Philip Roth – Sanul

Termin “Sanul”, una dintre nuvelele semnate Philip Roth, publicata initial in 1972, cu sentimente amestecate : clar nu este cea mai importanta dintre scrierile sale, mai curand o interesanta dovada de imaginatie si virtuozitate stilistica, si nu pot spune ca m-a impresionat in mod deosebit. Poate, pe undeva, pot spune chiar ca m-a dezamagit. Sa vedem, pas cu pas, de ce. In definitiv, e o cartulie pe care o termini lejer in cateva ore, fara sa fortezi, asa ca sa incercam, Cinabru, sa nu ne intindem dupa prostul obicei. Philip Roth este unul dintre scriitorii americani speciali pentru mine, fie doar pentru “Complexul lui Portnoy”, una dintre cele mai amuzante si scandaloase carti citite vreodata. Imi amintesc si astazi editia Univers si cum realmente ma cutremuram de ras citind aventurile eroului dependent de o anumita parte feminina esentiala. Cu interesante variatiuni.

Din start trebuie spus ca Roth merita un zece cu mare plus pentru idee : un profesor de literatura , David Kepesh pe numele sau, prins intr-o relatie agonizanta din care ar vrea sa scape dar nu are curaj, mai interesat de materia predata decat de realitatea din juru-i, se trezeste peste noapte transformat intr-un…san. Sau in cuvintele autorului : “ Sunt un san. Un fenomen care mi-a fost descris in diferite variante ca fiind “un masiv influx hormonal” sau “o catastrofa endocrinopatica” sau/si “o explozie hermafroditica de cromozomi” s-a petrecut in corpul meu in ziua de 18 februarie 1971 si m-a transformat intr-o glanda mamara deconectata de orice forma umana”. Un san grotesc, urias, de vreo 70 de kilograme, cu un sfarc mereu erect de 13 centrimetri (ce va juca un rol falic in scurt timp) din care izvorasc si doua fire de par, ca doua antene. Nu stim daca este un san frumos, Roth nu se spune, pentru ca dimensiunile ar face chiar sanul desavarsit o abominatie. Undeva, in adancul acestui san ivit din imaginatia dementa a unui demiurg cu serioase probleme, se gaseste David Kepesh. Sau constiinta lui, memoria, sinele sau. Este practic un bolnav paralizat, inchis intr-un…san, din care nu poate evada, nu se poate sinucide – si aceasta este cred cea mai cumplita conditie – si nu poate fi eutanasiat, pentru ca valoarea sa stiintifica este imensa. Nu vede, nu poate mirosi, dar aude si mai ales simte. Simte cu o intensitatea colosala, pentru ca totul este doar piele foarte sensibila, iar lipsa altor simturi ii potenteaza tactilul la un nivel insuportabil. Descopera intamplator, cand o infirmiera ii face toaleta, ca senzatiile sunt de o delicioasa intensitate, aproape orgasmica, dar fara acea eliberare a ejacularii. Tremurand in focul unui orgasm care nu va mai veni niciodata, frustrant si in acelasi timp acaparator, Kepesh isi devine o victima a propriilor placeri. Fusese un barbat normal, cu o sexualitate medie, cu o relatie poate nu perfecta, dar multumitoare. Cand Claire, partenera sa, va reincepe sa-l viziteze, in scurt timp David va reusi sa o convinga sa inceapa mici jocuri erotice, mergand pana la “sex” asa cum putea fi el conceput acum, folosind drept falus sfarcul sanului de 75 de kilograme.

Aici imaginatia lui Philip Roth nu se dezminte si face tumbe ce amintesc direct de Dali, desi filiatia directa este Gogol – Kafka. Dar in Nasul sau in Metamorfoza nu am putea avea imaginea unui san urias, perfect rotund si plin de tesut, san care a fost candva David Kaplan si care acum isi “penetreaza” fosta iubire. O penetreaza avid, se lasa mangaiat, supt si lins, dar cu toate ca este mai excitat si mai activ decat oricand in trecut – primind chiar “felatii” generoase – nu se poate elibera. Aceasta imposibilitate fizica a ejacularii apare ca o metafora pentru soarta lui David Kepesh. Intr-o reinterpretare senzual-postmoderna a metamorfozarilor din trecut, transformarea intr-un san, simbolul prin excelenta al maternitatii, feminitatii si prin extensie al erotismului feminin prin ochiul masculin mediu, nu este un vis, ci un cosmar. Asa cum lichidul seminal nu se poate elibera din David Kepesh, pentru ca de fapt nu mai exista, nici David nu se poate elibera din san. Poate pentru ca nici el nu mai exista ?

Tinut departe de ochii presei si ai publicului, innebunit de aceasta placere ce devine dureroasa, David Kepesh se prabuseste tot mai adanc in propriul cosmar, ajunge sa creada ca totul este doar un vis urat, ca a paralizat, ca a orbit, ca este un monstru tinut in viata pentru stiinta, ca este in coma si totul este doar un vis prelung dat de sedative. Dar acest cosmar este o realitate. Nu se poate elibera in nici un fel. Si treptat va pierde cu totul controlul.

Si tocmai in acest punct am simtit ca Philip Roth m-a dezamagit. Parca s-ar fi plictisit de poveste – ceea ce pentru o asemenea poveste este direct o crima literara – si a terminat totul intr-un amalgam de sentinte, panseuri si regrete edulcorate si subtiate pana la ridicol. In locul dramei omului care a devenit un san oribil, a omului prins intr-o capcana din care nu poate evada, lipsit chiar si de speranta sinuciderii, Roth esueaza pe o plaja plina de reverii hippiote si filosofeli ieftine. Pacat. Finalul distruge o carte ce ar fi putut deveni Metamorfoza secolului trecut. Cel putin una dintre ele. Aventura barbatului ce devine san merita citita. Dar finalul….nu.