Herman Melville : Bartleby. O povestire de pe Wall Street

As vrea sa intalnesc o persoana functionand in « campul muncii », in deplinatatea facultatilor mentale si eventual un pic peste, care sa nu fi simtit macar o clipa ca este momentul sa aplice « apararea Bartleby ». Zilele alea in care se aduna destule de facut incat mai ai foarte putin pana sa-ti iei pistolul-mitraliera si patru incarcatoare. Si sa pleci sa faci dreptate in lume. Chiar as vrea sa intalnesc un robotel de gen...

S-a tot scris despre nuvela asta, si dupa ce o citesti iti dai seama ca e oarecum nedrept pentru Melville sa fie cunoscut in principal pentru Moby Dick. E o carte faina, dar genul de roman clasic pe care cei mai multi il citim de voie, de nevoie, o singura data (adesea pentru scoala) si pe urma trece in lista celor care vor fi recitite. Candva. Sigur e vorba despre o balena. Una mare. Dar Bartleby mi se pare mult, mult mai buna.

Bartleby, un individ sters, famelic si mizer, ajunge din intamplare sa fie angajat copist intr-un marunt birou, tipic pentru acele vremuri. Supravietuieste in fiecare zi cu doar cateva prajiturele ieftine, lucreaza cu o seriozitate si « aplicatiune » demne de respect, isi ignora colegii (ingenios botezati cu porecle stranii precum Clestisor ori Curcanul), nu vorbeste, nu iese nicaieri, nu povesteste, nu socializeaza. Copiaza foarte bine, foarte mult, mecanic si totusi perfect, fara sa se planga, fara sa iasa la o tigara, fara sa-l ia somnul, fara sa vina mahmur. Angajatul-perfect. Robotelul care da totul pentru companie.

Pana in ziua, repede venita, in care incepe sa refuze. Rugat sa ajute la verificarea unei copii, Bartleby raspunde indiferent : Prefer sa ma abtin. Atat. Este singura sintagma pe care o va folosi pentru tot restul nuvelei, indiferent ce i se cere. Oricat de neinsemnat este ceea ce i se cere, Bartleby prefera sa se abtina. Refuza cu o politete mai jignitoare si stupefianta decat o cascada de injuraturi sanatoase. I would prefer not to / Prefer sa ma abtin. Prefer sa nu. Fraza-stas, apararea lui Bartleby in fata a orice ameninta sa il scoata din absenta sa. Si in scurt timp incepe sa refuze sa copieze acte, refuza sa lucreze orice, refuza sa se mai ridice de pe scaun si isi petrece zilele intr-o mutenie autista, indiferent la amenintari, promisiuni, implorari, explicatii, santaj, mita. Si refuza sa isi paraseasca biroul, chiar cand este dat oficial afara, locul unde s-a aciuiat si unde, dupa cum se afla, locuieste. Mai corect – supravietuieste. Loc pe care nu il va mai parasi decat fortat si unde se intoarce din nou si din nou. Ca un animal ranit care se ascunde in vizuina si isi asteapta moartea.

Enigma lui Bartleby ar da si cheia povestirii. Bartleby, maruntul contopist, refuza. Rotita minuscula a sistemului, omul-masa, omul-statistic, refuza sa isi mai indeplineasca rolul si astfel acea parte a masinariei se gripeaza. Poate fi un revoltat, un revolutionar, un indragostit de libertate, un intelept cu principii neortodoxe, un pumn de dinamita care ameninta sa arunce in aer intreaga lume in care se simte captiv. Poate fi un Mesia inversat, un eliberator, un rebel. Numai ca el prefera sa nu. Pur si simplu. Si nu aflam pana la sfarsit de ce. Bartleby nu are o biografie, nu are propriu-zis o identitate, nu are idealuri, dorinte, nevoi, nu are nimic. Tot ce se afla, prea tarziu, este ca a lucrat, candva, intr-un loc in care trebuia sa distruga scrisorile refuzate. Scrisorile moarte. Si acolo s-ar fi produs declicul.

Mizeria sa ar fi oricum atat de mare incat un sef cu inima, ca cel din carte, n-ar putea sa il zboare in strada (ceea ce se si intampla). In locul unui pumn in ceafa si unui sut in dos, seful incearca sa ii descopere enigma lui Bartleby. Ceea ce se dovedeste insa imposibil.

Iar Bartleby continua sa refuze pana la final. Prefera sa nu. Splendida politete suicidala, de inspiratie atat de britanica. Pentru ca, in final, poate ca Bartleby este unul dintre acei putini care au inteles ca in esenta conteaza sa ai forta de a spune « Prefer sa nu ». Si interpretarile la Bartleby ar depasi de cateva zeci-sute de ori cele 100 si ceva de pagini ale nuvelei.

O carte mica, dar atat de mare. Foarte mare. Prea putini scriitori au reusit sa spuna atat de multe intr-un spatiu atat de restrans. Imi vine in minte Kafka. El putea. Sau Borges.

Nota : aici, aici, aici si aici veti gasi alte recenzii faine.