai mare decât mine cu doi sau trei ani. Cred ca mai avea și un frate, dar nu aș miza pe asta. Mi se părea ceva extraordinar ca cineva, o prietenă chiar, să aibă un tată pictor. Ceva care îmi depășea imaginația. Locuiau toți într-o casă mare, cu o grădiniță bine întreținută, camere înalte, curate și zugrăvite vesel, cu mobilă care atunci ar fi fost ușor încadrată la secțiunea ”scumpă și elegantă”. După standardele vremii. Una dintre cele mai frumoase case ale copilăriei, și mi-am petrecut ceva timp acolo. Era așezată chiar lângă terenul de fotbal din stațiune, mai mereu acoperit de bălării gălbui, și care găzduia periodic meciuri între echipe din cine știe ce divizie minoră. Acolo, de altfel, am văzut parțial și singurul meci din viața mea. 

Era un bărbat slab, destul de înalt, cu barbă și un început de plete, bătând în roșcat. Un profil interesant. Îl găseam aproape întotdeauna în curtea casei, lângă verandă, așezat pe un scaun șubred în fața tabloului la care lucra, înconjurat de culori, pensule, borcane, cârpe, bucăți de cărbune. Mai mereu era în pantaloni scurți și pătați de vopsele, mirosind puternic a terebentină. Fără tricou. Cred. Avea față de noi acea toleranță puțin iritată a soților ce s-au trezit promovați la statutul de tați fără s-o fi dorit în mod special. Nici nu se gândiseră prea mult la posibilitatea unui copil. Și o luaseră ca pe un dat al căsniciei, datul este dat, ca pe o fatalitate casnică. Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată prea mult cu noi. Dar îmi plăcea să mă uit la el, și mă tolera dacă nu scoteam nici un sunet. Asta era o condiție esențială. Lucra în tăcere. 

Lucrările sale, care atunci mi se păreau incredibil de frumoase, nu ieșeau probabil din standardele vandabile într-o stațiune balneară și aflată, încă de atunci, practic în ruină. Govora se consuma pe sine și vedeai cum zidurile se macină de la o săptămână la alta, hotelul din centru avea ceva dintr-un Overlook în mizerie, aleile erau pline de pensionari care își retrăiau a doua sau a treia tinerețe cu o încăpățânare pe care atunci nu o pricepeam. Cred că era mai mult teama de moarte decât altceva. Nimic din toate acestea nu se vedea în tablourile pictorului. Erau în principal peisaje tipice, multe hibernale, altele cu căsuțe ascunse în luxuriante păduri de un verde nenatural, râuri, scene cu animale și prințese care aveau undeva o bază un baroc degradat și mizer. Portrete de anonimi, nu știu dacă lucra la comandă sau își imagina personajele. Culori intense, puternice, desene corecte și lipsite de strălucire, linii care respectau un academism de școală fără prea multe improvizații. Era un artist bun, poate chiar foarte bun, dar care era nevoit să lucreze așa cum cerea publicul. Tablouri de serie, bune pentru apartamentele stas, cu biblioteci încărcate de dulapuri și purtând nume de fete, zugrăveli identice, fotolii, colțare și canapele, televizorul alb-negru cu mileu și pește de sticlă. O lume repetată cu infime variații la infinit. Acestea erau tablourile care se vindeau până la urmă. Avea un soi de tarabă în stațiune, nu rețin dacă le vindea chiar el sau altcineva, dar din ce auzisem câștiga bine din asta. Suficient, oricum. Simplul fapt că cineva putea să pună pe pânză așa ceva mi se părea incredibil, magic, și retrospectiv îmi pare acum că avea adesea gesturi ample și rituale, de necromant. 

Mai ales când lucra la pânzele pentru el, cele care nu se vindeau, pentru că nimeni nu le-ar fi luat. Nu puteai să pui într-o sufragerie de bloc compozițiile sale personale. Sumbre, adesea lucrate în cărbune sau în tonuri simple și reci, cumplit de triste pentru copilul care eram atunci, dar cum aveam deja o pasiune infantilă pentru morbid mi se păreau cele mai frumoase. Mi-ar fi plăcut să am măcar una. Categoric ai mei nu ar fi cumpărat așa ceva, și nici nu erau genul să cheltuiască vreun leu pentru pânzele de serie, convenționale. Cred că le făcea doar pentru el, ca să nu-și piardă ideile, mâna autentică. Acolo era adevăratul pictor, dar nimeni nu i-ar fi păsat de el, și sigur nici familia nu era încântată de experimentele de gen, care însemnau timp pierdut și zero bani. 

De atunci, mai mult accidental, am mai cunoscut câțiva pictori. Unii foarte buni, dar necunoscuți. Alții nu îmi plăceau, dar se pare că aveau o cotă de piață de invidiat și aprecierea criticilor. Niciodată nu am mai simțit aceeași fascinație. Uneori mă tem că doar mi-am imaginat totul. N-ar fi prima dată. 

20 Sep 2011

Lavinia Betea: Povești din Cartierul Primaverii

4 comments
Apparatchik-ul nu poza glamoros și zâmbitor în revistele vremii, nu apărea alături de amantă sau noua sa mașină la televizor, între Cinemateca și buletinul de știri cu noile producții la hectar, consoarta oficială nu își suspină nefericirea dând sfaturi despre diete și marxismul contemporan, nu chemau jurnaliștii celebri în acele decenii pentru a le prezenta colecțiile de artă, vila proaspăt renovată, suveniruri aduse din delegații. Nu doar că nu ar fi avut unde să facă asta, dar cu siguranță nici nu și-ar fi imaginat că este posibil. Orice ”ieșire în presă” era tratată ca o misiune de spionaj în spațiu inamic, pregătită, verificată, textul revăzut și editat la nesfârșit. Și din mărturiile copiilor nici măcar nu povesteau prea multe acasă despre viața "oficială". Reflexe ale perioadei de activitate clandestină, în ilegalitate, atât cât fusese (oricum departe de legendele panteonului comunist)? 

Practic necunoscuți cu adevărat marelui public, altfel decât ca un nume și un chip neclar în fotografiile ziarelor de epocă ori un chip de pe o pancartă, văzuți la manifestațiile oficiale în tribuna inaccesibilă, putând să piardă totul de la o zi la alta, conducătorii din Cartierul Primăverii nu aveau acea formidabilă foame de imagine a succesorilor de astazi. Dimpotrivă, se poate spune că se temeau să fie prea cunoscuți. Siluete neclare ascunse în Orașul Interzis, un alt spațiu decat cel populat de muritorii de rând, alcatuiau o sferă a puterii intangibilă și aparent eternă, imuabilă, un monolit care slujea Partidul până la substituire, răspunzând oficial doar în fața unui concept la fel de abstract - Poporul. Nimeni, absolut nimeni din exterior nu și-ar fi imaginat vreodată să ajungă să îi cunoască așa cum erau de fapt. Cartea Laviniei Betea este o radiografie pasionantă tocmai a acestui animal care nu înceta să se auto-devoreze, cu răsturnări de situații, devieri, demascări și chiar crime (Pătrășcanu, Foriș), totul prezentat ochilor străini ca "rotație de cadre" sau, când lucrurile nu mai puteau fi ascunse, "trădare". Este privirea strecurată prin ușa întredeschisă în lumea nomenclaturii. Și nu poți să nu te gândești că ar fi fost absurd, pur și simplu absurd, să te gândești măcar atunci să scrii o asemenea carte. Până și o hagiografie, cum au apărut câteva în epocă, era verificată, cenzurată și evaluată până la ultima virgulă. 

Între putere și tradare se mișcau toate aceste siluete, care se ascundeau pe sine nu doar de Popor, cât mai ales de ceilalți, de tovarășii de luptă. Abia acasă, în vilele din Primăverii, dincolo de ochii străini și mai ales de cei care le puteau aduce prăbușirea, animalul-politic își scotea armura și devenea "eu". Rolul se încheiase. Și fascinant este că, potrivit mărturiilor din carte, chiar și conducătorii României comuniste în faza maximă de represiune găseau undeva în adâncul sufletului ceva bun, ceva frumos, ceva tandru. Pentru a prezenta această istorie a vieții private in cartierul Primăverii, Lavinia Betea a intervievat 14 persoane, unii "foști" care ajunseseră sus pe piramida puterii, majoritatea urmași ai liderilor comuniști, mai ales din perioada dejistă. Efectul, când termini ultima mărturisire, este stupefiant. Între acțiunile și imaginea lor publica și purtarea în familie fractura este totală. 

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un bunic binevoitor, plin de dragoste pentru nepoate, nefericit din cauza tensiunilor dintre el și restul familiei (mai ales conflictul etern cu fiica sa), căutând puțină tandrețe și puțină bucurie printre copii; Ana Pauker, rămasă în amintirea fiicei sale, Tatiana Brătescu, drept o mamă severă, dar foarte iubitoare, atât de fanatizată în dedicarea pentru cauză încât nici asasinarea soțului, Marcel Pauker, nu i-a zdruncinat convingerile ; Sorin Toma, de numele căruia va ramâne mereu legat funestul articol care l-a îndepărtat pe Arghezi din viața cetății pentru ani buni, pozând tardiv într-o victimă trădată de sistem, care și-a pierdut poziția privilegiată ; strania mărturie a Ioanei Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie, directorul general al Securității, ce îl prezintă ca un tată bun și răbdător pe unul dintre arhitecții Gulagului românesc; zvonurile privind homosexualitatea lui Ceaușescu, un secret bine păstrat al nomenclaturii despre care se pare că știa prea multe Chivu Stoica, și ar fi vrut sa vorbească înainte de sinuciderea controversată. Sunt doar câteva din mărturii. La două decenii după prăbușirea oficială a sistemului, urmașii (destui dintre ei ”trădând” cauza părințilorși alegând exilul, meserii deloc ”revoluționare” și interesați mai curând de viața burgheză decât de idealurile comuniste) oferă o cu totul altă imagine decât ar fi fost de așteptat. Copiii și nepoții unor lideri încă existenți în memoria colectivă (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Gheorghe Pintilie) sau dimpotrivă uitați de cei care nu sunt familiarizați cu ”nomenclatura roșie” (Ștefan Foriș, Ion Filimon Sârbu, Dumitru Petrescu Grivița, Petre Lupu) au trăit la rândul lor drame, despărțiri, eșecuri. Dar altfel decât nostalgia firească a copilăriei și familiei fericite nu se ivesc regrete, dorința de a întoarce timpul sau vreo susținere postumă a regimului comunist. Dacă în cealaltă extremă denazificarea a fost dificilă și nu mereu reușită, aici se pare că ruptura s-a produs firesc și fără traume. Se poate să fi jucat un rol și o auto-cenzură, teama ca ceea ce spun să nu fie interpretat ca o apologie, o justificare, o undă de regret. Categoric copilul de atunci nu a aflat nimic din coșmarul prin care treceau opozanții părinților. 

Pentru că acesta este un alt aspect interesant al cărții. Prea puțin au împărtășit urmașii principiile și ideile revoluționare ale părinților sau bunicilor. Nota bene, mulți dintre copii au fost de fapt înfiați, o modă printre nomenclaturiștii acelor decenii, modă care a supraviețuit un timp, depășind-o cronologic pe cea de a da urmașilor nume de inspirație sovietică. Și nici liderii comuniști se pare că nu povesteau prea mult acasă despre existența ”oficială” și mai ales despre trecutul ilegalist. Sau mai ales despre dedesubturi și lupte de culise. Adesea au avut loc adevărate conflicte de principii, repede stinse de genitorii naturali sau adoptivi. Unii dintre cei intervievați aveau să afle abia după moartea părinților sau bunicilor, din colecții de documente sau lucrări istorice, cât de important a fost de fapt rolul jucat de aceștia în edificarea ”Lumii Noi”. Revoluționare. Perfecte. 

Elitele comuniste ale trecutului își prezintă astfel, prin intermediari, o parte din secrete. E o călătorie fascinantă într-o istorie ce abia acum este descoperită, și ascunde categoric multe alte mistere și informații inedite. Umanizarea foștilor are ceva halucinant la prima lectură, mai ales când o suprapui propagandei agresive, pro și contra, de atunci și de acum. O carte pe care am început-o din curiozitate, și parțial în amintirea anilor când subiectul începuse a mă prinde. Și pe care n-am mai putut să o las deoparte, recitind anumite pasaje de câteva ori. Recomand cu plăcere, chiar și celor care nu știu acum prea multe despre acest capitol trecut. E un foarte bun început, ca lecție de istorie orală și memorie recentă. 

9 Sep 2011

În absență

11 comments
Plecat să mă cunun. Revin imediat.

28 Aug 2011

Christa Schroeder - 12 ani cu Hitler. 1933-1945

3 comments
Tot ce rămâne după viața unui om sunt operele sale și amintirea pe care a lăsat-o.”
                                                Adolf Hitler

      Vegetarian convins, refuza carnea cu o înverșunare fanatică și prefera fasolea, mazărea sau lintea. Nu ezita să le explice comesenilor, foarte detaliat, cât de dezgustător și nesănătos este să te hrănești cu hoituri, bucurându-se atunci când reușea să le distrugă orice urmă de apetit. Dar în egală măsură era pasionat de dulciuri, mai ales de tradiționalele produse de patiserie și ciocolată. Detesta visceral tutunul, pe care visa să-l interzică, și alcoolul, bând cel mult o gură de șampanie fină la ocazii, însoțind abjurarea momentană de la principii cu o strâmbătură descriptivă. Cei care cădeau robi unuia dintre cele două vicii erau îndepărtați aproape întotdeauna din anturajul său, și doar Eva Braun își permitea, ca gest de supremă disidență, să fumeze câteva țigări pe ascuns. După care nu știa cum să mascheze mai bine mirosul. Complet indiferent la cerințele modei, își comanda trei-patru costume identice, câte șase sau mai multe cravate cu același model. La fel făcea și cu pantofii. Ura probele la croitor și mai ales cumpărăturile. Iubea animalele și mai ales câinii. Și, în ciuda discursurilor oficiale, era un adversar decis al creștinismului, dar o recunoaștere publică i-ar fi amenințat imensa popularitate. 

Prefera să lucreze noaptea, convins că voința este suficientă pentru a învinge oboseala. Un cititor pasionat, autodidact, cu o memorie colosală (ce va începe să îl trădeze în ultimii ani de viață), mai ales când venea vorba de arhitectură, artă și istorie, își șoca adesea interlocutorii prin cantitatea detaliilor și minuțiozitatea cu care vorbea, spre exemplu, de monumente și clădiri pe care nu le văzuse niciodată în realitate. Totul cu lux de amănunte, până la dimensiunile exacte ale unor elemente decorative. Era pasionat de opere de artă și visa ca după război să reconstruiască întreaga Germanie și să deschidă în fiecare orășel muzee de artă. Chinuit toată viața de inexplicabile dureri de stomac, și mai ales în ultima parte a vieții, pe măsură ce decrepitudinea îl transforma într-un bătrân bolnav, de treceri bruște de la amabilitate la furie isterică. Tocmai cel care declarase că nu își permite să se îmbolnăvească. Mână dreaptă îi tremura puternic, așa că obișnuia în public să o acopere cu palma stângă, privind suspicios la cei din jur.  Ajunsese, de altfel, obsedat de ideea comploturilor, atentatelor, trădării. 

Își trata musafirii și apropiații, mai ales femeile, cu o politețe de stil vechi, curtenitoare, fermecătoare. Se pricepea să facă un compliment și să fie un partener de discuție fermecător, chiar dacă în scurt timp transforma totul într-un lung monolog. Putea să treacă brusc la furii isterice sau ironii mușcătoare. Posedase dintotdeauna un magnetism straniu, inexplicabil, magic, ce îi făcea pe toți să fie hipnotizați în fața Fuhrer-ului și ar explica cel mai bine isteriile declanșate de simpla sa apariție în public. Își regiza cu atenție nu doar discursurile și întâlnirile, având mult dintr-un actor cabotin, înțelegând mult din psihologia maselor. Nu doar le regiza, dar le trăia chiar când le dicta secretarei, agitată ca o fiară captivă. Nu s-a căsătorit, declarând că preferă să se dedice poporului său și nu unei femei, dar a fost, în felul său, un cuceritor cu un succes de invidiat. Eva Braun, cea mai îndelungată relație oficială, nu a fost o mare dragoste, ci o femeie frumoasă, cochetă, foarte răbdătoare și atentă cu el, deși mediocră spiritual și mai ales intelectual.  Puțin probabil ca ea să fi înțeles cu adevărat că este iubita lui Adolf Hitler. Poate că pentru orice alt bărbat ar fi avut aceeași dragoste.

Îl ura cu frenezie pe Churchill, îl ridiculiza pe Roosevelt, îl admira pe Stalin și se simțea apropiat sufletește și ideologic de Mussolini. Pe Franco l-a considerat o dezamăgire uriașă. Pentru Ion Antonescu avea un mărturisit respect, fiind poate, dintre liderii est-europeni, cel pentru care Hitler a avut cea mai mare simpatie. 

Sunt doar câteva din elementele mai puțin cunoscute din biografia lui Adolf Hitler, povestite după război de Christa Schroeder, una dintre secretarele sale, care a avut șansa de a lucra alături de Fuhrer de la primul său mare triumf, în 1933, până în 1945, cu puțin timp înainte de sinuciderea acestuia, când a reușit să scape din buncărul berlinez. Secretara a ajuns mai mult accidental în anturajul lui Hitler, după ce în 1930 începuse să lucreze în administrația NSDAP, fără să fi avut vreo preferință politică. Remarcată de noul cancelar, va sta alături de acesta preț de 12 ani, practic până la final, iar mărturia ei oferă un Hitler mult diferit atât de propaganda anti-nazistă de atunci și de acum, cât și de revizionismul contemporan. O șansă enormă pentru istorie. Hitler, văzut de Christa Schroeder, este un posedat de ideea unui destin fabulos. El este cel ales, a crezut-o în permanență. Nu a fost un rol sau rezultatul formidabilei mașini de propagandă nazistă. Treptat, pe măsură ce se acumulau surprinzătoarele victorii, avea să fie convins până la fanatism de inevitabilitatea triumfului său, iar dezastrul din Rusia i-a accelerat prăbușirea fizică, dar mai ales psihică. Considerându-se un strateg infailibil, înfrângerile îl înfuriau până la demență, și nu ezita să îi acuze pe ceilalți pentru eșec. Hitler nu putea greși. Ceea ce în ultimii ani nu mai credea nimeni. Și, spre deosebire de apărătorii săi mai noi sau mai vechi, Schroeder declară că Hitler a fost în permanență perfect informat de ce se întâmpla pe front sau în lagărele de concentrare, așa că ideea că i s-ar fi ascuns ceva este, categoric, ridicolă. Teza nevinovăției este falsă. 

Interesant că își trata secretarele cu atenție și politețe, deși față de colaboratorii apropiați din NSDAP sau Wehrmacht își permitea ieșiri violente, jignitoare, ce vor deveni treptat tot mai dese. Și ele, povestește Schroeder, erau ”victimele” farmecului ciudat emanat de Hitler, la fel ca toți ceilalți. Luau masa împreună cu acesta aproape întotdeauna, îi ascultau povestirile și planurile, descopereau un Hitler care regăsea în amintirile din copilărie sau perioada de început a partidului un Hitler tânăr și entuziast. Stăteau în apropierea celor mai importanți lideri ai NSDAP, o observau pe Eva Braun adesea blazată sau rănită de o ironie a adoratului Fuhrer, îi cunoșteau preferințele culinare sau artistice. Au aflat chiar detalii despre marea sa iubire din tinerețe, drama care l-a schimbat probabil pe Hitler pentru totdeauna. Erau mai mult decât simple secretare, erau aproape prieteni, făceau parte din acel cerc restrâns în care altfel era aproape imposibil să pătrunzi. Poate astfel Schroeder a reușit să rețină multe detalii aparent mărunte, insignifiante poate pentru un istoric clasic, dar care oferă o altă latură a personajului. Poate și pentru că niciodată, după cum rezultă din declarațiile sale, nu a fost o simpatizantă a nazismului, Schroeder a reușit să îl vadă pe Hitler cu o anumită detașare. 

Pentru că tocmai aceste detalii, prezentate cu onestitate de fosta sa secretară, dau contur uman unui personaj altfel diabolic. Îl vede cum discută cu Eva Braun sau cu alți invitați. Îi ascultă amintirile, ideile, visele. Când Hitler se joacă fericit cu câinii săi Schroeder este în preajmă. Este alături de el când Fuhrer-ul privește extatic lumea care se predă în fața Blitzkrieg-ului. Este acolo când Hitler povestește o parte din proiectele colosale de mai târziu. Lângă el când armata germană este zdrobită în stepele rusești. Tot acolo când trupele sovietice zdrobesc ce mai rămăsese din Germania. Ea observă cu atenție și teamă prăbușirea accelerată a șefului ei, înmulțirea crizelor de stomac și a crizelor turbate de furie, depresiile, însingurarea, tragedia celui care visase un Reich de 1000 de ani. În 1945 Hitler ajunsese doar o umbră a celui ce fusese. Bolnav, slăbit, pierzându-și nu doar memoria altădată admirabilă dar și rațiunea, tratat de un enigmatic doctor Morell cu rețete și injecții care i-au grăbit decrepitudinea. Își ajută fosta secretară să părăseasca buncărul, alături de o colegă, când sfârșitul era deja inevitabil. Un bătrân distrus, învins, cu privirea goală, apatic și chinuit de dureri permanente și o tuse sâccâitoare. Din complezență le spune că speră să le revadă curând. Nu se vor mai revedea niciodată.  

Christa Schroeder a fost unul dintre puținii supraviețuitori care au scăpat din celebrul buncăr, ultimul refugiu al Fuhrer-ului. Închisă în 1945 în lagărul aliat de la Augsburg povestește totul serviciilor de informații franco-americane. Eliberată, lucrează între 1948 - 1958 pentru o întreprindere din Gmund, se întoarce în 1959 la Munchen unde va lucra până în 1967 pentru o firmă de construcții. Moare pe 18 iunie 1984. Pentru tot restul vieții avea să fie urmărită și chiar hărțuită de presă. Prima ediție a cărții, publicată în 1949, a fost un succes.  

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...