Anii ’80 si bucurestenii

In decembrie 1989 aveam zece ani si ceva, eram pionier (si adjunct de unitate) si ma obisnuisem destul cu cea mai buna dintre oranduirile sociale, pregatindu-ma in pas alert sa construiesc si eu partea mea de socialism multilateral dezvoltat. Nu cred ca imi imaginam cum ar fi altfel, « Vestul » era o abstractiune, insemna reviste Pif la liber, Coca Cola si inghetata Magnum, jocuri video si blugi. Si asa ceva nu putea sa existe. Eram un privilegiat totusi. Cu o bunica in Israel aveam acces anual, in portii mici, la ce insemna Occidentul. Jucarii, dulciuri, reviste Mickey Mouse, Lego, pistoale de plastic. Parca avand putin ma bucuram si mai mult. Stiam ca nu trebuie sa spun la scoala ca tata asculta Europa libera. Sau ca avem dolari. Sau ca ne luasem video. Pana la 10 ani invatasem esentialul supravietuirii in comunism : dublu-ganditul.

Anii ’80 si bucurestenii, carte aparuta de ceva vreme la Paideia, e un experiment sociologic necesar. Necesar pentru ca peste tot a inceput sa se uite. Nu e vorba de pustanii care descopera marxismul si regretele cu entuziasmul varstei, chiar daca in anii respectivi nu erau nici spermatozoizi dezorientati si dornici de marea evadare. Chiar daca ar trebui sa isi gaseasca un hobby mai util. Sau ceva de munca.

E vorba de cei care au uitat, desi au trait. Un dictionar cu termeni specifici si nu numai ai epocii – activist, carne, coada, video, frica, lozinca, shop, productie, benzina, scoala, casa de comenzi, revelion, soia, Ceausescu, blugi, sarcina, xerox, folclor, granita, militie, radio, mancare, facultate, garaj, ratie – alcatuit pe baza marturiilor unor anonimi, majoritatea selectati dintre cei marunti, cei umili, cei fara mari pile (dincolo de alimentara din colt sau colegul de serviciu). Fiecare cuvant al dictionarului – o amintire. Sau mai multe, cu bune si cu rele. O munca titanica, in medii si minti diverse. Este o calatorie in trecut, intr-un deceniu care pentru cei din generatia mea inseamna 10 ani superbi, cu toate lipsurile, facuta prin ochii celui de rand, a omului de pe strada, a omului care supravietuia dupa ce traise. A omului care se descurca. Mai o pila, mai o coada, mai o atentie, mai un prieten. Am citit cartea aducandu-mi aminte din ce traisem sau din ce mi se povestise, amuzandu-ma sau intristandu-ma, dupa caz. Dar la final am ramas, vorba lui Preda, visator.

Ca o oglinda magica, Anii '80 si bucurestenii iti povesteste. Despre cum se faceau avorturile ilegale, despre cum se statea la coada pentru hartie igienica si branza cauciucata, despre cum se mergea in concedii si se dadea un cartus de Kent si un pachet de cafea, despre cat de valorosi erau ciorapii « de import », despre cum se facea mancare din « adidasi » si oase, despre cum te descurcai, despre compromis, despre buletin de Bucuresti, despre filme, despre visul de a pleca, despre Securitate, despre biblioteca, despre mare si munte, despre frig, despre crenvursti si 23 august, despre fuga din tara, despre magnetofon si distractii, despre fabrica, despre jocuri si blocuri, despre porcul taiat ilegal, despre inovatiile pentru incalzire, despre cortul din sufragerie, despre frica, despre, despre, despre. Enciclopedia vietii cotidiene in comunism – compendiu.

Stupefiant cand intorci ultima pagina este ca universul imaginar al celor intervievati se misca in alte coordonate decat crezusem. Memoria are aceasta capacitate de a se reinventa si a modifica trecutul, dar aici iti dai seama ca memoria colectiva a romanilor e tare ingaduitoare si socant de selectiva, aducand in unele cazuri o amnezie dulce si triumfatoare. Ma asteptasem ca memoria sa redea aproape exclusiv foamea, frigul, propaganda dementa si isteric-ridicola, cozile, crevetii si curentul intrerupt, obsesia supravegherii si a denuntului, laptele cu multa apa, faptul ca erai nevoit sa iei mai tot pe sub mana, defilarile, branza cu aracet si sunca uleioasa, ratiile, duminicile cu sot si fara, minciuna, Ceausescu peste tot, speranta ca intr-o zi totul se va termina. Sa tina minte mai ales ce era rau, ce nu mergea, ce ii facea pe tot mai multi sa isi introduca viguros si verbal diverse organe, preponderent cel procreativ, in cel mai iubit dintre presedinti, cu tot cu sceptrul lui. Chiar daca i-a adus o telegrama din partea unui mare artist.

Dar nu. O parte serioasa din cei intrebati – si ca nota de stranietate multi au refuzat din start sa le apara numele complet, asa ca la final s-au folosit doar initiale – regreta acei ani, inclusiv deceniul al optulea, cand totul s-a prabusit in cenusiu metalic si icnet pionieresc. Lor le-a fost mai bine decat acum, lucrurile erau in mare mai bune si in detaliu te invatai cu ele, nu era atat de rau ca acum. Cumva au fost destui care au trait acei ani din plin, fericiti si multumiti de ce era in jurul lor, si ar prefera oricand sa se intoarca in acele decenii. Cumva nu putini s-au adaptat si au trait foarte bine in lumea de atunci, fara sa li se mai para ceva jignitor, umilitor, anormal. Imi dau seama din marturiile altora si amintirile mele ca nu m-as fi putut catusi de putin adapta atunci. Ce am simtit ca pusti as fi simtit si ca adult. Chiar mai rau.

Aveam putin peste 10 ani in 1989. Suficient ca sa inteleg ca nu imi place comunismul. Suficient ca sa inteleg ca nu vreau sa construiesc socialismul. Dar si suficient pentru ca dupa 20 de ani sa citesc Anii ’80 si bucurestenii cu o nostalgie dulce-amaruie si multa placere. Recomandata daca vrei sa intelegi cum era atunci in realitate, sau daca vrei sa-ti aduci aminte. Am vazut ca exista si un volum Anii ’90 si bucurestenii, dar inca nu l-am luat.