Ian McEwan – Gradina de ciment

Gradina de ciment este o mica bijuterie. Genul de carte care ii revolta pe multi, ii socheaza si chiar ii poate dezgusta, dar altora le place enorm. Unii au numit-o nuvela, altii mini-roman, dar aceasta Gradina, aparuta in 1978, este in primul rand o scriere stranie, dar de o frumusete aparte. Cand cei patru frati – Jack, Julie, Sue si Tom – isi pierd tatal si raman doar cu fragila mama, intr-o casa veche si stranie inconjurata de ultimul proiect al tatalui, alei de ciment ce acopereau o nenorocoasa gradina, m-am gandit ca este o alta mini-saga de familie. Ceva plicticos si tezist. M-am inselat.

Intre cei patru frati relatiile sunt neobisnuite, la fel ca intreaga familie. Daca Tom, cel mic, isi va dori nu peste mult timp sa redevina bebelus si apoi fetita, Jack, Julie si Sue sunt legati de tensiunea unui dorit si nerostit incest, o tensiune erotica adolescentina palpabila, prezentata insa de McEwan cu un firesc inimitabil. Nimic murdar, bolnav, totul are inocenta unui mini-trib primitiv, dincolo de civilizatie si norme, tabuuri si interdictii. Claustrati in casa, limitand pe cat posibil iesirile in afara spatiului sigur, cei patru – exceptand-o pe mama pe moarte – cei patru frati sunt in afara lumii reale. Poate ca astfel de lucruri s-ar intampla si intr-o familie existenta, o familie comuna, de ce nu, dar la McEwan pare ca numai asa ar fi putut sa se intample. Altfel, in lumea adevarata, ar fi fost un subiect gras pentru massmedia.

Jack, onanistul murdar obsedat de Julie, care ar fi trebuit sa devina barbatul casei, dar prefera sa zaca si sa viseze ; Julie, frumoasa adolescenta care va prelua fraiele casei si care va aduce si outsider-ul, strainul, ruptura ; Sue, micuta Sue, care vrea sa uite de jocul de-a doctorii si se simte tot mai straina ; Tom, cel care regreseaza spre viata de bebelus si isi doreste mai mult ca orice sa fie fetita. Iar dupa moartea previzibila a mamei, cadavru inca vorbitor in ultimele zile, cei patru sunt nevoiti sa gaseasca o solutie salvatoare pentru a mentine acelasi status quo. Daca “ceilalti” ar afla, fratii ar fi despartiti, casa distrusa, stilul vechi de viata ar lua sfarsit. Si cum nici unul nu-si doreste asa ceva, se gaseste o solutie, iar cimentul ramas de la ultimul proiect al tatalui, de la gradina de ciment, va gasi o utilizare insolita. Un sarcofag din ciment, ascuns in pivnita casei, unde mama devenita secret si povara este ascunsa. Si singurele dovezi raman mirosul dulceag, tot mai persistent de la o zi la alta, absenta parintilor si secretul care ii uneste pe cei patru mai mult ca inainte. Pana cand printr-o fisura sociala in familia atipica apare un strain.

Gradina de ciment este construita intr-un stil surprinzator de minimalist si alert, dar tesatura narativa ramane densa, cu personaje conturate din cateva tuse si detalii groase, principiale, credibile intr-un spatiu mcewian. Este o poveste ce amesteca fascinatia sexuala adolescentina, secretul, incestul, moarte si descompunerea intr-un tot poate socant, poate revoltator, cu siguranta original. Cu un final-ruptura si una dintre cele mai frumoase si scurte, aproape telegrafice, scena erotica descoperita pana acum.

Sunt autori care parca au dat ce aveau mai bun cu o carte sau cu o povestire. Uneori chiar cu prima. Dupa care, desi deveniti scriitori arhicunoscuti si de succes, cu milioane de exemplare vandute si toata polologhia mediatica de rigoare, nu au mai regasit acel suflu narativ, acele imagini originale, acea forta de animal a scrisului. Ceva, odata cu succesul, s-a schimbat ireparabil. Nu au devenit neaparat slabi, dimpotriva, dar nu au mai pastrat intensitatea. Tournier mi se pare un astfel de caz. Grass la fel. Ian McEwan ar fi un al treilea. Nici una dintre cartile sale – din cele traduse la noi – nu mi-a mai placut la fel de mult. Iar Ispasire a fost, pentru mine, ilizibila.