11 Dec 2009

Se reediteaza 1001 de nopti

0 comments
Via Chestii livresti. Multumesc, Dragos.

Editura Erc Press va reedita in 15 volume 1001 de nopti in traducerea Haralambie Gramescu, aparuta inainte de 1989 in Biblioteca pentru Toti, in doua serii. Din cate stiu, este singura traducere integrala, folosindu-se versiunile J.C. Mardrus (franceza), M.A. Salie (rusa) si Max Henning (germana). Cine a prins macar un volum din vechile serii stie cat de frumoasa este versiunea Gramescu. Cine nu, are ocazia sa descopere. Primul numar a aparut deja si se gaseste la chioscurile de ziare sau direct la editura. Sper sa apara toate 15, chiar daca este ceva de asteptat. Inca nu am gasit volumul I, sper sa rezolv maine.

Mai multe detalii pe site-ul editurii.

Sincer sa fiu, ma asteptasem ca o editura gen Polirom sau Humanitas sa preia o asemenea reeditare. Mi se pare ca Erc Press a facut o alegere mai mult decat inspirata. Felicitari. In sfarsit o sa am toata seria, nu volume disparate. Si altceva n-o sa mai citesc mult timp.

3 Dec 2009

Top 10 personaje preferate din carti

17 comments
O leapsa de la Tomata cu scufita, la care trebuia sa raspund de ceva vreme. O fac abia acum. Greu. Nu am ales cele 10 personaje in ordinea preferintelor neaparat, mai mult cum mi-au venit in minte. Ca in orice top de gen iti dai seama la final ca mai puteai alege si X, si Y. Si Z.

1.Henry Chinaski : alter-ego-ul lui Charles Bukowski, un anti-erou prin definitie, alcoolic, melancolic, misogin, indragostit, pseudo-priapic si poet de geniu, dependent de trabucul de 15 centi si tigari Pall Mall, capabil sa ingurgiteze cantitati ametitoare de bere si sa creeze randuri categoric geniale, adesea obscene si crude, fiind foarte aproape de textul sferic, perfect. Uneori atingandu-l. Foarte des. Un tip pe care nu l-ai putea recomanda si care nu ti-ar putea fi prieten, dar un scriitor autentic.

2.Firmin : cui ar putea sa nu ii placa un soricel librovor, un exclus, un paria care nu este primit nici printre rozatoare (nu, fetele chitaitoare nu-l plac) si nici pentru oameni, pentru ca nu poate sa le vorbeasca limba. Desi le-a invatat cartile prin citit digestiv, intr-o viata de soarece. O carte pur si simplu frumoasa, dovada ca unii autori pot sa dea enorm de mult foarte tarziu in existenta.

3.Arturo Bandini : l-am descoperit initial in Intreaba praful, din cauza lui Bukowski, care ma indreptase spre un alt autor genial si foarte drag mie. Un pusti isteric, megaloman si mincinos, obsedat ca multi altii de posibilitatea devenirii intru scris, urandu-se cand e indragostit si scarbindu-se de sine cand nu este, un imigrant gata sa se lupte cu toata lumea pentru a-si vedea numele pe o carte mare. O silueta care s-a repetat in mii de destine, majoritatea ratate. Si fara Bukowski asta ar fi fost si soarta lui John Fante.

4.Oskar Matzerath : ce top de gen ar putea exista fara personajul tobosar al lui Gunter Grass, dintr-o carte de geniu. Pur si simplu. Vast poem in proza, ampla biografie fantastica, drama erotica, fresca istoric-imaginara, Toba de tinichea poate fi oricare si orice. Este genul de carte pe care o poti citi si reciti ca pe o sumbra si exploziva evanghelie, din nou si din nou.

5.Svejk : bravul soldat, rubicond si falstaffian, priceput la toate si la nimic, enciclopedie de povestiri de tot soiul, fumator de pipa ieftina si bautor de orice poate arde sau e bere/vin, eroul imaginat de Hasek intr-o poveste din pacate neterminata poate sa fie cel mai bun prieten, cand simti nevoia sa razi un pic. Sau mult. Sa transformi un cosmar numit razboi mondial in cadrul vastei comedii cu Svejk mot in centru... imposibil de imitat.

6.Kien : Un savant. Posibil Asperger. Sinolog de prestigiu, cu o menajera vulgara si sufocanta, gata sa il calce in picioare si sa-l arunce intr-o cosmar cat se poate de tangibil, jucand intr-o piesa absurda, pe o scena mizera, in ochii urdurosi ai unui public un pic baut. Un personaj ce se lasa din prea multa absenta inecat de orbire. Canetti a fost prea mare.

7.Atreyu : sunt unul dintre fanii vechi ai filmului, vazut prima oara pe o caseta video la a saptea mana, in limba germana. Nu vorbesc germana, asa ca am inteles Povestea fara sfarsit pe la 11 – 12 ani, cand am facut rost de carte, intr-o editie mai veche, de la Univers. O carte superba si una dintre cele mai bune pentru un copil. Atreyu a devenit imediat eroul meu, cine nu si-ar fi dorit sa fie in locul lui, in Fantasia ? Si nu, nu m-am simtit Bastian Balthazar Bux. Deloc. Vroiam sa fiu eroul, nu lectorul.

8.Rorschach : sa incalc un pic regulile si sa imi aleg un personaj de banda desenata dintr-un graphic novel descoperit cu vreo 18 ani in urma, intr-o editie franceza in 12 numere, gasita greu. Watchmen a fost un soc, o revelatie, intr-o vreme in care nu citeam decat comicsurile frantuzesti aparute dupa 90 prin librarii, retururi occidentale de top. Rorschach este aparent in universul paralel raul prin excelenta, un vigilante care aplica propriu cod al onoarei si nu ezita sa raneasca si chiar sa ucida pentru a pedepsi. Toti sunt vinovati. Un Travis Brickley cu un trecut cumplit. Un personaj tragic.

9. Habarnam : editia noua de la Humanitas a cartii lui Nikolai Nosov arata foarte bine, acum a aparut si un audiobook. Dar pentru cei din generatia mea ramane editia mare, cartonata, albastra, cu Habarnam pescuind in voie pe fond albastru. Chit ca n-o mai am, o am pe cea necartonata, cu Habarnam cocotat pe papadie. Sau ce o fi planta in cauza. Habarnam e atat de anti-sistem, anti-realism-socialist, tipator, amuzant si stupid, incat nu o sa crezi la final ca fetitele il pot transforma intr-un baietel cuminte. Si cine ar vrea sa-l vada pe Habarnam cuminte ? Stie-Tot, Gogoasa, Surubel, Piulita, Acuarela, Pilula, etc.

10. Juliette : sau Deliciile virtutii, in traducerea pe care o am, aparuta in 1993 la FF Press :) Este romanul preferat din “bibliografia” Sade, iar Juliette este genul de nimfomana superba, depravata si lipsita de scrupule, cu o morala foarte logica si distructiva, gata de orice pentru a se cufunda pana la capat in viciu. Superba. Genul de femeie pe care ai vrea sa o intalnesti, chiar daca e sigur ca te va lichida ca un trendinez un Happy Meal. Fantezia erotica de final. Si asa avem si o femeie in top.

Bonus : Cinabru – nu putea sa lipseasca tocmai eroul uneia dintre cartile mele de suflet. Un pitic diform, rau si nefericit, cumplit de singur (doar ca nu-si da seama de asta) ajunge prin magia unei bune zane sa se bucure de norocul care ii fusese refuzat. De un Dumnezeu mahmur, o ursitoare nervoasa, o mostenire genetica avant-la-lettre. Un impostor care ajunge sa traiasca tot ce ar fi fost daca, depasindu-si destinul prin vrajitorie, spre un destin trist. Urmeaza o recenzie, cat de curand.


E faina. Cine mai vrea sa raspunda, are rugamintea mea. Cine nu, nu.

Planta : Presbyterian Mixture

2 comments


Tutun : Virginia, Latakia, Oriental

Aspect tutun : marunta

Aroma : oriental, cu putina latakie

Tarie : medie

WAF : scazut

Prezentare : cutie 100 grame

Un tutun interesant, pe care l-am fumat la una sau doua intalniri si pe care l-am “aprofundat” dupa ce Zudo mi-a donat o mostra generoasa. Un tutun pe care l-am fumat ceva timp, dar in final l-as pune in categoria bun, poate doar mediu spre bun, pentru ca totusi nu m-a impresionat cu adevarat.

Amestec de trei tutunuri, in care virginia e factorul dominant, cu o doza – cred – generoasa de tutun oriental si putina latakie, mai mult pentru aroma decat pentru gust, e si o mixtura cu o interesanta istorie, pe care o puteti citi aici. Cand deschizi cutia se simte mirosul de latakie, un oriental bine lucrat, nu atat de dur cat sa deranjeze la prima impresie. Citeam ca s-a discutat mult, pro si contra, daca in Presbyterian Mixture s-ar gasi latakie. Doua tabere inversunate. Mie mi se pare ca are, desi foarte putina, de condiment. Tutunurile sunt taiate in panglici subtiri, medii ca lungime, si mai era inca putin umed, asa ca de fiecare data l-am lasat un pic la aerisit. Fumat in doua pipe, cu si fara filtru, poate fi un tutun de seara sau un tutun de toata ziua, nu am avut probleme de condens sau de incins pipa. Insa mi s-a intamplat (de mai multe ori) ca pipa sa se stinga, cu toata aerisirea. Poate trebuia sa-l mai las, dar ma temeam sa nu-si piarda aroma.

Aroma care este surprinzatoare la inceput – baza consistenta de virginie, un pic de oriental-latakie, cat sa-ti dea acea placuta amareala – dar spre jumatatea pipei incepe sa-si piarda din intensitate si sa devina plata, chiar monotona. Un start bun, un final mediocru. Mirosul in camera este placut, la final ramane cenusa inchisa la culoare, cu mici bucatele de tutun nears.

Concluzie : un tutun bun, dar nu memorabil. L-as mai fuma daca as avea ocazia, dar nu l-as cumpara prea curand, cand sunt atatea alte mixturi de gustat/descoperit. Cred totusi ca e bun mai ales la inceput, cand vrei sa descoperi un oriental nu foarte puternic, nu foarte dur.

1 Dec 2009

Stephen King : Povestea lui Lisey

3 comments


Iubimeu, malura, bul de sange, lunganul, Bu-Luna, fotare, tigareste-ma, bul bun. Fiecare cuplu, dupa un timp ceva mai lung, ajunge sa construiasca un cod secret, propriu si absurd pentru ceilalti, prin care transmite mai mult decat prin limbajul standard. De cele mai multe ori ca sa transmiti varii obscenitati la adapost de urechile copiilor. Familia Landon, din Povestea lui Lisey, nu face exceptie. Mai mult, acest lexic aparte e unul dintre elementele cheie ale cartii. Cu siguranta traducerea a fost infernal de dificila, pentru ca e cel putin greu sa gasesti echivalente inspirate pentru limbajul cifrat dintre sot si sotie, sau pentru elementele unei lumi imaginare, de cosmar. Si totusi... Prima data cand un Stephen King nu mi-a placut foarte, foarte mult, ba chiar in prima faza l-am citit cu dificultati, chiar abandonat intr-un rand. Dupa ce treci de prima treime povestea se schimba si incepe sa te prinda, chiar daca nu te tine cu rasuflarea taiata pana la final.
Initial mi-a parut un thriller nu foarte inspirat. La doi ani dupa moartea sotului, Scott Landon, autor de succes, vaduva Lisey inca mai incearca sa treaca peste despartirea de “iubimeu”, dupa mai bine de doua decenii impreuna. Nu foarte interesant. Amintiri, un limbaj amuzant si codificat intre cei doi – ca in toate cuplurile un pic mai inteligente – vaduva scriitorului care ii rascoleste prin manuscrise, vise si fragmente dintr-un trecut ireal de apropiat. Nimic extraordinar. Te face sa te gandesti ca Stephen King s-a inspirat mult din casnicia cu Tabitha, adaugand un “ce-ar fi daca” sinistru, si ca in mare parte e o carte autobiografica. Lisey, apropiindu-se rapid de 60 de ani, cunoscuta ca doamna Scott Landon, este urmarita de un psihopat, care vrea sa puna mana pe manuscrisele si notele ramase de la celebrul sot. Si nu ezita sa o terorizeze si sa o ameninte, mergand chiar mai departe. E o scena mai tarziu care m-a facut sa ma infior. Dar mai incolo.
Eram din nou tentat sa abandonez. Un psihopat in cautare de manuscrise, vaduva luptand pentru a le pastra, cu toata groaza, umbra sotului prolific intinsa peste tot, un alter-ego mort al lui King. Si pe urma se produce turnura, intorsatura, schimbarea. Scott Landon nu provenea dintr-o familie obisnuita, ci dintr-o veche familie franceza, bantuita de misterioasa “malura”, in parte dementa, in parte licantropie (sau ceva foarte apropiat). Sange stricat. Iti dadea multa imaginatie si il treceai mai departe copiilor. Cand “malura” era prea puternica, puteai sa ii oferi un “bul de sange” - automutilare destul de serioasa, in speranta ca amocul se va lasa pacalit. Daca bulul nu mai era suficient, in timp “malura” ajungea sa te stapaneasca. Si sa te transforme. Asa cum, avea sa afle Lisey, s-a intamplat si cu fratele lui Scott, apoi cu tatal. Cu multi, multi ani in urma. Scott a scapat atunci pentru ca “malura” poate sa-ti si dea ceva. Ceva special. Puterea de a ajunge in Bu-Luna. Cu lunganul ei. Cu regulile ei. Cu secretul ei.
O poveste duala – istoria casniciei cu un scriitor de succes, prin prisma sotiei si istoria Bu-Luna si a “malurii” - Povestea lui Lisey este (se simte) o carte care a insemnat mult pentru King. Incercand o alta cheie a ororii, tentat de un nou portativ si o noua gama, este pana la urma o poveste interesanta. Cea mai buna parte ramane cea dedicata evenimentelor din Bu-Luna, lume ce poate fi privita ca o metafora pentru spatiul ideatic al autorului, capcana in care cazi initial, pana sa realizezi, odata cu Lisey, ca Bu-Luna este intr-un fel reala. Si ca Scott a reusit nu doar sa ajunga acolo, dar si sa deschida o usa. Pentru ca nu el a creat Bu-Luna. Bu-Luna se gasea deja acolo. Bu-Luna a fost dintotdeauna acolo. Ca un reprezentant solitar al unei societati initiatice, Scriitorul a reusit sa gaseasca o cheie, pe care o transmite mai departe. E, pana la urma, si o istorie de dragoste mai aparte.
Un Stephen King bun, dar nu la fel de bun. In primul rand, King pare sa-si fi uitat una dintre regulile de aur, si a scris prea mult. Mult prea mult. Substanta epica a unei nuvele ceva mai mari a fost rarefiata si extinsa pana la 600 si de pagini, ceea ce ajunge sa te plictiseasca, mai ales dupa ce primul sfert al cartii nu este tocmai pasionant. E adevarat ca turnura de la un aparent thriller la o poveste trademark Stephen King este carligul care te convinge sa nu abandonezi, dar prea mult. Inutil. Oricum, nota 10 pentru traducere, inspirata si dificila in parti egale. Merita citita daca ai terminat deja cu tot ce s-a tradus la noi din King. Altfel, nu e o urgenta.
Totusi, undeva este pentru fiecare o Bu-Luna.

30 Nov 2009

Robert McConnell : Original Scottish Flake

6 comments


Tutun : Virginia

Aspect tutun : flake

Aroma : virginie

Tarie : ridicata

WAF : mediu

Prezentare : cutie 50 grame



Dupa cateva experiente foarte placute cu tutunurile din gama McConnell (mai ales Red Virginia si Oriental) am simtit nevoia sa incerc si un flake, despre care citisem/auzisem numai lucruri bune – Original Scottish Flake.

Cutie clasica, patrata, ingusta, inauntru flakeuri late si destul de scurte, moi si usor, sa-i spunem, “dezlanate”. Eram obisnuit cu flakeurile gen Peterson University, taiate perfect egal, lungi si indesate, Mirosul este de virginie curata, bine lucrata, putin a fan proaspat, poate un pic fructat, foarte usor si foarte placut, flakeuri mai umede decat le fumez de regula. Scos unul dintre ele, pus un pic la aerisit, pliat si indesat intr-un Butz Choquin pe care il pastrez doar pentru asa ceva.

Nu ma asteptasem la ceva deosebit, doar o virginie buna, dar Scottish Flake este mai mult decat atat. Se aprinde destul de usor chiar daca nu este faramitat, si in doar cateva minute explodeaza gustul de virginie minunata, o mixtura atent facuta, delicioasa, cu note deloc artificiale de dulce, aromat, aproape de patiserie, dar nu este decat tutunul. Dupa o intensificare poate un strop acrisoara a virginiei, Scottish Flake ramane pana aproape de final la un nivel de gust si aroma constante. Si daca alte tutunuri devin repede monotone spre jumatatea bolului – si mai ales dupa – aici gustul este atat de bun incat nu te saturi. Virginie pur si simplu. Dar ce virginie :) Nivelul de nicotina insa nu este deloc neglijabil, un flake imi ajunge pentru o fumata de aproape o ora, suficienta pentru mine.

Nu incinge pipa, nu inteapa la limba, nu am avut probleme de condens. Un flake de virginie exceptional, poate cel mai bun din aceasta categorie incercat pana acum, reusind sa devanseze chiar si vechiul preferat University Flake (e adevarat ca acesta avea si ceva burley). Genul de tutun pe care nu il fumezi in fiecare zi, doar cu ocazii speciale, in acele seri sau nopti cand simti nevoia sa pufai ceva cu adevarat bun.

Concluzie : excelent. Un tutun la care voi reveni periodic si pe care chiar il voi rezerva anumitor ore aparte. Cred ca e bun si pentru un incepator ca prim flake, daca nu va fi prea tare totusi.

23 Nov 2009

Dan Ciachir : Derusificarea si “dezghetul”

3 comments
Clipa, stai, opreste-ti zborul / Se pravale compresorul
Dan Desliu

Nu stii, citind versurile de mai sus, daca sa razi sau sa plangi. Ideea ca asa ceva era considerat opera literara, predat in scoli si tiparit in mii de exemplare pare absurd. Dar a fost cat se poate de real. Cartea lui Dan Ciachir, mica dar seducator de interesanta, incepe povestea din anii in care distihul in cauza isi pierduse forta de mantra a literaturii realist-socialiste. Incepea altceva. Dan Ciachir a prins o epoca de eliberare in plin comunism, acei ani de dezghet, cand parea ca Romania a reusit sa se elibereze de stalinism si se indrepta spre un hibrid de Vest (in doze surprinzator de mari) si comunism suportabil. Nu va mai fi mult pana la marea amnistiere a detinutilor politici. Nu mai e mult pana la o adiere de libertate si momentul glorios al lui Ceausescu, din '68. Dar nu mai era mult nici pana la tezele din iulie '71. O perioada interesanta si stranie a istoriei comunismului romanesc, in care era tot lagar, dar cu ferestrele larg deschise. Epoca pe care Dan Ciachir o rememoreaza fara morga, fara detalii inutile, cu multe povesti ale vremii, escrocherii, intrigi de alcov, anecdote, informatii si dedesubturi putin cunoscute. Si pline de culoare.

Crescand alaturi de supravietuitorii unei elegante burghezii, acum tolerate, cu mobila stil, masini de scris, servicii Rosenthal, stil, eleganta si multe amintiri, Dan Chiachir copilul descoperea cu incantare farmecul unor decenii trecute. Dar invata si sa vada si sa inteleaga comunismul in noua sa etapa. Derusificarea incepuse. Se construieste mult in Bucuresti si surprinzator de modern, chiar daca rezista si elemente din sumbra arhitectura sovietica. Se punea incet-incet surdina propagandei anti-Occident, anti-capitalism, anti-Vest. Se asculta muzica italiana (Domenico Modugno, Claudio Villa, Marino Marinio). Se mergea la film, la inceput la pelicule sovietice si indiene, apoi la italienii neorealistii, pentru ca maximul deschiderii sa fie comediile mute, westernuri americane, musicaluri. Dispareau din '63 programe de radio in limba rusa, libraria Cartea Rusa, Muzeul Romano-Rus, chiar si institutul Maxim Gorki. Au fost decenii in care lumea se schimba in bine, in care comunismul romanesc parea nu doar suportabil, cat aproape acceptabil.

Atotputernicii rusofili incep sa piarda teren si influenta de la o luna la alta, si sunt indepartati mai direct sau mai fin. Spre stupefactia si furia lor, Partidul se reorganiza si ii elimina, ca pe niste corpuri straine si otravitoare, venea o noua generatie. Serghei, Igor sau Ludmila, copii ai unor vechi nomenclaturisti, descopereau cu stupoare ca numele altadata simbol al credintei fata de comunism devine un handicap. Barurile si restaurantele sunt tot mai pline, se gasesc tigari straine, Coca Cola, haine, parfumuri si ciocolata, are loc prima editie a Festivalului de la Mamaia. Se gaseau la chioscuri ziare si reviste occidentale. Nomenclaturistii noii vremi sunt eleganti, se imbraca bine, au masini bune, ii socheaza pe vechii “luptatori” prin pasiunea pentru asemenea detalii burgheze. Alberto Moravia si Pier Paolo Pasolini viziteaza Romania. Apare in revista Ramuri un scurt articol despre Nae Ionescu. Foarte interesant si capitolul dedicat lui Petru Dumitriu, scriitorul care a putut publica o mizerie ca Drum fara pulbere, dar si capodopera Cronica de familie, inainte de a parasi Romania in speranta unei cariere de succes in Vest. Unde emigratia romaneasca nu l-a iertat. Niciodata.

Si o intamplare din epoca. Si Bucurestiul a avut o statuie a lui Stalin (e adevarat ca nu a devenit totusi orasul Stalin) monument realist-socialist tipic. Artistul Dimitrie Demu a cerut 50 de milioane pentru ea, o suma fabuloasa in acea vreme, si autoritatile au fost surprinzator de culante. Demu sperase sa primeasca macar o parte din bani. I-a primit pe toti. Era un artist bogat. Un invingator. Un castigator al noii epoci. La scurt timp dupa plata a venit si stabilizarea din februarie '52. Din 50 de milioane Demu a ramas cu suficient pentru un costum de haine, nu prea bun. Sau cateva fripturi la un restaurant mai de mijloc. Coincidenta sau nu, a reusit sa fuga din tara si sa publice o marturie disidenta, “Sous le sourire de Stalin”. Ironic. La fel de ironic e ca piata I.V. Stalin, unde tronase monstrul de bronz, se numise cu putin timp inainte Piata... Adolf Hitler.

O carte frumoasa, bine scrisa si deloc plictisitoare. Poate doar mult prea scurta, mai mult scheletul unui posibil amblu volum de amintiri. Amplu si necesar.

17 Nov 2009

Petru Popescu : Supleantul

5 comments


Din nou am cedat reclamei. Nu mi se intampla prea des, si totusi. Prins a fost un roman foarte bun, chiar exceptional, si dupa atatea decenii rezista surprinzator de bine. Alte carti ale epocii au imbatranit destul de repede si urat, Petru Popescu a gasit inca atunci solutia castigatoare. Atunci sunt convins ca a socat, in sens bun, si nu e de mirare ca l-a impus rapid pe autor. Din cele publicate in limba romana de Petru Popescu am mai citit doar doua – Dulce ca mierea e glontul patriei si Copiii Domnului – si nu mi-au mai spus mare lucru, ceva se pierduse, ceva lipsea, ceva nu mai era ca in Prins. Dintre “americanesti” nu am incercat pana in prezent nimic, si nici nu sunt tentat.

Subiectul Supleantului m-a facut curios. O poveste de dragoste intre Petru Popescu si Zoe Ceausescu ? Sau “fiica faraonului”, cum i s-ar putea spune. Deja nu mai conteaza cat e fantezie, cat realitate si cat indiscretie in carte, simpla idee ca un scriitor tanar si ferice sa se fi apropiat de fiica lui Ceausescu te trimite in zona fictiunii speculative. Nu cred ca romanul ar putea fi inteles cu adevarat de cineva care nu a trait in comunismul romanesc. Sau macar in spatiul ex-sovietic. Sa te apropii de Zoe Ceausescu ? Sa ai o relatie cu ea si sa ii dai cu flit atunci cand aveai chef ? Eventual sa petreci dulci si sublime clipe de amor alaturi de fiica prezidentiala ? Cu siguranta nu sunt singurul care ar clasa ideea ca fabulatie romantica in cheie citadin-realist-socialista. Pentru ca tocmai asta este problema : lipsa veridicitatii, impresia de fals, de artificial, de nascoceala. De abureala.

Povestea este stas, cam lipsita de originalitate, intalnita cu mici variatii in mii de alte carti/filme/piese de teatru/fantezii. Pana la urma toate povestile de dragoste seamana revoltator de mult. Tanarul scriitor, frumos si de succes, ii atrage atentia unicei fiice a cuplului prezidential, intr-un moment in care Ceausescu era pe val dupa momentele '68 si Nixon. Cei doi se intalnesc in avion, cand scriitorul revenea din RDG, vorbesc, glumesc, o Zoe seducatoare, tanara si pasionata de Led Zeppelin. Jocul cu focul la mii de metri altitudine, sub ochiul atent al Securitatii. Deja cam greu de crezut ca Petru Popescu isi permitea, cu securistii langa el, sa se planga tinerei Zoe de cenzura, de lipsuri, de politica partidului, de lipsuri. Reprosuri directe in fata fiicei dictatorului ? Sa nu fim mai disidenti decat este cazul, totusi. Unii au platit scump pentru mai putin. Si restul cartii mi-a parut la fel de fantezist.

Seducator si neinfricat, jucandu-se cu focul si tinand la mare pret destinul sau de scriitor, Don Popescu se imprieteneste cu Zoe, isi dau intalnire, primeste o moderna masina de scris (doar un cliseu in plus) se plange ca ar putea fi cenzurat. Si totusi nimeni nu-l salta, nu-l calca un Wartburg in piscina, Securitatea il trateaza cu o stranie bunavointa, chiar complicitate. Popescu Petru e tot timpul revoltat, vocal, se infige in Zoe fara ezitari, cu un curaj de erou din benzi desenate. Privit in grupul sau de mondeni inteligenti, gata sa-si paraseasca oricand patria-muma, cu orice sacrificii, ca un tradator sau macar un pusti inconstient, scriitorul incepe sa-si dea seama ca risca foarte mult apropiindu-se de noua sa “simpatie”. Alte intalniri mai mult sau mai putin discrete, cateva saruturi, si Petru Popescu ajunge sa insoteasca familia Cabinetul 1 + 2 in America Latina, intr-o ampla “vizita de lucru”, ca atasat de presa. Sa ajungi in preajma lor, sa iti ceara macar demonstrativ Ceausescu parerea, sa cauti cateva momente libere cu mostenitoarea tronului, deja devine prea literar si prea putin credibil, mai ales in cadrul straniu si exotic al Americii de Sud. Partea cea mai faina a cartii, un spatiu necunoscut privit prin prisma unui jurnalist de ocazie. Alte momente bune sunt confruntarile cu jurnalistii si cadrele mai vechi, uzati si unsi cu toate cremele necesare in prezenta lui Ceausescu. Viermuiala tipica pentru aparatul de partid si de stat, cu Un Ceausescu la fel de fals, pana la urma. Scriitorul se decide in final sa fuga, lasand-o pe Zoe sedusa si parasita, dupa o noapte redata prin eufemisme si aluzii. De-ti vine sa-ntrebi “domnu, pana la urma ce-i facusi ? “ Un final trist, in care Popescu alege libertatea. Si nu o posibila dragoste. Atat de livresc incat orice pretentie de adevar si dezvaluire incendiara, si iti dai seama ca ai citit o povestioara amoroasa grea de clisee. Si ca in timpul asta puteai sa citesti orice altceva mai bun.

Cartea anului ? Revenirea lui Petru Popescu ? Un roman de dragoste care aduce intr-o noua lumina un personaj controversat – Zoe Ceausescu – si o epoca ireala pentru noile generatii ? Nimic din toate acestea. Un roman “american” de citit in metrou sau la coada, de dat fara regret imprumut definitiv unui prieten pe care nu v-ar deranja sa-l pierdeti. Promovat agresiv, ca o marturie tardiva, dezvaluire incendiara, Supleantul e doar o carte sub-mediocra din toate punctele de vedere, imbinand un personaj controversat si, pana la urma, uitat, si un scriitor pseudo-disident si cumplit de fals. La fel de fals ca intregul. Cumva ar fi fost de inteles daca autorul n-ar fi prins nimic din ceausism. Sau daca n-ar fi inteles nimic din ce traia. Sa fim sinceri, cine ar mai fi citit-o daca nu ai fi curios sa afli, pana la final, daca scriitorul Popescu a avut relatii nepermise cu tovarasa Zoe Ceausescu ? Si daca ai prins macar cativa ani de ceausism cedezi, din pacate, tentatiei. Daca nu, sincer, de ce ti-ar pasa ? O carte pe care nu o recomand. Macar am imprumutat-o, nu am mai dat si bani pe ea.

15 Nov 2009

Haruki Murakami : Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga

15 comments


Nu as fi crezut niciodata ca Haruki Murakami este un alergator de cursa lunga. La propriu. Nimic din cartile lui nu m-a facut sa cred ca ar putea fi atras de sport, il vedeam mai curand ca un scriitor profesionist, care nu face altceva decat sa scrie pret de zile intregi, intr-o uitare dementa care ne-a adus in timp o carte ca La capatul lumii si in tara aspra a minunilor.



Stapanit de un daimon. O versiune englezeasca a Autoportretului... imi trecuse prin mana anul trecut, cred, dar din lipsa de timp nici n-am apucat sa o rasfoiesc, sigur ca va fi tradusa si in romana. Si a aparut recent.
Mai mult un experiment literar scris printre picaturi decat un titlu esential pentru Murakami, ma asteptasem ca Autoportretul scriitorului … sa fie un jurnal de scriitor, sau o autobiografie, carte care sa imi explice mai bine cum a putut Murakami sa scrie In cautarea oii fantastice, Kafka pe malul marii sau Cronica pasarii-arc. Cheia care sa iti deschida usa, un fel de echivalent la Misterul regelui, fara sfaturi literare. In mare parte este chiar jurnalul alergatorului Haruki Murakami, scriitor de profesie, cu mici intermezzo-uri despre scris si conditia de scriitor, dar mult prea putine. Nici fragmentele rememorandu-i trecutul nu aduc nimic nou, sunt date arhicunoscute deja – cum a inceput sa scrie, cum i-a venit ideea de a scrie un roman, faptul ca a avut un bar de jazz, faptul ca este un pasionat colectionar de viniluri, in special jazz, chiar unul dintre cei mai importanti din Japonia. Prea putin despre scris si scriitura. Mult despre alergat. Cum a inceput Murakami sa alerge, cum a terminat primul sau maraton, cum a participat la concursuri de tot felul, cum alearga sau a alergat in Japonia, New York, Hawaii, care sunt trucurile unui bun alergator. Despre solidaritatea breslei de pasionati si atmosfera concursului. Si aceasta este in mare parte cartea, scrisa fragmentat in 2005 – 2006, in diverse locuri si momente. Jurnalul unui sportiv. Prea putin mai mult.

Sigur, am fost convins initial ca alergatorul este o metafora pentru scriitor, fiecare alearga singur, merge pana la capat nu pentru un premiu, ci pentru a-si demonstra ca pot sa ajunga la final. Nu este o cursa pentru premii, pentru distinctii, pentru succes. Este un joc serios din seria “poti tu ? “. Am crezut ca amintind de singuratatea alergatorului de cursa lunga – pentru mine de fiecare data trimiterea este la Iron Maiden – se va lansa in excursuri metafizice despre lumile sale fantastice sau despre sexualitatea artistica de acolo. Ca se va juca tot restul volumului cu aceste valente. Dar nu. Murakami aminteste doar cand si cand de arta sa. Este chiar povestea pasiunii sale pentru alergat. Mai bine de trei sferturi din carte vorbeste numai despre asta. Presupun ca pasionatii de sport vor gasi ceva interesant sau pasionant aici. Eu nu. A fost si prima oara cand l-am citit greu si cu impresia de plictis apropiat. Trei zile pentru o carte de 200 si ceva de pagini, cu font generos. Trist.

Sunt voci care il compara pe Haruki Murakami cu sinistrul Paulo Coelho. O asertiune cretina. Coelho este doar o broasca raioasa, umflata cu pompa cat o anvelopa de tractor, la fel de departe de scriitor pe cat este Tilbury de tutunul de pipa. Murakami este un scriitor profesionist, in medie bun spre foarte bun, cu momentele sale excelente. Departe de a fi genial, si-a descoperit un ritm, un stil simplu si clar, o melodicitate pastrata, dublate de arta de a spune o poveste. O arta pe care mult prea multi “scriitori” nu au avut-o vreodata. Dar nu si de data asta, cand nu mi-a mai spus mare lucru.

Nu mi se pare o carte recomandata pentru a-l descoperi pe Murakami, si este o dezamagire. Poate fi o completare, un amuzament, o incercare de a descoperi si altceva despre Murakami. Sincer, daca cineva mi-ar fi recomandat o carte cu aceeasi tema, dar scrisa de un autor obscur, nu cred ca as fi trecut-o pe lista. Nu sunt atat de pasionat de sport. Aidoma unui personaj din Prins, pot spune ca am mai alergat si eu. O singura data.

10 Nov 2009

Teru Miyamoto : Brocart de toamna

2 comments
Premisa era buna. Cu zece ani in urma Aki a aflat ca sotul ei, Yasuaki, plecat intr-o calatorie de afaceri, a fost gasit de politie intr-o camera de hotel provincial, injunghiat de doua ori si aproape mort. Langa el, cu gatul retezat, se gasea o misterioasa si frumoasa tanara. Divortul a venit rapid si oarecum firesc, si fiecare a incercat sa isi refaca viata. Se regasesc intamplator dupa zece ani si incearca, prin scrisori, sa se regaseasca fiecare pe sine si fiecare pe celaltalt. Celalalt, devenit strainul, dusmanul, amintirea de care nu poti sa scapi si nici nu vrei. Se poarta fiecare in altul ca pe un tatuaj yakuza.

Cum spuneam, miezul acestui roman epistolar nu era deloc rau. Chiar suna bine. La inceput. Prin intermediul scrisorilor Aki si Yasuaki incearca, la distanta de un deceniu, sa afle ce s-a intamplat cu adevarat si de ce s-a ajuns acolo, cat a fost greseala fiecaruia si cat a fost karma, cine a fost de vina si cine a fost victima. Aki este sincera, disperata, in cautarea unui strop din vechea iubire in care a crezut cu fanatism si de care s-a agatat cu toata forta unei femei disperate si singure. Recasatorita, dedicata unui copil cu handicap grav, traind aproape total in lumea acestuia, Aki ar fi un personaj tragic si induiosator. O mama care s-a refugiat in boala copilului si refuza realitatea din jurul ei. Se invinuieste pentru tot, regreta ca a ajuns la divort, ar vrea sa dea timpul inapoi, isi reproseaza ca a nascut un copil bolnav pentru ca nu a putut sa ierte. Iar karma ei a devenit astfel un blestem. Si scrie, pagini intregi, la care Yasuaki raspunde greu.

Femeia cu care fusese gasit era fosta lui iubire din adolescenta, amestec de perversitate si naivitate, pe care a revazut-o mai mult din intamplare dupa foarte multi ani si cu care a reluat o legatura torida. De fapt, a consumat-o cu adevarat, iar misterioasa doamna i-a oferit erotic tot ceea ce timida si cumintea sotie nici nu ar fi indraznit sa viseze. Cand ti-e foarte sete, bei apa si iti trece. Numai ca pentru Yasuaki setea creste tot mai mult, il face captiv intr-o legatura si il aduce la un deznodamant fatal. Intr-o camera de hotel marea lui iubire il injunghie si apoi se sinucide. Iar scandalul - intr-o societate atat de conservatoare - este pentru erou doar inceputul cosmarului. Din care Aki nu il poate salva.

Daca la inceput chiar eram curios sa citesc povestea cuplului, la distanta de 10 ani, totul se prabuseste chiar cand esti aproape de a te lasa invaluit de firul epic. Cartea nu prinde. Aki si Yasuaki sunt falsi, artificiali, imposibili, mult prea literari pentru a exista si a te face sa ii urasti sau iubesti. Sau macar sa te intereseze. Magia fictiunii nu te face sa uiti ca citesti o carte, nu te face sa uiti ca vezi litere. De fapt nici nu apare. Pastrand zona culturala, e ca un spectacol kabuki facut de europeni diletanti, pe ritm de romanta. Lamentatiile lui Aki, rolul de invins al lui Yasuaki, consideratiile metafizice cu iz diletant despre karma si vina, tot atatea elemente scriptice care nu spun nimic. Pacat de o miza epica buna.

Prea sentimentala pentru gusturile mele, genul de carte de seara sau de weekend, cand esti prea obosit sau plictisit pentru orice altceva. Nu este o catastrofa, dar nu surprinde si incanta prin nimic. O carte careia i s-a facut multa reclama, dar cam degeaba. Sau, cine stie, poate ca in ultimul timp am devenit prea cusurgiu si pretentios, nimic nu-mi mai place. Desi in cazul asta nu cred ca se aplica.

9 Nov 2009

Tellico - soft pentru biblioteca

11 comments

Cautam de ceva vreme un soft pentru biblioteca. Pe Windows m-am descurcat foarte bine cu seria Collectorz (pentru carti, filme, muzica si jocuri), avand in paralel si un Excel simplu pentru biblioteca. Dupa trecerea la Ubuntu - Karmic Koala rules - era destul de greu sa folosesc in continuare Collectorz. Mult prea complicat de configurat, nu eram sigur ca va merge pana la urma, si oricum cand vine vorba de Ubuntu sunt la stadiu "what does this button do". Plus ca vroiam ceva special pentru Linux. Adina mi-a recomandat Tellico, l-am luat, instalat si m-am jucat ceva timp cu el. Si cred ca am gasit ce imi trebuia.

Foarte rapid, customizabil - desi template-uri standard nu sunt foarte atragatoare - si gratuit, Tellico face cam tot ce gasisem in seria Collectorz, doar ca intr-o singura aplicatie. Se pot face cataloage pentru colectii de carte, muzica, film, comicsuri, bibliografii, timbre, monezi, vinuri, board-games, CCG, usor de aranjat si cu numeroase optiuni. Se poate face si un catalog custom pentru alte genuri de colectii. Se invata usor si mai mult prin intuitie decat citind documentatia. Tellico ia automat informatiile de care are nevoie de pe net - la filme foloseste IMDB, Amazon si Animenfo - si se misca surprinzator de bine.

Adina, multumesc pentru sugestie. Mai am foarte mult de lucru pana sa trec totul in Tellico, dar imi place foarte mult.

5 Nov 2009

Libraria digitala - din decembrie

9 comments

Preluat de pe Ganduri pentru fiecare zi (un blog foarte fain)

Din luna decembrie se lanseaza o librarie digitala unde vom gasi volume de la editura Trei, Polirom, Nemira, Litera (din cele anuntate pana acum). In prima faza vor fi aproximativ 100 de titluri disponibile pentru download, la preturi de 1 - 7 euro. Ceea ce mi se pare foarte putin. Site-ul arata deja foarte bine, am gasit si cateva aplicatii interesante pentru e-books si ar trebui sa mearga bine.

In definitiv ar fi mai rentabil pentru edituri sa nu reediteze pe hartie anumite titluri mai vechi si sa le vanda in format electronic. Sunt curios, dintre titlurile anuntate de la Trei, sa iau "O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii" de Mark Haddon.

Mai multe detalii aici

4 Nov 2009

Eu, ea si Ubuntu

14 comments

Dupa multi ani de Windows am trecut in final la Ubuntu. In parte pentru ca nu mai rezistam sa reinstalez, configurez, devirusez un sistem de care ma cam saturasem, in principal pentru ca incerc asa sa renunt la jocuri. De tot. Cold turkey. Daca nu pot sa renunt la toate dependentele, macar sa le raresc.

Trebuie sa marturisesc de la inceput ca sunt total atehnic, si cand vine vorba de reinstalat un Windows as prefera sa nu. Reusesc prin talentul nativ sa distrug inclusiv fizic orice sistem, fara sa-mi propun, sa prabusesc informatic orice protectie si sa incurc orice configuratie. Serios, puteti sa ma testati, eventual gratuit. Ani de zile am profitat de rabdarea si priceperea cate unui prieten, si cred ca multi nu mi-au mai raspuns la telefon tocmai din acest motiv. Cred.

Cand mi-a picat din nou Windows-ul – in mare parte datorita sotiei care ma secondeaza ca talent – am trecut de comun acord la Ubuntu. 9.10. Karmic Koala. Ubuntu is cool. Descarcat, ars pe disc – dupa sfaturile lui DeMaio – formatat partitie, instalat. Tensionat serios de povestile horror cu Ubuntu care nu poate fi folosit/instalat/priceput daca nu visezi Linux serios in fiecare secunda a vietii tale. Un fel de hermit care in loc de rugaciunea inimii repeta mecanic o linie cu “sudo”. O mantra. Stupefiant pentru mine – m-am descurcat. Si cel putin momentan nu mai am Windows.



Parti bune :



  • n-am reusit inca sa-l distrug, e stabil si rapid, am Firefox, am circa 30 de playere audio – video (inca nu m-am hotarat la unul), am gasit in mare echivalente pentru programele de Windows, am reusit chiar sa-mi configurez sunetul si – incredibil – sa imi mearga bine chiar si torentele. OpenOffice pare ok, vad cam toate documentele, inclusiv comixuri. Pentru browsing, scris, muzica si filme este perfect, dupa o perioada de adaptare. Mi-am gasit si cateva joculete, intre care si o clona reusita de Colonisation.



Parti mai putin bune



  • nu mai am Diablo, am fost nevoit sa renunt la jocuri, ceea ce imi lasa mult timp liber pentru a medita la misterele Universului. Sau pentru a ma dedica unuia dintre pasionantele si numeroasele hobbyuri. Cum ar fi nimic. Ieri noapte visam ca joc Scarface. Dupa 15 ani de jocuri, la maniera 6 - 14 ore pe zi, e cam greu. Inca nu am gasit ceva cu care sa inlocuiesc seria Collectorz, desi Tellico este un candidat serios la titlu. Inca e in teste. Numai ca ar trebui sa iau totul de la capat, si momentan nu am entuziasm si chef de catalogari, poate in concediu. Inca ma mai incurc si ma mai pierd prin Ubuntu, mai e foarte mult pana sa-l invat la nivel acceptabil. Nu am jocuri. Cred ca am mai scris asta. Nu imi iese de fiecare data cand incerc sa instalez o aplicatie noua. Nu am hanorac cu Ubuntu. Si simt nevoia.



Pentru prima impresie – ne place. Chiar foarte mult. Daca scap de amintirea jocurilor s-ar putea sa-l folosesc mult si bine. Desi, ca intr-o povestire de Lovecraft, simt de undeva de pe raftul din spate pulsatia malefica a cd-ului cu Windows XP. Langa teancul de jocuri. E ca o lumina roza si seducatoare, foarte intensa si putin calduta. Stiu ca ma cheama si stiu ca am nevoie de ajutor pentru a-i rezista. Sper sa nu sfarsesc la fel ca eroul din Dagon si sa urlu in scris : “N-o sa ma gaseasca. Fereastra ! Fereastra !”. Si zdup.

Ubuntu e fain.

2 Nov 2009

Anii ’80 si bucurestenii

7 comments
In decembrie 1989 aveam zece ani si ceva, eram pionier (si adjunct de unitate) si ma obisnuisem destul cu cea mai buna dintre oranduirile sociale, pregatindu-ma in pas alert sa construiesc si eu partea mea de socialism multilateral dezvoltat. Nu cred ca imi imaginam cum ar fi altfel, « Vestul » era o abstractiune, insemna reviste Pif la liber, Coca Cola si inghetata Magnum, jocuri video si blugi. Si asa ceva nu putea sa existe. Eram un privilegiat totusi. Cu o bunica in Israel aveam acces anual, in portii mici, la ce insemna Occidentul. Jucarii, dulciuri, reviste Mickey Mouse, Lego, pistoale de plastic. Parca avand putin ma bucuram si mai mult. Stiam ca nu trebuie sa spun la scoala ca tata asculta Europa libera. Sau ca avem dolari. Sau ca ne luasem video. Pana la 10 ani invatasem esentialul supravietuirii in comunism : dublu-ganditul.
Anii ’80 si bucurestenii, carte aparuta de ceva vreme la Paideia, e un experiment sociologic necesar. Necesar pentru ca peste tot a inceput sa se uite. Nu e vorba de pustanii care descopera marxismul si regretele cu entuziasmul varstei, chiar daca in anii respectivi nu erau nici spermatozoizi dezorientati si dornici de marea evadare. Chiar daca ar trebui sa isi gaseasca un hobby mai util. Sau ceva de munca.
E vorba de cei care au uitat, desi au trait. Un dictionar cu termeni specifici si nu numai ai epocii – activist, carne, coada, video, frica, lozinca, shop, productie, benzina, scoala, casa de comenzi, revelion, soia, Ceausescu, blugi, sarcina, xerox, folclor, granita, militie, radio, mancare, facultate, garaj, ratie – alcatuit pe baza marturiilor unor anonimi, majoritatea selectati dintre cei marunti, cei umili, cei fara mari pile (dincolo de alimentara din colt sau colegul de serviciu). Fiecare cuvant al dictionarului – o amintire. Sau mai multe, cu bune si cu rele. O munca titanica, in medii si minti diverse. Este o calatorie in trecut, intr-un deceniu care pentru cei din generatia mea inseamna 10 ani superbi, cu toate lipsurile, facuta prin ochii celui de rand, a omului de pe strada, a omului care supravietuia dupa ce traise. A omului care se descurca. Mai o pila, mai o coada, mai o atentie, mai un prieten. Am citit cartea aducandu-mi aminte din ce traisem sau din ce mi se povestise, amuzandu-ma sau intristandu-ma, dupa caz. Dar la final am ramas, vorba lui Preda, visator.
Ca o oglinda magica, Anii '80 si bucurestenii iti povesteste. Despre cum se faceau avorturile ilegale, despre cum se statea la coada pentru hartie igienica si branza cauciucata, despre cum se mergea in concedii si se dadea un cartus de Kent si un pachet de cafea, despre cat de valorosi erau ciorapii « de import », despre cum se facea mancare din « adidasi » si oase, despre cum te descurcai, despre compromis, despre buletin de Bucuresti, despre filme, despre visul de a pleca, despre Securitate, despre biblioteca, despre mare si munte, despre frig, despre crenvursti si 23 august, despre fuga din tara, despre magnetofon si distractii, despre fabrica, despre jocuri si blocuri, despre porcul taiat ilegal, despre inovatiile pentru incalzire, despre cortul din sufragerie, despre frica, despre, despre, despre. Enciclopedia vietii cotidiene in comunism – compendiu.
Stupefiant cand intorci ultima pagina este ca universul imaginar al celor intervievati se misca in alte coordonate decat crezusem. Memoria are aceasta capacitate de a se reinventa si a modifica trecutul, dar aici iti dai seama ca memoria colectiva a romanilor e tare ingaduitoare si socant de selectiva, aducand in unele cazuri o amnezie dulce si triumfatoare. Ma asteptasem ca memoria sa redea aproape exclusiv foamea, frigul, propaganda dementa si isteric-ridicola, cozile, crevetii si curentul intrerupt, obsesia supravegherii si a denuntului, laptele cu multa apa, faptul ca erai nevoit sa iei mai tot pe sub mana, defilarile, branza cu aracet si sunca uleioasa, ratiile, duminicile cu sot si fara, minciuna, Ceausescu peste tot, speranta ca intr-o zi totul se va termina. Sa tina minte mai ales ce era rau, ce nu mergea, ce ii facea pe tot mai multi sa isi introduca viguros si verbal diverse organe, preponderent cel procreativ, in cel mai iubit dintre presedinti, cu tot cu sceptrul lui. Chiar daca i-a adus o telegrama din partea unui mare artist.
Dar nu. O parte serioasa din cei intrebati – si ca nota de stranietate multi au refuzat din start sa le apara numele complet, asa ca la final s-au folosit doar initiale – regreta acei ani, inclusiv deceniul al optulea, cand totul s-a prabusit in cenusiu metalic si icnet pionieresc. Lor le-a fost mai bine decat acum, lucrurile erau in mare mai bune si in detaliu te invatai cu ele, nu era atat de rau ca acum. Cumva au fost destui care au trait acei ani din plin, fericiti si multumiti de ce era in jurul lor, si ar prefera oricand sa se intoarca in acele decenii. Cumva nu putini s-au adaptat si au trait foarte bine in lumea de atunci, fara sa li se mai para ceva jignitor, umilitor, anormal. Imi dau seama din marturiile altora si amintirile mele ca nu m-as fi putut catusi de putin adapta atunci. Ce am simtit ca pusti as fi simtit si ca adult. Chiar mai rau.
Aveam putin peste 10 ani in 1989. Suficient ca sa inteleg ca nu imi place comunismul. Suficient ca sa inteleg ca nu vreau sa construiesc socialismul. Dar si suficient pentru ca dupa 20 de ani sa citesc Anii ’80 si bucurestenii cu o nostalgie dulce-amaruie si multa placere. Recomandata daca vrei sa intelegi cum era atunci in realitate, sau daca vrei sa-ti aduci aminte. Am vazut ca exista si un volum Anii ’90 si bucurestenii, dar inca nu l-am luat.

27 Oct 2009

Motorhead : Louie Louie

6 comments
Motorhead. Un cover genial dupa o piesa foarte buna. Si foarte veche. Lemmy. Relativ tanar. Imi pare rau ca n-am stat sa caut si coverul dupa Iron Maiden - Trooper.

25 Oct 2009

Stephen King : Misery

20 comments
Misery este o poveste de dragoste. Este povestea relatiei dintre Paul Sheldon, autorul seriei siropoase si de succes Misery Chastain , romane pe care le-as vedea publicate la noi de Lider, si infirmiera lui, Annie Wilkes, o fosta asistenta medicala, solida si total dedicata scriitorului ei preferat, dorind ca recompensa un nou roman din serie. Noua carte cu Misery, eroina de secol XIX penduland intre daruire si castitate, sacrificiu si inocenta, romantism dulceag si drama pseudo-gotica. Un roman intr-un singur exemplar, care poate fi citit si pastrat de un singur om, un manuscris care incheie o saga ce i-a adus lui Sheldon succesul, dar si senzatia ca e un scriitor pentru coafeze. Si asistente medicale psihotice. Misery poate fi citit ca o poveste de dragoste, un fan care adora un scriitor pana la ultimele limite si e pregatit sa faca totul pentru el. Oare cati scriitori romani s-ar putea lauda ca starnesc asemenea pasiuni ? Doar ca Annie Wilkes interpreteaza cu totul altfel dragostea. Intr-o nota personala. Este un triunghi Paul Sheldon / Annie Wilkes / Misery.

Cand in urma unui accident de masina Paul Sheldon se trezeste in casa ei, Annie, masiva si profesionista, o adevarata femela-munte, pare un inger trimis dintr-un Rai neimaginat, care ii salveaza viata si ii trateaza pe cat poate picioarele sfaramate. Chiar in momentele de delir ii va spune Zeita. Il hraneste, il schimba, ii da mult doritele calmante cu portia, ii pune plosca, ii povesteste cat de mult o adora pe Misery. Atat de mult incat si scroafei, animal de companie, i-a dat numele de Misery. Totul pare minunat, pana cand Sheldon isi da seama ca si el este un scriitor de companie, un animalut captiv si infirm, care nu se poate opune fortei dezlantuite pe nume Annie Wilkes. Dependent de toanele si crizele sale, cu picioarele transformate in doua bete rupte si cumplit de dureroase, accepta in schimbul “gazduirii” sa scrie ultimul volum Misery, la o veche masina de scris din care tot pica literele, plata care ii va aduce sau nu libertatea.

 Numai ca in ultimul roman aparut Misery era moarta si ingropata (la propriu), si in stilul serialelor de aventuri de pe timpuri Sheldon trebuie sa gaseasca o solutie miraculoasa, care sa fie perfect logica si romantica, deloc deus ex machina. Credibila. Sheldon, poti tu ? Vechiul joc al scriiturii, de data asta cu o miza cam prea mare. Annie va face totul pentru ca scriitorul domestic sa poata sa “creieze”. Ii taie un deget de la mana si laba unui picior ca pedeapsa pentru ca a incalcat regulile, ii arde manuscrisul ultimei carti (nu era despre Misery), il tine prizonier si il aduce la un pas de moarte. Chiar ucide pentru a nu-l pierde, pentru ca un scriitor destul de cunoscut e cautat cu delicii de presa. Ii ofera un tort mamut ce are ca lumanare degetul mare al lui Paul Sheldon. Dar ii si pregateste o masa festiva - un munte de caviar si o sticla de sampanie, ca recompensa pentru carte.

Jocul dintre cei doi in casa retrasa a fostei asistente, cu un trecut pe care Paul il descopera pas cu pas, in secret, intr-o impresionanta arhiva de taieturi din ziare si fotografii, construieste in pagina o tensiune palpabila, sufocanta. Elementele aparent minore care o arata pe Zeita asa cum este de fapt, de la ordinea maniacala la colectia de mici bibelouri sau stocul de medicamente. Episoadele de furie oarba ale lui Annie, alternate cu cele de aproape tandra devotiune, intr-un echilibru instabil tot mai zguduit, felul in care scriitorul se arunca in spatiul cartii in speranta ca astfel va castiga timp si va reusi sa scape, intr-un fel sau altul. Pana cand ajunge chiar sa-i placa sa scrie ultima carte despre Misery, cea mai buna, pe care nimeni nu o va citi vreodata. In afara de el. Finalul in care Zeita descopera cu oroare ca furnicuta-scriitor, schilodita si slabita, e gata de orice pentru a se razbuna, e unul pe masura lui King. Desi de cand nu mai gasise Sheldon un loc retras si o ingrijitoare devotata, gata de orice pentru a-l face sa scrie ?

In parte o calatorie in universul unei psihopate, penduland intre furie sadica si dragoste pentru autorul venerat, in parte jurnal imaginar de scriitor, Misery e una dintre cele mai faine carti semnate Stephen King. Misery este cosmarul oricarui scriitor, fie diletant anonim, fie un nume de succes. Si cu siguranta King a avut destui admiratori aproape de Annie. Sa gasesti un fan caruia sa-i placa atat de mult ce ai scris incat sa te tortureze indelung pentru un nou volum ar fi o garantie absoluta a popularitatii scriiturii tale. Annie Wilkes este unul dintre cele mai infricosatoare personaje marca Stephen King. Pennywise sau Christine – cam greu sa crezi ca ar putea exista. Dar Annie sau, de ce nu, Cujo ? Posibil. Se poate intampla asa ceva. Poate s-a si intamplat, cu firesti diferente. Filmul cu James Caan si Kathy Bates e o ecranizare corecta si buna, chiar merita vazut ca o completare. Dar cartea a fost mult peste.

Stiu ca nu este foarte ‘telectual si de apreciat sa-ti placa Stephen King. Probabil ca se vor gasi niste cetitori fini si scarbiti care sa imi reproseze preferintele dubioase si afinitatile elective discutabile. Presupun ca saptamana asta e inca “pe trend” sa declari ca iti place la nebunie Herta Muller si ca, fireste, erai precis ca ea va lua Nobelul pentru Literatura. Norocul lor ca au tinut cont de parerea ta, nu ? Nu mi-a placut Le Clezio, nu mi-a placut Lessing, si nici la Herta Muller, dupa o experienta nu prea convingatoare cu Animalul inimii, nu voi reveni. Acuma sper sa-mi iau Cujo. Mi-a placut filmul.

13 Oct 2009

Telegrama

16 comments
Probleme mari cu Christine. Stop. Desktopul de acasa. Stop. Se pare ca unul dintre harduri este pe duca, ceea ce e foarte rau. Stop. Fonduri pentru altul - canci. Stop. Normal ca e cel de sistem. Stop. Risc sa pierd toata colectia de comixuri, ceva bootleguri Queen, Tom and Jerry si, cel mai grav, colectia de filme porno cu hamsteri, shokorobozauri si Brigitte Lahaie. Stop. In paralel ma jucam cu Ubuntu. Stop. Mi-am prins deja urechile cu el. Stop. Inca o saptamana in care trebuie sa si muncesc mult. Stop. Am nevoie de o zi de 62 de ore. Stop. Sau sa renunt la somn. Stop. Macar ce fac e fain. Stop. Dar mult. Stop. Daca rezolv calcul ne citim de saptamana viitoare. Stop. Terminat Contratimp. Stop. Urmeaza o prezentare nu foarte entuziasta. Stop. Vreau o vacanta lunga si linistita. Stop. Descoperit un english mixture bulk delicios, un sfert de kil la 19 euro. Stop. Tutun bun si ieftin. Stop.

Doresc ca micile mele randulete sa va gaseasca sanatosi

Cu drag

Cinabru

11 Oct 2009

Diverse

2 comments
Prins cateva zile, cel mult o saptamana, cu o gramada de lucruri marunte. O sa raspund la comentarii cand si cum apuc, de vizitat prin alte parti la fel. Voua macar sa va fie mai usoara si mai buna saptamana.

5 Oct 2009

Ashton : Artisan’s Blend

4 comments
Tutun : latakia, virginia, perique, turkish
Aspect tutun : loose cut
Aroma : latakie (puternica)
Tarie : ridicata
WAF : scazut
Prezentare : cutie 50 grame

Pana acum ce am incercat de la Ashton nu m-a dezamagit, iar un Sovereign sau un Old London Pebble Cut raman printre cele mai bune tutunuri fumate vreodata. Nici Artisan’s Blend nu face exceptie, tutun pe care l-am luat ca o latakie puternica, incarcata de personalitate, in clipele in care mi se face cumplit de pofta de asa ceva, de o mixtura englezeasca de manual. Imbinare de patru tutunuri, intre care latakia siriana este vedeta, Artisan’s Blend nu e in nici un caz un tutun pentru incepatori sau pentru cei care mai cred in stereotipia “tutun bun = cherry” :)

Vine in cutie potrivit de umed, desi i-am “aplicat” o scurta aerisire inainte de fumata. Mirosul este puternic, de latakie cu un plus de eleganta fata de alte retete, un miros plin, complex, tare. Tutunul din cutie, taiat marunt, e pur si simplu frumos, tonuri intunecate de la negru la castaniu inchis, cu mici pete aurii. Se aprinde repede si arde constant pana la final. Si este un Ashton.

Aroma de latakie fina, laptoasa, densa, rasinoasa, sustinuta perfect de virginie si cu un plus exotic adus de turkish (care ii da o nuanta orientala) este completata surprinzator de suficient perique pentru a condimenta, dar nu atat cat sa deranjeze. Este un tutun care castiga enorm tocmai prin constanta gustului, echilibrat, foarte bun si tare de la inceput pana la sfarsit, poate cu o usoara intensificare a gustului de la jumatatea bolului. Alte mixturi nu isi schimba gustul si tocmai prin astea plictisesc, dar dupa cateva boluri iti dai seama ca de la Artisan’s Blend tocmai asta vrei. Vrei un tutun in care sa predomine latakia, un tutun pentru ocazii, un tutun care sa fie bun de la inceput pana la sfarsit, matasos, cu multa personalitate si usor de recunoscut de la primele fumuri. La final ramane cenusa fina, destul de inchisa la culoare. Nu infierbanta pipa nici daca il fortezi si nu inteapa limba.

Un tutun pe care l-am fumat initial de la Pecta, cu ceva vreme in urma, si care mi-a placut inca de atunci, Artisan’s Blend de la Ashton nu e catusi de putin o mixtura de toata ziua. Chiar daca iti place un amestec generos in latakie s-ar putea sa fie un pic prea mult, ceea ce il face perfect pentru momentele speciale. Dar unele de singuratate, pentru ca aroma delicioasa va fi in noua cazuri din zece greu de suportat de civili si cu atat mai putin de sotie. Un tutun pe care l-am fumat doar exilat in curte (iar serile sunt tot mai reci) sau dupa ce restul lumii se culcase, dar a meritat orice sacrificii. Recomandat, unul dintre cele mai bune tutunuri fumate pana acum, dar nu stiu cat de bun ar fi pentru un incepator.

4 Oct 2009

Colette Silvestre – Haeberle : Initiere in Tarot

4 comments
Initiere in Tarot este, cu siguranta, una dintre cele mai accesibile si mai bune carti pe subiect citite pana acum. Si sunt deja cateva pe lista. Mai citisem cate ceva despre Silvestre-Haeberle pe niste site-uri dedicate, de fiecare data de bine, dar aceasta e singura sa carte descoperita pana acum. Daca multi alti cunoscatori ajung sa scrie volume masive, dar practic ilizibile pentru un incepator sau un neofit, Silvestre-Haeberle a scris un ghid practic, perfect pentru orice nivel, limitandu-se la sensurile si simbolurile de baza, usor de aplicat la majoritatea etalarilor. Ca un « how to » american, cu informatia utila si nimic in plus. Fara sa divagheze, fara sa se complice, fara sa iasa o scriere savanta si obscur. Fara sa te plimbe prin zeci de surse imposibil de gasit, mitosfere adesea deformate si referinte pe care le aduni doar daca esti fanatizat de tema. De aici, de la Initiere in Tarot, poti sa incepi.
Colette Silvestre-Haeberle a ales pentru ilustratii si interpretari celebrul Tarot de Marsilia (dar complet, cele 78 de arcane, nu cel de doar 22 scos pe vremuri, la noi, de Nemira) si chiar daca ilustratiile sunt mici si alb-negru, sunt clare si suficiente. Sunt prezentate intai arcanele majore, de la Magician la Nebun, cate doua pagini pentru fiecare. O scurta prezentare a simbolurilor si sensurilor grafice – nu chiar atat de amanuntita ca la Waite sau Picard, dar suficienta – si o prezentare a principalelor sensuri divinatorii, in diverse domenii : personalitate, stare materiala, profesie, sentimente, diverse, etc. Si o sinteza a sensurilor arcanei. Comparand cu alte ghiduri despre Tarot, aparute la noi sau nu, prezentarile cartilor sunt mai bine scrise si mult mai usor de folosit in interpretarea etalarilor. Nu ar fi fost rau sa aiba si un set de Marsilia complet.
La XIII, de exemplu – aici Arcana fara nume – sensul de baza este cel de transformare si schimbare majora, rupere definitiva dintr-o relatie de orice fel, fiind aplicat ulterior in mai multe situatii. Poate insemna incheierea unei relatii de prietenie, un nou job, un nou mediu, dar si o criza, o prabusire a planurilor ce pareau de neschimbat, o constrangere, o trecere in alt plan social, material sau spiritual. Sinteza : este « suferinta agoniei, salvarea prin moarte si renasterea intr-o noua viata ». Explicatii foarte bune pentru o arcana ce sperie la prima vedere. De aici nu ai decat sa deschizi cartea si sa interpretezi ce vezi.
Arcanele minore – cupe, dinari, bastoane, spade si cartile de curte – au si ele ilustratii si sensurile de baza pentru etalari, dar si (foarte interesanta optiune) o categorie numita particularitate, unde sunt prezentate posibile legaturi si relatii cu alte arcane dintr-o etalare. Si, ca in cazul arcanelor majore, sensurile divinatorii sunt prezentate simplu, pe categorii, foarte clar. Cred ca ai putea sa faci o interpretare reusita, chiar pentru o etalare complexa, citind doar sensurile de aici. Al treilea capitol e un scurt curs de interpretare a etalarilor. Daca in alte carti gasesti doar cateva exemple de etalari, eventual o explicatie sau doua, aici gasesti mai multe tiraje cunoscute – cruce, potcoava, cruce celtica, piramida, roata, etc – si exemple de interpretare la fiecare dintre ele. Intrebare, explicata fiecare arcana, legaturile dintre ele, evolutia situatiei si raspuns, exact ce trebuie ca sa incepi sa intelegi cum se interpreteaza un tiraj.
Cu ani buni in urma, cand chiar as fi avut nevoie de o bibliografie serioasa pe subiect, in tara aparusera doua-trei carti despre Tarot, si in rest nu gaseam mare lucru la nici o biblioteca/anticariat/librarie. Si nici nu era o tema comoda si banala, pentru care sa ceri ajutor. Oarecum ti-era teama ca nu vrei fi luat in serios, ca vei fi privit cu suspiciune, ca totul va parea ridicol. Acum vad ca lucrurile au inceput sa se schimbe. Sunt mai mereu nemultumit de ce ajung sa citesc (mai ales in ultima vreme), dar aici nu prea am ce sa reprosez, din fericire. Interesant si Tarotul de la A la Z, scoasa de curand la Steaua Nordului, carte + set de carti. Promit curand o prezentare.

29 Sep 2009

Caut un soft pentru biblioteca

19 comments

Am nevoie de un soft pentru catalogarea cartilor din biblioteca. Pana acum am folosit ca mai toata lumea Excelul, am un catalog aproape la zi (minus ultimele eliminari/epurari din colectie) si in paralel testez Book Collectorz. Care ar fi destul de bun pentru ce am nevoie, dar nu cel mai bun. Am testat zeci de alte softuri, dar fie aratau groaznic, fie nu aveau ce imi trebuie, fie erau versiuni de testare care nu m-au convins. Singurul care chiar mi-a placut a fost BookCat, dar inca nu m-am decis daca sa il cumpar sau nu.

Asa ca am nevoie de o sugestie. Un soft pentru catalogarea cartilor din biblioteca, sa permita cautari rapide, sa pot pune coperta, datele cartii, eventual o scurta prezentare, sa le pot ordona alfabetic (dupa autori, titlu, editura, etc) si dupa domenii. Vreau unul care sa arate bine, cat mai profesional, sa fie cat mai customizabil fara eforturi supraomenesti si sa fie usor de invatat. Chiar sunt gata sa il cumpar, nu doar sa-l iau de pe torente. Preferabil sa fie pentru Windows, desi daca gasesc programul perfect pentru Linux incerc sa-l pun si pe ala. Doar sa nu fie necesar mai mult decat yes/click ok/yes/next.

Astept sugestii. Si multumesc.

27 Sep 2009

Mac Baren : Navy Flake

0 comments
Tutun : burley, virginia, cavendish
Aspect tutun : flakes
Aroma : burley
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie 100 grame

Mostra primita la una din intalnirile Clubului.

Imi doream de ceva vreme sa incerc Mac Baren Navy Flake. Preferatele mele raman virginiile, pe care le fumez zilnic (eventual o virginie cu un strop de perique), alternand cand si cand o latakie zdravana sau, ceva mai des, un oriental. Doar ca de ceva vreme doream sa incerc si un burley, o schimbare binevenita in program, iar Navy Flake era prezentat peste tot ca un burley bun. Plus ca era flake.

Am primit trei flakes (multumesc generosului donator, din pacate nu i-am retinut numele) si le-am lasat pentru un weekend linistit, ajungand sa le fumez in doua. Uscate destul de bine, asa cum imi place tutunul, si-au pierdut destul de mult din casingul initial de rom si zahar, mirosul s-a nuantat si aroma de tutun a devenit mai pregnanta. Flakeurile arata foarte bine, destul de mari, cu aspect de marmura tobacciana, amestec de tonuri de galben, cafeniu si castaniu, chiar foarte frumoase. Am ales unul, pliat si pus in noua mea pipa pentru flakes, se aprinde relativ usor si pana la final a ars bine, cu doar 2-3 reaprinderi, ceea ce mi s-a parut admirabil. Gustul este de burley, simplu, prea putin se simte altceva, dar si putin acrisor de la casing, nu excesiv insa. Ceva mai putin decat un aromatic usor, oricum. Fara schimbari neasteptate, tutun burley, un pic de nuca, nivel ridicat de nicotina, miros in camera placut chiar si pentru sotie. Nu e un tutun de toata ziua, totusi prea tare, doar de fumat ocazional. Scrumul este fin, cenusiu, am reusit sa nu imi raman bucatele de tutun nears, ceea ce pentru experienta mea cu flakeuri e o performanta. Nu a incins pipa – e adevarat ca l-am fumat incet si cu grija – si poate sa intepe suportabil daca este grabit.

Concluzie : un tutun foarte bun daca iti place burleyul, un flake bine lucrat, arde bine, aroma pe masura. Mi-a placut mai mult un alt flake cu burley, Solani Aged Burley Flake, primit de la Zudo, dar in lipsa Mac Baren Navy Flake poate fi o alegere. E o optiune interesanta, si incep sa privesc produsele Mac Baren altfel.

23 Sep 2009

Leapsa de pe Blog de carti

8 comments

Primit de pe Blog de carti urmatoarea leapsa :

…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?” (citatul este din Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6).

De lenes ce sunt nici macar nu am scos diacriticile.

Poate nimic nu ma ingrozeste mai tare decat viata vesnica. Sa mergi mai departe, ca iepurasul Duracell, sa alergi singur de tampit fara nici o tinta, sa vezi cum putinele lucruri si fiinte care au contat dispar. Sa duci la infinit maratonul asta grotesc numit existenta. Vorba lui Bartleby « prefer sa nu ».

Si cum nu am spus/scris vreodata ceva care ar merita sa ramana, spre disperarea generatiilor succesoare (si nici nu sunt sanse) prefer sa fiu eu cel care dispare. Sper ca definitiv, pentru mine o eventuala mantuire sau trecere in alt plan, oricare ar fi, e terifianta. Pur si simplu sa mor si gata, sa dispar. Asa sunt linistit stiind ca cenusa mea, nu foarte multa (am slabit teribil in ultimele luni) va sta frumos intr-un borcan de ceramica, de un kil, amestecata cu o portie generoasa din tutunul de pipa care va fi preferat in ultimul an de viata. Numai sa nu ma fumeze cineva...

22 Sep 2009

Mac Baren : Virginia No 1

0 comments

Tutun : Virginia
Aspect tutun : ready rubbed
Aroma : virginie, miere
Tarie : medie
WAF : mediu
Prezentare : cutie 100 grame

L-am fumat prima data la una dintre intalnirile clubului, destul de umed, si rezultatul nu a fost deloc placut. Intepator, limba umflata si dureroasa, ardea prea fierbinte si inconstant. Desi imi plac virginiile, aceasta m-a dezamagit la prima fumata, si am fost convins ca e unul dintre produsele slabe marca Mac Baren. Lasat sa se usuce – imi plac tutunurile ceva mai uscate – Virginia No 1 se schimba foarte mult in bine.

De cand deschizi cutia impresia este favorabila : amestec ready rubbed de virginii, frumos taiate, in nuante de auriu si cafeniu. Mirosul, dincolo de tutun, e de miere putin zaharisita, destul de puternic si dulce, un casing care ar putea sa deranjeze. Mie mi-a placut. Umplu o pipa cu filtru de balsa, dupa ce mi-am uscat cateva grame bune, putin neincrezator tinand cont de arsurile primei experiente, si e o surpriza placuta. Gustul s-a nuantat si s-a temperat, e un tutun mediu ca tarie si cu gust simplu de virginii. Fara surprize, fara schimbari bruste de la jumatatea bolului, arde bine pana la capat si, fumat incet, nu reuseste sa incinga bolul. Dulceata casing-ului se suprapune peste gustul de virginie usoara, intr-un tempo egal, mentinut pana la capatul fumatei. Poate si filtrul a atenuat din intepaturi. Mirosul in camera este placut, dar se risipeste foarte repede.

Concluzie : un tutun bun daca iti plac virginiile cu ceva arome artificiale, dar nu unul remarcabil. Poate chiar putin plictisitor in timp. Si clar un tutun « crudel » daca nu este uscat ceva mai bine. Nu este cea mai buna virginie incercata pana acum, nu este un tutun memorabil, dar merita. Destul de potrivit si pentru intalnirile cu civili (termen imprumutat de la Molia :)) . Desi la aproape aceiasi bani alegi mai bine o cutie de Red Virginia de la McConnell.

20 Sep 2009

Lemmy Kilmister : White Line Fever

10 comments
We are Motorhead and we play rock ‘n’ roll !

Sunt oare singurul care are nevoie de subtitrari cand vede un interviu cu Lemmy Kilmister ? Nu cred. Il vad ca vorbeste, rade, se distreaza, are o mimica intensa, dar nu inteleg decat maxim un cuvant din 20. Cred ca fac parte din cei 95 la suta dintre ascultatorii de Motorhead in aceeasi situatie. Iubesc trupa asta, e una dintre trupele mele de suflet de multi ani (primul album pe care chiar l-am asteptat a fost Overnight Sensation, pentru I Don’t Believe a Word) si asta a fost candva in 1996. Concertul de la BestFest a fost o experienta religioasa, curata epifanie, clar pe locul 2 in topul meu, dupa Iron Maiden. Yup, sunt batran. Asa ca White Line Fever, autobiografia scrisa in colaborare cu Janiss Garza, era cea mai buna sansa sa descopar ce spune de fapt Lemmy.

Ian Fraser Kilmister s-a nascut la sfarsitul lui 1945 (da, omul de pe scena BestFest a trecut de 60 de ani), cu cateva saptamani prea devreme. Mic, rosu, fara sprancene si unghii. Restul vietii – sex, drugs, rock’n’roll, nimic mai mult. Parasit de tatal natural, probleme la scoala (pe care o abandoneaza repede), un tata vitreg distant, frati vitregi, o biografie tipica pentru rock’n’roll. Face rost de prima chitara mai mult pentru a impresiona fetele, pe care le descoperise de la 14 ani, la timp pentru nebunia anilor ’60, cand sexul era free, drogurile ieftine. Cu exceptia heroinei Lemmy va incerca tot, absolut tot, si in White Line Fever sunt capitole-enciclopedie despre droguri, substante de care nu ai cum sa auzi in alta parte daca nu esti dependent sau chimist. Si totusi omul este inca in picioare si astazi, canta si azi, desi nu m-as risca sa primesc sange de la Kilmister. Toxic, dupa cum recunoaste, mai ales dupa ce de cateva ori a fost la un pas de moarte.

Slujbe marunte, ani de hoinareala prin Albion, descopera primele discuri, are doi copii nelegitimi. Primul disc – un single Tommy Steele. Impresionat de Presley (desi avea B-sides mediocre), Hendrix, Beatles si binevoitor mai tarziu cu sutele de trupe ale vremii, majoritatea disparute. Prima trupa mare in care canta – Hawkwind (de care am auzit prima oara de la DeMaio), si cred ca e una dintre putinele surse pentru istoria unei trupe care a insemnat foarte mult atunci. Suna bine si astazi. Si care l-a zburat la timp pe Lemmy pentru ca el sa-si faca propria trupa si sa le fure o parte din echipament. Motorhead. Piesa omonima este o piesa Hawkind. Numele initial era Bastards, dar n-ar fi dat bine in topuri. :) A dat suficient de bine mai tarziu.

Sigur ca cea mai interesanta parte a volumului este istoria Motorhead. Ordonata cronologic, scrisa chiar de omul care inseamna pana la urma Motorhead, album cu album, turneu cu turneu, single cu single. Mizeria din interiorul industriei, concertele care se terminau adesea in delir, seducatoare groupies, patronii care nu sunt interesati de muzica, fanii care ajung sa dea copiilor numele de Lemmy sau Kilmister, Hell’s Angels, droguri, sex, lots of blowjobs (recordul fiind de trei intr-o dupa-amiaza), membri ai trupei care vin si pleaca, producatori care distrug o piesa ca Goin’ to Brazil, droguri exotice sau dimpotriva comune, cum a scris piese ca Ace of Spades, cum i-a cunoscut pe Ozzy, Metallica, Black Sabbath, Lita Ford, Twisted Sister, Bendix Peterson (pe atunci Mercyful Fate), Samantha Fox, Ramones si ceilalti, vechi prieteni care au murit din cauza heroinei, de ce Lemmy poarta la gat o Cruce de Fier si de ce colectioneaza « nazi memorabilia », speed si acid, Killed by Death, cele cateva come alcoolice, Sid Vicious care incerca disperat sa ia lectii de bass de la Lemmy, cum a compus 1916, si cum a rezistat o trupa decenii, pana la Hammered. Si mai departe.

Lemmy uraste industria muzicala (are multe cuvinte dragastoase mai ales pentru Sony), uraste politica, nu e prea binevoitor cu biserica si e intr-un nesfarsit meci de wrestling cu Dumnezeu, cu care are destule de impartit. Din colaborarile cu Ozzy a castigat mai mult decat din trei decenii de Motorhead, a avut cu Hawkwind concerte in care era atat de high incat nu stia in ce parte e publicul, si-a iubit femeile si muzica, crede ca a gasit-o la un moment dat pe « the one », pierzand-o la fel de repede. E o lunga confesiune despre muzica, dragoste si droguri, mai mult decat doar istoria unei trupe mari. Foarte mari. Ciudat ca trupa nu si-a schimbat stilul de baza in tot acest timp, recunosti imediat sound-ul Motorhead, si totusi nu mi s-a intamplat sa ma plictisesc de vreun album. Si daca stai sa asculti cu atentie, in afara pieselor cunoscute, fiecare disc are cel putin cateva care suna al dracului de bine. In plus m-a convins sa reascult album cu album, cateva saptamani, si de fiecare data descopeream ceva nou.

O carte superba daca iti place Motorhead. Si daca nu iti place – asculta mai intai. Bine scrisa, amuzanta, sincera, directa ca un Ace of Spades la volum maxim, se citeste rapid si cu mare placere, stilul e colocvial si cu o cantitate potrivita de fuck. Chiar daca Lemmy recunoaste ca uraste Ace of Spades dupa atatia ani si ar renunta cu placere la ea. Au mai scos cateva albume, de atunci. Pericol de typecast. Clar una dintre cele mai bune carti « muzicale » citite vreodata (si s-au adunat cateva). Mi-a placut enorm. Recomandata.

Cred ca toti cei din generatia mea isi aduc aminte de Airheads. Film usurel, amuzant, comedie de weekend facuta de cineva care nu prea intelesese exact ce e ala metal. Dar il avea pe Lemmy. Avea in coloana sonora Born to Raise Hell. Avea replica geniala cu Lemmy is God, care a facut din Airheads aproape un cult-movie pentru noi si ne-a facut sa-l vedem de trei ori intr-o saptamana, intr-o sala mizera.

Am spus deja ca aparea si Lemmy, nu ?

PS : o recenzie reusita aici.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...