Gheorghe Florescu – Confesiunile unui cafegiu

Trebuie sa marturisesc. Nu am fost niciodata amator de cafea. Daca este, o beau. Nu prea dulce. Dar habar nu am care e o cafea buna, care una proasta, care una cumplita. Asa ca l-am citit pe Gheorghe Florescu si pentru a afla cum naiba recunosc o cafea buna. Am gasit o carte buna, poate nu cartea anului 2008, dar un volum memorialistic bun. Placut scris, desi autorul nu este un scriitor profesionist, o poveste bine tinuta in frau (desi adesea cu prea multe amanunte de detaliu), o fresca ampla a unor decenii din care am prins mult prea putin. Vremurile in care de la importuri masive de cafea, portocale, tutunuri si tigari, bauturi fine, ciocolata si multe etc s-a ajuns la cartele, spaga, datul de sub tejghea, banane doar de sarbatorile de iarna.

Gheorghe Florescu este un personaj fabulos. A lucrat initial la Agentia de Import (practic oficina a Securitatii) in ciuda unor pete pe dosar, a iubit comertul si mai ales cafeaua, a invatat meserie de la Avedis Carabelaian, a invatat cum se face o cafea desavarsita, de unde sa aduci boabele, cum sa obtii amestecul. Detaliile unei arte minutioase. Alchimice. A preluat un magazin in Hristo Botev 10 (distrus la cutremurul din 1977) si s-a mutat apoi pe Sfintilor 6, unde avea sa i se termine si cariera de cafegiu. Intr-un mod pana la urma previzibil. Doar ca in acel moment, cand a fost la un pas de a impartasi soarta celebrului Stefanescu / Nea Bachus, Gheorghe Florescu era deja un personaj celebru in lumea bucuresteana. Si protejat mai mult sau mai putin discret chiar de ... Securitate. Pentru ca si securistii erau oameni : o cafea, un rom cubanez, niste tigari fine, niste portocale, un vin, Florescu facea rost de orice, se descurca, lasa de la el, cunostea. Se descurca. Omul de care aveai nevoie, daca te respectai. Ajuta-ma sa te ajut.

Si asta intr-o Romanie in care intregul comert (si in special cel exterior) era controlat de Securitate, direct prin oficiali cu greutate, unii ramasi din sumbrii ani dejisti – cum este atotputernicul Victor Ranga – altii urcati rapid in ierarhie si avand puteri aproape discretionare. Rafuielile dintre diversele grupuri erau dure, invinsii infundau puscaria cu pedepse mari, in cazuri extraordinare erau pensionati / trecuti in rezerva. O Romanie in care oficial se gaseau de toate, toti erau fericiti, nu exista coruptie si comertul era cinstit. Citesti cartea si ai senzatia ca vezi un rau mocirlos plin de piranha. Romania de azi s-a nascut atunci : colcaind, supurand, corupta in esenta sa, cu sefii si calaii din epoca. Si totusi cafegiul nostru a supravietuit chiar mai mult decat o buna parte dintre clientii sai cu grade.

Gheorghe Florescu nu a fost catusi de putin un disident. Dar nici un profitor al regimului. Sau nu mai mult decat multi altii. Si, se pare, nici un informator. A fost un adaptat, un personaj descurcaret – calitate cu care se mandreste adesea in carte – care a inteles cum functioneaza « minunata lume noua » si cum poti sa rezisti in ea. Mielul bland care suge de la doua oi. Negustorul prin excelenta, care stie sa zambeasca, stie ce, cum si mai ales pe cine sa serveasca prioritar, stie sa incurce contabilitatea cat sa-si acopere urmele si in fata celui mai al dracului control, Pastreaza vie traditia mostenita de la maestrul cafegiu Avedis Carabelaian, face toate giumbuslucurile posibile pentru a face rost de cafea buna si are printre clientii sai atat scriitori sau poeti (Marin Preda, Toma Caragiu, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu, Nichita Stanescu, si altii, si altii) cat si securisti de toate gradele. Unii vin aproape in fiecare zi si stau cu domnul Florescu, altii trec, cumpara sau iau ce vor. Afla informatii si barfe, deschide o cafenea improvizata in magazinul sau, pentru un numar foarte redus de clienti preferati, este respectat de securisti si stabi in fata carora restul tremura. Este comerciantul traditional, de manual, cumva nelalocul sau in Romania comunista, este nevoit sa vanda pe o piata unde de la un punct incolo nu se mai gaseste nimic. Oficial. Si din cate se pare un cafegiu perfect, capabil nu doar sa recunoasca orice soi de cafea, dar sa fiarba acea cafea unica si de neuitat. Extraordinar cum Gheorghe Florescu stie sa isi puna pe hartie amintirile, nu fara talent literar si cu o memorie surprinzator de proaspata si de vie, detalii minutioase, intamplari si descrieri triste sau amuzante. Ajungi sa vezi cum ar fi aratat magazinul lui Florescu si incepi sa simti in nari un strop de aroma de cafea.

Dincolo de amanuntele de culoare si stilul nu lipsit de farmec, memoriile lui Gheorghe Florescu sunt interesante pentru doua aspecte esentiale. Primul : politicienii si afaceristii infipti zdravan in paine astazi sunt copiii, nepotii si urmasii spirituali ai securistilor de atunci. Un transfer de generatii, nimic mai mult, dar cu un aparent plus serios de ticalosie. Al doilea : coruptia atingea inca de atunci cote greu de imaginat de naivii care mai cred in utopia comunista, iar vanzatorul (cu atat mai mult unul de produse de import) era un mic zeu. Taia si spanzura, pana cand altii mai tari il spanzurau la randul lor. Existau magazinele cu circuit inchis, ce era bun mergea doar la supra-pret sau pentru anumiti clienti, cei care se descurcau erau puternici. Ceilalti...

Nu am cunoscut nici un cafegiu in copilarie. Cafea mai primeam (cand primeam) in pachetele venite de la bunica-mea, din Israel, si era dijmuita pe cinste la oficiul postal. Astea erau vremurile, lasai si bani, si un pachet de cafea, o ciocolata, o cutie de ness, altfel nu mai vedeai pachet. Sunt curios Gheorghe Florescu in cat timp s-ar fi imprietenit cu acriturile de la vama. Cred ca ii lua vreo doua minute. Maxim. Si cartea lui trebuie citita, chiar daca va lua mult mai mult decat doua minute.