Sebastian Barry – Calea cea lunga

“16 years old when I went to war,
To fight for a land fit for heroes,
God on my side,and a gun in my hand,
Counting my days down to zero”

“1916”, una dintre cele mai bune piese Motorhead, s-ar potrivi perfect pentru a descrie “Calea cea lunga”, romanul lui Sebastian Barry, aparut in colectia Literatura de la Cotidianul (numarul 51). Din start trebuie spus ca nu este o capodopera, este o carte medie, pe alocuri prea lent ritmata, dar si cu cateva momente ce merita gustate. Nu e rea, dar nici nu schimba viata cuiva. Este oarecum o replica post-moderna data capodoperei lui Remarque, “Nimic nou pe frontul de vest”, o carte care a facut istorie la vremea sa. Nu am putut niciodata sa ii inteleg pe cei care prezinta razboiul – mai ales razboaiele moderne – intr-un amestec stilistic de entuziasm si misticism. Mi se par imbecili. Si cu siguranta ca si sunt, ori cel putin mincinosi. Tocmai de aceea Barry mi-a atras atentia. Este sincer.

Povestea este asemanatoare cu cea din “Nimic nou pe frontul de vest”. Numai ca Willie Dunne, eroul principal, fiul unui politist din Dublin, nu este sedus neaparat de propaganda oficiala. Pleaca in armata deoarece era prea scund pentru a fi primit in politie, incercand astfel sa isi impresioneze tatal. Nu are iluzii, nu crede in justetea razboiului, si la fel ca multi alti irlandezi nu intelege de ce lupta in armata regelui Marii Britanii. Revoltele din Dublin, felul in care va fi primit la rarele intoarceri – inclusiv de tatal sau – il fac sa nu mai priceapa cine este si de ce lupta.

Barry nu reuseste sa atinga acelasi nivel artistic precum Remarque, de care il apropie destule elemente, dar razboiul prin prisma sa mi se pare prezentat mult mai realist, mult mai sincer, fara nimic frumos si bun. Macar la Remarque mai aveai speranta ca vei scapa, camaraderia te ajuta sa rezisti, credinta si gandul la cei de acasa ramaneau repere morale. Aici, in “Calea cea lunga”, nu exista sperante. Prietenia intre soldati, gandul la cei de acasa, speranta ca vrei supravietui urmatorului atac, toate sunt strivite de apasarea spectrului razboiului. Razboiul, vazut din transee, este lipsit de sens, eroism si onoare. Mor sute de oameni pentru a ocupa un sat pierdut pe vreo harta, fara vreo importanta strategica. Fiecare batalie este haotica : mii de gloante, bombe, gaze de lupta, oameni zdrobiti, mutilati, ucisi, spulberati de explozii, rachete de semnalizare, lupte cumplite corp la corp. Nimic nu are sens, acesta este esentialul, iar astfel razboiul devine expresia ultima a hazardului si ridicolului. Si a civilizatiei secolului XX, pana la urma. Care se simte cel mai bine in descrierea primului atac german cu gaze toxice : un sarpe galben de ceata, care cuprinde totul si ucide orice are viata, fara scrupule, fara ezitari, fara sentimente. Dimensiunea apocaliptica a scenei – poate cea mai buna din roman – iti ramane in minte mai ales vizual. Remarcabil.

La intoarcerea acasa, respins chiar de irlandezii sai, Dunne se va simti atat de strain, atat de desprins de lumea amintirilor sale, incat prefera sa revina pe front. Unde, la scurt timp, va muri, dupa ce reusise sa supravietuiasca unor atacuri cumplite. Este finalul unei istorii personale, dar si un arhetip al epocii : tanarul care merge sa lupte, fara sa stie pentru ce, si moare, fara sa fi aflat de ce.

Calea cea lunga nu este cea mai buna carte venita de pe taramurile Irlandei. Dar are momentele sale, si farmecul sau. Clar nu este cel mai slab numar din colectie, ci unul mediu. Cititi-o. Sau nu.

Say It’s Not True – noul single Queen

Nu sunt unul dintre cei incantati de colaborarea Paul Rodgers – Queen. Poate este un vocal extraordinar, de prima clasa, genial, dar nu se potriveste cu ceea ce a fost aceasta trupa. Pentru mine, Queen a murit in 1991. Iar dupa ce si John Deacon a renuntat, oricat de mult ar insemna Brian si Roger, nu mai este acelasi lucru. Oricat s-ar incerca.

Cu toate acestea, am fost curios de noul single al trupei, Say It’s Not True, lansat gratuit online, pe 1 decembrie 2007, ziua internationala de lupta impotriva SIDA. Un gest frumos, potrivit pentru Queen, iar modalitatea de promovare este o premiera. Piesa, compozitie tipica pentru Roger Taylor, era mai veche, fiind cantata in concerte in ultimii ani, dar in versiunea de studio… este altceva. Si trebuie sa recunosc, pentru prima data Paul Rodgers mi-a placut. Nu in exces.

Cei trei – Paul, Brian, Roger – reusesc o piesa surprinzatoare, destul de departe de ce insemna Queen, dar totusi o balada sensibila si reusita. Bine mixata, cu voci la inaltime, in armonie, Say It’s Not True mi-a placut. Nu atat de mult incat sa o ascult de mai multe ori, dar suficient pentru a astepta viitorul album de studio. Care ar trebui sa apara anul viitor.

Say It’s Not True poate fi descarcata aici.

Amin Maalouf – Periplul lui Baldassare

O foarte placuta surpriza acest scriitor francez, de origine libaneza. Inainte de toate, un minunat povestitor – beneficiind si de excelenta traducere semnata Ileana Cantuniari – care a reusit sa faca din Levant si prin extensie din Orientul ce ii fascina pe europeni un taram magic, dar in egala masura real si tangibil. Nu mai este Orientul celor 1001 de nopti, desi acolo gasim inceputurile, ci un Orient tot mai deschis spre Occident, un Orient unde negutatorii ajung la averi fabuloase, unde stapanitorii vremurilor sunt asemeni zeilor, unde dragostea si onoarea trebuie sa existe impreuna, unde zaharicalele, dulceturile si rarele delicatese se gasesc pe mese si in inimile oamenilor. Levantul, spatiul magic, taramul imaginar pe care fericitii de atunci l-au cunoscut, o, Levant, Levant ferice, minunat descris de Amin Maalouf.

Povestea nu este deloc banala : in preajma anului 1666, cand cei mai multi se asteapta ca lumea sa se termine, iar Fiara sa apara, un negustor pe nume Baldassare Embriacco, genovez ca sange, afla ca exista undeva o carte, “Al o sutalea nume”, ce ar cuprinde in paginile sale numele secret si de nerostit al lui Dumnezeu/Allah/Iehova. Ajunge sa il stii si sa il rostesti, si totul ti se indeplineste, Demiurgul te apara, iar orice pericol, orice umbra a raului, se indeparteaza. Dar acest nume, exista oare ? Iar cartea este doar un fals, o compilatie un volum adevarat ? Ar putea ea salva omenirea, cuprinsa de tremurul asteptarii impletit cu oroarea, sau este doar un basm ?

Baldassare, el insusi negustor de antichitati si mai ales de carti rare, calatorit prin Levant, cunoscut de negustori si colectionari, aude zvonurile, profetiile, vede noi si noi Mesia care apar si se sting, verdicte nebunesti si presimtiri. De mult credinta sa nu mai e la fel de puternica, inca mai crede mai mult din obisnuinta, iar daca Apocalipsa va veni, ce rost ar avea sa i te opui ? Numai ca in chip ciudat bogatul negustor primeste cartea “Al o sutalea nume”, ca rasplata pentru o vanzare reusita. Fara a chibzui prea mult, o vinde mai departe, pentru o suma fabuloasa, dar in scurt timp va porni in cautarea ei, hotarat sa o rascumpere indiferent de pret. De unde la inceput privea amuzat prevestirile, acum incepe sa le creada si sa se teama de el, agatandu-se de iluzoria carte ca de ultima speranta.

Calatoria, care il va purta dintr-un loc in altul, este o picaresca initiere : cartea ii va scapa mereu printre degete, va cunoaste dragostea si tradarea, daruirea si ireperabila pierdere, orase stranii sau dimpotriva familiare, neamuri cu vechi istorii si femei seducatoare, alti negutatori si profeti, fascinantul Levant cu tainele, coruptia si forta sa.

Este remarcabilul stilul lui Maalouf. Poate ca nu este exact cel folosit in scrierile vremii, dar este stilul pe care il folosim cand ne imaginam cu aratau acele scrieri. Daca Levantul este “din imaginariu”, si scriitura auctorelui este de aici. Citindu-l, Maalouf m-a facut sa ma gandesc la Umberto Eco, dar un Eco mai alert, mult mai putin doct, insa interesant si placut. O carte recomandata pentru cei care vor sa citeasca un basm mai nou.

Un nou blog de fotografie : Laviniars

Un blog de arta fotografica – Arta Laviniei – pe care il asteptasem de ceva timp si care are inca din start cateva imagini superbe. Cu siguranta ca nu va fi si ultimul, pentru ca o cunosc pe autoare si stiu de ce e in stare cand are un aparat foto. Mai ales unul de calitate.

Am lucrat alaturi de Lavinia ceva timp, si cam eram la curent cu ce mai fotografia. Dupa cum se vede si pe blog, are talent si stie sa dea viata unei imagini, asa cum mai vazusem mai mult prin reviste. Personal, nu ma bucur de talent nici in acest domeniu. Din pacate. Ea, da.

Uitasem ce e mai important. Adresa : http://laviniars.blogspot.com/

Sper sa le placa si altora, chiar daca in acest moment sunt cam putine imagini (aluzie fina). Succes, Laviniars.

Doris Lessing in Biblioteca Polirom

Dupa ce majoritatea cititorilor romani nu a prea stiut de unde sa o ia pe proaspata castigatoare a Premiului Nobel pentru Literatura, Doris Lessing, iata ca Editura Polirom lanseaza primul volum din seria de autor dedicata. Potrivit site-ului editurii, pana la sfarsitul anului vom gasi in librarii prima carte, “O coborare in infern”. Prima editie a aparut la noi in 1986 – ceea ce sunt convins ca putini stiau – si se pare ca este cel putin interesanta.

Vor urma, in 2008, alte patru titluri. Trei sunt traduceri in premiera - The Golden Notebook, The Cleft si The Fifth Child – a patra este Povestiri africane, aparuta prima data la noi in 1989. Se pare ca si pe atunci eram destul de la zi cu aparitiile din afara. Ramane de asteptat si de vazut. Lectura placuta.

Darkthrone - Too Old Too Cold

Audiobook-uri in editie limitata la Humanitas

Cu ocazia sarbatorilor, editura Humanitas a pus pe piata o colectie de noi audiobook-uri, patru box-seturi pana acum (fiecare cu 3 pana la 10 cd-uri), purtand semnaturile a patru dintre cei mai importanti autori din portofoliul Humanitas : Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici si Neagu Djuvara. Prezentate ca “mesajele autorilor pentru sarbatori”, iata cu siguranta un cadou inedit si interesant, intr-o prezentare de lux, la preturi nu foarte mai pentru fanii audiobook-urilor Humanitas. Ar mai fi de spus ca pachetul Neagu Djuvara contine integral cartea “O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri”, volum care a facut ceva valva la vremea sa.

Pentru cei care sunt tentati, cele patru seturi se pot cumpara de aici.

Cinabru nu e un fan al audiobook-urilor. Dar acestea par deosebite. Si sunt cadouri inspirate.

Sfintii inchisorilor – Virgil Maxim

Dupa o mult prea lunga pauza, serialul “Sfintii inchisorilor” continua pe HotNews.ro cu un nou episod, cel dedicat lui Virgil Maxim, una dintre cele mai importante personalitati ale Miscarii Legionare postbelice si un exemplu dureros de credinta crestina, demnitate si onoare. Membru al Fratiilor de Cruce, este arestat dupa “rebeliunea legionara” si condamnat la 25 de ani de munca silnica, pentru activitatea politica. Pana in 1964, cand este eliberat, va cunoaste o mare parte din Gulagul romanesc, pastrandu-si insa credinta in Hristos si convingerile legionare. Trece prin majoritatea inchisorilor epocii, reusind sa supravietuiasca si chiar sa ii intareasca pe altii. Eliberat, va cunoaste aceleasi presiuni ca majoritatea detinutilor politici.

In perioada post-decembrista, se implica in reorganizarea Miscarii Legionare, fiind una dintre personalitatile acesteia (din grupul simist). In afara poemelor crestine compuse in mare parte in inchisoare, publica si cartea Imn pentru crucea purtata, una dintre cele mai frumoase si folositoare titluri scrise de un supravietuitor al infernului comunist, recomandata in special tinerilor.

Moare pe 19 martie 1997.

Virgil Maxim - Nuntasul cerului

Irvine Welsh – Trainspotting

Iata un roman care a devenit cunoscut in intreaga lume datorita ecranizarii, in treacat fie spus socanta, plina de forta si chiar de oroare, genul de film care te face sa iti pui niste “mici” si “banale” intrebari, care nu te lasa indiferent, care te oripileaza. Greu de crezut ca Trainspotting este cartea de debut pentru Irvine Welsh, ci cred ca si fara film ar fi devenit suficient de cunoscuta pentru a-l impune. Welsh socheaza de la bun inceput printr-un stil surprinzator de matur, dar in egala masura proaspat, un stil care nu evita obscenitatile, argoul, Am inceput sa o citesc cu o anumita retinere, temandu-ma ca ma va dezamagi, spre deosebire de film (am mai facut o data cel putin greseala asta, cu Fight Club a lui Chuck Palahniuk). Surpriza a fost imensa, in sens bun. Este o carte surprinzator de dura si de sigura narativ, hiper-realista, scriitura care te loveste in plin cu un limbaj frust si sincer, de cartier in stil britanic, fara tendinte manieriste sau edulcorari. Nu stiu daca Welsh a contribuit si la scenariul filmului – vreau, nu vreau, astfel de paralele se impun in acest caz – dar cu siguranta ar fi putut sa o faca, pentru ca sunt pasaje in care se simte mana regizorului : pasaje alerte, de o vulgaritate pe alocuri insuportabila, in care foloseste ipoteticul pix ca pe o camera mobila. Se simte ca Welsh a trait aceasta carte, a suferit pentru ea, a regizat-o si a imaginat-o in cele mai mici detalii, pentru a surprinde apoi imaginile cruciale. Nu exista judecati de valoare in Trainspotting, autorul nu isi judeca eroii, nu ofera alternative si solutii, exista doar dava, doar speed, doar HIV si relatiile de o seara, doar halba de bere proiectata in capul cuiva, bataile de baruri, concertele si moartea cate unuia, afacerile si procesele. Cum spune la un moment dat unul dintre personaje, poti sa iti alegi o viata, o familie, o slujba, poti sa alegi o masina, o casa, un hobby, poti sa alegi tot ceea ce conteaza. Sau poti sa alegi dava. Pentru care nu exista justificari si explicatii, nu exista valori. Doar senzatia celui mai bun orgasm din viata ta, multiplicata de 100 de ori. De fiecare data. Spre deosebire de prieteni, heroina este de fiecare data acolo cand ai nevoie.

Povestea : un grup de consumatori de droguri – in principal dava (heroina) – din leith, Edinburgh, este urmarit in flash-uri narative, alcatuind atat o poveste principala, un fir narativ nu foarte usor de urmarit, cat si un mozaic de personaje, intamplari, drame si momente de un umor ce penduleaza intre scabros si scatofil. Oarecum iubesc, sunt oarecum prieteni, se lasa – prilej pentru perioade interminabile de durere, halucinatii si suferinta – si se iau iarasi, fac mic trafic, isi imprumuta unul altuia sculele si apoi tremura in fata spectrului HIV, fac sex – singurul destul de real in comparatie cu heroina – si merg apoi la o bauta cu prietenii. Welsh ii urmeaza in flash-uri scurte, intense si socante, alegand exact acele momente in care apare omul din spatele pasiunii pentru dava. Stilul sau, marcat de un umor atroce, este perfect pentru o asemenea lume intunecata si grotesca. Sunt prieteni, au fiecare dramele si succesele lor, dar unitatea grupului se va destrama in final cand eroul principal decide sa incerce din nou sa renunte la heroina si la orasul in care a cunoscut-o, chiar daca asta inseamna sa isi tradeze prietenii si chiar prin extensie sa le termine vietile. Rent Boy, Sick Boy, Spud, Franco, Davie, Tommy, Dianne, toate aceste nume apar mereu, recurent, intr-un carnaval al delirurilor provocate de dava. Nu exista valori morale, nu exista frumos si bine, nu exista idealuri inalte si altruiste. Aruncati la periferia societatii moderne si cuminti, inchisi intr-un spatiu carceral in parte auto-impus, cu regulile, termenii, parolele si personajele sale, eroii din Trainspotting nu pot iesi de aici decat renuntand la dava sau murind. Nu avem jumatati de masura, dava te ia si te duce, este iubita totala, sufocanta si acaparatoare. In loc de a se feri dezgustat si oripilat de spectacolul acestei globale Curti a Miracolelor, avem scriitorul martor, scriitorul care reda ceea ce vede cu maxima acuratete. Si forta.

Cartea are imensa calitate de a fi o poveste bine spusa si ampla, ceea ce este destul de rar in zilele noastre. Pasiunea pentru obscen, pentru socarea cititorului pana la dezgust si scarba, imaginatia lui Welsh in contruirea unor scene ingrozitoare, par desprinse chiar dintr-un trip cu dava. Un singur exemplu. Cum ar fi daca ai cunoaste o fata, de care te indragostesti ? Nu stii ca este seropozitiva pana si tu afli ca esti. De la ea. Ea, care a fost violata si infectata mai demult. Asa ca afli cine a facut-o. El e pe moarte, intr-o rezerva mizera. SIDA. Stii ca indirect ti-a distrus viata. Stii ca te-a ucis. Ai putea sa o faci la randul tau. Afli si ca are un copil, cel mai pretios lucru din viata sa de gunoi. Il iubeste mai mult decat orice pe lume, pustiul are doar vreo opt anisori, ar face orice pentru el daca SIDA nu l-ar ucide. Te imprietenesti cu mama copilului si nu peste mult timp ii aduci muribundului poze cu voi trei distrandu-va de minune. Nu intelege, se zbate, incearca sa ii apere desi mai cantareste 40 de kg si are rani deschise pe tot corpul. Inauntru, organele mai au putin pana se fac terci. Ii arati apoi ultima poza. Copilul lui, alb la fata ca hartia, legat de un scaun, parand ca doarme, cu gauri sangerande in tot corpul si o balta vesel sangerie in jur, latindu-se treptat. Ii spui ce i-ai facut pustiului, cu detalii, apoi il sufoci. Moare cumplit, stiind ca si copilul sau, unicul sau copil, a suferit ingrozitor inainte de a muri. Nu se stinge pur si simplu, se stinge urland cat mai poate. Este razbunarea perfecta, moartea nu i-a mai fost o eliberare, ci un chin. Si totusi, aici vine twist-ul lui Welsh, nu esti deloc o persoana ingrozitoare, un criminal, pentru ca …

Este doar un exemplu, dar Trainspotting este plin de astfel de scene, bine scrise si bine gandite, uneori aparent absurde, alteori aparent socante in mod gratuit, dar fiecare bine gandita in economia intregului, un intreg fals dizamornic, in final fiecare bine legat. Este un infern post-modern, in fata caruia medievistii cu bestiarii cumplite se retrag rusinati, pentru ca nimeni nu ar fi putut imagina atunci infernul numit dava-world. Nu exista nimic mai acaparator si mai ingrozitor decat heroina, este mesajul lui Welsh, transmis prin viata anti-eroilor sai. In locul damnatilor dantesti, avem drogati care sufera. Intrebarea este : unde apare diferenta ?

Inca ceva despre Trainspotting ? Cel mai eficient argument anti-drog. In loc de milioane cheltuite pe programe de prevenire si tratament, fiecare sa primeasca un exemplar din Trainspotting. Eventual doar filmul, pentru “vizuali”. Iar cine se mai atinge de droguri dupa asta, un glont in cap. Este un ratat inutil.

Ar mai fi de notat faptul ca exista si o continuare, in curs de aparitie tot la Polirom, intitulata simplu : Porno.

Orbitor – editie definitiva

Editura Humanitas a lansat in sfarsit editia definitiva a Orbitorului, cele trei volume fiind contopite intr-un singur tom de 1480 de pagini, exact asa cum isi imagina mai demult Mircea Cartarescu. Un volum, elegant, masiv, la un pret convenabil – 149 Ron. Cea mai buna creatie din literatura romana postdecembrista – si una dintre cele mai bune din toata firava noastra istorie a scriiturii – in sfarsit arata cum trebuie. Un cadou interesant pentru sarbatori.

Cartea poate fi cumparata aici.