22 Mar 2015

Richard Bachman - The Regulators

 Publicat în Revista de Suspans, nr 16, ianuarie 2014, cu titlul ”Un western horror

A fost Richard Bachman în copilărie un fan al filmelor şi serialelor western? Poate a prins la un televizor alb-negru seria de succes Lone Ranger, cu eroul cabalin Silver, sau aventurile în care mai de fiecare dată John Wayne triumfa. Poate că în copilărie şi adolescenţă va fi fost fascinat de acel Vest Sălbatic imaginar, cu orăşele prăfuite, cu şerifi altruişti, aparent invincibili, gata să răpună cu ultimul glonţ trei până la patru răufăcători, şi anti-eroi atât de înzestraţi cu trăsături negative, încât ajungeau carismatice clişee. Posibil. Chiar probabil. În definitiv, chiar şi autorii imaginari au dreptul la o biografie, şi de ce aceasta nu ar avea astfel de mici detalii aparent neînsemnate? Pentru că The Regulators, publicat în 1996 ca un companion al romanului Desperation (apărut sub semnătura lui King), este în esenţa sa un western. Modern. Aparent optzecist, dacă Poplar Street din  Wentworth, Ohio, nu ar fi unul din acele locuri prinse într-o eternă bulă temporală, unde totul este minunat şi nesfârşit. Unde toţi se cunosc între ei. Sunt aparent prieteni. Ştiu cam ce este esenţial unul despre celălalt. Îşi zâmbesc. Este un cartier bun. O zonă bună. Chiar într-o vară sufocată de căldură. Un western horror. Un western caricatural şi grotesc. Foarte sângeros. Cred că Bachman/King s-a distrat pe cinste construind din cuvinte şi imagini această lume, la fel cum a făcut-o în carte şi sinistrul Tak, vampirul energetic dependent şi ahtiat după suferinţă, care nu ezită să îl folosească pe micul Seth ca receptor şi emiţător. O unealtă prizonieră în mintea lui Tak.


Seth, băieţelul autist care apare şi în Desperation, este dependent de serialul de animaţie MotoKops 2200, aparent un soi de manga viu colorat, cu personaje iuţi la mânie, incoruptibile şi gata să tragă în tot ce mişcă, înzestrate cu infantilă carismă şi superbe maşini futuriste. Am avut şi noi seriale de gen, doar că mai puţin violente. Dar şi de un western ce nu a existat niciodată în lumea din afara cărţii, The Regulators, aparent la fel de simplist şi pasionant ca şi mai sus-menţionata serie. Pe locul trei ar fi astăzi anticul serial Bonanza. Le urmăreşte obsesiv în fiecare zi, la nesfârşit, rutina care îl linişteşte aparent, ştie pe dinafară replicile şi fiecare cadru, are o bogată colecţie cu eroii şi maşinile din MotoKops 2200. Jucăriile preferate. Numai că Audrey, cea care a ajuns să îl crească pe micul Seth după ce părinţii acestuia au fost ucişi într-un misterios atac (după ce făcuseră un mic popas într-un orăşel numit Desperation) este singura care ştie că înlăuntrul lui Seth se află altcineva. Altceva. Seth nu este doar un băieţel cu autism, captiv în propria-i minte. În el este ceva atât de puternic şi de nemilos încât ar putea distruge întreaga lume pe care o cunoaşte şi poate înţelege Audrey doar pentru că se plictiseşte. Sau pentru că are nevoie de suferinţa celorlalţi. Pentru că îi dă putere să facă mai mult. Pentru că i-ar plăcea să o facă. Tak. Pentru Audrey mai există doar un singur loc, un spaţiu special, unde se poate ascunde şi unde uneori îl vede pe adevăratul Seth. Foarte rar.

Şi când Tak simte că a venit momentul, cei care locuiesc pe Poplar Street văd cum în cartierul lor au apărut maşini ciudate, în culori stupefiant de vii, chiar vulgare, cu tot soiul de antene parcă desprinde din SF-uri de serie B, patrulând, mergând foarte încet în căutarea a ceva. Şi când geamurile negre se lasă în jos şi încep primele împuşcături este pentru toţi prea târziu ca să mai evadeze din lumea imaginată de Tak prin mintea lui Seth. Cei mai norocoşi sunt cei deja morţi. Maşinile sunt cele din MotoKops 2200. Cei din interior sunt eroii din serial, dar grotesc caricaturizaţi, malefici, delectându-se cu ceea ce fac. Chiar şi gloanţele sunt departe de versiunea reală, sunt mari, butucănoase, ca acelea imaginate de un copil care nu a văzut vreodată o armă în realitate. Iar când cei care au avut neşansa de a locui aici sunt asediaţi de maşini orbitor de colorate şi mereu la pândă, când realitatea începe să se modifice pe măsură ce apar cactuşi, animale stângace imaginate şi porţiuni de realitate ce par un transplant din magazia cu decoruri a serialului Bonanza, doar că mai vechi şi prăfuite, ajungi să te întrebi unde se termină Poplar Street şi unde începe ce vede acum Seth. Sau Tak. Cei care încearcă să îşi părăsească relativa securitate a casei sunt destul de repede prinşi. Ucişi. Împuşcaţi de creaturile din maşini, sfârtecaţi de vreun animal neglijent imaginat, ucişi de cei controlaţi de Tak. Cei care rămân ascunşi ajung să fie asediaţi în scurtă vreme pentru că Tak are nevoie de suferinţa lor pentru ca Seth să îşi imagineze mai mult. Tak vrea să meargă mai departe când totul se termină. Iar singura şansă ar fi să reziste până când Tak se va plictisi de joc sau va fi cumva alungat. Pentru că, dacă Seth/Tak va reuşi în final să transforme această lume după cum doreşte, nimeni şi nimic nu va mai rămâne la fel.

Esenţa acestui western kingian nu este asediul, nu este lupta disperată pentru supravieţuire a celor prea ghinionişti pentru a fi omorâţi de la bun început, şi nici măcar jocul de a recunoaşte şi plasa personajele de aici în universul din Desperation, ci legătura simbiotică şi canibalică între Seth şi Tak. Pentru o bună parte din roman Seth pare eroul negativ, distrându-se să schimbe lumea în acord cu stereotipiile sale cinematografice, obsesiv de dragi, pare că Tak îi este un prieten şi un protector. Tak este cel care aparent îl completează. Tak ar fi părintele pe care nu l-a avut niciodată. Seth, cu rutinele, obsesiile şi auto-stimulările sale, prins în boala care l-a făcut cumplit de vulnerabil în faţa lui Tak, oferindu-i acestuia un emiţător ce îl face nesperat de puternic, aproape invincibil, în timp ce băieţelul încă la distanţă sigură de adolescenţă încearcă pe cât poate să se păstreze pe sine şi să nu-l lase pe Tak să fie totul. Tak, zeul sau vampirul, fiinţa sau creatul, ceva ce nu poate fi explicat pentru că nu a mai fost nici unul ca el, hrănindu-se şi delectându-se cu suferinţa umană, pe care o strânge şi o proiectează prin Seth pentru a modifica lumea după propriul plac şi într-un final pentru a pleca mai departe. Aşa cum a mai făcut-o. Folosindu-se de Seth. Nu sunt importanţi nici cei din Poplar Street, pe care îi vânează pentru că are nevoie de durerea lor, aşa cum Pennywise, temutul clovn, prefera copiii speriaţi pentru că doar atunci carnea lor era perfectă. Îi dădea forţă. Şi putere. Seth, ajutat de cei puţini rămaşi, ar fi singurul care îl poate opri. Dar a mai văzut cineva un copil, mai ales unul maladiv de rău, care să renunţe la jocul său? De bunăvoie. Iar Tak nu este oare atât de departe de bine şi rău, interesat doar de plăcerea lui, încât este o versiune imaginară şi diformă de copil răsfăţat, un copil foarte bătrân şi sadic, ce ar fi trebuit să nu existe? Accident sau ironie a creaţiei, Tak se joacă. Odinioară, copiii seniorilor erau iniţiaţi odată cu prima lor vânătoare, de vulpi sau lupi sau fazani. Acum Tak se joacă în lumea din imaginarul care purta abia ieri numele de Poplar Street cu toţi cei rămaşi.

Interesant acest The Regulators, chiar fără să fie cel mai bun Bachman/King (deşi este greu să alegi din cele câteva titluri ale „colecţiei” pe cel mai bun, săptămâna aceasta înclin spre Thinner). Suficient de tensionat, mai ales citit după Desperation, atrăgător nu doar pentru jocul/ transferul personajelor (ghici unde şi cine apare în ambele titluri şi ce se întâmplă cu el) sau pentru aproape palpabila senzaţie de teroare, cât pentru jocul dintre Seth şi Tak. Două dintre cele mai reuşite personaje construite de King. Iar Tak, unul din acei malefici memorabili, ar fi meritat o prezenţa mai longevivă în universul lui King. Poate vom avea parte de o revenire, cândva, cumva.

0 comments:

Post a Comment

Share This