Haruki Murakami – La sud de granita, la vest de soare

Hajime este un barbat de succes. Un om care a realizat ceea ce era de dorit. Proprietar si administrator a doua jazz-baruri de succes, casatorit, are doua fetite pe care le adora, din cand in cand cate o aventura, un apartament de lux si o casa de vacanta, masini si costume elegante, suficient timp pentru a inventa noi cocktail-uri si a-si asculta discurile preferate. Este un personaj tipic pentru capitalismul nipon, o poveste a reusitei si devotiunii pentru munca. Un erou bun pentru stirile de seara si revistele usoare.

Hajime ar trebui sa fie un invingator. Ceea ce nu este. Fiecare dintre noi – si aceasta este premisa lui Murakami – are cate o relatie nereusita, o legatura care s-a terminat violent sau de la sine, prematur sau tardiv, dar care a ramas undeva. Este acea piesa de puzzle care il impiedica si pe eroul din “La sud de granita…” sa fie intreg. Pentru Hajime este Shimamoto, frumoasa colega care schiopateaza usor din cauza poliomelitei, colega de clasa dintr-o pre-adolescenta idealizata care i-l descopera pe Liszt (printre altii) si care este la randul ei un copil singur la parinti. Ceea ce ar fi fost o frumoasa si inocenta poveste de dragoste se termina prea repede, din cauza timiditatii lui Hajime. Shimamoto dispare, reaparand dupa mai bine de 20 de ani in viata lui Hajime, pentru a inchide un capitol ramas in suspensie. Totul avand ca fundal si leitmotiv piesa lui Nat King Cole, South of the Border. Numai in acest fel Hajime simte ca este pentru prima data el insusi, desi este in pericol sa piarda absolut totul intr-o singura noapte. Iar finalul ramane deschis.

Cartea are si numeroase elemente autobiografice – pasiunea pentru jazz, barul, cartile, singuratatea – si este mai mult decat posibil ca si Shimamoto sa fi existat. Sau Murakami sa isi fi dorit sa existe. Se poate citi si ca o posibila confesiune, o dorinta a unui scriitor de a pune capat unui fir narativ real ramas neterminat. Interesant este ca Hajime nu va afla aproape nimic despre viata lui Shimamoto de pana atunci, este o femeie-mister, o femeie fara o biografie (cu exceptia catorva elemente disparate), o femeie cu atat mai atragatoare cu cat ascunde foarte mult. Un simbol mai curand decat o femeie reala.

“La sud de granita…” nu este nici pe departe cel mai bun roman al lui Haruki Murakami. De fapt, romanele sale “de dragoste”, desi foarte bine vandute, sunt net inferioare celor “fantastice”. E un roman bun pentru o dupa-amiaza de sambata, eventual una ploioasa, o poveste suficient de bine scrisa pentru a placea, dar nimic mai mult. Murakami aplica din nou reteta scriitoriceasca de succes pentru el - constructii simple, propozitii directe, paragrafe nu prea lungi, dialoguri si monologuri dese. Scenele erotice sunt destul de explicite, dar de o simplitate surprinzatoare ca stil, avand ceva din linistea unei stampe semnate… Nimic obscen, gratuit, murdar ori revoltator, dar nici siropos. Totusi, se simte ceva de hentai, doar un varf de cutit, de culoare. Si sunt momente in care erotismul trimite la Milan Kundera, mai potolit totusi. Relatia dintre Hajime si Shimamoto nu are nimic din pasiunea torida si chiar isterica pe care i-ar fi adus-o originea europeana. Ori, mai rau, sud-americana. O pasiune retinuta, politicoasa, suficienta pentru a exprima si nu a explica exhaustiv. Ca in povestea celor doi indragostiti care s-au revazut dupa mai bine de 30 de ani. Pret de mai multe ori s-au tinut de mana si s-au privit, fara a spune nimic. Fireste, tot o poveste japoneza.

Marca americana se simte in carte. Admirator al unor nume ca Fitzgerald sau Capote, Murakami a deprins si adaptat esenta economiei scrisului. Combinatie inedita atunci intre contemporaneitatea nipona si stilul american. Nimic prea ambitios, nimic labirintic, nimic excentric. Prea putine neologisme si inventii lexicale. Luate separate, frazele sale nu raman, nu rezoneaza, nu impresioneaza ca mestesug. Intregul insa alcatuieste o poveste, lucru mai greu de realizat chiar si de scriitori consacrati. Ma gandesc la un alt exemplu de gen, din alta extremitate literara : Stephen King. Acelasi joc mestesugesc.

Fara a aduce nimic nou, este o carte frumoasa. Si suficient de scurta pentru a merita timpul investit in ea. Murakami poate mult mai mult ca scriitor, insa pentru mine “La sud de granita…” are o melancolie placuta.