Teru Miyamoto : Brocart de toamna

Premisa era buna. Cu zece ani in urma Aki a aflat ca sotul ei, Yasuaki, plecat intr-o calatorie de afaceri, a fost gasit de politie intr-o camera de hotel provincial, injunghiat de doua ori si aproape mort. Langa el, cu gatul retezat, se gasea o misterioasa si frumoasa tanara. Divortul a venit rapid si oarecum firesc, si fiecare a incercat sa isi refaca viata. Se regasesc intamplator dupa zece ani si incearca, prin scrisori, sa se regaseasca fiecare pe sine si fiecare pe celaltalt. Celalalt, devenit strainul, dusmanul, amintirea de care nu poti sa scapi si nici nu vrei. Se poarta fiecare in altul ca pe un tatuaj yakuza.

Cum spuneam, miezul acestui roman epistolar nu era deloc rau. Chiar suna bine. La inceput. Prin intermediul scrisorilor Aki si Yasuaki incearca, la distanta de un deceniu, sa afle ce s-a intamplat cu adevarat si de ce s-a ajuns acolo, cat a fost greseala fiecaruia si cat a fost karma, cine a fost de vina si cine a fost victima. Aki este sincera, disperata, in cautarea unui strop din vechea iubire in care a crezut cu fanatism si de care s-a agatat cu toata forta unei femei disperate si singure. Recasatorita, dedicata unui copil cu handicap grav, traind aproape total in lumea acestuia, Aki ar fi un personaj tragic si induiosator. O mama care s-a refugiat in boala copilului si refuza realitatea din jurul ei. Se invinuieste pentru tot, regreta ca a ajuns la divort, ar vrea sa dea timpul inapoi, isi reproseaza ca a nascut un copil bolnav pentru ca nu a putut sa ierte. Iar karma ei a devenit astfel un blestem. Si scrie, pagini intregi, la care Yasuaki raspunde greu.

Femeia cu care fusese gasit era fosta lui iubire din adolescenta, amestec de perversitate si naivitate, pe care a revazut-o mai mult din intamplare dupa foarte multi ani si cu care a reluat o legatura torida. De fapt, a consumat-o cu adevarat, iar misterioasa doamna i-a oferit erotic tot ceea ce timida si cumintea sotie nici nu ar fi indraznit sa viseze. Cand ti-e foarte sete, bei apa si iti trece. Numai ca pentru Yasuaki setea creste tot mai mult, il face captiv intr-o legatura si il aduce la un deznodamant fatal. Intr-o camera de hotel marea lui iubire il injunghie si apoi se sinucide. Iar scandalul - intr-o societate atat de conservatoare - este pentru erou doar inceputul cosmarului. Din care Aki nu il poate salva.

Daca la inceput chiar eram curios sa citesc povestea cuplului, la distanta de 10 ani, totul se prabuseste chiar cand esti aproape de a te lasa invaluit de firul epic. Cartea nu prinde. Aki si Yasuaki sunt falsi, artificiali, imposibili, mult prea literari pentru a exista si a te face sa ii urasti sau iubesti. Sau macar sa te intereseze. Magia fictiunii nu te face sa uiti ca citesti o carte, nu te face sa uiti ca vezi litere. De fapt nici nu apare. Pastrand zona culturala, e ca un spectacol kabuki facut de europeni diletanti, pe ritm de romanta. Lamentatiile lui Aki, rolul de invins al lui Yasuaki, consideratiile metafizice cu iz diletant despre karma si vina, tot atatea elemente scriptice care nu spun nimic. Pacat de o miza epica buna.

Prea sentimentala pentru gusturile mele, genul de carte de seara sau de weekend, cand esti prea obosit sau plictisit pentru orice altceva. Nu este o catastrofa, dar nu surprinde si incanta prin nimic. O carte careia i s-a facut multa reclama, dar cam degeaba. Sau, cine stie, poate ca in ultimul timp am devenit prea cusurgiu si pretentios, nimic nu-mi mai place. Desi in cazul asta nu cred ca se aplica.