Irvine Welsh – Jeg

Inca un Irvine Welsh, ca sa terminam ce s-a tradus la noi. Sper ca nu devin monoton. Dar e Irvine Welsh. Jeg – inspirata traducere a lui Filth - nu mai are decat o legatura tangentiala cu eroii si lumea din Trainspotting si Porno. In cele doua romane ne gaseam fie in lumea drogatilor, fie in cea a pornografiei, iar unele personaje vor fi mentionate episodic si in Jeg. De aceasta data, cel putin teoretic, suntem de cealalta parte a oglinzii. Dar ca in cartile lui Lewis Caroll, cealalta parte nu este intotdeauna ceea ce pare.

Eroul principal din Jeg este politistul Bruce Robertson. Din Edinburgh. Ar trebui sa fie un erou pozitiv. Siguranta si incredere. Moralitate, loialitate, o contrapondere. Un cetatean exemplar care vegheaza ca legea sa fie respectata in litera si spiritul ei. Unul care sa ii bage pe eroii din Trainspotting si Porno dupa gratii. Robertson este insa murdar, alcoolic, dependent de droguri si calmante, violent, corupt , afemeiat, homofob, rasist, pasionat de pornografie, lacom. Nu exista nimic bun si frumos, poate doar ca asculta in principal heavy metal. Aproape tezist de negativ, este chinuit de o eczema dezgustatoare, care i-a cuprins zona genitala, incapabil sa aiba o relatie normala cu o femeie sau cu ceilalti colegi, nu ezita sa se foloseasca de ceilalti daca are ceva de castigat. Sunt jocurile lui Bruce, care il distreaza si il fac sa se simta mereu superior celorlalti. Profita si santajeaza de cate ori poate. Distruge viata unui coleg, inscenandu-i un caz de hartuire sexuala asupra propriei sotii, pentru ca Bruce dorea sa i-o traga stimatei doamne. Si-o trage in stanga si in dreapta, fara sa tina seama de nimic, isi distruge presupusii prieteni, face totul pentru o avansare de care de fapt nu are nevoie. Mimeaza ca isi face treaba, duce in dodii ancheta unei crime deosebit de violente – care va fi si o previzibila surpriza finala – cauta orice “motiv” pentru a rani, viola, fura. Bruce Robertson este el insusi un jeg. Un jeg dement, care isi pierde incetul cu incetul controlul si ajunge la nebunia pura.

In Trainspotting eroii macar puteau sa dea vina pe heroina. Heroina era raul. Bruce nu are, pana spre finalul cartii, nici macar o scuza. Welsh ofera abia in ultima parte o explicatie pentru dementa in care se scalda Bruce Robertson. Cat de viabila este…e discutabil. Este poate cea mai slaba parte a cartii, pentru ca deja personajul pare sa-si piarda din dezgustatoarea anti-carisma de pana atunci. In locul unui erou negativ prin excelenta, se dezvaluie un om slab, cu traume si deceptii pe care nu a reusit sa le depaseasca si care l-au adus la stadiul actual. Dezamagitor. Patrick Bateman, un erou cu care Robertson are destule in comun, nu are nevoie de astfel de explicatii si justificari, este raul pur, este produsul unei lumi in declin, poate produsul reprezentativ.

Dar in interiorul lui Bruce – la propriu – se ascunde un parazit, de fapt un cuplu de paraziti, doua tenii care se distreaza in matele politistului anti-erou, care isi traiesc viata de viermi gigant indragostiti. Sunt, fireste, scarbosi, trebuie ucisi, masacrati, eliminati. Si totusi, exista si, in felul lor, traiesc. Adesea se dovedesc mai umani decat gazda lor. Mai mult, au sentimente, constiinta si chiar vorbesc. Vorbesc atat de tare incat se suprapun peste gandurile lui Bruce, il controleaza ca niste sumbri aliens, iar gaselnita tipografica gasita este ingenioasa : de fiecare data textul teniilor se suprapune fizic peste cel al politistului. Doua texte suprapuse, sendvis de litere, din care ceea ce simte-gandeste-spune-traieste Bruce ramane doar fragmentar si ininteligibil, pe margini. Nu stiu cine a avut ideea, initial arata foarte ciudata in pagina, zici ca e eroare de paginare, dar transmite mai mult decat o descriere livresca. Un simplu artificiu inspirat. Teniile sunt adevaratul stapan. Ca in Moartea lui Ivan Ilici, in Bruce se ascunde boala, dusmanul, intunericul, ceea ce il face sa sufere si ar putea sa-l ucida. Simbolismul – inutil a-l mai discuta. Si citesti de fapt doua povesti intrepatrunse, ajungand sa tii partea teniilor din acest butoi de jeg.

Bruce Robertson este un personaj pe care nu il poti indragi sau admira, este un gunoi, o existenta malefica, scarboasa si corupta, o fiinta care nu ar trebui sa existe decat in literatura. Daca nu ar exista multiplicat in realitate, adesea chiar mai rau decat in fictiune. Milioanele de Bruce, cu sau fara tenii, macinati de un evantai seducator de boli reale si imaginare, concentrati intr-un singur personaj. Urmarindu-l in existenta sa lugubra, de la o zi la alta, iti doresti sa sufere cat mai mult, sa se prabuseasca, te bucuri la fiecare dovada ca sfarsitul este aproape. Iti urasti personajul principal. Welsh te pacaleste si te face sa il detesti sufocant de tare. Ceea ce e totusi mai greu decat sa iubesti sau macar sa placi un personaj.

Stilistic, romanul este un superb exemplu de nebunie argotica. Excelent tradus, redand inspirat expresiile si dialectul folosit de Robertson. Senzatia de veridic, de reportaj, de inregistrare. Limbaj de cartier, dar in varianta UK. Este o carte dificil de citit, si cu siguranta insuportabila pentru multi. O carte fara nimic frumos sau bun. Si totusi o carte de calibru greu. Nu putini au fost cei care cred ca Jeg este cel mai bun roman al lui Welsh. Este poate cel mai bine scris si cel mai dur, cu cel mai intunecat personaj posibil pentru Welsh. L-as fi vazut mai curand la alti doi “colegi de generatie”, Palahniuk ori Ellis. Chiar daca pastrez “a soft spot” pentru Trainspotting, Jeg a fost o lectura de exceptie.