Ryu Murakami – Albastru nemarginit, aproape transparent

Ryu Murakami – nici o legatura de rudenie cu mult mai popularul Haruki Murakami – este un exemplu interesant din literatura nipona contemporana, si se spune ca este chiar reprezentativ. Dar “Albastru nemarginit…”, dincolo de rezonanta titlului – amintind de Kundera – nu impresioneaza prin nimic si este, pana acum, cea mai slaba carte a sa. Interesanta stilistic – maniera sincopata, fragmentara si rapida – cu numeroase si frapante scene erotice, intre care si o orgie condimentata cu droguri, poate fi privita ca un experiment literar, in spiritul epocii (a fost publicat in 1976), dar nimic mai mult. Am inteles ca exista si o ecranizare, realizata chiar de Ryu Murakami si, se pare, mai interesanta decat cartea.

Ce este reusit la “Albastru nemarginit…” este ca rupe imaginea-cliseu a Japoniei postbelice, o tara care si-a revenit prin munca si sacrificiu dupa cumplita experienta a razboiului. Nu este singurul care incearca o astfel de abordare, dar in timp ce alti autori ne prezinta tineri niponi revoltati, dornici sa schimbe sistemul din jurul lor, urmasi ai samurailor gata de sacrificiul suprem pentru un principiu, povesti de dragoste impresionante sau drame morale, Ryu Murakami a ales un grup de … ratati. Replica japoneza a celor din Trainspotting, grupuletul vesel din “Albastru nemarginit…” il are in centru pe Ryu, chiar daca nu pata de culoare, dependent de heroina si restul drogurilor, alcool si petreceri, incercand sa supravietuiasca in atmosfera Japoniei postbelice. El este in mare masura cronicarul putinelor intamplari care strabat existenta celor catorva tineri. Dar spre deosebire de cei din Trainspotting, eroii din “Albastru nemarginit…” nu au nimic amuzant.

Nu este nimic frumos, bun, de viitor, nu se sacrifica pentru slujba si imparat, nu le pasa de Japonia, se invart pe langa bazele americane, ramase dupa razboi, unde sunt “carne de tun” la petreceri pentru ceva heroina, alcool si eventual mancare. Doar ca atunci cand ai ajuns la un pas de supradoza nu prea iti mai arde de mancare si distractie, iar muzica celor de la The Doors curge ca printr-un zid de ciment, in timp ce gazdele te folosesc drept papusa gonflabila, in voie. Pentru ca aceasta este cealalta constanta din viata lor, dupa drogurile de tot felul : sexul. In plina revolutie sexuala, flower-power, make love not war, grupuletul lui Ryu si-o trage. Si-o trage des, cu cine apuca, intre ei sau cu altii, avem si o reusita scena a unei orgii – condimentata cu scene homosexuale – la una dintre petrecerile “americane”, avem sangerari, urinari si toate celelalte, avem ici colo cate unul zguduit de heroina. Ryu insusi ajunge la un moment dat la un pas de moarte, intr-o alta scena mai mult decat reusita. Sincer, nu mi-am putut imagina vreodata cum e sa iei heroina pana nu l-am citit pe Ryu Murakami. Acuma stiu. Si nu pot spune ca ma tenteaza.

Totul este haotic, lipsit de orice frumusete, lipsit de aspiratiile si visele adolescentilor timizi si iubitori din filmele americane. Mergand prea departe, au uitat sa se intoarca. Si au esuat in haos, heroina, sex, inutilitate. Cu siguranta prea mult pentru un cititor pudibond, “Albastru nemarginit…”anunta un autor cu forta narativa serioasa, care a trait sau si-a imaginat cel putin ca traieste ceea ce scrie. Lucru rar.

In esenta insa, “Albastru nemarginit…” nu este o capodopera si cu atat mai putin cea mai reusita carte semnata Ryu Murakami si aparuta la noi. Prefer oricand “In supa miso” sau “Copii de aruncat”. Nu am citit inca “Ecstasy”, despre care Turnavitu a scris o interesanta prezentare.

Ca experiment literar si fresca a Japoniei postbelice reale, merita insa. Cum spunea o prietena, dupa ce a citit cartea, este ca si cand i-ai proiect pe boemii lui Murger in lumea reala si i-ai indopa cu amfetamine. Hippiotii ca urmasi ai pilotilor kamikaze. De citit. Despre recitire nu stiu ce sa spun.

O duzina de filme

Tomata cu scufita mi-a facut o mare bucurie cu o noua leapsa : filmele care m-au impresionat atat de mult incat sa ma fi si invatat ceva. Sau, cum suna leapsa in original, care sa-mi fi schimbat viata, ceea ce – Tomata are dreptate – poate-i un pic prea mult. Am ales doar 12 in final, pentru ca as fi riscat sa ma intind prea mult sau sa tot fac liste peste liste. Mereu aveam senzatia ca ar trebui sa pun si… si… sau…. O duzina de filme care imi sunt foarte dragi dintr-un motiv sau altul. Mi-au placut multe altele, sunt importante multe altele, cine stie daca peste o luna-doua aceasta lista nu s-ar schimba. Mai sunt atat de multe...

Dar acum acestea sunt. Nu in ordine valorica, doar cum au venit random. Daca mai vrea cineva leapsa, il rog sa o preia si dea mai departe. Sunt prea obosit pentru a pune linkuri.

Donnie Darko : filmul regizat de putin cunoscutul Richard Kelly se numara de mult timp printre preferatele mele. Genul de film despre care mi-ar fi foarte greu sa vorbesc. Foarte dens. Foarte straniu. Nelinistitor. Nu pot spune ca l-am inteles cu totul nici acum.

Fight Club : a existat riscul ca filmul sa nu fie la nivelul cartii lui Palahniuk. Pe alocuri insa, o depaseste. Si este si o premiera absoluta : pentru prima oara Brad Pitt aproape ca este actor. Edward Norton este ca de fiecare data magistral. O oda a nihilismului. Manifestul vizual al unei generatii pierdute.

Falling Down : de ceva timp William “D-Fens” Foster a intrat in galeria eroilor mei preferati. Un film pentru acele zile in care totul merge prost si in care simti nevoia sa explodezi. Si este foarte greu sa te abtii.

Scarface : Pacino este genul de actor care nu are nevoie de o partitura redutabila pentru a te convinge. Dintre toate, Scarface ramane preferatul meu. Fara alte comentarii.

Birth of a Nation : primul film cu adevarat important al lui D.W. Griffith este cumplit de incorect politic, dar din toate punctele de vedere una dintre marile capodopere. L-am vazut si revazut de cateva ori – zeci de ori – si nu pot spune ca m-am plictisit.

Dellamorte Dellamore : practic un film obscur, pentru mine are valoarea unui poem vizual socant, intens, de o nostalgie sfasietoare. Michele Soavi a reusit sa faca un film exact pe sufletul meu.

Napoleon : Abel Gance a reusit aici sa creeze un personaj de o intensitate dureroasa, insuportabila, intr-o maniera care revolutiona practic cinematografia. Pacat ca nu a avut banii si timpul pentru a realiza seria de filme dedicate lui Napoleon, asa cum isi dorise.

Taxi Driver : din aceeasi categorie cu Falling Down sau Boondock Saints, dar in note mult mai sumbre, aproape sufocante. Travis Bickle, veteranul cu insomnii si psihoze, devine un erou incercand sa faca ceea ce i se parea natural, dupa ce evitase in ultima clipa statutul de asasin.

Tin Drum : este ecranizarea desavarsita a romanului semnat de Gunter Grass, desi foloseste doar jumatate din toata cartea, schimband inclusiv finalul. Dar cum Grass a fost co-scenarist...

Stalker : ca sa scoti dintr-un roman practic modest asa ceva, trebuie sa ai geniu. Geniu pur. Genul de creatie care te lasa fara cuvinte.

Pink Floyd The Wall : nu stiu ce se poate spune despre The Wall. N-am nici o idee. Poate doar ca dupa The Wall nu mai esti acelasi.

The Boondock Saints : la final, un film care a avut nesansa sa fie lansat intr-un moment foarte prost, ceea ce l-a transformat intr-un esec financiar de proportii. A devenit film – cult abia dupa lansarea pe DVD. Inca nu m-am saturat de el.

“In cautarea timpului pierdut” la Editura Leda

Editura Leda a lansat o noua editie integrala a uneia dintre cele mai bune carti scrise vreodata : Marcel Proust – In cautarea timpului pierdut. Cele sase volume paperback, intr-o eleganta “caseta” de carton, arata surprinzator de bine. Si costa doar 150 de RON, ceea ce mi se pare mai mult decat rezonabil pentru o carte de asemenea nivel.

Interesanta si ideea de a reuni cele sapte parti in sase volume aproape egale ca marime – “Captiva” si “Fugara” intr-un singur volum. Tocmai bune pentru a inlocui vechea editie BPT (13 volumase) sau vechiul Univers (nu mai stiu daca au aparut toate, pana la urma). Daca nu sunteti printre “excentricii” care si-au luat noua serie cartonata publicata mai demult tot de Leda. La un pret ceva mai mare. Nu stiu cine a realizat traducerea, ar fi interesant sa fie o traducere noua. Nu stiu insa daca ar fi mai buna decat cea semnata Eugenia si Radu Cioculescu.

Noua editie poate fi cumparata online de aici. Interesanta idee de cadou pentru Pasti…

Later edit : Dragos C ma anunta ca pana la urma Univers editase integral ciclul proustian. Multumesc pentru informatie. E bine de stiut.

The Dead Zone (1983)

Regia : David Cronenberg
Scenariu : Jeffrey Boam
Distributie : Christopher Walken, Brooke Adams, Tom Skerritt, Martin Sheen

Ce ai face daca ai putea sa schimbi viitorul si sa impiedici astfel sfarsitul lumii ? Pierzandu-te pe tine…Ce ai face daca ai primi un dar care te scoate pentru totdeauna din randul oamenilor ?

O alta ecranizare dupa Stephen King, si una reusita. Primul motiv : Christopher Walken. Unul dintre cei mai interesanti actori, cu un stil unic, o carisma inimitabila si talentul de a transforma orice rol intr-o evolutie magistrala. Ciudat ca este si unul dintre actorii care nu au avut parte de succesul pe care il meritau. Al doilea motiv : cand a scris Stephen King vreo poveste proasta ? Cel putin eu nu am gasit pana acum nici una. Si nici o ecranizare care sa ma dezamageasca. Nici macar Carrie. Pentru ca Stephen King stie sa evite prostul-gust si sa foloseasca inteligent chiar si ceea ce am ajuns sa numim cliseu. Iar David Cronenberg a reusit cu The Dead Zone una dintre cele mai bune adaptari. Mai curand thriller SF decat horror, un film surprinzator de bun, desi poate parea cam lent pe alocuri. Iar Martin Sheen, desi intr-un rol destul de “economic”, are momentele sale surprinzatoare. Scenariu are ceva din revistele anilor 50 – 60, pe care King marturisea ca le citea in copilarie, dar si din populara serie Twilight Zone (revistele, nu serialul). Stiu ca Dead Zone a fost si numele unui serial (sau doua ?), inspirat de aceeasi povestire, dar n-am vazut nici un episod.

Scena de inceput, cu Walken in rolul unui profesor de liceu, John Smith, citindu-le elevilor celebra “The Raven”, este simbolica pentru restul filmului. Nevermore… Le recomanda Sleepy Hollow, fara sa stie ca este ultima sa recomandare de lectura. Si face urmatorii pasi in programul zilnic. O viata obisnuita, o slujba pe care o iubeste, o femeie cu care se va casatori si care este, se pare, marea dragoste. Si ciudate stari de rau, tot mai dese. O existenta banala, dar care il face fericit. Pana intr-o noapte ploioasa, cand refuza sa isi petreaca noaptea alaturi de viitoarea sotie, dintr-un romantic respect. Decizie care ii va schimba viata cu totul, cand masina sa se ciocneste de o cisterna iesita de sub control. Johnny Smith scapa cu viata, dar va petrece urmatorii cinci ani in coma, intr-o clinica particulara. Sarah, marea sa iubirea, l-a parasit. Recasatorita, un copil. Tot ceea ce insemna ceva s-a pierdut. Cinci ani pot insemna o eternitate. Insa Smith se trezeste din coma cu un dar, care ar putea fi un blestem : incepe sa vada trecutul si viitorul. Incepe sa vada doar adevarul. Viziuni ingrozitor de realiste, care il ajuta sa prevada viitorul apropiat al unor persoane sau trecutul pe care acestea au incercat sa il uite. O simpla atingere declanseaza scene de o intensitate ucigatoare pentru fostul profesor, dar nu se inseala niciodata, nu i se poate ascunde nimic, adevarul iese intotdeauna la iveala. Numai ca pentru el astfel de viziuni il fac sa se simta in agonie, simte cum moare in interior, cum se stinge. Chiar daca afla ceea ce poate nici cei de langa el nu stiau despre sine. Secretele uitate, ingropate, viitorul in care viata le va fi pusa in pericol, acel moment care le schimba sau incheie destinul pentru totdeauna.

Privit ca un monstru, incearca sa revina la viata normala, fosta iuubire se intoarce pentru doar o zi in viata sa – terminand ceea ce ramasese neterminat - reuseste folosindu-si noile puteri sa il prinda pe ucigasul in serie care teroriza orasul. Iar aceasta victorie il va forta sa si plece din orasul in care copilarise, in cautarea unui nou inceput. Acest nou inceput, suprapus peste perioada de recuperare, nu se va mai termina niciodata. Un paria, un monstru, Johnny Smith este pe moarte. Fiecare viziune, fiecare clipa in care atinge pe altcineva si ii vede viitorul in ce are mai rau sau mai bun il ucide. Pas cu pas. Stie ca nu mai are mult. Isi exerseaza din nou talentele uitate de pedagog ca profesor si indrumator al unui copil, inainte de a afla, la un miting electora, un teribil secret. Secret ce ar putea duce la sfarsitul lumii. Sfarsit pe care John Smith (chiar si numele este anonim) l-ar putea impiedica.

Este unul dintre filmele mai putin obisnuite pentru imaginea clasica a lui King. Walken este perfect pentru rol, ca de fiecare data. Sheen se descurca destul de bine la randul sau, are cateva moment de-a dreptul psihotice. Temele sunt clasice pentru King : eroul anonim care primeste o putere dincolo de intelegerea umana ; respingerea lui de catre ceilalti ; sacrificiul adus de cunoasterea superioara ; istoria si existenta ca linii predefinite.

The Dead Zone este incadrat cu prea mare usurinta in genul horror. Doar doua scene pot fi considerate socante vizual, in rest totul este insinuat, eufemizat, soptit. In locul tensiunii grafice, ramane cea psihologica. Este mai curand un thriller SF, bun spre foarte bun, chiar daca ritmul naratiunii poate parea uneori prea lent, iar unele situatii au ceva putin teatral, artificial. Pentru mine a fost o surpriza si una placuta, pentru ca poate fi gustat si de cei nu foarte deschisi la horror. Iar Christopher Walken…este actor.

Marcel Picard - Tarot. Practici si interpretari.

Cred ca este cea mai cunoscuta dintre lucrarile de profil aparute la noi. Nu este cea mai buna si nici una neaparat de referinta, dar nici nu se poate spune ca exista un interes prea mare pentru subiect. Publicata in doua editii de Nemira, a fost (cred) prima lucrare despre Tarot care venea si cu un set de carti - Marsilia, doar arcanele majore, din pacate. Calitatea cartilor a fost surprinzator de buna de fiecare data, iar cum era vorba despre unul dintre cele mai cunoscute seturi de Tarot, la un pret suprinzator de scazut (atunci) am inteles ca a fost ceva vanzare. N-am mai vazut de ceva vreme cartile, iar volumele din prima si a doua editie erau la un moment dat la reduceri, in anticariatele din centru.

Tarotul de Marsilia editat de Nemira si distribuit cu cartea - desi l-am gasit de vanzare si separat - este foarte bun. De fapt, unul dintre cele mai bune seturi "clasice". L-am vazut prin diverse locuri, in colectia mai multor persoane mai mult sau mai putin paralele cu subiectul. La un moment dat in anumite cercuri devenise un cadou care te scapa de obligatii. Tranteai cartea si pachetul de Tarot in bratele sarbatoritului si te infigeai in masa cu bunatati. Jenanta a fost aniversarea la care trei au adus acelasi cadou - Picard si Marsilia. Dar nu stiu cati dintre acestia au citit cartea cap-coada.

Specialistii spun despre Tarotul de Marsilia ca pastreaza cel mai bine elementele initiale, ca este cel mai aproape de imaginile primare ale cartilor, iar Marcel Picard tocmai asta si incearca sa demonstreze in lucrarea sa. "Tarot. Practici si interpretari" are doua parti : una practic, dedicata lucrului efectiv cu pachetul de arcane majore - cum se pastreaza Tarotul, cum se foloseste pentru divinatie, tiraje, interpretari, legaturi intre Tarot si alte metode - si una teoretica, sa-i spunem, de departe cea mai interesanta, in care cele 22 de arcane majore sunt prezentate una cate una. De la Scamator si pana la Mat, Picard are inteligenta si cultura necesare pentru a analiza lama cu lama. Fiecare arcana majora devine o mica poveste, dar nu este deloc ceea ce a incercat Calvino in "Castelul…" sau. De aceasta data este cineva care cunoaste multe despre istoria si practicile Tarotului - si despre ocultism in general - iar aceste capitole sunt splendide exemple de antropologie culturala. Cu unele elemente ce tin de fictiunea speculativa, dar interesant strecurate in corpul textului, mici inadvertente, intr-un un stil poate cam neglijent.

Sa luam de exemplu arcana mea preferata, IX, Hermitul. In esenta, prima reprezentare este cea a inteleptului ascetic, a descoperitorului, a magului ce a inceput sa raspandeasca intunericul cu felinarul sau, pornit la drum sprijinindu-se in toiagul sacerdotal, gata sa cucereasca mai departe misterele. Picard, pe urmele ocultistilor si specialistilor din trecut, “diseca” practic arcana, demonstrand ca nici un element nu este decorativ sau intamplator. Nici unul nu a fost un capriciu al graficianului anonim. Faptul ca personajul arcanei priveste spre dreapta simbolizeaza viitorul, pozitivul ; are barba, parul si fata de culoarea carnii pentru ca reuseste sa uneasca intelepciunea cu materia ; cele trei riduri de pe frunte formeaza un triunghi ; culoarea mantiei aminteste de noaptea pura, disimuleaza, ascunde si camufleaza ; felinarul aduce lumina in noaptea necunoasterii, flacara fiind aparata de peretii de sticla ; tinut cu mana dreapta, foarte sus, raspandeste tenebrele si semnifica nazuintele inalte ; toiagul, de culoare trandafirie, se aseamana prin forma cu un sarpe, trimitand la caduceu sau la toiagul preschimbat in sarpe de catre Moise ; este sprijin, insemn al autoritatii, unealta magica.

Sunt doar cateva dintre explicatiile pe care Marcel Picard le ofera pentru elementele ce compun arcana, si face la fel pentru fiecare dintre arcanele majore. Nimic nu este la intamplare si nimic nu este uitat. O cuta, o culoare, un milimetru patrat pot avea valori simbolice uriase, iar Tarotul este descompus si recompus intr-o maniera aproape postmoderna, pentru a fi inteles in toate detaliile sale. La final avem o prezentare a principiilor practice : cum se impregneaza Tarotul pentru a putea fi folosit, cum se face o etalare, reguli si recomandari, exemple de tiraje, un tabel al sensurilor primare ale arcanelor, pentru lame normale si pentru cele rasturnate. Suficient pentru un incepator si un bun punct de pornire.

Cartea lui Marcel Picard este perfectibila. Sunt mici erori, referinte care nu se confirma si idei fortate ; redactarea ar fi putut fi mai inchegata, mai atenta ; prezentarea sintetica a sensurilor si semnificatiilor arcanelor este totusi mult prea schematica ; poate deruta la inceput prin explicatiile complicate ale elementelor Tarotului. Dar nu sunt defecte majore. Pentru un prim pas, ramane cea mai buna alegere aparuta pe piata romaneasca. Din pacate, multe alte titluri sunt compilari, adesea neinspirate. Asa ca, vrem nu vrem, revenim mereu la Picard.

Leapsa de la Camir

Un blog descoperit tarziu, din pacate. Incerca sa recuperez, pentru ca merita citit si privit. Opt lucruri aleatorii despre mine. Hmmm…

Fumez de mai bine de 10 ani. Nu intentionez sa renunt. Vreodata.

Cea mai mare realizare din viata mea o reprezinta casatoria. Restul devin neinsemnate in comparatie.

Colectionez. Asta fac de multi ani. Cea mai importanta si draga colectie ramane cea de carte.

Imi place literatura umoristica :Hasek, Allais, Vlad Musatescu, Ion Baiesu, Karinthy Frigyes, Jerome K. Jerome. Si altii.

Cu mult timp in urma aproape doi ani am ascultat doar black metal. In principal Burzum, Mayhem si Immortal. Plus altele.

Colectionez de ceva timp bootleg-uri Queen. Am in jur de 200 – 250, majoritatea live.

Ma uit foarte rar la televizor. Prefer un sitcom bun, vechi.

Nu sunt tocmai la curent cu ce se intampla prin literatura contemporana.

Metallica revine la Bucuresti

Dupa mai multe zvonuri, articole si un mini-scandal, iata ca a venit confirmarea oficiala : Metallica va concerta pe 23 iulie 2008,.pe Stadionul Cotroceni din Bucuresti. Evenimentul este organizat de Emagic Entertainment, “vinovati” si pentru Kylie Minogue, Lenny Kravitz sau Iron Maiden.

Potrivit comunicatului Emagic Entertainment, biletele vor costa 350, 250, 200, 120, 100 de lei si vor fi vandute din 5 aprilie pe www.myticket.ro si din 7 aprilie in magazinele Diverta.

Aici comunicatul de pe www.metallica.com

Iar aici aveti comunicatul oficial al Emagic Entertainment.

Somerset William Maugham – Robie

Am avut o lunga perioada in care citeam numai romane sa le spunem clasice. Unele erau bune si le-am recitit ulterior, altele au necesitat efort si multa, multa rabdare. Rabdare de care nu as mai fi capabil astazi. La un moment dat ajungi sa nu mai ai multa rabdare nici fata de carti. Dar cum Polirom-ul a reeditat recent capodopera lui Maugham, am recitit-o pentru prima oara dupa multi ani. Editia mea veche, nu cea noua, cu pret obscen. Placuta senzatia de revedere a celor trei volumase Bpt. Cam vechi si cam uzate. Este un roman excelent. Clasic in sensul bun al cuvantului, personaje bine construite, situatii veridice si interesante, cateva scene si idei controversate pentru acea epoca (romanul a aparut in 1915), puternice accente autobiografice, distruge imaginea idioata a lumii boeme ramasa dupa Henri Murger. Un bildungsroman cum se scriau odinioara. Iar Somerset Maugham un mare scriitor. Nu l-am citit integral – ar fi destul de greu, a fost un profesionist surprinzator de prolific – dar stiu ca de fiecare data m-a surprins placut prin stil si inteligenta vie.

Eroul principal al cartii, Philip Carey, este un erou realist prin excelenta. Marcat de o infirmitate din nastere – are un picior “bont” – ramane orfan la varsta de doar noua ani, si avand o vaga si nedefinita nostalgie a fericirii vietii de familie si mai ales a mamei, prezenta calda si linistitoare, este adoptat de unchiul sau. Personaj fabulos, zgarcit si bigot, acrit in monotonele sale tabieturi, pare desprins din lumea lui Dickens. Casatorit cu o femeie micuta, blanda si iubitoare, incapabil sa ii ofere micului Philip dragostea si caldura unui camin, ii ofera in schimb lectiile despre un Dumnezeu straniu si rece, care il vor indeparta si mai mult pe Philip de un demiurg si o credinta carora le putea reprosa destule. Asa ca plecarea copilului, pasionat de carti si singurate, la internat este o usurare pentru unchiul morocanos.

M-am temut ca aici vom aluneca in lumea din David Copperfield sau intr-o replica data de Maugham imaginii tragic romantice a nefericirilor baietilor ajunsi in scolile publice, dar Carey, o inteligenta vie, cu o sensibilitate sporita de infirmitate, reuseste sa se adapteze si sa se impuna ca unul dintre cei mai buni elevi. Nu mai avem eroul tipic cenusiu al romantismului famelic, invins de viata si de ceilalti, ajungand sa moara in mizerie sau sa se sinucida. Philip Carey este in felul sau un invingator, decis sa ajunga cineva – desi nu stie exact ce si cum – sa intre in posesia banilor lasati mostenire de mama sa (doar la majorat) si sa nu se lase infrant. Este un erou realist, este un luptator, la fel ca si Maugham.

Pleaca la terminarea studiilor in Germania, renuntand la visul unchiului de a deveni preot, cunoaste o lume vesela de intelectuali, invinsi, ratati, scriitori si artisti, perfect adaptati atat seriozitatii teutonice, cat si vietii boeme, relaxate, fara prea multe excese insa. Experienta germana va fi definitorie, caci Philip trece printr-o adevarata apostazie si renunta pentru totdeauna la Biserica. Devenit mai curand agnostic, se intoarce “in familie”, unde are si prima experienta erotica, alaturi de mai batrana Miss Wilkinson, vaga ruda si prietena de familie. Un semi-esec, datorita diferentei de varsta si lipsei de farmec, si totusi pentru Philip este o sublimare a prezentei piciorului sau bont. Lucreaza un timp intr-un birou de contabil, apoi se decide sa plece in Franta, pentru a deveni pictor. Lumea de aici nu are nimic din mizeria stralucitoare din Scene din viata de boem, uluitorul basm pentru maimute adulte, ci este o competitie dura, o adevarata Curte a Miracolelor, populata in majoritate de ratati care se tem sa-si recunoasca esecul. Prilej pentru Maugham de a creiona aceasta lume fascinanta, plina de personaje interesante – chiar daca prea putin invingatoare – in care Philip Carey incearca sarguincios sa invete. Va renunta in final, convins ca ar fi cel mult un pictor mediocru, si revine la Londra unde incepe, cu greu, sa studieze medicina, dorind sa calce pe urmele tatalui pe care practic nu il cunoscuse niciodata. Probabil ca intr-un roman romantic ar fi murit intr-o mansarda pariziana – soarta impartasita de un personaj secundar – ori s-ar fi lansat in pagini bune de lamentatii. De data asta insa nu se intampla asta.

In perioada studiilor, prima data cand domnul Carey face ceea ce isi doreste, ceva util si potrivit pentru un gentleman, incepe si perioada de “Robie”. Indragostindu-se de vulgara si prea putin atragatoarea Mildred, o usuratica chelnerita dintr-o lume straina lui Carey, inferioara din toate punctele de vedere, viitorul medic aproape se rateaza. Sacrifica totul, inclusiv bruma de avere ramasa, munceste ca un nebun, se lasa inselat si chiar ii da bani lui Mildred pentru vacantele cu iubitii, o primeste insarcinata si joaca rolul de sot si tata, este jignit, umilit, desfiintat si totusi de fiecare data, intr-un fel sau altul, Mildred revine in viata lui. Decaderea sa este totala, uluitoare pentru putinii prieteni cu care mai tine legatura, o poveste pe langa cea din “O dragoste” a lui Dino Buzzati Voluptatea mizeriei, a umilintei, nevoia maladiva pe care o dobandeste de a se lasa calcat in picioare de Mildred pentru o simpla privire, aceasta este adevarata robie in viata unui om. Iar Maugham are intuitia de a o prezenta minutios, aproape naturalist, in toate fazele ei. Spre deosebire de romantici, el stie ca Mildred nu poate fi “salvata”, nu este un personaj dostoievskian ce se mantuieste prin sacrificiul altuia si devine el insusi mai bun. Nu, Mildred este doar o faptura vulgara, materialista, usuratica, ce va ramane indiferenta chiar la moarte propriului copil, o fiinta fara nimic frumos si luminos, un personaj ce ar parea tezist daca nu ar fi dureros de real.

Dupa numeroase despartiri si impacari dureroase, Carey se va transforma intr-un protector si nimic mai mult, fiind in final parasit inca o data, de data aceasta pentru totdeauna, tocmai pentru ca nu mai poate fi inlantuit. Iar finalul, dincolo de accentul de “justitie poetica” – Mildred moare, ca sa stiti de acum – este fericit, echilibrat si meritat de Carey. Casatorit, realizat, eliberat de obsesie, multumit cu sine pentru ca a incercat, desi in zadar, sa ajute o fiinta.

Am scris cam mult despre Robie. Este o carte frumoasa, clasica, se citeste destul de repede si cu mare placere, fie macar pentru prezentarile unor lumi astazi stinse, boeme si pline de farmec sau dimpotriva pline de suferinta si tristete. Un roman foarte bun. Cel mai bun scris de Maugham. Si eu sunt de acord cu aceasta afirmatie. Pacat ca pretul de la Polirom este obscen. Dar editia este frumoasa.

Philip Roth – Sanul

Termin “Sanul”, una dintre nuvelele semnate Philip Roth, publicata initial in 1972, cu sentimente amestecate : clar nu este cea mai importanta dintre scrierile sale, mai curand o interesanta dovada de imaginatie si virtuozitate stilistica, si nu pot spune ca m-a impresionat in mod deosebit. Poate, pe undeva, pot spune chiar ca m-a dezamagit. Sa vedem, pas cu pas, de ce. In definitiv, e o cartulie pe care o termini lejer in cateva ore, fara sa fortezi, asa ca sa incercam, Cinabru, sa nu ne intindem dupa prostul obicei. Philip Roth este unul dintre scriitorii americani speciali pentru mine, fie doar pentru “Complexul lui Portnoy”, una dintre cele mai amuzante si scandaloase carti citite vreodata. Imi amintesc si astazi editia Univers si cum realmente ma cutremuram de ras citind aventurile eroului dependent de o anumita parte feminina esentiala. Cu interesante variatiuni.

Din start trebuie spus ca Roth merita un zece cu mare plus pentru idee : un profesor de literatura , David Kepesh pe numele sau, prins intr-o relatie agonizanta din care ar vrea sa scape dar nu are curaj, mai interesat de materia predata decat de realitatea din juru-i, se trezeste peste noapte transformat intr-un…san. Sau in cuvintele autorului : “ Sunt un san. Un fenomen care mi-a fost descris in diferite variante ca fiind “un masiv influx hormonal” sau “o catastrofa endocrinopatica” sau/si “o explozie hermafroditica de cromozomi” s-a petrecut in corpul meu in ziua de 18 februarie 1971 si m-a transformat intr-o glanda mamara deconectata de orice forma umana”. Un san grotesc, urias, de vreo 70 de kilograme, cu un sfarc mereu erect de 13 centrimetri (ce va juca un rol falic in scurt timp) din care izvorasc si doua fire de par, ca doua antene. Nu stim daca este un san frumos, Roth nu se spune, pentru ca dimensiunile ar face chiar sanul desavarsit o abominatie. Undeva, in adancul acestui san ivit din imaginatia dementa a unui demiurg cu serioase probleme, se gaseste David Kepesh. Sau constiinta lui, memoria, sinele sau. Este practic un bolnav paralizat, inchis intr-un…san, din care nu poate evada, nu se poate sinucide – si aceasta este cred cea mai cumplita conditie – si nu poate fi eutanasiat, pentru ca valoarea sa stiintifica este imensa. Nu vede, nu poate mirosi, dar aude si mai ales simte. Simte cu o intensitatea colosala, pentru ca totul este doar piele foarte sensibila, iar lipsa altor simturi ii potenteaza tactilul la un nivel insuportabil. Descopera intamplator, cand o infirmiera ii face toaleta, ca senzatiile sunt de o delicioasa intensitate, aproape orgasmica, dar fara acea eliberare a ejacularii. Tremurand in focul unui orgasm care nu va mai veni niciodata, frustrant si in acelasi timp acaparator, Kepesh isi devine o victima a propriilor placeri. Fusese un barbat normal, cu o sexualitate medie, cu o relatie poate nu perfecta, dar multumitoare. Cand Claire, partenera sa, va reincepe sa-l viziteze, in scurt timp David va reusi sa o convinga sa inceapa mici jocuri erotice, mergand pana la “sex” asa cum putea fi el conceput acum, folosind drept falus sfarcul sanului de 75 de kilograme.

Aici imaginatia lui Philip Roth nu se dezminte si face tumbe ce amintesc direct de Dali, desi filiatia directa este Gogol – Kafka. Dar in Nasul sau in Metamorfoza nu am putea avea imaginea unui san urias, perfect rotund si plin de tesut, san care a fost candva David Kaplan si care acum isi “penetreaza” fosta iubire. O penetreaza avid, se lasa mangaiat, supt si lins, dar cu toate ca este mai excitat si mai activ decat oricand in trecut – primind chiar “felatii” generoase – nu se poate elibera. Aceasta imposibilitate fizica a ejacularii apare ca o metafora pentru soarta lui David Kepesh. Intr-o reinterpretare senzual-postmoderna a metamorfozarilor din trecut, transformarea intr-un san, simbolul prin excelenta al maternitatii, feminitatii si prin extensie al erotismului feminin prin ochiul masculin mediu, nu este un vis, ci un cosmar. Asa cum lichidul seminal nu se poate elibera din David Kepesh, pentru ca de fapt nu mai exista, nici David nu se poate elibera din san. Poate pentru ca nici el nu mai exista ?

Tinut departe de ochii presei si ai publicului, innebunit de aceasta placere ce devine dureroasa, David Kepesh se prabuseste tot mai adanc in propriul cosmar, ajunge sa creada ca totul este doar un vis urat, ca a paralizat, ca a orbit, ca este un monstru tinut in viata pentru stiinta, ca este in coma si totul este doar un vis prelung dat de sedative. Dar acest cosmar este o realitate. Nu se poate elibera in nici un fel. Si treptat va pierde cu totul controlul.

Si tocmai in acest punct am simtit ca Philip Roth m-a dezamagit. Parca s-ar fi plictisit de poveste – ceea ce pentru o asemenea poveste este direct o crima literara – si a terminat totul intr-un amalgam de sentinte, panseuri si regrete edulcorate si subtiate pana la ridicol. In locul dramei omului care a devenit un san oribil, a omului prins intr-o capcana din care nu poate evada, lipsit chiar si de speranta sinuciderii, Roth esueaza pe o plaja plina de reverii hippiote si filosofeli ieftine. Pacat. Finalul distruge o carte ce ar fi putut deveni Metamorfoza secolului trecut. Cel putin una dintre ele. Aventura barbatului ce devine san merita citita. Dar finalul….nu.

Queen – In the Beginning (1971 – 1972)

Dupa aproape doi ani de concerte, Queen avea in sfarsit un basist potrivit – John Deacon – cateva piese proprii ce aveau sa fie inregistrate pe primul album, cativa fani – nu prea multi inca. Departe de legenda de mai tarziu, era una dintre trupele ce incerca sa se impuna pe piata engleza la inceputul anilor ’70. Ce nu avea – si avea mare nevoie –era un contract cu o casa de discuri. Iar pentru a-l obtine, in perioada septembrie – octombrie 1971 si ulterior ianuarie – februarie 1972 inregistra primul demo la De Lane Lea Studios, proaspat deschise in Londra. De fapt, arnajamentul era in favoarea trupei : testa echipamentele nou-noute de la De Lane Lea Studios, inregistrand piesele proprii. Ceea ce, din cauza perfectionismului celor patru, avea sa dureze destul de mult. Nu stim exact cand si cum a fost inregistrat demo-ul, si majoritatea biografiilor trupei dadeau in trecut perioada septembrie – octombrie 1971. Se pare ca de fapt cel putin o piesa a fost inregistrata in perioada ianuarie – februarie 1972, dar, asa cum se intampla mai mereu cand vine vorba de Queen, mai ales in anii de inceput, avem prea putine certitudini.

Mai mult, intr-un numar mai vechi al revistei editate de fan clubul londonez se spunea ca cele cinci piese au fost inregistrate pe data de 18 septembrie 1971. Dar tinand cont de cat lucra trupa la o singura piesa, este practic imposibil. Mai multe informatii aici.

Acest prim demo cu cinci piese, inregistrat in formula care va ramane constanta si va insemna Queen – Freddie, Brian, Roger, John – avea cinci piese. Si pret de multi ani a ramas una dintre cele mai dorite inregistrari neoficiale, mai ales dupa ce Queen Productions negase (in stilul deja caracteristic) existenta inregistrarii. In final, cu cativa ani in urma, acest prim demo a aparut ca bootleg, sub titlul “In the Beginning”, “As It Began” si ulterior “De Lane Lea Demos”. In ciuda diferitelor denumiri, este pana la urma aceeasi inregistrare. Sursa trebuie sa fi fost chiar banda originala, dar ceea ce a ajuns la noi nu este prima generatie de copii, ci a doua sau a treia – sunetul nu este perfect, are mici caderi si diferente, un usor fasait. Dar pentru un demo suna excelent. Queen era inca de atunci o trupa surprinzator de buna si de “legata”, se simte ca a gasit acel echilibru necesar, iar cele cinci piese, desi inca departe de varianta finala, erau suficient de complicate pentru a surprinde.

Piese :

Keep Yourself Alive : cu un intro destul de diferit de versiunea care va fi inregistrata pe Queen I, pe chitara acustica, piesa suna mult mai soft – in mare parte din cauza masterizarii -, Brian May improvizeaza inspirat pe alocuri, Mercury nu suna aproape deloc precum pe viitorul album, iar marea surpriza este Roger Taylor, care reuseste o partitura experimentala, chiar peste cea de pe album.

Night Comes Down : una dintre piesele practic uitate mai tarziu, desi este cel putin interesanta pentru partea de chitara a lui Brian. Versiunea a fost considerata atat de buna de catre trupa incat mai tarziu a fost inclusa pe Queen I, fiind singurul demo care a ajuns pe album.

Great King Rat : una dintre piesele mele preferate din perioada de inceput a trupei, versiunea de Great King Rat de pe primul demo suna mai putin finisat decat varianta inregistrata pentru album. Mercury nu suna la fel de bine ca in varianta de pe album sau in concertele de mai tarziu, mai slab si mai lipsit de nuanta. Surpriza este si de aceasta data Brian May, in timp ce Roger este destul de “palid”.

Jesus : o piesa abandonata ulterior (pana acum nu s-a gasit macar o inregistrare live) dar interesanta pentru mesaj. Versiunea demo seamana destul de mult cu cea finala, dar este – paradoxal sau nu – mai buna : armoniile vocale suna mai bine decat in varianta finala, piesa demo este mai lunga, are un solo de chitara marca May si portiuni mai dure. Ramane un mister de ce trupa nu a preferat aceasta varianta.

Liar : cea mai buna piesa de pe primul demo Queen, Liar seamana foarte mult cu varianta aleasa in final pentru album, dar este mai putin “inchegata” si lucrata. Partea de chitara este fenomenala, pur si simplu, si cred ca Brian May incorporeaza elemente care se vor regasi in Great King Rat si chiar Brighton Rock. Mercury suna la fel de bine ca si mai tarziu, dar pe partea de backing vocals mixul nu este prea reusit.

Acest prim demo Queen nu mai este astazi o raritate, dar e greu de spus cat ar interesa pe cineva care nu este cu adevarat pasionat. Nu are calitatea unui produs oficial, nu suna la fel de bine ca piesele in varianta finala, si totusi merita ascultat.