19 Apr 2012

A Nightmare on Elm Street (2011)

Apărut iniţial în Suspans, nr 22 - Un coşmar ratat

Cum să-ţi fie dor de Robert Englund

E destul de riscant să faci un remake după un film clasic, mai ales când vine vorba de horror. Este un gen care are fanaticii săi, devotaţi până la ultima suflare originalelor regizate de Wes Craven, Romero, Tobe Hooper ori Sam Raimi, şi care nu vor accepta, cu nici un preţ, ca vreunul dintre filmele „clasice” să fie refăcute. Printre remake-uri au existat şi succese, puţine la număr, dar interesante sau chiar remarcabile. Alexandre Aja a reuşit cu The Hills Have Eyes să depăşească originalul regizat de Wes Craven, Gore Verbinski a oferit cu The Ring o inspirată repovestire a unui cult-movie nipon, Takashi Shimizu a surprins cu două părţi The Grudge mult mai bine adaptate gustului occidental pentru horror, iar Dennis Iliadis, cu noua versiune de Last House on the Left, reuşeşte să se apropie calitativ de versiunea originală din 1972. Sigur, eşecurile sunt mult mai numeroase decât reuşitele. Studiourile Platinum Dunes au realizat în 2009 un remake pentru Friday 13th, o altă serie celebră, peliculă destul de reuşită. Poate de aceea este surprinzător că un an mai târziu lansau unul dintre cele mai neinspirate remake-uri horror, A Nightmare on Elm Street. Versiunea 2010. Fără Robert Englund.

A Nightmare on Elm Street a fost nu doar una dintre cele mai succes serii de filme horror a anilor 80 – alături de Hellraiser, Friday 13th, Childs Play, Puppet Master, Evil Dead, Poltergeist şi lista poate continua – dar a şi lansat unul dintre cei mai populari eroi negativi ai genului. Foarte 80-ist cu totul. De fiecare dată când apărea Freddy Krueger – pălăria de fetru, puloverul în dungi, mănuşa cu lame de brici, faţa arsă – eventual pe o casetă video cu dublare în limba germană, ştiai că te aşteaptă încă o comedie neagră. Genul de film de sâmbătă seară, când ai nevoie de ceva uşor şi amuzant. Pentru că seria a evoluat de la o terifiantă primă parte la câteva continuări (şapte, inclusiv Freddy vs Jason) care erau mai mult comedie decât filme de groază. Iar Freddy a devenit treptat un erou comic, care lansa replici sadice de fiecare dată când prindea câte o victimă, însoţite de un rictus larg deformând masca din latex. A cărei aplicare dura cam şase ore, strat cu strat. Vremurile bune dinaintea industriei CGI, când chiar munceai pentru efectele speciale. Plus că felul în care îşi prindea şi asasina victimele era de fiecare dată inventiv şi amuzant. Dacă gustai umorul de pe Elm Street, cu siguranţă de proastă calitate pentru un cinefil cu pretenţii.

Povestea originală este destul de cunoscută: Freddy Krueger a fost un ucigaş de copii, prins şi ars de viu de părinţii victimelor. Reuşeşte să revină în coşmarurile adolescenţilor de pe Elm Street – strada Ulmului, sună destul de romantic – şi să îi ucidă în vis. Iar dacă Freddy te prinde în vis, atunci mori şi în realitate. Singura soluţie este să nu mai dormi niciodată. Simplu. Nu neapărat veridic, dar în anii ’80 chiar nu contau astfel de detalii, trăiam în plină inocenţă a ficţiunii horror. Iar Robert Englund, interpretul lui Krueger, nu a mai putut niciodată să scape de personaj. Typecast de manual, care l-a condamnat la roluri în filme de categorie B. Oricum, fără să aibă pretenţii de capodopere cinematografice, au impus un personaj surprinzător. Cu fan-cluburi. Deşi este, la bază, un ucigaş de copii.

Un nou coşmar pe Elm Street

Cel puţin la nivel declarativ, regizorul Samuel Bayer şi-a dorit cu noul film din serie să revină la începuturi, la acel Freddy Krueger din 1984, crud, pur şi simplu malefic, un Freddy Krueger deloc amuzant. Fără comedie, fără replici haioase, fără umor, răul pur. L-a ales pentru rol pe Jackie Earle Haley, care se remarcase cu puţin înainte ca Rorschach în ecranizarea unuia dintre cele mai bune romane grafice, Watchmen. O interpretare magistrală a unui personaj cu suficiente lumini şi umbre pentru a fi dificil de transpus. Ceea ce ar fi trebuit să asigure succesul acestui remake. Ar fi trebuit…

A Nightmare on Elm Street din 2010 nu reia pas cu pas primul film al seriei. Păstrează linia principală a poveştii şi câteva secvenţe cunoscute fanilor – între care cea din cada de baie, parodiată în repetate rânduri – încercând să prezinte un Freddy Krueger enigmatic chiar şi celor care văzuseră (uneori până la saturare) primele opt părţi. Uitaţi tot ce ştiaţi, voi cei ce urmăriţi acest film. Pentru a mări miza, de această dată Krueger este şi un pedofil sadic, care i-a molestat, între alţii, pe adolescenţii pe care îi vânează acum, ca o pedeapsă pentru că au povestit atunci adevărul. Schimbarea ar fi trebuit să explice de ce ucidea copiii, dar anulează de fapt mai interesanta idee originală, mai mult sugerată, că încă din timpul vieţii Freddy aducea jertfe celor care aveau să-i dea puterile pe tărâmul viselor. Şi nu este singura modificare neinspirată.



Prima problemă, care practic sabotează filmul, este scenariul. Copiii de pe Elm Street încep să aibă coşmaruri în care sunt urmăriţi de un bărbat cu faţa arsă, având ca armă o mănuşă cu lame de brici şi purtând un pulover în dungi. Unul câte unul, sunt ucişi în somn, fără ca nimeni să le poată spune ce se întâmplă. Doar mai târziu câţiva dintre ei reuşesc să afle adevărata poveste, îşi aduc aminte că ei au fost victimele lui şi reuşesc, aparent, să îl oprească pe Krueger. Povestea se derulează însă inept, arid şi plictisitor. Personajele pozitive, adolescenţii conduşi de Nancy (Rooney Mara este departe, foarte departe de Heather Langenkamp din filmul original) sunt bidimensionale, uşor de uitat şi imposibil de simpatizat. Nimic nu te face să te apropii de ei. Aproape să crezi că au ajuns pe platou în urma unui pariu, şi vor să scape cât mai repede de acolo pentru a face altceva. Oricum, ceva mai interesant. Jocul este prost, artificial, forţat. Ajungi să speri că Freddy îi va prinde şi va termina filmul în următoarele cinci minute. Nimic din atmosfera construită de Wes Craven în pelicula din 1984, nimic din tensiunea pe care a reuşit să o creeze atunci, nimic din teama pe care o simţeai de fiecare dată când Freddy era aproape. Nimic. Singurele momente mai tensionate sunt pe tiparul – apare Freddy, omoară, te sperii, ok? – şi chiar fără să compari cu originalul este doar un slasher cu nimic deosebit de altele. Banal până la inutil.



A doua problemă este tocmai personajul lui Freddy. Jackie Earle Haley ar fi putut să ofere un Freddy care, deşi diferit de cel interpretat de Robert Englund, să fie totuşi terifiant, interesant, memorabil. Constrâns de scenariu, a devenit mai mult o caricatură a vechiului Freddy, ce te face să îl regreţi şi mai mult pe Englund. Ca imagine generală se apropie mai mult de Freddie Krueger din partea a şaptea, The Final Nightmare, episod în care Wes Craven încercase încă de atunci să revină la prima versiune a ucigaşului de copii. Insuficient. Acum Freddy nu are personalitate, nu are acea carismă întunecată care te fascina, nu are forţă. Nu înspăimântă. O caricatură prea puţin reuşită a personajului. Replicile au dispărut aproape de tot, şi când apar, sunt neinspirate. Până şi felul în care sunt eliminaţi, unul câte unul, cei vânaţi de Freddie, este de fiecare dată lipsit de inventivitate. Chiar dacă încerci să nu faci fatala comparaţie cu Englund, tot nu funcţionează. Noul Freddy ar putea fi înlocuit cu absolut orice alt erou de slasher, fără a se pierde ceva. De fapt cred că ar fi fost o idee mai inspirată.

De ce un remake?

A Nightmare on Elm Street din 2010 este un remake inutil. Un film care putea să reinterpreteze o legendă a genului s-a poticnit repede într-un scenariu lipsit de fler şi tensiune, a transformat un anti-erou preferat într-o copie palidă de celuloid străveziu, a reciclat o parte din scenele clasice, a adunat un set de victime de care te bucuri să scapi. Efectele speciale, deşi aduse la zi, sunt lipsite tocmai de şarmul celor originale. Prea mult CGI, prea puţin latex, dar aceasta este o chestiune de gust, până la urmă. După cum se vede în exemplele date la început, există şi remake-uri reuşite, unele chiar mai bune decât originalul. Acesta nu este, categoric, unul dintre acestea.

5 comments:

maria said...

ai dreptate un remake total inutil si prost realizat. am crescut cu seria a nightmare on elm street si ceea ce ne arata filmul din 2010 nu are nici o legatura cu originalul, si mai e si foarte penibil

Cinabru said...

Maria: si pentru mine a fost una dintre seriile de referinta, alaturi de Child's Play, Puppet Master si Hellraiser, mai ales ca am fost, oarecum, contemporani. Primul film, al cincilea din serie, l-am vazut in 1990 sau undeva pe acolo, si a fost, pentru acea varsta, o revelatie. Sunt si remake-uri reusite, unele chiar mai bune decat originalul, dar asta a fost un cumplit cash-in, nereusit din toate punctele de vedere.
Am sperat pana la final ca ceva, undeva, sa se schimbe, dar nu. Sperante inutile...

Anonymous said...

CE CACAT INFECT!RIP Freddy :(

Anonymous said...

au facut de ras un clasic

Cinabru said...

Corect, foarte corect. A fost o mare porcarie. N-as fi scris, initial, dar prea m-a enervat. Freddy lives!

Post a Comment

Share This