20 Sep 2011

Lavinia Betea: Povești din Cartierul Primaverii

Apparatchik-ul nu poza glamoros și zâmbitor în revistele vremii, nu apărea alături de amantă sau noua sa mașină la televizor, între Cinemateca și buletinul de știri cu noile producții la hectar, consoarta oficială nu își suspină nefericirea dând sfaturi despre diete și marxismul contemporan, nu chemau jurnaliștii celebri în acele decenii pentru a le prezenta colecțiile de artă, vila proaspăt renovată, suveniruri aduse din delegații. Nu doar că nu ar fi avut unde să facă asta, dar cu siguranță nici nu și-ar fi imaginat că este posibil. Orice ”ieșire în presă” era tratată ca o misiune de spionaj în spațiu inamic, pregătită, verificată, textul revăzut și editat la nesfârșit. Și din mărturiile copiilor nici măcar nu povesteau prea multe acasă despre viața "oficială". Reflexe ale perioadei de activitate clandestină, în ilegalitate, atât cât fusese (oricum departe de legendele panteonului comunist)? 

Practic necunoscuți cu adevărat marelui public, altfel decât ca un nume și un chip neclar în fotografiile ziarelor de epocă ori un chip de pe o pancartă, văzuți la manifestațiile oficiale în tribuna inaccesibilă, putând să piardă totul de la o zi la alta, conducătorii din Cartierul Primăverii nu aveau acea formidabilă foame de imagine a succesorilor de astazi. Dimpotrivă, se poate spune că se temeau să fie prea cunoscuți. Siluete neclare ascunse în Orașul Interzis, un alt spațiu decat cel populat de muritorii de rând, alcatuiau o sferă a puterii intangibilă și aparent eternă, imuabilă, un monolit care slujea Partidul până la substituire, răspunzând oficial doar în fața unui concept la fel de abstract - Poporul. Nimeni, absolut nimeni din exterior nu și-ar fi imaginat vreodată să ajungă să îi cunoască așa cum erau de fapt. Cartea Laviniei Betea este o radiografie pasionantă tocmai a acestui animal care nu înceta să se auto-devoreze, cu răsturnări de situații, devieri, demascări și chiar crime (Pătrășcanu, Foriș), totul prezentat ochilor străini ca "rotație de cadre" sau, când lucrurile nu mai puteau fi ascunse, "trădare". Este privirea strecurată prin ușa întredeschisă în lumea nomenclaturii. Și nu poți să nu te gândești că ar fi fost absurd, pur și simplu absurd, să te gândești măcar atunci să scrii o asemenea carte. Până și o hagiografie, cum au apărut câteva în epocă, era verificată, cenzurată și evaluată până la ultima virgulă. 

Între putere și tradare se mișcau toate aceste siluete, care se ascundeau pe sine nu doar de Popor, cât mai ales de ceilalți, de tovarășii de luptă. Abia acasă, în vilele din Primăverii, dincolo de ochii străini și mai ales de cei care le puteau aduce prăbușirea, animalul-politic își scotea armura și devenea "eu". Rolul se încheiase. Și fascinant este că, potrivit mărturiilor din carte, chiar și conducătorii României comuniste în faza maximă de represiune găseau undeva în adâncul sufletului ceva bun, ceva frumos, ceva tandru. Pentru a prezenta această istorie a vieții private in cartierul Primăverii, Lavinia Betea a intervievat 14 persoane, unii "foști" care ajunseseră sus pe piramida puterii, majoritatea urmași ai liderilor comuniști, mai ales din perioada dejistă. Efectul, când termini ultima mărturisire, este stupefiant. Între acțiunile și imaginea lor publica și purtarea în familie fractura este totală. 

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un bunic binevoitor, plin de dragoste pentru nepoate, nefericit din cauza tensiunilor dintre el și restul familiei (mai ales conflictul etern cu fiica sa), căutând puțină tandrețe și puțină bucurie printre copii; Ana Pauker, rămasă în amintirea fiicei sale, Tatiana Brătescu, drept o mamă severă, dar foarte iubitoare, atât de fanatizată în dedicarea pentru cauză încât nici asasinarea soțului, Marcel Pauker, nu i-a zdruncinat convingerile ; Sorin Toma, de numele căruia va ramâne mereu legat funestul articol care l-a îndepărtat pe Arghezi din viața cetății pentru ani buni, pozând tardiv într-o victimă trădată de sistem, care și-a pierdut poziția privilegiată ; strania mărturie a Ioanei Constantin, fiica adoptivă a lui Gheorghe Pintilie, directorul general al Securității, ce îl prezintă ca un tată bun și răbdător pe unul dintre arhitecții Gulagului românesc; zvonurile privind homosexualitatea lui Ceaușescu, un secret bine păstrat al nomenclaturii despre care se pare că știa prea multe Chivu Stoica, și ar fi vrut sa vorbească înainte de sinuciderea controversată. Sunt doar câteva din mărturii. La două decenii după prăbușirea oficială a sistemului, urmașii (destui dintre ei ”trădând” cauza părințilorși alegând exilul, meserii deloc ”revoluționare” și interesați mai curând de viața burgheză decât de idealurile comuniste) oferă o cu totul altă imagine decât ar fi fost de așteptat. Copiii și nepoții unor lideri încă existenți în memoria colectivă (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Gheorghe Pintilie) sau dimpotrivă uitați de cei care nu sunt familiarizați cu ”nomenclatura roșie” (Ștefan Foriș, Ion Filimon Sârbu, Dumitru Petrescu Grivița, Petre Lupu) au trăit la rândul lor drame, despărțiri, eșecuri. Dar altfel decât nostalgia firească a copilăriei și familiei fericite nu se ivesc regrete, dorința de a întoarce timpul sau vreo susținere postumă a regimului comunist. Dacă în cealaltă extremă denazificarea a fost dificilă și nu mereu reușită, aici se pare că ruptura s-a produs firesc și fără traume. Se poate să fi jucat un rol și o auto-cenzură, teama ca ceea ce spun să nu fie interpretat ca o apologie, o justificare, o undă de regret. Categoric copilul de atunci nu a aflat nimic din coșmarul prin care treceau opozanții părinților. 

Pentru că acesta este un alt aspect interesant al cărții. Prea puțin au împărtășit urmașii principiile și ideile revoluționare ale părinților sau bunicilor. Nota bene, mulți dintre copii au fost de fapt înfiați, o modă printre nomenclaturiștii acelor decenii, modă care a supraviețuit un timp, depășind-o cronologic pe cea de a da urmașilor nume de inspirație sovietică. Și nici liderii comuniști se pare că nu povesteau prea mult acasă despre existența ”oficială” și mai ales despre trecutul ilegalist. Sau mai ales despre dedesubturi și lupte de culise. Adesea au avut loc adevărate conflicte de principii, repede stinse de genitorii naturali sau adoptivi. Unii dintre cei intervievați aveau să afle abia după moartea părinților sau bunicilor, din colecții de documente sau lucrări istorice, cât de important a fost de fapt rolul jucat de aceștia în edificarea ”Lumii Noi”. Revoluționare. Perfecte. 

Elitele comuniste ale trecutului își prezintă astfel, prin intermediari, o parte din secrete. E o călătorie fascinantă într-o istorie ce abia acum este descoperită, și ascunde categoric multe alte mistere și informații inedite. Umanizarea foștilor are ceva halucinant la prima lectură, mai ales când o suprapui propagandei agresive, pro și contra, de atunci și de acum. O carte pe care am început-o din curiozitate, și parțial în amintirea anilor când subiectul începuse a mă prinde. Și pe care n-am mai putut să o las deoparte, recitind anumite pasaje de câteva ori. Recomand cu plăcere, chiar și celor care nu știu acum prea multe despre acest capitol trecut. E un foarte bun început, ca lecție de istorie orală și memorie recentă. 

4 comments:

Anonymous said...

nemaipomenit... sa pomenim cumva de cate zeci de mii de oameni au omorat acesti saraci tovarasi, tov.?

Cinabru said...

Este un subiect evitat cu grija, cel mult se fac doua-trei aluzii. Nimic mai mult. Tocmai umanizarea prin marturiile urmasilor sau confesiuni e fascinanta. Dublul-discurs. Desi nu cred ca cei mai multi dintre acestia si-au pus macar o clipa problema ca s-ar face vinovati de ceva. Fata de Partid, poate. Fata de victime - cred ca nu.

Antoaneta said...

deconcertant contrastul dintre imaginile acelea pe care mi le amintesc din copilarie, de figuri posace si efigii tepene, pe ecranul TV in alb-negru, si figurile care prind viata si se dovedesc a fi cu nimic mai speciali. majoritatea erau cu studii elementare, unii numai politruci de meserie. cat despre cruzime, chiar crime, nu se crutau tovarasii nici intre ei, cat despre opozanti, erau ca si condamnati fara drept de apel. acum am inteles de ce erau asa crispati: tradarea pandea chiar in sanul organizatiei alcatuite din ”dragi tovarisi si pretini”. umbra ei distorsiona relatiile interumane. chiar intre fosti tovarasi de suferinte, vezi relatia mentor-discipol (vezi relatia batranul Dej si tanarul Ceausescu, in inchisoare), intre soț și soție (vezi Marcel și Ana Pauker), intre copii si parinti, relatie patronata de secretomanie, mascata in interviurile nostalgice ale urmasilor drept o forma de modestie. am citit cartea si nu a fost o lectura usoara, a meritat datorita ineditului informatiei, dincolo de subiectivismul intervievaților. viata lor privata devenise un secret de stat pazit cu strasnicie, ocrotit de o armata de oameni din Securitate. pentru ca ei erau ”eroii”, nu oameni ca noi. pana la urma s-au dovedit a fi mai putin de atat. unele lucruri nu se vor sti exact niciodată. cartea ofera totusi o frantura din istoria recenta a clasei conducatoare pe care am trait-o si noi ca timp, dar intr-o lume paralela. salvata prin aceste interviuri asupra carora continua sa planeze o doza de rezerva cu privire la autenticitate. E ceva mai mult decat nimic...

Antoaneta MOGA said...

deconcertant contrastul dintre imaginile acelea pe care mi le amintesc din copilarie, de figuri posace si efigii tepene, pe ecranul TV in alb-negru, si figurile care prind viata si se dovedesc a fi cu nimic mai speciali. majoritatea erau cu studii elementare, unii numai politruci de meserie. cat despre cruzime, chiar crime, nu se crutau tovarasii nici intre ei, cat despre opozanti, erau ca si condamnati fara drept de apel. acum am inteles de ce erau asa crispati: tradarea pandea chiar in sanul organizatiei alcatuite din ”dragi tovarisi si pretini”. umbra ei distorsiona relatiile interumane. chiar intre fosti tovarasi de suferinte, vezi relatia mentor-discipol (vezi relatia batranul Dej si tanarul Ceausescu, in inchisoare), intre soț și soție (vezi Marcel și Ana Pauker), intre copii si parinti, relatie patronata de secretomanie, mascata in interviurile nostalgice ale urmasilor drept o forma de modestie. am citit cartea si nu a fost o lectura usoara, a meritat datorita ineditului informatiei, dincolo de subiectivismul intervievaților. viata lor privata devenise un secret de stat pazit cu strasnicie, ocrotit de o armata de oameni din Securitate. pentru ca ei erau ”eroii”, nu oameni ca noi. pana la urma s-au dovedit a fi mai putin de atat. unele lucruri nu se vor sti exact niciodată. cartea ofera totusi o frantura din istoria recenta a clasei conducatoare pe care am trait-o si noi ca timp, dar intr-o lume paralela. salvata prin aceste interviuri asupra carora continua sa planeze o doza de rezerva cu privire la autenticitate. E ceva mai mult decat nimic... PS: am modificat adresa web (poti sterge comentariul precedent)

Post a Comment

Share This