John Kennedy Toole - Biblia de neon

Daca este adevarat ca J.K Toole a scris Biblia de neon la doar 16 ani, atunci ne aflam in fata unui autor de calibru. Si imi place sa cred ca nu este simpla inventie retrospectiva, pentru a vinde cartea. Tinand cont ca a lasat doar doua romane si ambele au aparut postum, am pierdut un scriitor extraordinar, un scriitor nascut si nu unul artificial, unul care presupun ca simtea literatura adevarata pe limba si cand se spala dimineata pe dinti. Daca se spala. Si este extraordinar ca mama sa a reusit pana la urma sa publice si Biblia de neon. Cartea este de o dezarmanta autenticitate, genul de text in care te-ai teme sa tai sau sa adaugi ceva, pentru a nu distruge tot ansamblul. Ca ton si atmosfera iti trezeste nume precum Salinger - Noua povestiri (mai ales Omul care rade) sau Capote cu Harfa de iarba. Doar doua exemple. Sau ca sa trec in alt registru, IT, Stephen King, momentele in care grupul se strangea pe Maidan. Este acea nevoie de rememorare, pofta de inocenta copilariei, lumea privita prin ochii un copil care se afla la un pas de balansul periculos spre hormonal intens. Numai ca oficial Toole era inca un pusti, un adolescent care se impartea probabil intre scris si hormoni, varsta la care greu poti sa filtrezi totul de o asemenea maniera, daca nu ai talent cu groaia.

Debut cinematografic al povestii : David, un pusti cu o poveste inca necunoscuta, este intr-un tren care se indreapta spre niciunde, si porneste un bildungsroman aparent naiv, un roman in zece capitole, cu un final socant. Pornind de la amintirea unui trenulet de jucarie, poate cel mai drag cadou primit de erou, incepe o lunga marturisire. Toole se joaca dezinvolt cu textul asa cum ar face-o un mare regizor cu o camera perfecta. David locuia candva impreuna cu parintii sai si tanti Mae, o batrana cantareata, personajul care il va marca definitiv, intr-un mic orasel traditional si traditionalist. Tanti Mae a cantat in baruri si localuri care exista, oricat de miraculos ar parea, in afara orasului prafuit din Louisiana, prins in timpul mort din anii 30 – 50. Tanti Mae se imbraca scandalos, flirteaza si se indragosteste la o varsta la care ar fi trebuit sa fie doar o bunica respectabila. Dar este si singurul prieten al singuraticului David, care nu se poate simti nicaieri in largul sau.

David este un exclus, un nimeni, un singuratic. Provine dintr-o familie nu prea bine privita in orasel, locuieste intr-o casa aproape daramata, nu are prieteni, este sarac. Un tata violent, o mama aproape absenta, tanti Mae singura pata de culoare. Totul se reduce la spatiul orasului minuscul, in care mori cu incetul. Orasul este singura lume posibila, cu regulile si mai ales interdictiile sale, si nimeni, nici macar David, nu isi poate imagina ce e dincolo de granitele fictive. Avem in acest spatiu restrans si un mini-razboi religios, intre un evanghelist si pastorul local, scandaluri si dramolete, pe tanti Mae care isi retraieste un tardiv succes ca “entertainer” prin barurile din regiune – si este si singura care pleaca din oras. Evadeaza. Fuge. Avem barfele si o profesoara care il uraste pe David. Avem dramele din fiecare familie, certurile si economiile la sange, jucariile si colegii, scoala si slujba la o modesta drogherie. Razboiul, marele razboi, in care va muri si tatal lui David, este undeva departe si totusi influenteaza in rau viata tuturor. David se va indragosti inutil, va privi neputincios cum mama sa se prabuseste cu incetul, incapabila sa suporte pierderea sotului, singurul barbat pe care il iubise, va vedea cum saracia si teama ii reteaza orice gand de a se rupe de viata de pana atunci.

Iar cand tanti Mae se decide sa plece la Nashville – pentru David e ca si cand ar pleca pe Marte – ruptura fragilului echilibru din viata eroului este definitiva. Singur, cu o mama dementa, are nevoie doar de un declic. Declicul va fi persoana pe care o detesta cel mai mult. Intr-un orasel care il respinge, unde singura fata care trezise ceva in el este o alta straina, intr-o casa care putrezeste aproape de ramasitele gradinii plantate de tatal sau, cu toti concitadinii redusi la un chip identic si ostil, David isi va vedea adolescenta terminandu-se intr-o drama. Drama care il forteaza sa fuga din oras, lasand totul in urma. Si totul se termina ciclic, in partea a zecea a cartii, cand lunga confesiune s-a terminat, iar David este intr-o compartiment saracacios de tren, mergand spre niciunde, dar cat mai departe. Amintindu-si ce se intamplase in asezarea dominata seara de seara de biblia de neon de pe acoperisul bisericii, element kitsch si mort. Stralucind insa fals in de la apus la rasarit.

Stilul, surprinzator de economic si bine tinut in frau, este de o maturitate coplesitoare, cu accente minimaliste, fiecare cuvant si virgula parand ca trebuie sa fie acolo si nu in alta parte. Scriitura densa si stransa, fara excese si fara volute care nu fac decat sa umple spatiu tipografic si sa-i aduca autorului 25 de centi per coala editoriala. Exista pasaje de o nostalgie cumplita, sufocanta, pasaje de o inocenta rapitoare – pentru ca Toole a stiut sa priveasca prin orbitele unui baietel care creste impotriva vointei sale – se simte gustul de praf si vechi al locului unde toti se misca la fel. In nu prea multe pagini, in zece parti derulate printr-un proiector anamnezic, Toole reuseste sa construiasca o poveste credibila, cat se poate de autentica, dar si cat se poate de literara. Sub impresia naivitatii si simplitatii – un text excelent.

O carte foarte buna, foarte dinamica. Si foarte trista. Mi-a placut enorm. De mult timp nu mai citisem ceva de gen, si simteam nevoia. Cred ca nu peste mult timp voi relua si Conjuratia imbecililor, carte de la care ma asteptasem la mult mai mult, insa la prima lectura m-a dezamagit.