Boris Buzila : In prezenta stapanilor

Pret de multi ani, Boris Buzila a fost unul dintre redactorii celui de-al doilea ziar al tarii : Romania libera. Ziarul "de stat", spre deosebire de cel "de partid" (Scanteia), ziarul unde in anumite clipe mai adia un vanticel de libertate si se mai putea strecura, cu riscurile de rigoare, cate o aluzie, cate un adevar, cate ceva interzis. Sigur ca mai de fiecare data cei vinovati erau descoperiti cu vigilenta revolutionara, si totusi... Era o vreme in care nu prea aveai optiuni. Boris Buzila si-a iubit meseria, a iubit presa, a iubit ziarul si tipografia, cu mirosul ei nocturn si otravit de plumb, a incercat chiar sa suporte interminabilele sedinte, cu declaratiile latratoare si stupide, vizitele de lucru, deplasarile si reportajele entuziast-cretine. In toata aceasta piesa minutios pusa in scena, opera unui sistem dement, a incercat pe cat posibil sa isi faca meseria. Cu compromisurile vremii.

Si, asemeni lui Winston Smith, a tinut un jurnal secret, departe de ochii prietenilor, constient ca o delatiune sau o imprudenta i-ar aduce nu doar indepartarea definitiva din presa, dar mult mai mult. Cu ironie, talent, sinceritate si adesea tristete, Boris Buzila reuseste cu In prezenta stapanilor un tur de forta memorialistica, o cronica a unor ani in care cenusiul si teama se amestecau cu vodevilul kafkian al unui regim in agonie. Fara sa fie un vajnic dizident, Boris Buzila a simtit nevoia confesiunii de sertar, a marturiei. Pentru ca era un om ca oricare altul (purtand insa pecetea de "basarabean", deci din start un pic suspect) care nu se putea regasi in nebunia din jurul sau. Nu un erou, nu un rezistent, nu un revolutionar. Un om care vede minciuna dintr-un sistem care transformase o utopie, ce amesteca nationalismul desantat, comunismul dur si cultul personalitatile in stirile cotidiene.

Trasatura definitorie a cartii - si colacul de salvare in acei ani - este cu siguranta umorul. Privind uneori uluit, alteori abia abtinandu-se sa nu izbucneasca in ras nestavilit, jurnalistul ii vede pe Dej, Ceausescu sau Hrusciov, cu armatele de trepadusi in jurul lor, oamenii din spatele imaginii, adesea diferiti pana la sarcasm de imaginea atent periata din ziarele ce urmau sa apara a doua zi. Asa cum in presa interbelica adversarul era animalizat si ridiculizat in caricaturi, jurnalistul ii vede pe cei "mari" ca prin microscop, cu ticalosia lor, cu prostia lor, cu rautatea lor, cu lupta dintre ei. Il insoteste pe Dej in vizitele de lucru (si povesteste cu detalii imposibil de gasit in relatarile oficiale), scrie pagini intregi in limba triumfalista de lemn a deceniilor in care Ceausescu devenise noul Decebal. Ii cunoaste de-a lungul vremii pe Marin Preda (cu tariful sau obscen pentru epoca, 1000 de lei pentru un text marunt), pe decazutul Mihai Beniuc (epuizat si autopastisandu-se), pe Agatha-Grigorescu Bacovia si fiul acesteia (la fel de inversunati in apararea memoriei si operei poetului), pe Sadoveanu sau Arghezi (cu dramele, tipicariile si maniile lor), Paler (cu relele si bunele sale) pe inepuizabilii scribi care asaltau toate redactiile cu poezii, texte, epigrame, eseuri, marturii despre Partid, despre Tovarasu', Tovarasa, comunismul in zbor, societatea socialista multilateral dezvoltata. Cel mai des grafomani sinistri, care nu intelesesera la timp ca deja compresorul se pravalise, iar acum trebuie sa scrie altfel. Proletcultismul nu asigura si nemurirea.  Se va apropia de unii dintre scriitorii pe care ii admira, altora le va descoperi cu tristete, insemnandu-le in jurnal, umbrele din spatele pleoapelor.

Boris Buzila este cronicarul unei lumi. O lume vie, atat de departe pana la urma de imaginea casanta si atent migalita din pagina de ziar. O lume complicata, in care misuna mari scriitori si ratati penibili, securisti cunoscuti sau ofiteri deosebit de discreti, lideri ai partidului de astazi si "fostii" prabusiti in dizgratie ieri, social-democrati si fosti legionari, vechi detinuti politici si tineri resemnati, revoltati sau gata de orice pentru gloria Epocii de aur. Figuri ridicole de multe ori, alteori personaje de care te temi instinctiv. Hasek sau Ilf si Petrov ar fi gasit atat de mult in Romania acelor ani, dar din pacate si Kafka ar fi avut de unde sa se inspire. Sunt momente amuzante, chiar intr-o lume in care umorul autentic este prohibit, soparleste, se ascunde : nebunia insipida si absurda a sedintelor de partid, unde curg lozincile din robinete ideologice cu urechi ; pregatirea disperata a numerelor speciale despre Partid si "megaseful" (Ceausescu), cand mai ales in ultimii ani nimeni nu mai vrea sa dea vreun text ; minutiozitatea fanatizata cu care redactorii si ajutoarele cu ochi albastri examineaza fiecare rand din Romania Libera, fiecare poza, fiecare virgula, ca sa nu ascunda vreo pila, vreo aluzie, sau ceva ce poate fi interpretat ca o aluzie ; listele interminabile de la an la an cu frazele, temele, cuvintele interzise, scoase din nou-vorba ceausista ; felul in care scriitorii de manual se prezinta dincolo de albul foii. Groaza paralizanta cand "seful" gaseste in ziarul deja trimis in tara o poza cu Ceausescu in cadru gros, negru (ati pus doliu pe megasefu'), o litera mancata din numele ilustrului, vreo fraza care ar putea fi interpretata. Pentru ca acesta era triumful deformarii. Nu mai erai cenzurat. Ajungeai sa te cenzurezi singur, sa cenzurezi inca o data ceea ce ramasese din text, si pana la urma sa scrii pe linia care trebuia, amalgam de fraze fara sens, pompoase si inzorzonate, care nu spuneau pana la urma nimic. Dar erau asa cum trebuia.

Insa in spatele umorului se simte cosmarul tragic al epocii. Un Bucuresti distrus de sistematizarea pe model nord-corean, in care bisericile sunt in cel mai bun caz mutate, cimitirul Giulesti dispare sub ape (si unii nu mai apuca nici sa ia osemintele celor dragi), strazi si cartiere se prefac in doar cateva zile in moloz, Securitatea este o prezenta uneori nu prea discreta si gata sa actioneze, cozile interminabile, frigul, teama, speranta ingrozita ca poate, intr-o zi, "megasefului" i se va intampla ceva. Suspiciunea ca prietenul de langa tine, colegul de redactie, omul cu care ai impartit candva o tigara te-ar putea turna. Oboseala din ochii sotiei care a stat ore bune la coada pentru ca se dadea "ceva". Inghesuiala din troleibuzul rablagit care te duce spre o noua zi de munca. Frenezia cu care se decripteaza in fiecare intamplare, in fiecare declaratie, in fiecare zvon un semn ca lucrurile nu vor mai dura foarte mult. Un Metropolis care scartaie din toate incheieturile si care trebuie, firesc, sa se prabuseasca. Si In prezenta stapanilor este o alta dovada ca, intr-o evolutie aproape mitologica, sistemul s-a creat si in final s-a devorat pe sine. Dupa teroarea dejista si scurta perioada de dezghet, a venit Epoca de Aur.

O carte pe care o citesti altfel dupa ce intelegi ca un astfel de jurnal, scris atunci (si completat dupa '90 cu unele detalii, adesea savuroase, privind evolutia unor personaje din epoca) nu era doar o pasiune, un hobby, ocupatie de umplut timpul. O cronica sincera, obiectiva si adesea cruda a epocii era un risc asumat. Spre deosebire de multi dizidenti galagiosi, Boris Buzila a ales pur si simplu sa fie un martor al vremurilor. Mai ales daca ai prins macar vreo cativa din anii aceia, la varsta la care macar incerci sa dibui cate ceva din ce se intampla in jur, s-ar putea sa fie o carte din care periodic recitesti un capitol sau mai multe.