“16 years old when I went to war,
To fight for a land fit for heroes,
God on my side,and a gun in my hand,
Counting my days down to zero”
“1916”, una dintre cele mai bune piese Motorhead, s-ar potrivi perfect pentru a descrie “Calea cea lunga”, romanul lui Sebastian Barry, aparut in colectia Literatura de la Cotidianul (numarul 51). Din start trebuie spus ca nu este o capodopera, este o carte medie, pe alocuri prea lent ritmata, dar si cu cateva momente ce merita gustate. Nu e rea, dar nici nu schimba viata cuiva. Este oarecum o replica post-moderna data capodoperei lui Remarque, “Nimic nou pe frontul de vest”, o carte care a facut istorie la vremea sa. Nu am putut niciodata sa ii inteleg pe cei care prezinta razboiul – mai ales razboaiele moderne – intr-un amestec stilistic de entuziasm si misticism. Mi se par imbecili. Si cu siguranta ca si sunt, ori cel putin mincinosi. Tocmai de aceea Barry mi-a atras atentia. Este sincer.
Povestea este asemanatoare cu cea din “Nimic nou pe frontul de vest”. Numai ca Willie Dunne, eroul principal, fiul unui politist din Dublin, nu este sedus neaparat de propaganda oficiala. Pleaca in armata deoarece era prea scund pentru a fi primit in politie, incercand astfel sa isi impresioneze tatal. Nu are iluzii, nu crede in justetea razboiului, si la fel ca multi alti irlandezi nu intelege de ce lupta in armata regelui Marii Britanii. Revoltele din Dublin, felul in care va fi primit la rarele intoarceri – inclusiv de tatal sau – il fac sa nu mai priceapa cine este si de ce lupta.
Barry nu reuseste sa atinga acelasi nivel artistic precum Remarque, de care il apropie destule elemente, dar razboiul prin prisma sa mi se pare prezentat mult mai realist, mult mai sincer, fara nimic frumos si bun. Macar la Remarque mai aveai speranta ca vei scapa, camaraderia te ajuta sa rezisti, credinta si gandul la cei de acasa ramaneau repere morale. Aici, in “Calea cea lunga”, nu exista sperante. Prietenia intre soldati, gandul la cei de acasa, speranta ca vrei supravietui urmatorului atac, toate sunt strivite de apasarea spectrului razboiului. Razboiul, vazut din transee, este lipsit de sens, eroism si onoare. Mor sute de oameni pentru a ocupa un sat pierdut pe vreo harta, fara vreo importanta strategica. Fiecare batalie este haotica : mii de gloante, bombe, gaze de lupta, oameni zdrobiti, mutilati, ucisi, spulberati de explozii, rachete de semnalizare, lupte cumplite corp la corp. Nimic nu are sens, acesta este esentialul, iar astfel razboiul devine expresia ultima a hazardului si ridicolului. Si a civilizatiei secolului XX, pana la urma. Care se simte cel mai bine in descrierea primului atac german cu gaze toxice : un sarpe galben de ceata, care cuprinde totul si ucide orice are viata, fara scrupule, fara ezitari, fara sentimente. Dimensiunea apocaliptica a scenei – poate cea mai buna din roman – iti ramane in minte mai ales vizual. Remarcabil.
La intoarcerea acasa, respins chiar de irlandezii sai, Dunne se va simti atat de strain, atat de desprins de lumea amintirilor sale, incat prefera sa revina pe front. Unde, la scurt timp, va muri, dupa ce reusise sa supravietuiasca unor atacuri cumplite. Este finalul unei istorii personale, dar si un arhetip al epocii : tanarul care merge sa lupte, fara sa stie pentru ce, si moare, fara sa fi aflat de ce.
Calea cea lunga nu este cea mai buna carte venita de pe taramurile Irlandei. Dar are momentele sale, si farmecul sau. Clar nu este cel mai slab numar din colectie, ci unul mediu. Cititi-o. Sau nu.
To fight for a land fit for heroes,
God on my side,and a gun in my hand,
Counting my days down to zero”

Povestea este asemanatoare cu cea din “Nimic nou pe frontul de vest”. Numai ca Willie Dunne, eroul principal, fiul unui politist din Dublin, nu este sedus neaparat de propaganda oficiala. Pleaca in armata deoarece era prea scund pentru a fi primit in politie, incercand astfel sa isi impresioneze tatal. Nu are iluzii, nu crede in justetea razboiului, si la fel ca multi alti irlandezi nu intelege de ce lupta in armata regelui Marii Britanii. Revoltele din Dublin, felul in care va fi primit la rarele intoarceri – inclusiv de tatal sau – il fac sa nu mai priceapa cine este si de ce lupta.
Barry nu reuseste sa atinga acelasi nivel artistic precum Remarque, de care il apropie destule elemente, dar razboiul prin prisma sa mi se pare prezentat mult mai realist, mult mai sincer, fara nimic frumos si bun. Macar la Remarque mai aveai speranta ca vei scapa, camaraderia te ajuta sa rezisti, credinta si gandul la cei de acasa ramaneau repere morale. Aici, in “Calea cea lunga”, nu exista sperante. Prietenia intre soldati, gandul la cei de acasa, speranta ca vrei supravietui urmatorului atac, toate sunt strivite de apasarea spectrului razboiului. Razboiul, vazut din transee, este lipsit de sens, eroism si onoare. Mor sute de oameni pentru a ocupa un sat pierdut pe vreo harta, fara vreo importanta strategica. Fiecare batalie este haotica : mii de gloante, bombe, gaze de lupta, oameni zdrobiti, mutilati, ucisi, spulberati de explozii, rachete de semnalizare, lupte cumplite corp la corp. Nimic nu are sens, acesta este esentialul, iar astfel razboiul devine expresia ultima a hazardului si ridicolului. Si a civilizatiei secolului XX, pana la urma. Care se simte cel mai bine in descrierea primului atac german cu gaze toxice : un sarpe galben de ceata, care cuprinde totul si ucide orice are viata, fara scrupule, fara ezitari, fara sentimente. Dimensiunea apocaliptica a scenei – poate cea mai buna din roman – iti ramane in minte mai ales vizual. Remarcabil.
La intoarcerea acasa, respins chiar de irlandezii sai, Dunne se va simti atat de strain, atat de desprins de lumea amintirilor sale, incat prefera sa revina pe front. Unde, la scurt timp, va muri, dupa ce reusise sa supravietuiasca unor atacuri cumplite. Este finalul unei istorii personale, dar si un arhetip al epocii : tanarul care merge sa lupte, fara sa stie pentru ce, si moare, fara sa fi aflat de ce.
Calea cea lunga nu este cea mai buna carte venita de pe taramurile Irlandei. Dar are momentele sale, si farmecul sau. Clar nu este cel mai slab numar din colectie, ci unul mediu. Cititi-o. Sau nu.