Vicente Munoz Puelles : Fetisul piciorului

De multa vreme nu mai citisem un roman erotic bun. Ca in orice alt gen exista mult prea multe copii si imitatii nereusite ale clasicilor si prea putine titluri noi care sa merite. Mai gasesti, cand si cand, ceva notabil, dar la fel ca in pornografia contemporana ajungi sa intalnesti aceleasi si aceleasi scene, eventual cu numele personajelor schimbate, un pitic, un goblin sau o adolescenta in plus, totul condimentat cu Thousand Islands Dressing. Coperti bine facute, titluri atragatoare, dar inauntru gasesti aceleasi povesti rasuflate, aceleasi scene standard, aceleasi reverii plicticoase. Si stilul e mereu astmatico-poetic, fals, sters.

Tocmai de aceea cartea lui Vicente Munoz Puelles a fost o surpriza. E un roman erotic, dar si o poveste bine scrisa. Biografia pictorului Pierre Molinier, suprarealist deloc neglijabil (si da, a existat un artist important cu acest nume, foarte bun chiar) este doar un cadru, un pretext, un schelet metalic pentru constructia postmoderna a unei noi biografii in mare masura imaginara. Dar tinand cont de temele si experientele traite de autenticul Molinier, tot atat de maladiv in perversitate pe cat era de bun ca artist, cartea mai poate fi privita si ca un omagiu postum si bine scris. Puelles chiar a reusit sa redea foarte bine universul narativ al artei lui Molinier. Totul intr-un stil explicit, dar in egala masura poetic si romantic, un romantism decadent si incitant, fara sa cada in repetitie si manierism obscen. Este o carte-testament, povestea lui Molinier ajunsa la final, tandra rememorare a unei vieti dedicate aproape exclusiv sexului.

E mult Sade in Fetisul piciorului, foarte mult, ca stil si atmosfera (lucru recunoscut de altfel de autor) dar e si suficient Puelles pentru ca romanul sa nu fie un simplu tribut adus unui ilustru precursor. E multa imaginatie, eroului ii sunt atribuite experiente sexuale fanteziste – chiar daca Molinier a dus departe propria viata erotica – si cu siguranta revoltatoare pentru pudibonzi. Fetisul definitoriu – picioarele mamei, incaltate in pantofi fini, din satin, din matase, din brocart, pe care va incerca sa le regaseasca in toate femeile din viata sa. Prima fantezie : povestea de dragoste dintre tatal sau si prima sotie, moarta prea devreme. Se initiaza singur in tainele masturbarii, in elegantul si frumosul chateau al vechii sale familii, folosind ca sursa primordiala de inspiratie omniprezenta si eleganta mama, iar ca suport practic lenjeria aceleiasi, furata din cosul de rufe murdare. Femeia imaginara, inlocuind mama. 

Prima femeie – una dintre slujnicele casei, Anne-Marie, alaturi de care Pierre descopera masturbarile reciproce si indelungi. Prima iubire este chiar sora viitorului artist, Muriel, prima care isi foloseste piciorul pentru a-i aduce eliberarea mult dorita. Il citesc impreuna pe Sade, il pun in scena, si continua relatia chiar cand sora este pe moarte din cauza febrei. Incest nedesavarsit, pentru ca sora ramane virgina, orice in afara penetrarii fiind permis. Iar la moartea ei Pierre ii aduce o ultima ofranda pe ciorapii negri, neuitand sa ii faca si o fotografie pentru viitor. Iar pentru Molinier este doar primul capitol din carusel.

Noaptea frenetica petrecuta alaturi de mama, dupa moartea tatalui ; primul orgasm in fata unei opere de arta – Moartea lui Sardanapal, Delacroix ; nebunia traita pret de ani la scolile de arta, pe masura ce Molinier devine tot mai cunoscut, atat in cercurile artistice, cat si in cele boem-senzuale ca unul dintre cei mai originali si mai perversi ; miile de masturbari si relatii, folosind ca relicve sacre pantofii si lenjeria pastrate de la sora si mama ; marile iubiri de maturitate, sclavii delicioase pentru artist, legandu-l de femei ciudate, misterioase, dar neaparat cu picioare frumoase si ingrijite ; casatoria cu Lucie, care ii va darui o frumoasa fetita, Muriel, si il va parasi destul de repede ; succesul si scandalul alaturi de suprarealistii de care se va rupe cu o violenta aproape erotica ; scurta legatura tarzie cu fiica sa, pentru care va fi primul ; zecile de vulve, miile de sani, infinitele picioare frumoase, seturile de lenjerii, pantofii, cu care se joaca si de care se indragosteste, expozitiile, grafica, scrisul, desenele, revolta, scandalul. Si moartea, moartea mult dorita, iarna tarzie a unui Molinier, pregatindu-se sa fie gasit asa cum traise, purtand un portjartier de dantela si, fireste, ciorapi fumurii. Un auto-omagiu final.

Personajul lui Vicente Munoz Puelles poate fi privit ca un biet bolnav, avand doar scuza unui colosal si frapant talent artistic, imbibat de erotism si frizand obscenitatea. Poate chiar scotand-o in fata ca pe o garantie a socului. Poate fi privit ca un monstru, o fiinta maladiva, un obsedat, un fetisist incapabil sa vada femeia altfel decat ca pe o fiinta mitica, ireala, impartita in fragmente si utila doar pentru ejaculari si inspiratii, intr-o directie/modalitate sau alta. Fetisul piciorului poate fi citit ca un studiu de caz, ca o trepanatie in craniul colcaind de cosmar si mizerie a unui biet pictor pervers. Ca un joc al imaginarului, in care biografia si asa neconventionala a unui artist este rescrisa si exagerata in tuse groase, punandu-i in carca si ce s-ar fi temut sa-si imagineze macar. Sau ce s-ar fi temut sa recunoasca. Ca un omagiu adus piciorului arhetipal, aranjat, ingrijit, acoperit de ciorapi de matase, perfect ca forma si alcatuire, intemnitat vremelnic intr-un pantof fin, cheia de bolta pentru construirea femeii ideale in mii de variante. Ca nebunia unui autor cu – din cate am inteles – oarecare cota. Oricum ar fi, merita citit ca un roman erotic bun, chiar foarte bun.