12 May 2015

Graham Masterton - Community

Publicat în Revista de Suspans nr 18, mai 2014, cu titlul ”Prizonier în Trinity

Sunt şi avantaje în a descoperi cu întârziere cât de vast şi divers este acest univers pe care, din comoditate şi umana nevoie de ordine, îl restrângem cu egoism în sintagma „weird fiction”, mai ales dacă înainte nu aveai cunoştinţă decât de două sau trei nume de referinţă ale genului. Lovecraft. King. Saul. Venit printre ultimii la petrecere, te vei arunca în recuperare cu o frenezie ce îţi aduce aminte de avatarurile de mult stinse ale tinereţii livreşti, nu fără o doză de cochetărie a frondei, dansând vesel pe vasta pânză de păianjen alcătuită în decenii de apariţii de autori şi titluri esenţiale. Ai acea bucurie incredibil de proaspătă a noului, a ineditului, entuziasmului neofitului ce şi-ar face intrarea pe furiş într-o colosală arhivă, suficientă pentru zece vieţi, a tot ceea ce formează noul gen preferat, şi diversitatea nu te sperie. Nu te îngrozeşte. Te bucură. Arheologie fanatică. S-ar putea chiar să ai generozitatea mono-maniacală şi să vrei să îi întrebi pe toţi cei din jurul tău dacă au primit Bunavestire în cheie „romane de groază”.



Graham Masterton, un prolific britanic şi unul dintre cei mai importanţi autori pentru zona horror-thriller (dacă ai menţiona doar seria Manitou, şi ar fi suficient pentru cunoscători) este unul dintre contemporanii citiţi abia de curând, dar cu entuziasm. Iar acest roman numit simplu Community şi purtând aparenţa unei utopii este bun. Foarte bun. Genul de carte pe care ai recomanda-o cu dragă inimă oricui ar vrea, cum erai şi tu până nu demult, gata să facă primii paşi în această direcţie.

Când Michael Spencer îşi revine cu greu din accidentul care ar fi putut să îl coste viaţa şi se pare că i-a răpit-o pentru totdeauna pe marea sa iubire, Tasha, memoria îi este la fel de capricioasă ca un spiriduş ce valsează isteric printre ferigi, fără să se lase prins sau măcar văzut pe îndelete. Pe un pat de spital, în clinica Trinity-Shasta dintr-un orăşel de munte somnoros şi depresiv de liniştit, cel ce purta numele de Michael are şansa unei noi vieţi. Aproape totul i s-a şters din minte, aşa că este firesc să nu îşi mai ştie nici măcar numele, ce făcea, care era filmul preferat şi dacă prefera cafeaua în locul ceaiului. Eu nu ştiu cine sunt. Sau cum spuneau cei de la Pink Floyd, parcă, e cineva în capul meu, dar nu sunt eu. Află că numele său ar fi Gregory Merrick, chiar dacă nu se simte ca un Gregory. Află că are şi o soră, care vine să îl viziteze. Are o mamă, cu care vorbeşte la telefon. Şi că era singur în maşină în momentul accidentului, deşi ceva, ca o rană superficială pe scoarţa memoriei, îi spune în permanenţă cu acea voce şoptită din fundul minţii că ceva nu este în regulă. Orăşelul unde îşi petrece convalescenţa este una din acele comunităţi perfecte şi pline de iubire, mai mereu cuprinse de omăt perfect până la fals, cu vecini zâmbitori şi mereu un chip prietenos prin preajmă. Aici sunt ţinuţi până îşi termină terapia de recuperare fizică şi mai ales psihologică cei care au avut neşansa să treacă printr-un accident ce aproape i-a costat viaţa. Trinity este un nou început. Noul Eden. De unde vei pleca, aşa cum este asigurat zâmbitor şi ferm Michael/Gregory, doar atunci când eşti pregătit. Şi, în aşteptarea fericitei zile, fiecare va primi un companion alături de care va locui, cineva care a rămas în Trinity sau care aşteaptă la rândul său să plece. Pentru că în cuplu este mai greu să găseşti timpul pentru a fi singur cu tine.

Hans Castorp izolat pe propriul său munte magic, pricopsindu-se cu senzuala şi mereu inventiv-erotica Isobel Weston, totdeauna gata pentru un nou joc erotic ce ar satisface cu siguranţă fanteziile clasice ale oricărui mascul emiţător de fireşti feromoni, implicându-se şi descoperind viaţa monotonă şi, totuşi, atât de echilibrată de aici, Gregory simte că nu este Gregory şi că ceva este în neregulă. Dincolo de zâmbetele largi, amabilitatea medicilor, explicaţiile aparent veridice şi perfect logice, ceea nu este bine în Trinity. Ca în reclamele în tonuri pastel care îţi oferă insistent acel produs revoluţionar ce se dovedeşte la prima folosire o copie de cea mai joasă speţă, eventual asamblată pe o bărcuţă chinezească. O copie ce ascunde ceva. Sunt momente în care beatitudinea forţată în care ar trebui să trăiască toţi cei care au ajuns în Trinity aminteşte de atmosfera orăşelelor butaforice construite pentru testarea bombelor nucleare, pline de manechine zâmbitoare şi ochi pictaţi pe mutre de plastic, încremenite în veşnicie şi aşteptând explozia. Locul unde totul este atât de minunat, încât ar fi bine să o iei la goană cât mai repede.

Să fie acei vecini prea curioşi care dispar brusc fără ca cineva să mai vorbească vreodată despre ei? Să fie faptul că vulva superbei Isobel este atât de rece, încât transformă sperma în fulgi de gheaţă? Să fie faptul că adesea, în puterea nopţii, Michael/Gregory descoperă în faţa casei sale zeci şi chiar sute de vecini, ieşiţi în gerul polar doar în pijamale respectabile şi cămăşi de noapte deloc atrăgătoare, fără ca vreunul dintre ei să lase vreo urmă pe zăpadă? Să fie necunoscuta în stare gravă, internată în clinică, şi pe care Michael sau Gregory sau oricare va fi fiind numele său pare că o cunoaşte de undeva? Falsă memorie sau bucăţile de puzzle încep într-un târziu să se adune într-un tot fragmentar? Şi dacă nu poţi niciodată să mai pleci din Trinity pentru că, de fapt, acesta este locul unde ajungi după ce… nu mai eşti? Oare cei din Trinity mai pot să moară vreodată?

Senzaţia care domină Community este teroarea în faţa pierderii identităţii. Să nu mai ai nici cea mai vagă idee cine eşti şi cum ai ajuns acolo. Un străin care te priveşte din oglindă în fiecare dimineaţă. Corpul îţi pare nenatural, asamblat la nimereală, fără memorie. O carcasă. Fără amintiri, Michael nu mai există. Vorbim de un autor profesionist, un maestru pentru weird fiction, care ştie exact cum să se joace cu gradaţia epică, îşi construieşte inspirat şi convingător personajele, este păpuşarul atotputernic şi omniprezent care ţine totul sub control fără exagerări şi soluţii miraculoase, fără să cadă în capcana clişeului şi a rezolvărilor tip deus ex machina. Pentru prima oară după ceva vreme, am găsit un autor care creează acel gen de naraţiune care îţi stârneşte teama, groaza, teroarea. Nici nu mă mai miră acum că au fost voci care l-au definit drept un „Stephen King britanic”, sintagmă care mi-a părut în absenţa experienţei „mastertoniene” o blamabilă exagerare.  Fără să facă uz de imagini şocante sau de macabru (cel puţin aici), Masterton reuşeşte să te prindă. Fără sânge scurgându-se gros pe cotorul cărţii, fără vreun zombie flămând, trei vampiri ştirbi sau carismatici, ori vreo sumbră scenă de viol necrofil. Dar te ţine captiv, un soi de prizonierat fericit care te face să îţi aduci aminte exact de ce îţi place genul. Este şi genul de poveste pe care ţi-ai dori-o ecranizată, eventual după ce ai ajuns la prima pagină deja ţi-ai ales o potenţială distribuţie şi un regizor. O carte excelentă.

Dacă cineva ţi-ar lua tot trecutul şi ţi-ar oferi o şansă la nemurire, ai accepta-o? Poate doar dacă ai fi convins că lumea a fost creată acum câteva minute, fiind prevăzută cu un trecut iluzoriu.

0 comments:

Post a Comment

Share This