Doi ani

Doi ani deja de cand am scris primul post pe cinabru.blogspot.com, pe 15 iulie 2007. Imi dau seama ca deja sunt unul dintre veteranii pe nisa asta blestemat de frumoasa. Destui s-au retras, din fericire au aparut multe alte bloguri bune, foarte bune, chiar exceptionale, bloguri pe care le-am descoperit in timp si pe care le citesc des cu placere si chiar cu admiratie. Cand gasesti pe cineva care scrie inteligent si bine despre o carte care ti-a placut sau nu – e tare placut.

Doi ani. Nu as fi crezut ca o sa ajung aici. Nu am luat niciodata prea in serios blogul, scriu nepermis de rar, din lipsa de timp si adesea de chef, nu mi-am cumparat domeniu, nu merg niciodata la intalniri cu alti bloggeri, chiar cu cei pe care ii respect si citesc. Pur si simplu nu simt nevoia sa socializez. Nici nu pot spune ca urmaresc blogurile foarte cunoscute, cu trafic intimidant. Blogul este un hobby, nimic mai mult. Nu este o viata in lipsa celei adevarate, nu este meseria de vis. Doar un hobby. Nu mi-am pus vreodata problema sa fiu considerat critic literar, scriitor valoros sau o voce omniscienta, mereu pe baricade, ce nu poate fi ignorata sau contrazisa. Sunt un simplu cititor ocazional. Toata lumea trebuie sa aiba macar un hobby pentru relaxare, la mine s-a nimerit sa fie asta. Printre altele. Sunt consumatorul care cumpara un produs si isi da cu parerea, sincer si fara sa manance rahat. Atat. Cui ii place, multumesc. Cui nu, imi pare rau ca si-a pierdut timpul pe aici.

Pro si contra

Am avut sansa sa descopar numeroase bloguri bune, cele mai multe despre carti (dar nu numai) si am avut destule de invatat. Blogul m-a ajutat sa cunosc virtual numerosi oameni care stiu sa scrie, chiar foarte bine. M-a facut sa descopar cateva titluri si cativa autori care au trecut in fisierul « preferinte ». M-am apropiat de cativa bloggeri, cu care mai discut pe mess sau e-mail. Se stiu dansele si dansii cine sunt. Oameni cu totul speciali. Ceea ce pentru un batran ursuz e nec plus ultra in domeniul interactiunii sociale. Am ajuns sa merg la intalnirile PCB si sa ma simt excelent de fiecare data. Am primit cateva oferte interesante de colaborare, am ajuns chiar sa imi gasesc jobul perfect « din cauza » blogului si, pe scurt, mi-a oferit surprinzatoare sanse.

Dar acesti doi ani nu au fost roz, plini de bucurii si satisfactii. Surprinzator pentru mine cel de acum doi ani am reusit pana acum sa am cateva conflicte si certuri. Oricat as fi incercat sa evit, se intampla. Am regretat cateva, putine la numar. Uneori poate trebuia sa am mai multa rabdare, sa fiu mai calm, mai « we agree to disagree ». Am descoperit insa lumea fascinanta a comentariilor lasate aici. Nu ca m-ar incanta comentariile seci de gen « cool, man, ce fain ai scris ». Parca mi-as dori mai mult. Si nu ma deranjeaza (dimpotriva) comentarii critice, cat timp au argumente solide si un minim de politete. Dar macar sa vad ca au inteles ce am scris si ca se discuta pe subiect.

Numai ca nu se intampla intotdeauna asa. Astfel, din comentariile lasate de vizitatorii mei (unii semnand curajos « anonim ») am aflat nu fara surprindere ca in realitate sunt satanist, platit de masonerie, jidan/jidovit, drogat. Sau dimpotriva legionar fanatic, antisemit cronic, nazist undercover, ortodox habotnic, si ca cea mai arzatoare dorinta din mintea mea ar fi sa extermin toti tiganii, evreii si emo-kizii din lumea asta, pentru o rasa superioara si perfecta. Presupun ca vreau sa-l omor si pe Scooby Doo, daca tot am ajuns aici. Fireste, nu puteau lipsi cele in care mi se cerea sa imi sterg blogul sau sa ma sinucid cat mai repede, cele in care mi se preciza pe ton imperativ ca scriu tampenii, sunt analfabet, cretin, chelios, jigodie, incult, agramat, etc. Mai erau si rafinatii, care ma interogau ce studii am io de imi permit sa scriu de una, de alta. Spre satisfactia dracusorului din mine cele mai multe comentarii de gen sodomizau voios limba romana. Fara lubrifiant. Sau macar margarina. Boborul simtea nevoia sa se exprime si a nimerit si la mine. Adevarata glorie a venit cand alti bloggeri, din pacate insignifianti din multe puncte de vedere, au gasit necesar sa imi dedice postari de o ironie muscatoare, care ma desfiintau de la A la Z. Ar fi fost amuzant daca erau si bine scrise. Boborul vegheaza...

Nu stiu daca voi ajunge la trei ani, sincer. Pana la urma orice pasiune se termina, mai devreme sau mai tarziu. Si imi vine greu sa cred ca voi avea blog si peste 5-10 ani. Dar dupa doi ani pot spune ca a meritat.

Multumesc tuturor celor care trec pe aici, mai ales nucleului meu dur de vizitatori fideli. In anumite momente parerea lor a contat foarte mult si mi-a dat forta necesara pentru a continua. Si chiar am avut nevoie de asta. O vara perfecta pentru pestii-banana si ne revedem candva, mai incolo.