Se reediteaza 1001 de nopti

Via Chestii livresti. Multumesc, Dragos.

Editura Erc Press va reedita in 15 volume 1001 de nopti in traducerea Haralambie Gramescu, aparuta inainte de 1989 in Biblioteca pentru Toti, in doua serii. Din cate stiu, este singura traducere integrala, folosindu-se versiunile J.C. Mardrus (franceza), M.A. Salie (rusa) si Max Henning (germana). Cine a prins macar un volum din vechile serii stie cat de frumoasa este versiunea Gramescu. Cine nu, are ocazia sa descopere. Primul numar a aparut deja si se gaseste la chioscurile de ziare sau direct la editura. Sper sa apara toate 15, chiar daca este ceva de asteptat. Inca nu am gasit volumul I, sper sa rezolv maine.

Mai multe detalii pe site-ul editurii.

Sincer sa fiu, ma asteptasem ca o editura gen Polirom sau Humanitas sa preia o asemenea reeditare. Mi se pare ca Erc Press a facut o alegere mai mult decat inspirata. Felicitari. In sfarsit o sa am toata seria, nu volume disparate. Si altceva n-o sa mai citesc mult timp.

Top 10 personaje preferate din carti

O leapsa de la Tomata cu scufita, la care trebuia sa raspund de ceva vreme. O fac abia acum. Greu. Nu am ales cele 10 personaje in ordinea preferintelor neaparat, mai mult cum mi-au venit in minte. Ca in orice top de gen iti dai seama la final ca mai puteai alege si X, si Y. Si Z.

1.Henry Chinaski : alter-ego-ul lui Charles Bukowski, un anti-erou prin definitie, alcoolic, melancolic, misogin, indragostit, pseudo-priapic si poet de geniu, dependent de trabucul de 15 centi si tigari Pall Mall, capabil sa ingurgiteze cantitati ametitoare de bere si sa creeze randuri categoric geniale, adesea obscene si crude, fiind foarte aproape de textul sferic, perfect. Uneori atingandu-l. Foarte des. Un tip pe care nu l-ai putea recomanda si care nu ti-ar putea fi prieten, dar un scriitor autentic.

2.Firmin : cui ar putea sa nu ii placa un soricel librovor, un exclus, un paria care nu este primit nici printre rozatoare (nu, fetele chitaitoare nu-l plac) si nici pentru oameni, pentru ca nu poate sa le vorbeasca limba. Desi le-a invatat cartile prin citit digestiv, intr-o viata de soarece. O carte pur si simplu frumoasa, dovada ca unii autori pot sa dea enorm de mult foarte tarziu in existenta.

3.Arturo Bandini : l-am descoperit initial in Intreaba praful, din cauza lui Bukowski, care ma indreptase spre un alt autor genial si foarte drag mie. Un pusti isteric, megaloman si mincinos, obsedat ca multi altii de posibilitatea devenirii intru scris, urandu-se cand e indragostit si scarbindu-se de sine cand nu este, un imigrant gata sa se lupte cu toata lumea pentru a-si vedea numele pe o carte mare. O silueta care s-a repetat in mii de destine, majoritatea ratate. Si fara Bukowski asta ar fi fost si soarta lui John Fante.

4.Oskar Matzerath : ce top de gen ar putea exista fara personajul tobosar al lui Gunter Grass, dintr-o carte de geniu. Pur si simplu. Vast poem in proza, ampla biografie fantastica, drama erotica, fresca istoric-imaginara, Toba de tinichea poate fi oricare si orice. Este genul de carte pe care o poti citi si reciti ca pe o sumbra si exploziva evanghelie, din nou si din nou.

5.Svejk : bravul soldat, rubicond si falstaffian, priceput la toate si la nimic, enciclopedie de povestiri de tot soiul, fumator de pipa ieftina si bautor de orice poate arde sau e bere/vin, eroul imaginat de Hasek intr-o poveste din pacate neterminata poate sa fie cel mai bun prieten, cand simti nevoia sa razi un pic. Sau mult. Sa transformi un cosmar numit razboi mondial in cadrul vastei comedii cu Svejk mot in centru... imposibil de imitat.

6.Kien : Un savant. Posibil Asperger. Sinolog de prestigiu, cu o menajera vulgara si sufocanta, gata sa il calce in picioare si sa-l arunce intr-o cosmar cat se poate de tangibil, jucand intr-o piesa absurda, pe o scena mizera, in ochii urdurosi ai unui public un pic baut. Un personaj ce se lasa din prea multa absenta inecat de orbire. Canetti a fost prea mare.

7.Atreyu : sunt unul dintre fanii vechi ai filmului, vazut prima oara pe o caseta video la a saptea mana, in limba germana. Nu vorbesc germana, asa ca am inteles Povestea fara sfarsit pe la 11 – 12 ani, cand am facut rost de carte, intr-o editie mai veche, de la Univers. O carte superba si una dintre cele mai bune pentru un copil. Atreyu a devenit imediat eroul meu, cine nu si-ar fi dorit sa fie in locul lui, in Fantasia ? Si nu, nu m-am simtit Bastian Balthazar Bux. Deloc. Vroiam sa fiu eroul, nu lectorul.

8.Rorschach : sa incalc un pic regulile si sa imi aleg un personaj de banda desenata dintr-un graphic novel descoperit cu vreo 18 ani in urma, intr-o editie franceza in 12 numere, gasita greu. Watchmen a fost un soc, o revelatie, intr-o vreme in care nu citeam decat comicsurile frantuzesti aparute dupa 90 prin librarii, retururi occidentale de top. Rorschach este aparent in universul paralel raul prin excelenta, un vigilante care aplica propriu cod al onoarei si nu ezita sa raneasca si chiar sa ucida pentru a pedepsi. Toti sunt vinovati. Un Travis Brickley cu un trecut cumplit. Un personaj tragic.

9. Habarnam : editia noua de la Humanitas a cartii lui Nikolai Nosov arata foarte bine, acum a aparut si un audiobook. Dar pentru cei din generatia mea ramane editia mare, cartonata, albastra, cu Habarnam pescuind in voie pe fond albastru. Chit ca n-o mai am, o am pe cea necartonata, cu Habarnam cocotat pe papadie. Sau ce o fi planta in cauza. Habarnam e atat de anti-sistem, anti-realism-socialist, tipator, amuzant si stupid, incat nu o sa crezi la final ca fetitele il pot transforma intr-un baietel cuminte. Si cine ar vrea sa-l vada pe Habarnam cuminte ? Stie-Tot, Gogoasa, Surubel, Piulita, Acuarela, Pilula, etc.

10. Juliette : sau Deliciile virtutii, in traducerea pe care o am, aparuta in 1993 la FF Press :) Este romanul preferat din “bibliografia” Sade, iar Juliette este genul de nimfomana superba, depravata si lipsita de scrupule, cu o morala foarte logica si distructiva, gata de orice pentru a se cufunda pana la capat in viciu. Superba. Genul de femeie pe care ai vrea sa o intalnesti, chiar daca e sigur ca te va lichida ca un trendinez un Happy Meal. Fantezia erotica de final. Si asa avem si o femeie in top.

Bonus : Cinabru – nu putea sa lipseasca tocmai eroul uneia dintre cartile mele de suflet. Un pitic diform, rau si nefericit, cumplit de singur (doar ca nu-si da seama de asta) ajunge prin magia unei bune zane sa se bucure de norocul care ii fusese refuzat. De un Dumnezeu mahmur, o ursitoare nervoasa, o mostenire genetica avant-la-lettre. Un impostor care ajunge sa traiasca tot ce ar fi fost daca, depasindu-si destinul prin vrajitorie, spre un destin trist. Urmeaza o recenzie, cat de curand.


E faina. Cine mai vrea sa raspunda, are rugamintea mea. Cine nu, nu.

Planta : Presbyterian Mixture

Tutun : Virginia, Latakia, Oriental

Aspect tutun : marunta

Aroma : oriental, cu putina latakie

Tarie : medie

WAF : scazut

Prezentare : cutie 100 grame

Un tutun interesant, pe care l-am fumat la una sau doua intalniri si pe care l-am “aprofundat” dupa ce Zudo mi-a donat o mostra generoasa. Un tutun pe care l-am fumat ceva timp, dar in final l-as pune in categoria bun, poate doar mediu spre bun, pentru ca totusi nu m-a impresionat cu adevarat.

Amestec de trei tutunuri, in care virginia e factorul dominant, cu o doza – cred – generoasa de tutun oriental si putina latakie, mai mult pentru aroma decat pentru gust, e si o mixtura cu o interesanta istorie, pe care o puteti citi aici. Cand deschizi cutia se simte mirosul de latakie, un oriental bine lucrat, nu atat de dur cat sa deranjeze la prima impresie. Citeam ca s-a discutat mult, pro si contra, daca in Presbyterian Mixture s-ar gasi latakie. Doua tabere inversunate. Mie mi se pare ca are, desi foarte putina, de condiment. Tutunurile sunt taiate in panglici subtiri, medii ca lungime, si mai era inca putin umed, asa ca de fiecare data l-am lasat un pic la aerisit. Fumat in doua pipe, cu si fara filtru, poate fi un tutun de seara sau un tutun de toata ziua, nu am avut probleme de condens sau de incins pipa. Insa mi s-a intamplat (de mai multe ori) ca pipa sa se stinga, cu toata aerisirea. Poate trebuia sa-l mai las, dar ma temeam sa nu-si piarda aroma.

Aroma care este surprinzatoare la inceput – baza consistenta de virginie, un pic de oriental-latakie, cat sa-ti dea acea placuta amareala – dar spre jumatatea pipei incepe sa-si piarda din intensitate si sa devina plata, chiar monotona. Un start bun, un final mediocru. Mirosul in camera este placut, la final ramane cenusa inchisa la culoare, cu mici bucatele de tutun nears.

Concluzie : un tutun bun, dar nu memorabil. L-as mai fuma daca as avea ocazia, dar nu l-as cumpara prea curand, cand sunt atatea alte mixturi de gustat/descoperit. Cred totusi ca e bun mai ales la inceput, cand vrei sa descoperi un oriental nu foarte puternic, nu foarte dur.

Stephen King : Povestea lui Lisey

Iubimeu, malura, bul de sange, lunganul, Bu-Luna, fotare, tigareste-ma, bul bun. Fiecare cuplu, dupa un timp ceva mai lung, ajunge sa construiasca un cod secret, propriu si absurd pentru ceilalti, prin care transmite mai mult decat prin limbajul standard. De cele mai multe ori ca sa transmiti varii obscenitati la adapost de urechile copiilor. Familia Landon, din Povestea lui Lisey, nu face exceptie. Mai mult, acest lexic aparte e unul dintre elementele cheie ale cartii. Cu siguranta traducerea a fost infernal de dificila, pentru ca e cel putin greu sa gasesti echivalente inspirate pentru limbajul cifrat dintre sot si sotie, sau pentru elementele unei lumi imaginare, de cosmar. Si totusi... Prima data cand un Stephen King nu mi-a placut foarte, foarte mult, ba chiar in prima faza l-am citit cu dificultati, chiar abandonat intr-un rand. Dupa ce treci de prima treime povestea se schimba si incepe sa te prinda, chiar daca nu te tine cu rasuflarea taiata pana la final.

Initial mi-a parut un thriller nu foarte inspirat. La doi ani dupa moartea sotului, Scott Landon, autor de succes, vaduva Lisey inca mai incearca sa treaca peste despartirea de “iubimeu”, dupa mai bine de doua decenii impreuna. Nu foarte interesant. Amintiri, un limbaj amuzant si codificat intre cei doi – ca in toate cuplurile un pic mai inteligente – vaduva scriitorului care ii rascoleste prin manuscrise, vise si fragmente dintr-un trecut ireal de apropiat. Nimic extraordinar. Te face sa te gandesti ca Stephen King s-a inspirat mult din casnicia cu Tabitha, adaugand un “ce-ar fi daca” sinistru, si ca in mare parte e o carte autobiografica. Lisey, apropiindu-se rapid de 60 de ani, cunoscuta ca doamna Scott Landon, este urmarita de un psihopat, care vrea sa puna mana pe manuscrisele si notele ramase de la celebrul sot. Si nu ezita sa o terorizeze si sa o ameninte, mergand chiar mai departe. E o scena mai tarziu care m-a facut sa ma infior. Dar mai incolo.

Eram din nou tentat sa abandonez. Un psihopat in cautare de manuscrise, vaduva luptand pentru a le pastra, cu toata groaza, umbra sotului prolific intinsa peste tot, un alter-ego mort al lui King. Si pe urma se produce turnura, intorsatura, schimbarea. Scott Landon nu provenea dintr-o familie obisnuita, ci dintr-o veche familie franceza, bantuita de misterioasa “malura”, in parte dementa, in parte licantropie (sau ceva foarte apropiat). Sange stricat. Iti dadea multa imaginatie si il treceai mai departe copiilor. Cand “malura” era prea puternica, puteai sa ii oferi un “bul de sange” - automutilare destul de serioasa, in speranta ca amocul se va lasa pacalit. Daca bulul nu mai era suficient, in timp “malura” ajungea sa te stapaneasca. Si sa te transforme. Asa cum, avea sa afle Lisey, s-a intamplat si cu fratele lui Scott, apoi cu tatal. Cu multi, multi ani in urma. Scott a scapat atunci pentru ca “malura” poate sa-ti si dea ceva. Ceva special. Puterea de a ajunge in Bu-Luna. Cu lunganul ei. Cu regulile ei. Cu secretul ei.

O poveste duala – istoria casniciei cu un scriitor de succes, prin prisma sotiei si istoria Bu-Luna si a “malurii” - Povestea lui Lisey este (se simte) o carte care a insemnat mult pentru King. Incercand o alta cheie a ororii, tentat de un nou portativ si o noua gama, este pana la urma o poveste interesanta. Cea mai buna parte ramane cea dedicata evenimentelor din Bu-Luna, lume ce poate fi privita ca o metafora pentru spatiul ideatic al autorului, capcana in care cazi initial, pana sa realizezi, odata cu Lisey, ca Bu-Luna este intr-un fel reala. Si ca Scott a reusit nu doar sa ajunga acolo, dar si sa deschida o usa. Pentru ca nu el a creat Bu-Luna. Bu-Luna se gasea deja acolo. Bu-Luna a fost dintotdeauna acolo. Ca un reprezentant solitar al unei societati initiatice, Scriitorul a reusit sa gaseasca o cheie, pe care o transmite mai departe. E, pana la urma, si o istorie de dragoste mai aparte.

Un Stephen King bun, dar nu la fel de bun. In primul rand, King pare sa-si fi uitat una dintre regulile de aur, si a scris prea mult. Mult prea mult. Substanta epica a unei nuvele ceva mai mari a fost rarefiata si extinsa pana la 600 si de pagini, ceea ce ajunge sa te plictiseasca, mai ales dupa ce primul sfert al cartii nu este tocmai pasionant. E adevarat ca turnura de la un aparent thriller la o poveste trademark Stephen King este carligul care te convinge sa nu abandonezi, dar prea mult. Inutil. Oricum, nota 10 pentru traducere, inspirata si dificila in parti egale. Merita citita daca ai terminat deja cu tot ce s-a tradus la noi din King. Altfel, nu e o urgenta.

Totusi, undeva este pentru fiecare o Bu-Luna.

Robert McConnell : Original Scottish Flake

Tutun : Virginia

Aspect tutun : flake

Aroma : virginie

Tarie : ridicata

WAF : mediu

Prezentare : cutie 50 grame

Dupa cateva experiente foarte placute cu tutunurile din gama McConnell (mai ales Red Virginia si Oriental) am simtit nevoia sa incerc si un flake, despre care citisem/auzisem numai lucruri bune – Original Scottish Flake.

Cutie clasica, patrata, ingusta, inauntru flakeuri late si destul de scurte, moi si usor, sa-i spunem, “dezlanate”. Eram obisnuit cu flakeurile gen Peterson University, taiate perfect egal, lungi si indesate, Mirosul este de virginie curata, bine lucrata, putin a fan proaspat, poate un pic fructat, foarte usor si foarte placut, flakeuri mai umede decat le fumez de regula. Scos unul dintre ele, pus un pic la aerisit, pliat si indesat intr-un Butz Choquin pe care il pastrez doar pentru asa ceva.

Nu ma asteptasem la ceva deosebit, doar o virginie buna, dar Scottish Flake este mai mult decat atat. Se aprinde destul de usor chiar daca nu este faramitat, si in doar cateva minute explodeaza gustul de virginie minunata, o mixtura atent facuta, delicioasa, cu note deloc artificiale de dulce, aromat, aproape de patiserie, dar nu este decat tutunul. Dupa o intensificare poate un strop acrisoara a virginiei, Scottish Flake ramane pana aproape de final la un nivel de gust si aroma constante. Si daca alte tutunuri devin repede monotone spre jumatatea bolului – si mai ales dupa – aici gustul este atat de bun incat nu te saturi. Virginie pur si simplu. Dar ce virginie :) Nivelul de nicotina insa nu este deloc neglijabil, un flake imi ajunge pentru o fumata de aproape o ora, suficienta pentru mine.

Nu incinge pipa, nu inteapa la limba, nu am avut probleme de condens. Un flake de virginie exceptional, poate cel mai bun din aceasta categorie incercat pana acum, reusind sa devanseze chiar si vechiul preferat University Flake (e adevarat ca acesta avea si ceva burley). Genul de tutun pe care nu il fumezi in fiecare zi, doar cu ocazii speciale, in acele seri sau nopti cand simti nevoia sa pufai ceva cu adevarat bun.

Concluzie : excelent. Un tutun la care voi reveni periodic si pe care chiar il voi rezerva anumitor ore aparte. Cred ca e bun si pentru un incepator ca prim flake, daca nu va fi prea tare totusi.

Dan Ciachir : Derusificarea si “dezghetul”

“Clipa, stai, opreste-ti zborul / Se pravale compresorul”

Dan Desliu

Nu stii, citind versurile de mai sus, daca sa razi sau sa plangi. Ideea ca asa ceva era considerat opera literara, predat in scoli si tiparit in mii de exemplare pare absurd. Dar a fost cat se poate de real. Cartea lui Dan Ciachir, mica dar seducator de interesanta, incepe povestea din anii in care distihul in cauza isi pierduse forta de mantra a literaturii realist-socialiste. Incepea altceva. Dan Ciachir a prins o epoca de eliberare in plin comunism, acei ani de dezghet, cand parea ca Romania a reusit sa se elibereze de stalinism si se indrepta spre un hibrid de Vest (in doze surprinzator de mari) si comunism suportabil. Nu va mai fi mult pana la marea amnistiere a detinutilor politici. Nu mai e mult pana la o adiere de libertate si momentul glorios al lui Ceausescu, din '68. Dar nu mai era mult nici pana la tezele din iulie '71. O perioada interesanta si stranie a istoriei comunismului romanesc, in care era tot lagar, dar cu ferestrele larg deschise. Epoca pe care Dan Ciachir o rememoreaza fara morga, fara detalii inutile, cu multe povesti ale vremii, escrocherii, intrigi de alcov, anecdote, informatii si dedesubturi putin cunoscute. Si pline de culoare.

Crescand alaturi de supravietuitorii unei elegante burghezii, acum tolerate, cu mobila stil, masini de scris, servicii Rosenthal, stil, eleganta si multe amintiri, Dan Chiachir copilul descoperea cu incantare farmecul unor decenii trecute. Dar invata si sa vada si sa inteleaga comunismul in noua sa etapa. Derusificarea incepuse. Se construieste mult in Bucuresti si surprinzator de modern, chiar daca rezista si elemente din sumbra arhitectura sovietica. Se punea incet-incet surdina propagandei anti-Occident, anti-capitalism, anti-Vest. Se asculta muzica italiana (Domenico Modugno, Claudio Villa, Marino Marinio). Se mergea la film, la inceput la pelicule sovietice si indiene, apoi la italienii neorealistii, pentru ca maximul deschiderii sa fie comediile mute, westernuri americane, musicaluri. Dispareau din '63 programe de radio in limba rusa, libraria Cartea Rusa, Muzeul Romano-Rus, chiar si institutul Maxim Gorki. Au fost decenii in care lumea se schimba in bine, in care comunismul romanesc parea nu doar suportabil, cat aproape acceptabil.

Atotputernicii rusofili incep sa piarda teren si influenta de la o luna la alta, si sunt indepartati mai direct sau mai fin. Spre stupefactia si furia lor, Partidul se reorganiza si ii elimina, ca pe niste corpuri straine si otravitoare, venea o noua generatie. Serghei, Igor sau Ludmila, copii ai unor vechi nomenclaturisti, descopereau cu stupoare ca numele altadata simbol al credintei fata de comunism devine un handicap. Barurile si restaurantele sunt tot mai pline, se gasesc tigari straine, Coca Cola, haine, parfumuri si ciocolata, are loc prima editie a Festivalului de la Mamaia. Se gaseau la chioscuri ziare si reviste occidentale. Nomenclaturistii noii vremi sunt eleganti, se imbraca bine, au masini bune, ii socheaza pe vechii “luptatori” prin pasiunea pentru asemenea detalii burgheze. Alberto Moravia si Pier Paolo Pasolini viziteaza Romania. Apare in revista Ramuri un scurt articol despre Nae Ionescu. Foarte interesant si capitolul dedicat lui Petru Dumitriu, scriitorul care a putut publica o mizerie ca Drum fara pulbere, dar si capodopera Cronica de familie, inainte de a parasi Romania in speranta unei cariere de succes in Vest. Unde emigratia romaneasca nu l-a iertat. Niciodata.

Si o intamplare din epoca. Si Bucurestiul a avut o statuie a lui Stalin (e adevarat ca nu a devenit totusi orasul Stalin) monument realist-socialist tipic. Artistul Dimitrie Demu a cerut 50 de milioane pentru ea, o suma fabuloasa in acea vreme, si autoritatile au fost surprinzator de culante. Demu sperase sa primeasca macar o parte din bani. I-a primit pe toti. Era un artist bogat. Un invingator. Un castigator al noii epoci. La scurt timp dupa plata a venit si stabilizarea din februarie '52. Din 50 de milioane Demu a ramas cu suficient pentru un costum de haine, nu prea bun. Sau cateva fripturi la un restaurant mai de mijloc. Coincidenta sau nu, a reusit sa fuga din tara si sa publice o marturie disidenta, “Sous le sourire de Stalin”. Ironic. La fel de ironic e ca piata I.V. Stalin, unde tronase monstrul de bronz, se numise cu putin timp inainte Piata... Adolf Hitler.

O carte frumoasa, bine scrisa si deloc plictisitoare. Poate doar mult prea scurta, mai mult scheletul unui posibil amblu volum de amintiri. Amplu si necesar.

Petru Popescu : Supleantul

Din nou am cedat reclamei. Nu mi se intampla prea des, si totusi. Prins a fost un roman foarte bun, chiar exceptional, si dupa atatea decenii rezista surprinzator de bine. Alte carti ale epocii au imbatranit destul de repede si urat, Petru Popescu a gasit inca atunci solutia castigatoare. Atunci sunt convins ca a socat, in sens bun, si nu e de mirare ca l-a impus rapid pe autor. Din cele publicate in limba romana de Petru Popescu am mai citit doar doua – Dulce ca mierea e glontul patriei si Copiii Domnului – si nu mi-au mai spus mare lucru, ceva se pierduse, ceva lipsea, ceva nu mai era ca in Prins. Dintre “americanesti” nu am incercat pana in prezent nimic, si nici nu sunt tentat.

Subiectul Supleantului m-a facut curios. O poveste de dragoste intre Petru Popescu si Zoe Ceausescu ? Sau “fiica faraonului”, cum i s-ar putea spune. Deja nu mai conteaza cat e fantezie, cat realitate si cat indiscretie in carte, simpla idee ca un scriitor tanar si ferice sa se fi apropiat de fiica lui Ceausescu te trimite in zona fictiunii speculative. Nu cred ca romanul ar putea fi inteles cu adevarat de cineva care nu a trait in comunismul romanesc. Sau macar in spatiul ex-sovietic. Sa te apropii de Zoe Ceausescu ? Sa ai o relatie cu ea si sa ii dai cu flit atunci cand aveai chef ? Eventual sa petreci dulci si sublime clipe de amor alaturi de fiica prezidentiala ? Cu siguranta nu sunt singurul care ar clasa ideea ca fabulatie romantica in cheie citadin-realist-socialista. Pentru ca tocmai asta este problema : lipsa veridicitatii, impresia de fals, de artificial, de nascoceala. De abureala.

Povestea este stas, cam lipsita de originalitate, intalnita cu mici variatii in mii de alte carti/filme/piese de teatru/fantezii. Pana la urma toate povestile de dragoste seamana revoltator de mult. Tanarul scriitor, frumos si de succes, ii atrage atentia unicei fiice a cuplului prezidential, intr-un moment in care Ceausescu era pe val dupa momentele '68 si Nixon. Cei doi se intalnesc in avion, cand scriitorul revenea din RDG, vorbesc, glumesc, o Zoe seducatoare, tanara si pasionata de Led Zeppelin. Jocul cu focul la mii de metri altitudine, sub ochiul atent al Securitatii. Deja cam greu de crezut ca Petru Popescu isi permitea, cu securistii langa el, sa se planga tinerei Zoe de cenzura, de lipsuri, de politica partidului, de lipsuri. Reprosuri directe in fata fiicei dictatorului ? Sa nu fim mai disidenti decat este cazul, totusi. Unii au platit scump pentru mai putin. Si restul cartii mi-a parut la fel de fantezist.

Seducator si neinfricat, jucandu-se cu focul si tinand la mare pret destinul sau de scriitor, Don Popescu se imprieteneste cu Zoe, isi dau intalnire, primeste o moderna masina de scris (doar un cliseu in plus) se plange ca ar putea fi cenzurat. Si totusi nimeni nu-l salta, nu-l calca un Wartburg in piscina, Securitatea il trateaza cu o stranie bunavointa, chiar complicitate. Popescu Petru e tot timpul revoltat, vocal, se infige in Zoe fara ezitari, cu un curaj de erou din benzi desenate. Privit in grupul sau de mondeni inteligenti, gata sa-si paraseasca oricand patria-muma, cu orice sacrificii, ca un tradator sau macar un pusti inconstient, scriitorul incepe sa-si dea seama ca risca foarte mult apropiindu-se de noua sa “simpatie”. Alte intalniri mai mult sau mai putin discrete, cateva saruturi, si Petru Popescu ajunge sa insoteasca familia Cabinetul 1 + 2 in America Latina, intr-o ampla “vizita de lucru”, ca atasat de presa. Sa ajungi in preajma lor, sa iti ceara macar demonstrativ Ceausescu parerea, sa cauti cateva momente libere cu mostenitoarea tronului, deja devine prea literar si prea putin credibil, mai ales in cadrul straniu si exotic al Americii de Sud. Partea cea mai faina a cartii, un spatiu necunoscut privit prin prisma unui jurnalist de ocazie. Alte momente bune sunt confruntarile cu jurnalistii si cadrele mai vechi, uzati si unsi cu toate cremele necesare in prezenta lui Ceausescu. Viermuiala tipica pentru aparatul de partid si de stat, cu Un Ceausescu la fel de fals, pana la urma. Scriitorul se decide in final sa fuga, lasand-o pe Zoe sedusa si parasita, dupa o noapte redata prin eufemisme si aluzii. De-ti vine sa-ntrebi “domnu, pana la urma ce-i facusi ? “ Un final trist, in care Popescu alege libertatea. Si nu o posibila dragoste. Atat de livresc incat orice pretentie de adevar si dezvaluire incendiara, si iti dai seama ca ai citit o povestioara amoroasa grea de clisee. Si ca in timpul asta puteai sa citesti orice altceva mai bun.

Cartea anului ? Revenirea lui Petru Popescu ? Un roman de dragoste care aduce intr-o noua lumina un personaj controversat – Zoe Ceausescu – si o epoca ireala pentru noile generatii ? Nimic din toate acestea. Un roman “american” de citit in metrou sau la coada, de dat fara regret imprumut definitiv unui prieten pe care nu v-ar deranja sa-l pierdeti. Promovat agresiv, ca o marturie tardiva, dezvaluire incendiara, Supleantul e doar o carte sub-mediocra din toate punctele de vedere, imbinand un personaj controversat si, pana la urma, uitat, si un scriitor pseudo-disident si cumplit de fals. La fel de fals ca intregul. Cumva ar fi fost de inteles daca autorul n-ar fi prins nimic din ceausism. Sau daca n-ar fi inteles nimic din ce traia. Sa fim sinceri, cine ar mai fi citit-o daca nu ai fi curios sa afli, pana la final, daca scriitorul Popescu a avut relatii nepermise cu tovarasa Zoe Ceausescu ? Si daca ai prins macar cativa ani de ceausism cedezi, din pacate, tentatiei. Daca nu, sincer, de ce ti-ar pasa ? O carte pe care nu o recomand. Macar am imprumutat-o, nu am mai dat si bani pe ea.

Haruki Murakami : Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga

Nu as fi crezut niciodata ca Haruki Murakami este un alergator de cursa lunga. La propriu. Nimic din cartile lui nu m-a facut sa cred ca ar putea fi atras de sport, il vedeam mai curand ca un scriitor profesionist, care nu face altceva decat sa scrie pret de zile intregi, intr-o uitare dementa care ne-a adus in timp o carte ca La capatul lumii si in tara aspra a minunilor.



Stapanit de un daimon. O versiune englezeasca a Autoportretului... imi trecuse prin mana anul trecut, cred, dar din lipsa de timp nici n-am apucat sa o rasfoiesc, sigur ca va fi tradusa si in romana. Si a aparut recent.

Mai mult un experiment literar scris printre picaturi decat un titlu esential pentru Murakami, ma asteptasem ca Autoportretul scriitorului … sa fie un jurnal de scriitor, sau o autobiografie, carte care sa imi explice mai bine cum a putut Murakami sa scrie In cautarea oii fantastice, Kafka pe malul marii sau Cronica pasarii-arc. Cheia care sa iti deschida usa, un fel de echivalent la Misterul regelui, fara sfaturi literare. In mare parte este chiar jurnalul alergatorului Haruki Murakami, scriitor de profesie, cu mici intermezzo-uri despre scris si conditia de scriitor, dar mult prea putine. Nici fragmentele rememorandu-i trecutul nu aduc nimic nou, sunt date arhicunoscute deja – cum a inceput sa scrie, cum i-a venit ideea de a scrie un roman, faptul ca a avut un bar de jazz, faptul ca este un pasionat colectionar de viniluri, in special jazz, chiar unul dintre cei mai importanti din Japonia. Prea putin despre scris si scriitura. Mult despre alergat. Cum a inceput Murakami sa alerge, cum a terminat primul sau maraton, cum a participat la concursuri de tot felul, cum alearga sau a alergat in Japonia, New York, Hawaii, care sunt trucurile unui bun alergator. Despre solidaritatea breslei de pasionati si atmosfera concursului. Si aceasta este in mare parte cartea, scrisa fragmentat in 2005 – 2006, in diverse locuri si momente. Jurnalul unui sportiv. Prea putin mai mult.

Sigur, am fost convins initial ca alergatorul este o metafora pentru scriitor, fiecare alearga singur, merge pana la capat nu pentru un premiu, ci pentru a-si demonstra ca pot sa ajunga la final. Nu este o cursa pentru premii, pentru distinctii, pentru succes. Este un joc serios din seria “poti tu ? “. Am crezut ca amintind de singuratatea alergatorului de cursa lunga – pentru mine de fiecare data trimiterea este la Iron Maiden – se va lansa in excursuri metafizice despre lumile sale fantastice sau despre sexualitatea artistica de acolo. Ca se va juca tot restul volumului cu aceste valente. Dar nu. Murakami aminteste doar cand si cand de arta sa. Este chiar povestea pasiunii sale pentru alergat. Mai bine de trei sferturi din carte vorbeste numai despre asta. Presupun ca pasionatii de sport vor gasi ceva interesant sau pasionant aici. Eu nu. A fost si prima oara cand l-am citit greu si cu impresia de plictis apropiat. Trei zile pentru o carte de 200 si ceva de pagini, cu font generos. Trist.

Sunt voci care il compara pe Haruki Murakami cu sinistrul Paulo Coelho. O asertiune cretina. Coelho este doar o broasca raioasa, umflata cu pompa cat o anvelopa de tractor, la fel de departe de scriitor pe cat este Tilbury de tutunul de pipa. Murakami este un scriitor profesionist, in medie bun spre foarte bun, cu momentele sale excelente. Departe de a fi genial, si-a descoperit un ritm, un stil simplu si clar, o melodicitate pastrata, dublate de arta de a spune o poveste. O arta pe care mult prea multi “scriitori” nu au avut-o vreodata. Dar nu si de data asta, cand nu mi-a mai spus mare lucru.

Nu mi se pare o carte recomandata pentru a-l descoperi pe Murakami, si este o dezamagire. Poate fi o completare, un amuzament, o incercare de a descoperi si altceva despre Murakami. Sincer, daca cineva mi-ar fi recomandat o carte cu aceeasi tema, dar scrisa de un autor obscur, nu cred ca as fi trecut-o pe lista. Nu sunt atat de pasionat de sport. Aidoma unui personaj din Prins, pot spune ca am mai alergat si eu. O singura data.

Teru Miyamoto : Brocart de toamna

Premisa era buna. Cu zece ani in urma Aki a aflat ca sotul ei, Yasuaki, plecat intr-o calatorie de afaceri, a fost gasit de politie intr-o camera de hotel provincial, injunghiat de doua ori si aproape mort. Langa el, cu gatul retezat, se gasea o misterioasa si frumoasa tanara. Divortul a venit rapid si oarecum firesc, si fiecare a incercat sa isi refaca viata. Se regasesc intamplator dupa zece ani si incearca, prin scrisori, sa se regaseasca fiecare pe sine si fiecare pe celaltalt. Celalalt, devenit strainul, dusmanul, amintirea de care nu poti sa scapi si nici nu vrei. Se poarta fiecare in altul ca pe un tatuaj yakuza.

Cum spuneam, miezul acestui roman epistolar nu era deloc rau. Chiar suna bine. La inceput. Prin intermediul scrisorilor Aki si Yasuaki incearca, la distanta de un deceniu, sa afle ce s-a intamplat cu adevarat si de ce s-a ajuns acolo, cat a fost greseala fiecaruia si cat a fost karma, cine a fost de vina si cine a fost victima. Aki este sincera, disperata, in cautarea unui strop din vechea iubire in care a crezut cu fanatism si de care s-a agatat cu toata forta unei femei disperate si singure. Recasatorita, dedicata unui copil cu handicap grav, traind aproape total in lumea acestuia, Aki ar fi un personaj tragic si induiosator. O mama care s-a refugiat in boala copilului si refuza realitatea din jurul ei. Se invinuieste pentru tot, regreta ca a ajuns la divort, ar vrea sa dea timpul inapoi, isi reproseaza ca a nascut un copil bolnav pentru ca nu a putut sa ierte. Iar karma ei a devenit astfel un blestem. Si scrie, pagini intregi, la care Yasuaki raspunde greu.

Femeia cu care fusese gasit era fosta lui iubire din adolescenta, amestec de perversitate si naivitate, pe care a revazut-o mai mult din intamplare dupa foarte multi ani si cu care a reluat o legatura torida. De fapt, a consumat-o cu adevarat, iar misterioasa doamna i-a oferit erotic tot ceea ce timida si cumintea sotie nici nu ar fi indraznit sa viseze. Cand ti-e foarte sete, bei apa si iti trece. Numai ca pentru Yasuaki setea creste tot mai mult, il face captiv intr-o legatura si il aduce la un deznodamant fatal. Intr-o camera de hotel marea lui iubire il injunghie si apoi se sinucide. Iar scandalul - intr-o societate atat de conservatoare - este pentru erou doar inceputul cosmarului. Din care Aki nu il poate salva.

Daca la inceput chiar eram curios sa citesc povestea cuplului, la distanta de 10 ani, totul se prabuseste chiar cand esti aproape de a te lasa invaluit de firul epic. Cartea nu prinde. Aki si Yasuaki sunt falsi, artificiali, imposibili, mult prea literari pentru a exista si a te face sa ii urasti sau iubesti. Sau macar sa te intereseze. Magia fictiunii nu te face sa uiti ca citesti o carte, nu te face sa uiti ca vezi litere. De fapt nici nu apare. Pastrand zona culturala, e ca un spectacol kabuki facut de europeni diletanti, pe ritm de romanta. Lamentatiile lui Aki, rolul de invins al lui Yasuaki, consideratiile metafizice cu iz diletant despre karma si vina, tot atatea elemente scriptice care nu spun nimic. Pacat de o miza epica buna.

Prea sentimentala pentru gusturile mele, genul de carte de seara sau de weekend, cand esti prea obosit sau plictisit pentru orice altceva. Nu este o catastrofa, dar nu surprinde si incanta prin nimic. O carte careia i s-a facut multa reclama, dar cam degeaba. Sau, cine stie, poate ca in ultimul timp am devenit prea cusurgiu si pretentios, nimic nu-mi mai place. Desi in cazul asta nu cred ca se aplica.

Tellico - soft pentru biblioteca

Cautam de ceva vreme un soft pentru biblioteca. Pe Windows m-am descurcat foarte bine cu seria Collectorz (pentru carti, filme, muzica si jocuri), avand in paralel si un Excel simplu pentru biblioteca. Dupa trecerea la Ubuntu - Karmic Koala rules - era destul de greu sa folosesc in continuare Collectorz. Mult prea complicat de configurat, nu eram sigur ca va merge pana la urma, si oricum cand vine vorba de Ubuntu sunt la stadiu "what does this button do". Plus ca vroiam ceva special pentru Linux. Adina mi-a recomandat Tellico, l-am luat, instalat si m-am jucat ceva timp cu el. Si cred ca am gasit ce imi trebuia.

Foarte rapid, customizabil - desi template-uri standard nu sunt foarte atragatoare - si gratuit, Tellico face cam tot ce gasisem in seria Collectorz, doar ca intr-o singura aplicatie. Se pot face cataloage pentru colectii de carte, muzica, film, comicsuri, bibliografii, timbre, monezi, vinuri, board-games, CCG, usor de aranjat si cu numeroase optiuni. Se poate face si un catalog custom pentru alte genuri de colectii. Se invata usor si mai mult prin intuitie decat citind documentatia. Tellico ia automat informatiile de care are nevoie de pe net - la filme foloseste IMDB, Amazon si Animenfo - si se misca surprinzator de bine.

Adina, multumesc pentru sugestie. Mai am foarte mult de lucru pana sa trec totul in Tellico, dar imi place foarte mult.