1 Jul 2014

Sixty-Five Stirrup Iron Road


Un titlu care cel puțin la nivel teoretic avea elementele esențiale pentru a accede la statutul de memorabil. Titlu definitoriu pentru noul val horror. Genul de carte pe care ajungi să o citezi și să o treci în toate notele de subsol și bibliografiile unor imaginare studii și eseuri dedicate genului cu subgenurile sale. Așa cum se întâmplă mai de fiecare dată, printr-o stranie și sucită ironie a unui destin dominat de ironică fatalitate și un dram de amară soartă, rezultatul final este net inferior intenției de plecare. Și în locul unei scrieri colective care să revoluționeze genul și să devină aproape instantaneu o carte clasică avem o poveste de groază cu nimic deosebită de altele, o scriitură fără sclipire și o dovadă că uneori prea mulți autori de calibru greu ajung să se saboteze reciproc. Aidoma unor șobolani mutanți închiși într-o cușcă indestructibilă,  ce ajung în cel mai scurt timp să se devoreze reciproc, eliminându-se prin sfârtecare, iar ultimul highlander va recurge fără îndoială la autocanibalizare. Pe scurt - un eșec.



Brian Keene, J.F. Gonzalez, Nate Southard, Jack Ketchum, Bryan Smith, Ryan Harding, Edward Lee, Wrath James White, Shane McKensie. Nouă autori de prim rang pentru weird-fiction-ul contemporan, Keene, Lee și Ketchum fiind în accepțiunea mea (și nu numai) o veritabilă triadă la care ceilalți probabil că privesc nu doar cu admirație, dar și cu o firească și poate (în momentele de reverie solitară și epuizare nervoasă) potențial asasină invidie. Fiecare având deja stilul său, lesne recognoscibil chiar în chingile genului, fanii și universul tematic, panteonul mitologic - oarecum obligatoriu lovecraftian pe alocuri - și în bagaje cel puțin o carte de succes. Chiar mai multe. Mai lipsea Carlton Mellick III, un alt autor cu totul special pentru mine, dar poate nici el nu ar fi salvat lucrurile în final. Ar fi fost zece autori horror, cu accentul intonat pe ultimul cuvânt, în stil ghiduș-insinuant. 

Ideea a fost un proiect colectiv, o nuvelă/mini-roman horror în scop caritabil, toate încasările fiind destinate unui alt scriitor, mult prea puțin cunoscut la noi, firește, Tom Piccirilli. Cancer la creier. Tratamente, intervenții, radiații, totul la un cost ce ar trimite măcar o jumătate de cosmonaut pe Lună. Nu era ceva nou pentru această ”grupare”, unii dintre cei menționați colaborând și în trecut, adesea cu admirabile rezultate. Dincolo de entuziasmul inițial - ești fan și vezi câțiva dintre autorii horror preferați pe aceeași copertă - și speranța că matematic nouă scriitori ar putea să ofere romanul de groază perfect - Ilf și Petrov multiplicați și extrem de maladivi în imaginație - se simțea și o oarecare teamă.  Sau premoniție. Că un proiect generos și ambițios se va prăbuși sub propria greutate. 

Sixty-Five Stirrup Iron Road este redusă la esența epică o altă povestire cu o casă bântuită - un arhetip ce pare animat de un autentic perpetuum mobile narativ - condimentată cu erotism dezaxat în manieră splatterpunk (și aici Lee rămâne regele nebun și neîncoronat, un Azatoth al perversiunilor supreme)  în care mai multe personaje bidimensionale și lesne de ignorat cad victima influenței erotice și malefice. Toți cei care ajung în vechea casă aud sunete stranii, simt inexplicabile prezențe, se simt posedați de un vechi și atât de depravat spectru. Și sunt mereu în călduri. Nimic nou, din păcate. Excitări și sex de tot felul, corpuri sfârtecate ca un puzzle tridimensional pentru un legist cu imaginație și răbdare, musai ascultând la un walkman vechi marșuri național-socialiste, prezențe demonice, asasinate și în încercarea de a mai salva ceva din totul mișmașul apariția în carte chiar a autorilor, ca personaje-creatoare omnipotente până la un punct și capabile să intervină și chiar să elimine din eroinele nedorite. Fizic. Amuzant să îl vezi cu ochii minții pe Gonzalez, sau marele final cu mai toți, mult prea utilizatul truc al autorului captiv în propria operă. Stephen King a făcut-o mai înainte și mult mai bine, mai credibil și mai neliniștitor în Dark Tower. Aici pare mai curând un soi de gimmick, nimic mai mult.  Pornisem cu entuziasmul fanului care i-a citit - firește, încă departe de integral - pe cei de mai sus, pe unii i-a și recitit și va mai reveni la anumite titluri - și m-am trezit într-un soi de bandă desenată interzisă sub 18 ani, dar fără nimic special. 

Sixty-Five Stirrup Iron Road este un proiect amplu, iar scopul a fost nobil. Cel puțin financiar a fost un succes, Tom Piccirilli primind o bună parte din suma necesară. Dar intenția nu îl scutește de a fi o dezamăgire. Cruntă. Putea să fie mult, dar în final a fost o povestire subțire, deloc surprinzătoare dacă ești familiarizat cu ”cine suntem și ce vrem” ca profesiune de credință a celor nouă implicați. Șocantă cu siguranță, dezgustătoare pentru oricine are gusturi paraliterare cât de cât normale, ar revolta categoric orice om ”serios” după primele scene mult prea explicite. În final pasabilă. Individual fiecare din cei de mai sus - era să scriu inculpații - a reușit în propriile cărți. Nu și aici. Din păcate. 

0 comments:

Post a Comment

Share This