A l’interieur (2007)

Regie : Alexandre Bustillo ; Julien Maury
Scenariu : Alexandre Bustillo
Distributie : Beatrice Dalle ; Alysson Paradis ; Nathalie Roussel

Ce ai face daca tot ce ti-a ramas de la marea iubire ar fi copilul lui, scapat ca prin minune dintr-un cumplit accident de circulatie ? Cum ai reusi sa te impaci cu pierderea si sa mergi mai departe, sperand ca fiul tau, pe care nu ti-l va lua nimeni, ti-ar aduce fericirea pe care ai pierdut-o ? Dar, mai ales, ce ai face daca doar cu o zi inainte de nastere o straina ar veni in casa ta si ar incerca sa iti ia copilul nenascut, prin orice mijloc ? “A l’interieur”, pelicula franceza care prezinta o asemenea poveste, este un film excelent. Este unul dintre putinele horror-uri vazute in ultimul timp care m-a speriat. Foarte sangeros, foarte tensionat, regizat alert si foarte “strans”. Fara timpi morti. Spre deosebire de nord-americani, in mare parte datorita influentei italiene – pentru a-l mentiona doar pe Fulci – si al unei cenzuri mai laxe, horror-urile europene sunt adesea surprinzator de violente, spre gore, incalca tabuuri sacre in SUA si pot oferi surprize placute fanilor genului. Nu merg la fel de departe ca horror-urile asiatice (bazate mai ales pe snuff), dar sunt excelente. Socante, surprinzatoare, schimband adesea cliseele din cinematografia americana de gen.

“A l’interieur” este regizat de Alexandre Bustillo (care semneaza si scenariul) si Julien Maury, nume de care sunt convins ca vom mai auzi, si inca de la lansare a surprins placut (premii, recenzii bune, etc). Fara sa aiba actori cunoscuti, fara efecte speciale complicate, fara un buget ametitor, “A l’interieur” reuseste ceea ce alte filme de gen rateaza : sa spuna o poveste buna, socanta, sa te sperie si sa te faca sa iti incui usa in fiecare seara. De mai multe ori. Atmosfera este perfecta pentru un thriller cu puternice accente gore, regia este “stransa” si bine facuta. Este insa extrem, extrem de violent pe alocuri si foarte tensionat. Nu va asteptati la un gore ieftin, este cu totul altceva. Si in ciuda unor mici scapari de scenariu, nu va fi un film dupa care va odihniti bine.

Primele cadre m-au dezorientat. Un copil de cateva luni pluteste in lichidul amniotic, ascuns in uter, iar din voice-over o voce ne spune ca acesta este copilul ei, si nimeni nu i-l va putea lua. Brusc, un soc violent zguduie si inunda cu sange totul, si ne gasim in mijlocul unui accident de masina, cu un singur supravietuitor vizibil : tanara mama, Sarah. Cateva luni mai tarziu, pregatindu-se de nastere, inca incearca sa depaseasca amintirea accidentului in care si-a pierdut iubitul. Dar in noapte dinaintea internarii in spital, o femeie misterioasa ii bate in usa, cerandu-i sa o lase sa dea un telefon. Cum Sarah refuza, necunoscuta – al carei nume nu il vom afla, dar care se dovedeste unul dintre cele mai terifiante personaje negative vazute vreodata – ii spune ca tot ce vrea este copilul. Copil la care ar avea dreptul, copil pe care Sarah nu il merita, copil care are nevoie de o alta mama. Si nici o usa nu o va impiedica sa intre sa isi ia copilul. Necunoscuta, cu un aspect surprinzator de gotic si reactii de o cruzime cumplita, reuseste sa intre in casa, o ataca pe Sarah incercand sa ii scoata copilul din burta cu o foarfeca de croitorie, si doar printr-un miracol mama reuseste sa se inchida in baia de la etajul casei.

Tot restul filmului este un joc de-a soarecele si pisica, intre Sarah, plina de sange si ingrozita, ascunsa in baie, stiind ca in curand va naste, si straina care nu ezita sa ii ucida pe toti cei care vin sa o verifice pe viitoarea mama. Si ii ucide foarte “grafic”. Este unul dintre cele mai sangeroase filme vazute vreodata (and that’s saying something). Fara sa cada in gratuit sau ridicol, fara sa devina un banal gore de amatori. Simpla idee de a scoate un bebelus din uter, printr-o "cezariana" de acest fel, este terifianta.

Treptat, aflam mai multe despre motivele intrusei, vedem cum toti cei care incearca sa o ajute pe Sarah sunt ucisi violent, intelegem ca nu exista nici o scapare – cam pana spre final am crezut ca cea care isi doreste copilul nu este umana – intr-o dezlantuire de nebunie si cruzime, totul avand in spate dorinta de a lua copilul nenascut. Iar pentru aceasta ucide, mutileaza, se auto-mutileaza, rezista la rani si atacuri care ar ucide pe oricine altcineva. Totul spus magistral de bine, restrans la spatiul unei case, o tensiune palpabila, cumplita. Ideea unui psihopat ce nu poate fi oprit, desi deloc originala, este tratata de aceasta data intr-o cheie magistrala, ce imbina scenele sadice, socante, cu tensiunea de a sti ca dincolo de usa se afla cineva care vrea sa iti ia totul. Cumva, ajungi sa simpatizezi cu asasina, ajungi sa o intelegi si chiar sa iti fie mila. Iar finalul, cand toate piesele puzzle-ului sunt la locul lor, este pur si simplu insuportabil, o scena de un realism si o intensitate la care am rezistat cu greu.

Greu sa scrii despre o asemenea capodopera a genului fara a spune prea multe despre subiect. Si da, este o capodopera si un semn ca europenii incep sa devina nume mari in cinematografia de profil. Iar dupa ce am vazut si cateva creatii spaniole si italiene, se pare ca ne asteapta numeroase surprize placute. “A l’interieur” este unul dintre cele mai bune horror-uri facute vreodata. Pur si simplu.