Despre Mihail Sebastian

Daca ar fi sa spuneti ce inseamna Mihail Sebastian pentru voi, ce ati spune ? via Chestii livresti.

Nu stiam prea multe despre Mihail Sebastian inainte de aparitia jurnalului. Scriitor, interbelic, evreu, ceva romane si piese de teatru. Mult prea putin. Jurnalul mi s-a parut atunci o carte exceptionala, fascinanta, eram si in perioada in care descopeream cu veneratie perioada interbelica. A circulat in grupuletul nostru pana cand ii zburau paginile (prost legata mai era prima editie). Era varsta la care citesti prima oara Cioran, Eliade, Ionesco, afli de Nae Ionescu, de legionari, de Vulcanescu, de Sadova, de fratii Acterian, etc. Nu mai ai timp de nuante, subtilitati, controverse, si e cam devreme sa incepi sa intelegi cat de complicat era tabloul intelectual al acelor decenii stranii. Toti iti par geniali, ireali, ti-ai da 10 ani din viata sa te invarti 1 minut prin preajma lor. Si pe urma citesti Jurnalul si toata viziunea asta roz se spulbera. Si incepi sa intelegi ca toti acestia, inclusiv Sebastian, au fost oameni. Cu dramele, iubirile, greselile, alegerile si pacatele lor. Dar cel mai important cu opera lor. Care ar trebui sa fie mai importanta decat optiunile politice.

Iar Jurnalul e o piesa majora din puzzle. Viu, plin de suferinta si revolta, de poezie, de muzica, jurnal de atelier al unui intelectual in deplina consonanta cu ce se scria si se intampla in tara si in strainatate, incarcat de detalii imposibil de gasit in alta parte despre lumea de atunci, inteligent scris. Si cred ca a fost in anul lansarii cea mai controversata/injurata/adulata/citata/discutata carte. S-a mers pana la teoria conspirationista a falsificarii jurnalului, si unde altundeva decat in ... Israel. Tocmai ca tinerii intelectuali interbelici sa iasa cat mai « sifonati », ca antisemiti redutabili, fireste. Si cu siguranta au fost unii care au crezut, numai ca Sebastian a fost sincer. Dureros de sincer.

Dupa Jurnal, am citit Accidentul si Orasul cu salcami, cu mari asteptari, iar deziluzia a fost puternica. Omul care lasase un asemenea jurnal nu era scriitor nativ, era un intelectual fin, vesnic in cautare de bani, meloman si mereu indragostit, prea putin monden, incapatanat in obsesia sa de a deveni scriitor, cu influente diverse, dar nu si suficiente. Nici piesele de teatru nu m-au entuziasmat la lectura, e adevarat insa ca nu le-am vazut pe scena. De doua mii de ani... Hmm, parca era ceva mai mult, dar tot nu m-a convins. Interesante sunt mai curand corespondentele cu viata lui Sebastian decat firul narativ sau stilul. Preferata mea, dupa Jurnal, ramane Cum am devenit huligan, caleidoscop de injurii din toate gazetele vremii, din toate directiile. Sa scoti o carte si sa te injure si stanga, si dreapta, si democratii, si evreii, si legionarii, si cuzistii, si, si, si, e ceva. Mult mai tarziu am citit cateva dintre articolele sale mai tarzii, raspandite prin periodice. Mi-au placut mai mult. Abia acum aflu de la Dragos ca Sebastian a scris nu putine articole despre Marcel Proust. Asta chiar as vrea sa citesc. Reluandu-l acum un an sau doi, spre a ma lamuri, Sebastian tot nu m-a entuziasmat. Chiar mai putin decat inainte, dar atunci aveam scuza entuziasmului tineretii.

Nu cred ca Mihail Sebastian este cel mai mare scriitor roman de origine evreiasca. Si nici macar un autor de prim rang, cel mult unul de raftul doi, dar care a beneficiat dupa aparitia Jurnalului in 1996 de o campanie de PR redutabila. Recuperarea lui s-a facut cu un entuziasm de invidiat, iar Sebastian (nu prea bine primit de critica in vremea lui nici inainte de volumul De doua mii de ani) s-a transformat intr-un nume greu, cu rezonanta. Ceea ce nu este rau, dar este, cu siguranta, cel putin exagerat. Daca ar fi avut parte de o asemenea apreciere in timpul vietii... Cata tristete e adesea in Jurnal cand Sebastian simte ca nu poate sa scrie, ca nu iese asa cum ar fi vrut, cand piesele nu ii sunt puse in scena. Aproape la fel de multa ca atunci cand Sebastian evreul isi da seama ca nu mai este dorit in orasul sau, in tara sa. Biografia sa il recomanda mai mult decat opera : evreu, a avut de suferit din cauza antisemitismului, a fost apropiat de grupul Criterionist si s-a rupt de ei dupa apropierea lor de Miscarea Legionara (care a reusit sa atraga in elita sa unii dintre cei mai importanti tineri intelectuali ai vremii, majoritatea lor chiar).

Si daca tot s-a vorbit atat de evreitatea lui Sebastian – de care acesta, sinceri sa fim, si-a dat seama cu adevarat abia cand a inceput sa sufere din cauza ei – sunt multi alti autori evrei, in aceeasi ani, care meritau sa fie recititi si promovati astazi. Mult mai dragi imi sunt Max Blecher (categoric tragic de genial), mai aproape mi-e Felix Aderca (cu romanele, interviurile si amintirile sale), Ury Benador (cine sa uite gustul dulce-amarui din Ghetto veac XX sau Gablonz, magazin universal), I. Ludo. Pentru a-i mentiona pe cei pe care i-am citit si recitit cu placere, prea putin cunoscuti azi. Intr-un con de umbra cei mai multi ? Mai curand prafuiti si uitati.

De la Sebastian as reciti des Jurnalul, macar bucatele de ici, de colo. Si articolele sale, atunci cand voi gasi o editie mai mare sau voi reusi sa pun mana pe volumul recomandat de Dragos. Nimic mai mult insa.

Nota : abia am rasfoit cartea Martei Petreu, inca nu m-am apucat de citit serios, dar stiind dinainte cateva dintre articolele lui Sebastian din perioada mefistofelicului Ionescu (si anterioare) surpriza nu a fost prea mare. Cineva care l-a iubit si admirat atat de mult pe Nae Ionescu nu ar fi putut scapa de influenta carismatica a acestuia.