Stephen King – Cimitirul animalelor

Apărut în Suspans nr 24 cu titlul Uneori, moartea e de preferat

Omul cultivă ceea ce poate… şi are grijă de ceea ce cultivă. Numai că uneori pământul poate deveni sterp.

Când vine vorba de unul dintre cele mai reuşite şi în egală măsură mai dragi romane de Stephen King se poate spune că am pornit în ordine inversă. Mai întâi a fost piesa Ramones cu titlul Pet Sematary, inclusă pe coloana sonoră a filmului din 1989 şi ulterior pe albumul Brain Drain din acelaşi an. Un album bun al unei dintre trupele preferate ale lui Stephen King. Apoi a fost filmul, pe o casetă video pirat, dublată, dar nu mai ţin minte dacă de Irina Nistor. Tot ce se poate. Una dintre cele mai reuşite ecranizări după un roman de Stephen King. Abia mai târziu, după ani buni, aveam să descopăr şi cartea. Cimitirul animalelor este, după cum povestea King într-un interviu, una dintre cărţile pe care le-a scris temându-se, fiind cu adevărat speriat, descoperind o poveste care zăcea ascunsă undeva în colţurile minţii sale. O carte pe care iniţial a abandonat-o. Prea puţin din ea se dezvăluise la început, doar o parte din planul general, dar istoria lui Gage şi a indienilor Micmac, cu magia lor stranie şi teama de Wendigo, părea să capete tot mai mult o viaţă proprie. Genul de carte ce trebuie scrisă atunci sau se stinge de la sine. Şi una dintre cele mai terifiante purtând semnătura Regelui.

Cimitirul animalelor este categoric unul dintre cele mai reuşite titluri semnate de King, măcar pentru elementele narative gotice – predestinarea tragediei, avertismentul, prietenul fantomatic ce însoţeşte familia, dramele ce se succed în familie şi în imediata apropierea, eroul care alege să desfidă regulile umane pentru a schimba realitatea – întâlnite şi în alte titluri. Este şi unul dintre cele mai personale şi emoţionante, profund umane să-i spunem, dacă ajungi să te identifici cu Louis Creed şi alegerea pe care trebuie să o facă.

Oz cel male şi telibil îşi schimbă adresa

Când familia Creed se mută într-o nouă casă, în micul orăşel Ludlow din Maine, totul pare să fie perfect. Louis Creed va lucra ca doctor la Universitatea din Maine. Soţia sa, Rachel, are grijă de cei doi copii, Eileen şi micuţul Gage, în vârstă de doi ani. Plus motanul Church, botezat după Winston Churchill, fără a fi deloc degustător de whisky sau de trabucuri. Un motan destul de jucăuş, pe care Eileen îl adoră. O familie fericită, într-un loc nou. Uneori e bine să iei lucrurile de la capăt, şi dacă totul a mers până acum, cu siguranţă va fi şi mai bine. Louis crede asta. O speră şi o simte, mai ales după ce, chiar înainte de a deschide uşa casei, îl cunoaşte pe vecinul său, Jud Crandall, un bătrân de 83 de ani, dar arătând de vreo şaptezeci, cu un seducător accent de Maine, fumător pasionat de Chesterfield fără filtru, iubitor de brânză puturoasă şi un aprig băutor de bere, căsătorit de o viaţă cu buna şi blânda Norma. Genul de prieten providenţial, priceput la toate, un fel de tată de împrumut, care este acolo pentru a te ajuta să te obişnuieşti mai repede cu noul. Jud este cel care îi avertizează să aibă grijă la drumul de lângă casă. Pe acolo trec mereu camioane în mare viteză. Să aibă grijă de copii şi mai ales de motan. Drumul ăsta afurisit i-a lăsat deja pe mulţi copii fără animalul de companie drag. Şi multe dintre aceste animale, după cum le va arăta Jud, şi-au găsit odihna nu la mare distanţă de casa familiei Creed. În Cimitirul animalelor. Cimitilu de animale, cum scrie pe arcada de la intrare. Pet Sematary. Locul unde mulţi copii au înţeles prima oară ce este moartea. Sau, cum se spune foarte plastic Jud, moartea uneori ia masa cu tine, şi alteori simţi cum te muşcă de cur.

Cimitilu de animale

Acest loc este vechi. Foarte vechi. Când Jud era copil, acesta era deja acolo, şi în tot acest timp copiii şi-au îngropat animalele, ridicându-le înduioşătoare, improvizate şi candide pietre funerare, pe care scrisul s-a şters. Jud şi-a îngropat tot acolo câinele. Pe Spot. Cu mult înainte ca Louis să se fi născut măcar. E mai mult decât o tradiţie, e o obligaţie. Fiecare trebuie să-şi îngroape morţii. Şi pe o latură a acestei copilăreşti hecatombe dedicate zecilor şi sutelor de câini, pisici, papagali şi alte creaturi ale lui Dumnezeu, există o barieră, dincolo de care ajungi în ceea ce indienii Micmac numeau Micuţa Mlaştină a Zeilor. O barieră aparent naturală, o grămadă uriaşă de trunchiuri mâncate de putregai. O barieră de care, după cum Louis află de la un muribund, nu trebuie să treci. Oricât ţi-ai dori-o, nu trebuie să treci. Pământul de dincolo de ea este sterp şi ascunde o putere veche, mereu neliniştită. Şi totuşi Louis o va face, ajutat de Jud, atunci când – în absenţa soţiei şi copiilor – Church este lovit şi ucis de un camion. Nu îl va îngropa în Cimitilu de animale. Dincolo de acesta, într-o noapte, condus de bătrânul său prieten, îl duce pe motan în adevăratul cimitir. Un uriaş cimitir de care nimeni nu vorbeşte, care a aparţinut cândva, nimeni nu mai ştie când, indienilor Micmac. Toate micile aşezări au un secret al lor. Un loc despre care un străin ar trebui să nu afle, şi totuşi Jud îi destăinuieşte secretul. Iar Church, adoratul Church, gras şi destul de placid, se întoarce a doua zi. Ceva mai lent, mirosind un pic a carne stricată, cu un soi de idioţenie felină ce l-a schimbat şi cu o poftă stranie şi nouă de a ucide păsări. Church este Church, dar este şi un pic mort. Dar aşa mica Eileen nu va trebui să accepte că pisoiul ei a murit, nu? Dacă Louis păstrează secretul, totul va fi bine. Toate familiile au secrete, al lor va fi pur şi simplu unul mai mare.

După cum îi povesteşte Jud, toţi cei din oraş au ştiut de adevăratul cimitir. Mulţi şi-au îngropat acolo animalul, noaptea, şi de fiecare dată s-a întors. Mai lent, mai stupid, puţin mort. Nu a mai fost ca înainte, unele animale au ajuns chiar să-şi atace stăpânii, dar măcar s-au întors. Cine a avut un animal ştie că ar face orice pentru a-l avea înapoi. Dar dacă, se întreabă Louis, cineva ar îngropa un om acolo? Cum s-ar întoarce acesta? Jud este terifiat de idee şi neagă cu furie că cineva ar fi încercat vreodată, şi totuşi… Ai mai vrea să revezi pe cineva drag după o noapte în cimitirul indienilor Micmac? Ai putea să treci peste totul pentru a readuce la viaţă, chiar şi „incomplet”, persoana iubită? Cât de mare este puterea acestui loc şi de ce, cândva, indienii Micmac nu l-au mai folosit? Iar când Louis însuşi trebuie să aleagă dacă va face sau nu asta cât de departe poate merge?

Wendigo şi indienii Micmac

Cred că acest roman a lansat în imaginarul colectiv mitul Wendigo-ului, până atunci cunoscut mai ales de antropologi şi specialişti în vasta mitologie amerindiană, pe nedrept ignorată şi nefolosită. Sigur, acum este o prezenţă deja comună în filme, seriale horror, boardgames şi benzi desenate, dar atunci nu era. În accepţiunea generală – pentru că există diferenţe sensibile între variantele mitului – Wendigo este o creatură demonică, emaciată şi mereu înfometată, ce creşte cu cât mănâncă mai mult, ajungând la dimensiuni gigantice. Poate controla în mare măsura natura şi animalele din jur, transformându-le, tot aşa cum odată ce atinge pământul îl face sterp, neroditor. Louis supravieţuieşte unei întâlniri cu un Wendigo, şi este unul dintre puţinii. Interesant că şi de această dată, când Wendigo este cel mai aproape, e tot neclar, enigmatic, colosal şi grotesc, nedefinit pentru că, în esenţa sa, desfide şi depăşeşte mintea umană. Tot ceea ce atinge devine sterp, puţin mort, iar animalele şi oamenii sunt posedaţi de un spirit malefic, care le dă nu doar foamea şi dorinţa de a ucide, ci şi o limitată cunoaştere intimă a secretelor acelora care vor deveni victime. O creatură sumbră, cumplită şi un mit mai mult decât interesant. Păcat că în ecranizare nu este decât cel mult sugerat, ar fi fost o componentă interesantă.

Cimitirul animalelor este categoric unul dintre cele mai reuşite titluri semnate de King, măcar pentru elementele narative gotice – predestinarea tragediei, avertismentul, prietenul fantomatic ce însoţeşte familia, dramele ce se succed în familie şi în imediata apropierea, eroul care alege să desfidă regulile umane pentru a schimba realitatea – întâlnite şi în alte titluri. Este şi unul dintre cele mai personale şi emoţionante, profund umane să-i spunem, dacă ajungi să te identifici cu Louis Creed şi alegerea pe care trebuie să o facă. Şi mai ales nu pentru că ajungi să te temi de o pisică, în acest caz Church, şi să-ţi spui ca Jud că uneori moartea e mai bună decât altceva. Ci pentru că ajungi să te temi de un copil de doi ani şi un pic. Poate că teamă nu este cel mai potrivit termen. Oroare ar fi mai descriptiv. Gage Creed este unul dintre cele mai puternice personaje negative imaginate de King. Uşor în top 10. Poate aceasta este cea mai bună recomandare de lectură.