Ryu Murakami – Albastru nemarginit, aproape transparent

Ryu Murakami – nici o legatura de rudenie cu mult mai popularul Haruki Murakami – este un exemplu interesant din literatura nipona contemporana, si se spune ca este chiar reprezentativ. Dar “Albastru nemarginit…”, dincolo de rezonanta titlului – amintind de Kundera – nu impresioneaza prin nimic si este, pana acum, cea mai slaba carte a sa. Interesanta stilistic – maniera sincopata, fragmentara si rapida – cu numeroase si frapante scene erotice, intre care si o orgie condimentata cu droguri, poate fi privita ca un experiment literar, in spiritul epocii (a fost publicat in 1976), dar nimic mai mult. Am inteles ca exista si o ecranizare, realizata chiar de Ryu Murakami si, se pare, mai interesanta decat cartea.

Ce este reusit la “Albastru nemarginit…” este ca rupe imaginea-cliseu a Japoniei postbelice, o tara care si-a revenit prin munca si sacrificiu dupa cumplita experienta a razboiului. Nu este singurul care incearca o astfel de abordare, dar in timp ce alti autori ne prezinta tineri niponi revoltati, dornici sa schimbe sistemul din jurul lor, urmasi ai samurailor gata de sacrificiul suprem pentru un principiu, povesti de dragoste impresionante sau drame morale, Ryu Murakami a ales un grup de … ratati. Replica japoneza a celor din Trainspotting, grupuletul vesel din “Albastru nemarginit…” il are in centru pe Ryu, chiar daca nu pata de culoare, dependent de heroina si restul drogurilor, alcool si petreceri, incercand sa supravietuiasca in atmosfera Japoniei postbelice. El este in mare masura cronicarul putinelor intamplari care strabat existenta celor catorva tineri. Dar spre deosebire de cei din Trainspotting, eroii din “Albastru nemarginit…” nu au nimic amuzant.

Nu este nimic frumos, bun, de viitor, nu se sacrifica pentru slujba si imparat, nu le pasa de Japonia, se invart pe langa bazele americane, ramase dupa razboi, unde sunt “carne de tun” la petreceri pentru ceva heroina, alcool si eventual mancare. Doar ca atunci cand ai ajuns la un pas de supradoza nu prea iti mai arde de mancare si distractie, iar muzica celor de la The Doors curge ca printr-un zid de ciment, in timp ce gazdele te folosesc drept papusa gonflabila, in voie. Pentru ca aceasta este cealalta constanta din viata lor, dupa drogurile de tot felul : sexul. In plina revolutie sexuala, flower-power, make love not war, grupuletul lui Ryu si-o trage. Si-o trage des, cu cine apuca, intre ei sau cu altii, avem si o reusita scena a unei orgii – condimentata cu scene homosexuale – la una dintre petrecerile “americane”, avem sangerari, urinari si toate celelalte, avem ici colo cate unul zguduit de heroina. Ryu insusi ajunge la un moment dat la un pas de moarte, intr-o alta scena mai mult decat reusita. Sincer, nu mi-am putut imagina vreodata cum e sa iei heroina pana nu l-am citit pe Ryu Murakami. Acuma stiu. Si nu pot spune ca ma tenteaza.

Totul este haotic, lipsit de orice frumusete, lipsit de aspiratiile si visele adolescentilor timizi si iubitori din filmele americane. Mergand prea departe, au uitat sa se intoarca. Si au esuat in haos, heroina, sex, inutilitate. Cu siguranta prea mult pentru un cititor pudibond, “Albastru nemarginit…”anunta un autor cu forta narativa serioasa, care a trait sau si-a imaginat cel putin ca traieste ceea ce scrie. Lucru rar.

In esenta insa, “Albastru nemarginit…” nu este o capodopera si cu atat mai putin cea mai reusita carte semnata Ryu Murakami si aparuta la noi. Prefer oricand “In supa miso” sau “Copii de aruncat”. Nu am citit inca “Ecstasy”, despre care Turnavitu a scris o interesanta prezentare.

Ca experiment literar si fresca a Japoniei postbelice reale, merita insa. Cum spunea o prietena, dupa ce a citit cartea, este ca si cand i-ai proiect pe boemii lui Murger in lumea reala si i-ai indopa cu amfetamine. Hippiotii ca urmasi ai pilotilor kamikaze. De citit. Despre recitire nu stiu ce sa spun.