1 Apr 2008

Somerset William Maugham – Robie

Am avut o lunga perioada in care citeam numai romane sa le spunem clasice. Unele erau bune si le-am recitit ulterior, altele au necesitat efort si multa, multa rabdare. Rabdare de care nu as mai fi capabil astazi. La un moment dat ajungi sa nu mai ai multa rabdare nici fata de carti. Dar cum Polirom-ul a reeditat recent capodopera lui Maugham, am recitit-o pentru prima oara dupa multi ani. Editia mea veche, nu cea noua, cu pret obscen. Placuta senzatia de revedere a celor trei volumase Bpt. Cam vechi si cam uzate. Este un roman excelent. Clasic in sensul bun al cuvantului, personaje bine construite, situatii veridice si interesante, cateva scene si idei controversate pentru acea epoca (romanul a aparut in 1915), puternice accente autobiografice, distruge imaginea idioata a lumii boeme ramasa dupa Henri Murger. Un bildungsroman cum se scriau odinioara. Iar Somerset Maugham un mare scriitor. Nu l-am citit integral – ar fi destul de greu, a fost un profesionist surprinzator de prolific – dar stiu ca de fiecare data m-a surprins placut prin stil si inteligenta vie.

Eroul principal al cartii, Philip Carey, este un erou realist prin excelenta. Marcat de o infirmitate din nastere – are un picior “bont” – ramane orfan la varsta de doar noua ani, si avand o vaga si nedefinita nostalgie a fericirii vietii de familie si mai ales a mamei, prezenta calda si linistitoare, este adoptat de unchiul sau. Personaj fabulos, zgarcit si bigot, acrit in monotonele sale tabieturi, pare desprins din lumea lui Dickens. Casatorit cu o femeie micuta, blanda si iubitoare, incapabil sa ii ofere micului Philip dragostea si caldura unui camin, ii ofera in schimb lectiile despre un Dumnezeu straniu si rece, care il vor indeparta si mai mult pe Philip de un demiurg si o credinta carora le putea reprosa destule. Asa ca plecarea copilului, pasionat de carti si singurate, la internat este o usurare pentru unchiul morocanos.

M-am temut ca aici vom aluneca in lumea din David Copperfield sau intr-o replica data de Maugham imaginii tragic romantice a nefericirilor baietilor ajunsi in scolile publice, dar Carey, o inteligenta vie, cu o sensibilitate sporita de infirmitate, reuseste sa se adapteze si sa se impuna ca unul dintre cei mai buni elevi. Nu mai avem eroul tipic cenusiu al romantismului famelic, invins de viata si de ceilalti, ajungand sa moara in mizerie sau sa se sinucida. Philip Carey este in felul sau un invingator, decis sa ajunga cineva – desi nu stie exact ce si cum – sa intre in posesia banilor lasati mostenire de mama sa (doar la majorat) si sa nu se lase infrant. Este un erou realist, este un luptator, la fel ca si Maugham.

Pleaca la terminarea studiilor in Germania, renuntand la visul unchiului de a deveni preot, cunoaste o lume vesela de intelectuali, invinsi, ratati, scriitori si artisti, perfect adaptati atat seriozitatii teutonice, cat si vietii boeme, relaxate, fara prea multe excese insa. Experienta germana va fi definitorie, caci Philip trece printr-o adevarata apostazie si renunta pentru totdeauna la Biserica. Devenit mai curand agnostic, se intoarce “in familie”, unde are si prima experienta erotica, alaturi de mai batrana Miss Wilkinson, vaga ruda si prietena de familie. Un semi-esec, datorita diferentei de varsta si lipsei de farmec, si totusi pentru Philip este o sublimare a prezentei piciorului sau bont. Lucreaza un timp intr-un birou de contabil, apoi se decide sa plece in Franta, pentru a deveni pictor. Lumea de aici nu are nimic din mizeria stralucitoare din Scene din viata de boem, uluitorul basm pentru maimute adulte, ci este o competitie dura, o adevarata Curte a Miracolelor, populata in majoritate de ratati care se tem sa-si recunoasca esecul. Prilej pentru Maugham de a creiona aceasta lume fascinanta, plina de personaje interesante – chiar daca prea putin invingatoare – in care Philip Carey incearca sarguincios sa invete. Va renunta in final, convins ca ar fi cel mult un pictor mediocru, si revine la Londra unde incepe, cu greu, sa studieze medicina, dorind sa calce pe urmele tatalui pe care practic nu il cunoscuse niciodata. Probabil ca intr-un roman romantic ar fi murit intr-o mansarda pariziana – soarta impartasita de un personaj secundar – ori s-ar fi lansat in pagini bune de lamentatii. De data asta insa nu se intampla asta.

In perioada studiilor, prima data cand domnul Carey face ceea ce isi doreste, ceva util si potrivit pentru un gentleman, incepe si perioada de “Robie”. Indragostindu-se de vulgara si prea putin atragatoarea Mildred, o usuratica chelnerita dintr-o lume straina lui Carey, inferioara din toate punctele de vedere, viitorul medic aproape se rateaza. Sacrifica totul, inclusiv bruma de avere ramasa, munceste ca un nebun, se lasa inselat si chiar ii da bani lui Mildred pentru vacantele cu iubitii, o primeste insarcinata si joaca rolul de sot si tata, este jignit, umilit, desfiintat si totusi de fiecare data, intr-un fel sau altul, Mildred revine in viata lui. Decaderea sa este totala, uluitoare pentru putinii prieteni cu care mai tine legatura, o poveste pe langa cea din “O dragoste” a lui Dino Buzzati Voluptatea mizeriei, a umilintei, nevoia maladiva pe care o dobandeste de a se lasa calcat in picioare de Mildred pentru o simpla privire, aceasta este adevarata robie in viata unui om. Iar Maugham are intuitia de a o prezenta minutios, aproape naturalist, in toate fazele ei. Spre deosebire de romantici, el stie ca Mildred nu poate fi “salvata”, nu este un personaj dostoievskian ce se mantuieste prin sacrificiul altuia si devine el insusi mai bun. Nu, Mildred este doar o faptura vulgara, materialista, usuratica, ce va ramane indiferenta chiar la moarte propriului copil, o fiinta fara nimic frumos si luminos, un personaj ce ar parea tezist daca nu ar fi dureros de real.

Dupa numeroase despartiri si impacari dureroase, Carey se va transforma intr-un protector si nimic mai mult, fiind in final parasit inca o data, de data aceasta pentru totdeauna, tocmai pentru ca nu mai poate fi inlantuit. Iar finalul, dincolo de accentul de “justitie poetica” – Mildred moare, ca sa stiti de acum – este fericit, echilibrat si meritat de Carey. Casatorit, realizat, eliberat de obsesie, multumit cu sine pentru ca a incercat, desi in zadar, sa ajute o fiinta.

Am scris cam mult despre Robie. Este o carte frumoasa, clasica, se citeste destul de repede si cu mare placere, fie macar pentru prezentarile unor lumi astazi stinse, boeme si pline de farmec sau dimpotriva pline de suferinta si tristete. Un roman foarte bun. Cel mai bun scris de Maugham. Si eu sunt de acord cu aceasta afirmatie. Pacat ca pretul de la Polirom este obscen. Dar editia este frumoasa.

11 comments:

Laviniars said...

voi lasa sf-urile deoparte si o sa citesc si eu cartea asta. mi-a placut descrierea ta (ca de obicei :) ) si mi-a facut dor de ceva clasic, intr-adevar. merci.

Cinabru said...

Multumesc mult, Lavinia, venind din partea cuiva care stie ce inseamna un roman clasic este cel mai frumos compliment. Cartea merita, intr-un fel e pacat ca nu se mai scrie asa.

PS : mai pune poze pe blog, cat mai multe. Cateva dintre ultimele m-au cam lasat fara replica.

Cristina said...

Cred ca voi relua si eu romanele mai mult sau mai putin clasice, multe dintre ele citite in copilarie. Si voi incerca sa descopar multe alte carti noi.
Se editeaza acum, parca, din ce in ce mai multe carti. Pacat ca se vand la preturi din ce in ce mai prohibitive.

Cinabru said...

Cristina, ai dreptate, preturile sunt adesea aberant de mari la editiile noi. Norocul meu ca multe dintre ele erau deja in colectia mea, in editii vechi, altfel... Cred ca voi face acelasi lucru, voi relua cateva romane clasice. Parca simt nevoia. Multumesc pentru comentariu.

Tomata cu scufita said...

Ca de obicei n-am citit cum trebuie, numai pe diagonala. :D Da' stiu ca nu te superi. Am si eu cateva carti de Somerset Maugham si sincera sa fiu nici nu le stiu titlurile. Insa daca il lauzi, o sa ma duc sa sterg praful de pe ele si o sa bag nasul intre file sa vad despre ce e vorba. :D

Cristina said...

Nu poti sa ai norocul sa ai toate romanele preferate in editiile vechi, Cinabru. Ca sa iti satisfaci dorinta de lectura, fireasca dealtfel, trebuie fie sa imprumuti, fie sa cumperi. Cumparatul unei carti confera, dupa parerea mea, un avantaj: poti citi/reciti cartea oricand.
Si eu simt nevoia sa reiau lectura unor carti si sa citesc altele noi, asa ca te inteleg.
Mi-a facut placere sa comentez. Voi reveni.

Cinabru said...

Cristina, mereu am preferat sa le cumpar, nu suport sa restitui o carte care mi-a placut celui care mi-a imprumutat-o. Cat despre recitire, sunt titluri deja ferfenitite, altele de care cred ca nu ma voi mai apuca vreodata.

Oricand, cu multa placere.

Cinabru said...

Tomata, nu-i problema, macar sa te fi facut curioasa. De la Maugham iti recomand sa inceputi cu Luna si doi bani jumate, urmata de Robie. Si de restul. A fost un autor prolific si bun, asa ca ai de unde sa alegi. Sa ne scrii cum ti s-au parut.

Cristina said...

Si eu prefer sa cumpar cartile, asa le pot citi si reciti in voie. Din pacate preturile de acum ale cartilor sunt extrem de prohibitive fata de dorinta mea de a citi.

Ana M. said...

Tocmai am terminat si eu de citit primul volum, o varianta ce dateaza din 1970, o carte foarte uzata al caror ultime file lipsesc si pentru ca stiam in mare parte subiectul eram nedumerita de ce se termina asa, undeva la despartirea de domnisoara Wikinson. Eu am luat cartea de la biblioteca si nu stiu daca voi gasi si cealalta parte. Oricum iti multumesc ca ai povestit aici mai pe larg actiunea romanului si fie ca voi citi sau nu continuarea ma bucur sa aflu in final Philip va fi fericit.

Cinabru said...

Mă bucur că îți place. Somerset Maugham a fost la un moment dat unul dintre preferații mei, dar din toate titlurile citite - a fost un autor surprinzător de bun dar și de prolific - aceasta este cea la care revin periodic, și cu aceeași plăcere de fiecare dată. Te rog să îl citești până la capăt, și sper că îl vei relua la un moment dat.

Post a Comment

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...