Nicolae Steinhardt – In genul…tinerilor

Nu stiu daca Nicu-Aurelian Steinhardt, viitorul parinte Nicolae, si-a atras simpatia celor vizati in volumul sau de debut, “In genul…tinerilor”, publicat in 1934 la Editura Cultura Poporului, in acelasi an in care Eugen Ionescu lansa celebrul sau “Nu”. Exemplare din aceasta prima editie se mai gasesc uneori pe la licitatii si anticariate pretentioase, desi pretul este destul de mare. Atunci, in 1934, multi dintre tinerii intelectuali – in frunte cu seful lor de generatie, Mircea Eliade – se gaseau intr-o agitatie febrila, intr-un razboi cu “batranii”, deja marcati de sufocanta carisma a lui Nae Ionescu si alunecand (unii mai repede, altii mai incet) spre dreapta spectrului politic.

Prieteni si apropiati ai lui Steinhardt aveau sa se apropie, unii fatal, de Miscarea Legionara – Noica, Eliade, Cioran, fratii Acterian, pentru a nominaliza doar cativa. Adesea cu violente regrete postbelice. Prea putin aveau sa ajunga la stanga politica. In cautarea de solutii, se propuneau utopii, revolte, rupturi, revolutii interioare si exterioare, erau admirati Hitler, Mussolini, Lenin, Corneliu Zelea Codreanu, Ioan Mota, gazetele si revistele de stanga si de dreapta apareau si dispareau dupa buget si pofta cenzurii. Multi se angajau politic si spiritual, vroiau cruciade, vroiau o Romanie transfigurata, erau gravi si solemni, agresivi si violenti, docti si guralivi, cu uniforme si fara. Se publicau volume care amenintau sa spulbere totul – religie, societate, politica, credinte – se propuneau ierarhii, lideri, mantuitori, revolutionari, se puneau la cale atentate culturale, se crea avangardist, gandirist, trairist, legionar, carlist, stangist, marxist, anarhist, multe –isme pe ordinea de zi. O generatie avand constiinta dramatica a tragediei. O generatie prea serioasa si prea incarcata de destinul ei. O generatie care avea sa sfarseasca in inchisoare/lagar/front sau in exil.

Steinhardt facea si nu facea parte din aceasta generatie. Omul de cultura, evreu ca sange si indragostit de ortodoxie si romanism, rafinat cunoscator al literaturii moderne si clasice, pasionat de stiintele juridice – cum avea sa demonstreze cu lucrarea sa de doctorat - incapabil sa se alature efectiv unor cauze la moda. Si totusi postbelic va da cea mai minunata dovada de prietenie si onoare, acceptand o condamnare intr-un lot mistico-legionar. Un evreu, condamnat pentru favorizarea legionarilor, ajuns calugar ortodox. Si ramas tot timpul un mare scriitor. Atunci insa acest volumas modest ca infatisare ar fi putut sa aiba efectul unui pumn.

Am primit cartea in dar, o frumoasa editie anastatica publicata in 1993 de Editura Pan, astazi disparuta – cred – fara prea multe alte indicatii editoriale. Cu un aspect mai curand modest. Au trecut cativa ani de atunci. Semnata Antisthius, ca un omagiu adus lui La Bruyere si Caracterelor sale, cu subtilul inspirat “exercitiu de stil asupra unei generatii neortodoxe”. “In genul tinerilor….” debuteaza printr-o excelenta prefata, ce demonstreaza cat de actual a ramas Maiorescu cu texte precum Betia de cuvinte. Un text inca dureros de actual, pentru cunoscatori. Dar este doar inceputul.

Corpul volumului este o suita de pastise. Stilul si maniera tinerilor furiosi ai epocii, imitate grandios, cu o ironie adesea sarcastica, mai mereu muscatoare, aproape de perfectiune si totusi aruncand totul in derizoriu prin tema, un oximoron inspirat, o metafora ce duce la absurd numele celui caricaturizat. Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Geo Bogza, pentru a nu-i numi decat pe cei mia cunoscuti. Sunt parodiate revistele de avangarda ale epocii, interminabilele articole stiintifice, ilizibile si atunci si acum, ce umpleau paginile ziarelor, reviste de “atitudine” ale diverselor curente politice de stanga/dreapta, piesele de teatru moderne, texte devenite astazi canonice pentru admiratorii interbelicilor. Nicu-Aurelian Steinhardt dinamiteaza practic toata explozia de scrieri si atitudini din acei ani, astazi superbi cand ii privim printr-o subiectiva lentila. Iar fiecare bucata poarta titlul “in genul lui….” urmat de numele autorului, revistei, manifestului.

Cateva exemple : “Elanul tasnit din radacinile adancului vegetal-organic atinge inaltimile aerului creator si incepe sa planga desnadejdea lumei eroice. (…) Sau rasul barbar, sangeros, al bestialitatii Erosului monstruos”. Sau “Sa apreciem frumusetea adevarului cilindric punctualizat. Simplicitatea ordonata a ideilor. Calcule, calcule, calcule nesfarsite si minunate… Idei, idei, idei geometrice ce stau deasupra materiei diferentiatorii”. Si, de ce nu, pour la bonne bouche “Am incercat sa citesc, dar n-am reusit ; am aruncat cartea Karastrakruopatavana, sinteza intelepciunii bengalice, pe care o citesc intr-o excelenta traducere franceza”.

Sunt Emil Cioran, aflat pe culmile disperarii, Noica dupa succesul avut cu Mathesis, Eliade, liderul si romancierul unei generatii. De fapt, este Steinhardt scriind ca Eliade, Noica, Cioran. Imitandu-le cu desavarsire stilul. Dar rasturnand in anumite locuri fraza, termenii, sensul, tema, incat se ajunge la un rezultat ce te face sa izbucnesti in ras. Aceasta este si prima reactie dupa ce uimirea in fata imitatiei perfecte dispare : te cutremuri de ras. Solemnitatea, acribia, importanta unor asemenea autori – si a altora – se spulbera intr-o clipa. Ca un episcop caruia i se vad izmenele, textul imaginat de Steinhardt si trecut in portofoliul autorului parodiat imbina gravitatea si ridicolul, poza grandioasa si hohotul de ras, limbajul fracturat si imagistica sfaramata.

Bietul Noica ajunge astfel sa scrie despre Thempesis sau Prostiile obisnuite, despre posibilitatea de a nu manca, de a visa ca mananci si a te contopi cu ideile, despre hotararea de a nu manca ; Eliade cauta neologisme, se prezinta ca seful generatiei, da sentinte, pozeaza ; Petru Comarnescu devine un haios alcoolizat care amesteca engleza adesea fortata si romana intr-un idiom adesea grotesc ; un baiat serios trimite o scrisoare ampla si cretina de la Paris “simpatiei” ramase in tara. Doar cativa dintre actorii acestui carnaval al hazului, ironiei, intepaturilor.

Intr-un registru serios, Mircea Cartarescu a reusit ceva similar cu marii poeti romani, dar acolo nu exista parodiere, pastisa, urzicare, este admiratie pura, este Eminescu/Bacovia/Blaga vorbind prin Cartarescu, dupa decenii, multe la numar. In primul sau volum Steinhardt spulbera tot pantheonul vremurilor, toata agitatia tinerilor, toate operele lor. Si o face atat de bine incat cu siguranta cei vizati ar fi trebuit sa ii multumeasca. Se vede ca pe unii ii admira, cu altii este prieten, pe cei din a treia categorie i-a citit cu atentie, mimandu-le muzicalitatea scriptica. Un Steinhardt foarte dotat ca scriitor, umorist si critic. Ceea ce il face sa isi depaseasca vreodata masura, sa jigneasca sau sa urasca. Ceea ce, gandind la rece, este foarte mult.

Inainte de Jurnalul fericirii, In genul tinerilor este una dintre cele mai bune introduceri in opera lui Steinhardt. De fapt, cea mai buna. Pentru ca este un Steinhardt foarte tanar, departe de destinul sau tragic, un Steinhardt persiflant si ironic, stralucitor si talentat, dur si amuzat, admirand si muscand zdravan. Cat vor fi apreciat in epoca cei vizati, iata o intrebare la care un viitor cercetator al operei lui Steinhardt trebuie sa raspunda. O carte mica, dar geniala, amuzanta, esentiala. Obligatorie.

Nota : extraordinara ideea celor de la Polirom de a incepe, in sfarsit, editarea operelor complete Steinhardt. Primele cinci volume, intre care si “In genul tinerilor…”, au aparut deja. Am inteles ca vor urma alte 15.