Chazz: Who'd win in a wrestling match, Lemmy or God?
Chris Moore: Lemmy.
[Rex imitates a game show buzzer]
Chris Moore: ... God?
Rex: Wrong, dickhead, trick question. Lemmy *IS* God.
(Airheads, 1994)
Nu credeam sa ajung vreodata la un concert Motorhead. De ce nu m-am dus in alte tari straine dupa ei ? D-aia. Acum tocmai m-am intors. A fost cu mult peste ce speram si imi imaginasem. Motorhead, dupa mai bine de treizeci de ani, nu mai este o simpla trupa, este o masinarie de razboi, ruland perfect, este furia, este dragostea, este revolta, este energia, este viata, este muzica brutala si imposibil de imitat, este un trio cu mai multa energie decat as avea toata viata, este istorie. Intre ce am ascultat in seara asta si ce am vazut sau ascultat pe casete/cd-uri/dvd-uri este o distanta colosala. Ca si cand descrii culorile unui caine orb si cu platfus. Cu vreo 15 ani in urma ascultam prima data o caseta Motorhead, March or Die, si azi unul dintre albumele mele preferate.
Motorhead live este o experienta religioasa, sacra, o epifanie. In seara asta am avut sansa de a sta la 20 de metri de o legenda vie. Nu mai am voce, aud undeva spre foarte prost, nu prea mai exista vreo particica din corp care sa nu doara. Si maine am de lucru, nu gluma. Nici macar nu pot sa spun ca imi aduc aminte setlistul exact, habar nu am ce si cand s-a cantat, stiu ca pret de o ora am fost altundeva. Si mi-e imposibil sa ma adun. Pentru ca nici nu mai vreau. Si nici nu a plouat, semn ca si Demiurgul a preferat probabil sa vada Motorhead.
Mai putina lume decat ma asteptasem, dar suficienta pentru atmosfera, mai ales ca majoritatea stiau text cu text. Cele trei pustoaice din stanga mea, maxim 16 ani fiecare, care traiau pentru Motorhead si cantau piesa cu piesa, completand cu un headbanging de zile mari. Nebunia din fata, unde s-a lasat cu ce era de asteptat sa fie la Motorhead, nimic prea grav insa. Tatal de langa mine, care venise la concert cu fiul de 10 – 11 ani. Fan Motorhead. Eu eram ala cu tricou cu Ramones-Wanted (cunoscatorii cunoaste) si par de un milimetru. Headbanging chel. Am stat destul de aproape de scena, central, vazut si auzit perfect. Rabdasem tot felul de trupe sinistre inainte de Motorhead, blestemand timpul care trecea prea incet si gusturile care nu se potrivesc cu ale mele. Dar nu cred ca e prea placut sa fii o trupa de brit-pop (citeste bleah), sa tii un concert suferind si emotional, iar langa scena ta sute de oameni sa urle zeci de minute Motorhead-Motorhead sau Lemmy – Lemmy. Regrete eterne, dear, mergeti acasa in hainutele voastre albe.
Lemmy. Lemmy a fost exact asa cum mi-l imaginasem. Lemmy cu basul lui este furia unui profet pacatos, este omul care te-a ajutat sa treci prin multe zile cenusii si anoste, este pumnul in plex pe care il primesti din senin, este un bas fara varsta si imposibil de imitat si reprodus. Neschimbat, a intrat fumand, a salutat, si-a luat basul si din acel moment timpul si lumea s-au rupt. Din punctul in care incepe sa cante simti fiecare vibratie in fiecare celula si incepi sa asculti cu totul altfel Motorhead. Tare. Direct. Sincer. Rapid. Total. Si am avut aceeasi problema : naiba stie ce spune Lemmy cand nu canta, n-am inteles mai mult de 10 la suta. Dar a fost surprinzator de comunicativ. Phil Campbell, cu eterna caciula, sustinand perfect partea lui si completandu-se cu Lemmy, acelasi Lemmy. Si Mikkey Dee, dezlantuit ca un troll pe ecstasy, care nu doar a tinut in picioare toata arhitectura Motorhead, dar ne-a oferit si un solo dement, imposibil, pe care daca nu l-as fi auzit astazi as fi crezut ca e trucat in studio. Toti trei lucrand si cantand ca un singur corp monstruos si distrugator. Azi am vazut Motorhead. Si mi-am dat seama de ce o trupa de suflet.
Ce s-a cantat ? Am doar fragmente haotice : primele note din Killed by Death si urletele din jur ; Goin’ to Brazil si frenezia cu care se canta in jurul meu ; si fericirea simtita cand am auzit inceputul la Killed by Death, una dintre preferatele mele ; incredibilul solo de tobe marca Dee ; senzatia de ireal cand Lemmy a inceput sa isi tortureze basul pe primele note din Iron Fist, o piesa excelenta ; provocarea de a dovedi ca suntem “the loudest crowd” sub bagheta lui Lemmy ; Phil scotand ceva ce nu mai avea decat un pas pana la nebunia lui Hendrix ; The Thousand Names of God si In the Name of Tragedy, mult mai bune live decat in studio ; versiunea scurta si intensa de Metropolis, o alta piesa prea putin ascultata, imi dau seama ; isteria generala de la Ace of Spades, piesa fara de care nu exista Motorhead ; Lemmy imitandu-l pe Steve Harris si mitraliindu-ne cu basul ; Overkill de final, speranta mica de tot ca poate mai canta ceva. As fi vrut atat de multe. Macar Dancing on Your Grave, Don’t Let Daddy Kiss Me, Born to Raise Hell, March or Die, Orgasmatron, Rock and Roll, 1916, Sacrifice. Si fireste Louie Louie. Primele care mi-au venit in capul asta zdruncinat acum. Cand am plecat concetatenii mei se grabeau spre Moby. Inca nu inteleg.
Imi dau seama ca oricat as incerca, nu pot. Nu pot sa descriu ce am trait. Motorhead se vede si se simte, nu se citeste. Mi-e teama de ce voi trai la Manowar, duminica.
Nu sunt sigur ca Dumnezeu exista. Dar Lemmy exista.
Chris Moore: Lemmy.
[Rex imitates a game show buzzer]
Chris Moore: ... God?
Rex: Wrong, dickhead, trick question. Lemmy *IS* God.
(Airheads, 1994)
Nu credeam sa ajung vreodata la un concert Motorhead. De ce nu m-am dus in alte tari straine dupa ei ? D-aia. Acum tocmai m-am intors. A fost cu mult peste ce speram si imi imaginasem. Motorhead, dupa mai bine de treizeci de ani, nu mai este o simpla trupa, este o masinarie de razboi, ruland perfect, este furia, este dragostea, este revolta, este energia, este viata, este muzica brutala si imposibil de imitat, este un trio cu mai multa energie decat as avea toata viata, este istorie. Intre ce am ascultat in seara asta si ce am vazut sau ascultat pe casete/cd-uri/dvd-uri este o distanta colosala. Ca si cand descrii culorile unui caine orb si cu platfus. Cu vreo 15 ani in urma ascultam prima data o caseta Motorhead, March or Die, si azi unul dintre albumele mele preferate.
Motorhead live este o experienta religioasa, sacra, o epifanie. In seara asta am avut sansa de a sta la 20 de metri de o legenda vie. Nu mai am voce, aud undeva spre foarte prost, nu prea mai exista vreo particica din corp care sa nu doara. Si maine am de lucru, nu gluma. Nici macar nu pot sa spun ca imi aduc aminte setlistul exact, habar nu am ce si cand s-a cantat, stiu ca pret de o ora am fost altundeva. Si mi-e imposibil sa ma adun. Pentru ca nici nu mai vreau. Si nici nu a plouat, semn ca si Demiurgul a preferat probabil sa vada Motorhead.
Mai putina lume decat ma asteptasem, dar suficienta pentru atmosfera, mai ales ca majoritatea stiau text cu text. Cele trei pustoaice din stanga mea, maxim 16 ani fiecare, care traiau pentru Motorhead si cantau piesa cu piesa, completand cu un headbanging de zile mari. Nebunia din fata, unde s-a lasat cu ce era de asteptat sa fie la Motorhead, nimic prea grav insa. Tatal de langa mine, care venise la concert cu fiul de 10 – 11 ani. Fan Motorhead. Eu eram ala cu tricou cu Ramones-Wanted (cunoscatorii cunoaste) si par de un milimetru. Headbanging chel. Am stat destul de aproape de scena, central, vazut si auzit perfect. Rabdasem tot felul de trupe sinistre inainte de Motorhead, blestemand timpul care trecea prea incet si gusturile care nu se potrivesc cu ale mele. Dar nu cred ca e prea placut sa fii o trupa de brit-pop (citeste bleah), sa tii un concert suferind si emotional, iar langa scena ta sute de oameni sa urle zeci de minute Motorhead-Motorhead sau Lemmy – Lemmy. Regrete eterne, dear, mergeti acasa in hainutele voastre albe.
Lemmy. Lemmy a fost exact asa cum mi-l imaginasem. Lemmy cu basul lui este furia unui profet pacatos, este omul care te-a ajutat sa treci prin multe zile cenusii si anoste, este pumnul in plex pe care il primesti din senin, este un bas fara varsta si imposibil de imitat si reprodus. Neschimbat, a intrat fumand, a salutat, si-a luat basul si din acel moment timpul si lumea s-au rupt. Din punctul in care incepe sa cante simti fiecare vibratie in fiecare celula si incepi sa asculti cu totul altfel Motorhead. Tare. Direct. Sincer. Rapid. Total. Si am avut aceeasi problema : naiba stie ce spune Lemmy cand nu canta, n-am inteles mai mult de 10 la suta. Dar a fost surprinzator de comunicativ. Phil Campbell, cu eterna caciula, sustinand perfect partea lui si completandu-se cu Lemmy, acelasi Lemmy. Si Mikkey Dee, dezlantuit ca un troll pe ecstasy, care nu doar a tinut in picioare toata arhitectura Motorhead, dar ne-a oferit si un solo dement, imposibil, pe care daca nu l-as fi auzit astazi as fi crezut ca e trucat in studio. Toti trei lucrand si cantand ca un singur corp monstruos si distrugator. Azi am vazut Motorhead. Si mi-am dat seama de ce o trupa de suflet.
Ce s-a cantat ? Am doar fragmente haotice : primele note din Killed by Death si urletele din jur ; Goin’ to Brazil si frenezia cu care se canta in jurul meu ; si fericirea simtita cand am auzit inceputul la Killed by Death, una dintre preferatele mele ; incredibilul solo de tobe marca Dee ; senzatia de ireal cand Lemmy a inceput sa isi tortureze basul pe primele note din Iron Fist, o piesa excelenta ; provocarea de a dovedi ca suntem “the loudest crowd” sub bagheta lui Lemmy ; Phil scotand ceva ce nu mai avea decat un pas pana la nebunia lui Hendrix ; The Thousand Names of God si In the Name of Tragedy, mult mai bune live decat in studio ; versiunea scurta si intensa de Metropolis, o alta piesa prea putin ascultata, imi dau seama ; isteria generala de la Ace of Spades, piesa fara de care nu exista Motorhead ; Lemmy imitandu-l pe Steve Harris si mitraliindu-ne cu basul ; Overkill de final, speranta mica de tot ca poate mai canta ceva. As fi vrut atat de multe. Macar Dancing on Your Grave, Don’t Let Daddy Kiss Me, Born to Raise Hell, March or Die, Orgasmatron, Rock and Roll, 1916, Sacrifice. Si fireste Louie Louie. Primele care mi-au venit in capul asta zdruncinat acum. Cand am plecat concetatenii mei se grabeau spre Moby. Inca nu inteleg.
Imi dau seama ca oricat as incerca, nu pot. Nu pot sa descriu ce am trait. Motorhead se vede si se simte, nu se citeste. Mi-e teama de ce voi trai la Manowar, duminica.
Nu sunt sigur ca Dumnezeu exista. Dar Lemmy exista.
24 comments:
Frumos. Splendid. Mulţumesc.
Mai sunt două zile şi îmi văd şi eu zeii. Bucureşti. 2009. În 1989 ascultam pentru prima oară Manowar. După 20 de ani, ca să parafrazez un Alexandre Dumas.
Pula mea. Am îmbătrânit.
Multumesc eu, venind din partea ta inseamna ca a iesit ceva, scris la surescitare maxima. Io sunt politeist, am mai multi, duminica seara vad zei si imi implinesc un vis vechi de tot. Hehe, io am ascultat abia in 1996 - Kings of Metal si Fighting the World, in aceeasi seara. Genial.
Pula mea. Inca rezistam.
A fost iute, tare si dur. Exact asa cum imi imaginam ca trebuie sa fie un concert cu Motorhead. A fost fain.
Super fain. Motorhead cum trebuie sa fie Motorhead. Acum sa vedem Manowar.
Mi-as fi dorit si eu sa fiu la acest concert, dar din pacate nu s-a putut. Si, din ce ai spus, e clar ca am ce regreta. Nu ma consoleaza decat gandul ca voi merge la Nightwish, la Sibiu, pe 18 iulie.
Teodora : a fost exceptional (nu mai am superlative). Sa canti la nivelul asta dupa peste trei decenii e imposibil pentru altii. Sa povestesti cum o sa fie la Nightwish, pe care ii respect si plac fara sa fie o trupa de suflet. Ma rog, Nightwish-ul vechi mai curand.
Sa vad cum supravietuiesc duminica la Manowar.
Si eu as fi dorit mai mult, mult mai mult. O ora este mult prea putin pentru o astfel de trupa. Oricum a fost de vis.
@Cinabru - Şi sunt nervoşi rău? =))
Garm : a fost, a fost. Sper totusi ca Manowar sa fie mult peste, daca se poate asa ceva. Louder than hell !
PS : s-au enervat fanii polarkreis, m-am vazut citat pe bloguri trendy :) Motorhead-Motorhead
Rau, ti-am dat link pe mess. Hai ca il pun si aici.
http://boladenieve78.wordpress.com/2009/07/03/rockeri-pitecantropi-tarani/
Cu placere, pentru traficul trimis, domnita.
daca erai ala chel cu tricou cu ramones, te-am vazut. daca ai vazut la un moment dat o tipa pe umerii unui individ, eu eram umerii si ea era nevasta-mea.
killer show! fuckin' loud too :))
mai vreau!
Boldea : e, aveam un strop de par, asa o iluzie. Abia l-am tuns de sub radacina. Am impresia ca te-am vazut, hello si aici. Superb concert, dar uite ca am suparat lumea ca am strigat Motorhead :) M-a rupt, numai la Maiden m-am mai simtit asa, si vreau acum Manowar. Chiar - e si pe lista ta ?
Ma inclin. :) Foarte frumos scris. Face cinste unui eveniment care pe mine m-a facut foarte fericita aseara. Imi pare rau si mie ca n-au cantat mai multe...
Au fost mari. Mari au fost si ochii mei... fascinati de basul lui Lemmy - nu-mi venea sa cred ca sunt asa aproape. Parca mi se blocase fata in timpul acelui solo al lui Mikkey Dee...
Am citit si articolul ala :)) "voci de neanderthalieni puberi si excitati" - si eu care credeam ca am voce de Mickey Mouse :P
Anul asta la noi e criza, asa ca nu vedem nici motorhead, nici manowar, iar dan e innebunit; asa ca nu ii voi arata postarea ta, pentru ca e superba si te indeamna la concerte...
Dar la Santana nu mergeti? :D Ala nu va place?
Brontozaurel : multumesc. A fost un concert perfect, la Dee ramasesem si io interzis. Nu e posibil sa faci asa ceva, dar el poate. Io dupa concert aveam vocea intre soapta si horcaiala, plus ca am bagat si mult tutun. Ce sa faci, trendinezi agitati :) Nu o fi fost frumos gestul, dar trupa aia suna infiorator.
Camir : ce sa zic, eu inca platesc biletele astea, in rate, din salariu. Care si asa ar putea sa fie mai mare, dar bine ca e si asta. Macar in sfarsit imi place unde lucrez si ce fac. Daca zici ca a iesit asa bine, n-o arata, sa nu-ti provoc crize conjugale.
Feeria : n-as putea spune ca imi place, nu e tocmai genul meu, dar nici nu am ascultat in exces. Sunt indecis, sincer, daca imi place sau nu. Dar Manowar stiu sigur : metal gods.
La anu' sper sa revina Iron Maiden.
Exista amestecul de rock n roll, punk si metal si exista Motorhead, Thanks God (Lemmy)... si nu i-am vazut in concert, inca. Un echilbru genial intre molodic si agresiv care ii scoate din limitele genului si ii alatura marilor nume din muzica universala. Eu asa ii vad si sunt sigur ca multi inteleg ce vreau sa spun, e inutil sa mai explic, e suficent faptul ca oricine ii asculta simte la fel, indiferent ca e rocker sau nu, indiferent de generatie, de varsta. Nu vreau sa jignesc fanii altor trupe, si eu am alta preferinta numarul 1, chiar si in ceea ce priveste numai metalul, dar daca s-ar scrie o istorie a muzicii universale bazata pe atribuirea fiecarei epoci a unui singur nume, aceasta ar trebui sa se numeasca Motorhead.
Felicitari pentru norocul de a-i vedea live, frumoasa cronica, iar cand o sa am suficienti draci de varsat le fac si eu o vizita domnilor bulgare de zapada.
Si eu sper sa revina Iron Maiden. Trebuie sa traiesc si eu un concert de-al lor - in ultima vreme imi tot spun asta de fiecare data cand ii ascult (si nu-i mai ascult decat cu versiuni live).
Acum aproape 15 ani eram mica si nici nu auzisem de ei, iar anul trecut s-au gasit unii sa ma imbranceasca peste un gard cu tepi ca m-au vazut cu tricoul si am ajuns in spital cu aripa rupta si piciarele sfasiate in tepi in loc sa ajung la concert.
Daca ar veni din nou ar fi superb. Pentru ca acum ziua aia e o amintire neutra... atata timp cat nu-l aud pe Bruce urland din boxe - atunci nu se poate sa nu-mi fie ciuda, desi stiu ca din tot raul au iesit si lucruri bune.
manowar nu e pe lista, mai mergem azi sa-l vedem pe santana si gata. cat despre maiden... fara cuvinte! excelent concertul! am crescut cu maiden, a fost implinirea unui vis.
but motorhead was louder, faster, more brutal - exact ca un pumn in gura :)) adica asa cum ma asteptam din partea lor!
interesant...are un substrat politic?
Cred că singura conotaţie este aia muzicală. Alta nu poate fi când vine vorba de Lemmy...
Cinabru, m-ai surprins din nou. Am citit aici de carti si de oameni si acum citesc de Muzica. Felicitari! Eu eram pe alte meleaguri si nu-mi pare rau. Candva poate voi vedea si Motorhead. Pana atunci, citesc cu placere relatarile despre ei si despre Manowar. Uneori, aceste relatari intrec concertul, zau asa. :)
astept postul despre manowar.
sunt curioasa cum s-a vazut prin ochii altora, ca la mine a fost ....speechless
Drace : am fost excelent, chit ca s-a terminat prea repede. Iar Motorhead, ai dreptate, nu pot fi ignorati orice ai face. Am vazut ca ai trecut si pe meleaguri trendy, a iesit ceva scandal acolo.
Brontozaurel : stiu ce s-a intamplat si de ce n-ai ajuns la Maiden, am citit cred la DeMaio, nu mai stiu. Imi pare rau, dar sigur vor reveni destul de curand. Cel putin asa sper.
Boldea : Maiden au fost colosali, Motorhead la fel. Dar aseara Manowar m-au uluit, in ciuda problemelor si a unui setlist prea scurt pentru mine. La Motorhead aveam impresia ca vine spre mine un tren accelerat in plina viteza.
Neinfectat : felicitari pentru blog, in primul rand. Stiu si io ce conotatii s-ar putea gasi :)
DeMaio : :)
Arana : ma bucur sa aud asta. Cred ca ti-ar fi placut mult. Incerc sa scriu in noaptea asta de Manowar, sper sa si reusesc, sunt cam aglomerat.
Little Miss Sunset : curand, numai sa pot descrie ce am trait acolo. Kings of Metal.
Post a Comment