Alasdair Gray - Lanark. O viata in patru carti

O carte grea. Din toate punctele de vedere. Genul de roman care te lasa la final fara suflu si te face sa te intrebi ce soi de creatura va fi fiind Alasdair Gray. O carte mare. In ultimul timp am avut ceva noroc. Am dat peste carti care mi-au placut si despre care nu auzisem inainte nimic. Citit in orb, ca in urma cu destui ani. Fara recomandari. Si am nimerit aproape exclusiv carti de calibru greu. Printre ele : Lanark. O viata in patru carti. Unul dintre cele mai bune romane citite in ultimii ani.

Cele patru parti ale cartii sunt aranjate de autor altfel : Cartea a Treia – Prolog – Cartea Intai – Interludiu - Cartea a Doua – Cartea a Patra – Epilog. Pentru final – Addendum. Care lamureste mai bine lucrurile. Pe cat este posibil. M-a derutat initial, m-a amuzat, dar nu s-a dovedit a fi decat inceputul.

La inceputul inceputurilor, in Cartea a Treia, un anonim se trezeste intr-un vagon de tren, fara sa stie cine este, cum a ajuns acolo si spre ce se indreapta. Omul fara trecut – omul fara identitate. Orasul in care ajunge, Unthank, este un oras intunecat, fara soare, aproape parasit, bantuit de ceva nedefinit. Ingrozitor aici nu este atmosfera sumbra, tristetea, absurdul birocratic al unor situatii, ce ar insemna atat de mult. Este senzatia, magistral construita de Gray, ca in spatele acestei metropole se ascunde altceva. Ceva ce nu ti-ai dori sa afli, dar de care nu te poti feri. Este taina Castelului kafkian, in timp ce birocratia si atitudinea celor din Institut sau din sistemul politic duc direct la Procesul. Am avut mai ales in prima parte – pentru ca in a patra multe lucruri sunt explicate, pe cat posibil – senzatia de cosmar din care nu te poti trezi. Daca alte distopii rastoarna practic regulile incetatenite si ofera ceva malefic, Gray a mers pana la construirea unui sistem absurd, urias, imposibil de inteles sau macar de vizualizat fugar, dar care totusi functioneaza. Iar Unthank este cel mai bun exemplu. Unthank, orasul cu un destin tragic. Si unde anonimul isi gaseste un nume, Lanark, ceea ce incalca deja regulile.

Locuitorii sunt fie prea tristi, fie prea veseli, grupul de care Lanark se lipeste nu ii spune prea mult, iar in scurt timp eroul se imbolnaveste de o boala ciudata, dragonita, care ii transforma mai intai un brat in… Lanark, la fel ca multi altii, se transforma treptat in dragon. Boala il va arunca, aidoma unei nasteri, in misteriosul Institut, partea ascunsa a lumii fantastice, Institut unde cei atinsi de boala se transforma aproape intotdeauna in dragoni, mai rar in altceva, apoi au un sfarsit tragic. Energia si fiinta lor vor fi folosite pentru Institut. Revoltat, Lanark vrea sa plece, si astfel ajunge sa intalneasca oracolul, care ii povesteste viata lui Duncan Thaw, pictorul nebun din Glasgow, copilul care nu a reusit niciodata sa isi iubeasca tatal cu adevarat, artistul care nu a reusit niciodata sa iubeasca ceea ce facea, sa puna pasiune in culorile sale, barbatul care nu a stiut niciodata sa se faca iubit.

Si aici, in Cartea Intai si Cartea a Doua, totul se schimba, se da peste cap, face o tumba si din sumbrul Unthank si regulile sale ne trezim intr-un roman clasic, roman al formarii unui artist, in Glasgow-ul postbelic, cu traumele imaginare si personale, cu personajele sale, scolile sale, prietenii si inamicii sai, profesorii si tartinele, mirosurile si pipa fumata de tata, iubirea si moartea mamei. Este o lume cat se poate de reala, o lume nu doar posibila, cat existenta, iar felul in care Gray se joaca intr-un nou plan, cu noi reguli si acelasi stil, este colosal. Se simte aici puternic influenta romanului englez al secolului trecut, mi s-a parut un puternic aer de Maugham, este un roman clasic din toate punctele de vedere. Doar ca de aceasta data Duncan Thaw / Lanark nu mai este un gentleman scrobit si pretios, ci un existentialist, un om revoltat, un posedat de obsesia pentru arta, singura axa care i-ar fi dat un sens. Axa care se va rupe rapid, cu un final tragic precum delirul unui nebun, iar Thaw / Lanark se prabuseste din nou in universul dominat de orasul pe moarte Unthank. Ghidat la fel de bine de acelasi Gray. Este insa Thaw – Lanark ? Sau este Lanark – Thaw ? Cei pe care i-a cunoscut intr-o lume exista cu adevarat in cealalta ?

Este mult Kafka in Lanark, marturisit de altfel. Un fel de tribut. Cladirile, orasul, autoritatile, uriasul sistem din lumea fantastica a lumii de care apartine ciudatul oras Unthank, Institutul. Sunt momente ce amintesc de comunicarea autist / psihotica din Orbirea lui Canetti. Frazele si situatiile sunt grotesti, absurde, si totusi in acea lume au sens. Sunt scene desprinde din Poe sau din distopiile nenumarate, precum Minunata lume noua. Se simte si pregatirea cuiva care a studiat si a iubit romanul clasic, sunt nuante de gotic englez. Scriitura romanului dublu – pentru ca pana la urma vorba de un roman alcatuit din doua povesti siameze – penduleaza intre un clasicism britanic, in care naratiunea este bine tinuta in frau, cu personaje credibile si respectuoase fata de gravitatie, si o explozie de fantastic, de reverie dementa, in care se amesteca elemente de cyberpunk, edificii mecaniciste desprinse din Metropolis, maladii simbolice, creaturi din imaginar, un imaginar intunecat cu reflexe lovecraftiene. Senzatia de la inceput ca in Unthank te sufoci, teama ca vei fi urmatorul care o sa dispara fara prea multa galagie, prezenta aproape nevazuta dar zdrobitoare a sistemului care coordoneaza totul, pentru a face saltul brusc in lumea aseptica a Institutului. Trecerea aproape fireasca – pentru Lanark – in lumea noastra, reala, intr-un Glasgow ce isi revine dupa razboi, in care Duncan Thaw, alter ego pentru Gray, devine un pictor fanatic, rebel, insingurat, dedicandu-si toata forta marii sale opere – pictarea interiorului unei biserici. Rezultatul, o gigantica fresca, amintind de Gauguin prin dementa evocatoare, detaliata pana la nebunie, incercand sa cuprinda totul. Ratarea, nebunia, cosmarul si revenirea in lumea Unthank, pentru o continuare pe langa care cele mai stranii vise sunt doar un preludiu. Totul culminand cu un sfarsit neasteptat, categoric unul dintre cele mai bune de care m-am ciocnit de mult timp. De foarte mult timp. O constructie livresca atat de complicata si adesea atat de stranie incat ti se face teama. Daca si-ar fi ecranizat povestea, Gray ar fi dat lumii un film aproape insuportabil. De bun. Cred.

Lanark. Viata in patru carti nu este un roman usor. Se citeste cu o anumita dificultate, pentru ca este foarte dens, Gray se joaca mult, da adesea adevarate lectii de postmodernism – intreaga structura este un triumf al curentului – si nu se limiteaza prin nimic. Foarte greu sa rezumi un astfel de titlu. Foarte greu. Este ca si cand ai vrea sa povestesti doua lumi intr-o carte postala. Poate fi interpretat in atat de multe feluri… Iar ultima parte este un adevarat poem dement. Este nu un roman bun, ci unul excelent. Si nu recomandat, ci obligatoriu.